Foto: www.princeraduro.blog

Abia ce apucasem să profeţesc că înscrierea Principelului Radu în cursa pentru preşedinţie va aduce cu ea unul din ultimele valuri de mizerie de care mai este capabilă actuala generaţie a “intelectualilor militanţi” români, că Andrei Pleşu m-a şi confirmat. Adevărat, i-o luaseră înainte câţiva mercenari de-ai lui Vântu, de la „Cotidianul”, însă maestrul a venit tare din urmă şi a recuperat – pe principiul că porcăriile cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai atemporale.

Cu aerul că face o evaluare – neutră, cum să nu – a şanselor contracandidaţilor actualului prezident (mai mult inventaţi de el, de dragul unei demonstraţii deplin previzibile – vezi-i, de exemplu, pe Ioan Talpeş ori Vadim Tudor, dar şi pe Crin Antonescu şi Mircea Geoană), Andrei Pleşu se pretează la un atac turpid la adresa Principelui Radu („Prezidenţiabilii” în „Dilema veche” din 16 aprilie curent). Candidatura Principelui e, în esenţă, ne spune el, o „făcătură”. În ce sens? În sensul în care şi alţi apostoli ai continutăţii fesenismului securist au pledat deja în timpul scurt trecut de la anunţarea acestei candidaturi: Principele e un impostor, un personaj „trecut de la actoria ieşeană la însemnele regale Hohenzollern-Veringen”, care „stă bine cu ambalajul (uniforma de colonel, titulatura princiară)” dar care în realitate „miroase a slavă deşartă şi făcătură”.

Ca să răspunzi pe măsură unei astfel de mizerii trebuie să ai timp şi răbdare. Cum, cu asemenea oameni, eu unul nu mai am demult nici una nici cealaltă, am să mă rezum să mă întreb doar dacă Andrei Pleşu chiar e îndreptăţit să acuze pe alţii de impostură.

Din documente ale acelor ani, scrise cu propria-i mână, ştim că Pleşu a intrat în Partidul Comunist la vârsta de 19 ani şi că, „loial faţă de partid şi de stat”, a ocupat funcţii de conducere în numitul partid. În anii în care oamenii de cultură care nu se aflau în graţiile regimului comunist suportau tot felul de persecuţii, destui dintre ei neprimind viză să călătorească nici măcar până la Sofia, Pleşu beneficia, cu acordul Partidului şi al Securităţii, de burse consistente în Occident – una de trei ani, între 1975 şi 1977, iar alta de doi ani, între 1983 şi 1984. Aceasta din urmă, atenţie, în chiar perioada în care nemilosul moralist pretinde că era persecutat pentru implicarea în “Afacerea Meditaţia Transcendentală”. În anii aceleiaşi „persecuţii”, cu voie de la acelaşi Partid şi aceeaşi Securitate, el îşi publica de altfel şi volume precum „Ochiul şi lucrurile” (1986) şi „Minima moralia” (1988).

În decembrie 1989, cu aceeaşi pretenţie a legitimităţii dată de „persecuţiile” sub regimul comunist, el s-a instalat pe dată în jilţurile guvernamentale ale FSN-ului uzurpator – între 28 decembrie ’89 şi octombrie 1991, în perioada cea mai sinistră, deci, a guvernărilor feseniste, a fost ministru al Culturii. Pentru ca mai apoi s-o ţină tot sub aceleaşi flamuri FSN-iste: din decembrie 1997, timp de doi ani, ministru de Externe; din 2000 până în octombrie 2004 membru al Colegiului CNSAS, cu aceeaşi „susţinere politică”; între decembrie 2004 şi mai 2005, consilier al prezidentului Băsescu.

Asemeni bunului său amic Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, din motive care ridică şi astăzi multe semne de întrebare, forţează, în 2000, intrarea în Colegiul CNSAS cu încălcarea flagrantă a Legii dosarelor, care stabilea (articolul că nu pot fi membri ai Colegiului „persoanele care au făcut sau fac parte din partide politice” (Pleşu şi Dinescu fuseseră amândoi membri ai PCR). Şi aici vorbim, apropo de impostură, de nesocotirea unei interdicţii legale imperative, şi nu de nu ştiu ce criterii personal-subiective, geniale ori tembele, după care unul sau altul dintre noi are tot dreptul să creadă că e sau nu e o impostură să se treacă „de la actorie la însemnele regale”. Dar mai mult decât atât, la puţine săptămâni după ce s-a vazut în CNSAS, Andrei Pleşu (asemeni amicului siamez) ne-a anunţat că dosarul său de Securitate a dispărut fără urmă. Fără ca el şi amicul său – doi „dizidenţi”, nu-i aşa, care aveau tot interesul să se ştie despre actele lor de curaj – să protesteze în vreun fel. Şi, încă şi mai important, fără ca publicul să se poată asigura că cei doi membri ai Colegiului îndeplineau cealaltă cerinţă imperativă a Legii, aceea de a nu fi  fost „agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate”.

În articolul său, trubadurul fesenist, până mai ieri Hamlet în persoană, are numai certitudini: niciunul dintre contracandidaţii lui Băsescu, inclusiv Principele Radu, nu are nici cea mai mică şansă. Fiecare în parte şi toţi laolaltă sunt tot ce poate fi mai derizoriu, nimic altceva decât nişte aventurieri caraghioşi („Au, n-au treabă, se văd capabili de confruntări supreme. Ies la bătaie. Cred în succesul propriu. Vor să salveze naţiunea cu orice preţ etc etc etc.”). Ei au nesăbuinţa – care trebuie descurajată cu orice preţ – să intre în luptă cu un adversar (Băsescu, bineînţeles!) „încă sus în sondaje, hârşit în lupte grele, sângeros în atac şamd”. Deşi concluzia s-ar fi impus de la sine, autorul nu vrea să rişte nimic şi o spune apăsat, ca să le intre bine în cap celor care continuă să viseze că domnia securist-fesenismului ar putea lua vreodată sfârşit: Băsescu va rămâne preşedinte.

Departe de mine gândul să cenzurez în vreun fel preferinţele politice ale intelectualului Andrei Pleşu. Ce vreau să spun e numai acest lucru, că oricât de abil ar fi drapate în nesfârşite sofisme dilematice, în nesfârşite peroraţii principiale şi altele asemenea, ipocriziile intelectualilor noştri militanţi vor ieşi mai devreme sau mai târziu la iveală. Mă întrebam nu demult dacă, fiind bine ştiută practica regimului comunist, nu cumva e posibil ca fostul şef al Agenţiei Navrom de la Anvers, Traian Băsescu, să fi fost ofiţer de Securitate? Şi dacă e posibil, oare cum să se explice susţinerea pe care mulţi dintre intelectualii „mari anticomunişti şi antisecurişti” (Liiceanu, Pleşu, Patapievici şi mai tot GDS-ul lor) au dat-o şi o dau actualului prezident? În campania din 2000, când a fost ales primar al Bucureştilor, luîndu-l gura pe dinainte, Traian Băsescu a recunoscut că a dat Securităţii „un camion de rapoarte”. Pentru intelectualii noştri „antisecurişti şi anticomunişti”, mari luptători pentru adevăr şi alte alea, lucrurile acestea nu au contat şi nu contează. Nu a contat şi nu contează că favoritul lor a făcut din prima demnitate în stat un instrument al răfuielilor politice, un instrument la dispoziţia tentaţiilor aproape patologice de a controla totul ale unui politician incapabil în schimb de un minim auto-control asupra propriilor capricii, frustrări şi vicii. Apropo, Andrei Pleşu se înşeală sigur dacă crede că lumea a uitat  că nimeni nu a dezminţit cele declarate mai demult de amicul Dinescu despre plecarea sa din postul de consilier pe Relaţii internaţionale al preferatului său: „Pleşu a plecat de la Cotroceni după ce Băsescu l-a înjurat, într-o noapte de ebrietate”. Andrei Pleşu se înşeală de asemenea închipuindu-şi că oamenii au alte preocupări ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabilă şi de dezonorantă şi plină de consecinţe în plan extern a fost prestaţia  lui Traian Băsescu în domeniul în care el alesese să-i fie consilier.

În sfârşit, să nu uit, un alt „argument” al lui Pleşu împotriva Principelului Radu este nici mai mult nici mai puţin decât – ne spune el hodoronc-tronc – „prietenia” cu Aurelian Pavelescu („un impostor” şi acesta, zice acelaşi). În minte cu stereotipiile deja perimate împotriva Principelui, cititorii se vor fi mirat foarte tare cum de Alteţei Sale îi este imputată „prietenia” cu Aurelian Pavelescu, despre care nimeni n-a mai auzit până azi, şi nu cea cu Dinu Patriciu. În fapt, însă, nu-i nici aici vreun motiv de mirare. Şi asta pentru că mulţi ani la rând, intelectualul GDS-ist a trăit ca un belfer din stipendiile generoase de la Dinu Patriciu (dar şi ale unora ca Sorin Ovidiu Vântu ori Dan Voiculescu, lucrul acesta trebuie şi el ţinut bine minte). În plus, el are un instinct perfect de conservare când vine vorba de interesele proprii, încât e o mare naivitate să se creadă că omul ar fi putut pentru ca să-şi rişte nişte beneficii salariale serioase nefiind cu maximă băgare de seamă la ce şi despre cine scrie. Dacă toate astea nu sunt şi ele, cumva, tot o impostură? Vezi bine că sunt, dar ce importanţă mai are aşa ceva atunci când tu eşti judecătorul, atunci când tu însuţi îi acuzi pe alţii de impostură?

DILEMA CA IMPOSTURĂ 

http://valerianstan.ro/a639-dilema-ca-impostura.html