Auch das Cottbusser Wetter verlangte einen Kinotag

Boogie, Radu Muntean, Rumänien 2008

Radu Muntean gelingt nach Hîrtia va fi albastră mit Boogie ein weiterer authentischer Ausschnitt aus dem rumänischen Alltag. Die Story ist fast verschwunden, die Menschen stehen im Mittelpunkt dieses 2008 erschienenen Films. Es macht großen Spaß, den jungen rumänischen Schauspielern Anamaria Marinca (432, Storm) und Dragoş Bucur (Marfa şi bani, Furia) auf der Leinwand zuzusehen.

Ein junges Pärchen samt Kind (Vlad Muntean) ist im Urlaub. Sämtliche Szenen sind nahezu schnittlos durchgespielt und trotzdem wirkt keine improvisiert. Die Rollen sind authentisch gelebt. Die gefühlte Abwesenheit der Kamera bringt eine unheimliche Nähe zu den Figuren, was der Filmkritiker Bernd Buder zur Begrüßung vor dem Film zurecht als “dokumentarischen” Stil bezeichnete.

Der Film hat kein spezifisch rumänisches Thema. Es ist die Alltäglichkeit der menschlichen Probleme, die diesen Film so berührend macht. In weniger als 24 Stunden Handlungszeit gibt er einen unsentimentalen Blick auf ein “Mittelstands”-Pärchen, das mit den großen Fragen des Lebens kämpft. Dabei existieren keine eindeutigen Sympathieträger. Alle Seiten bleiben nachvollziehbar.

Zu dritt trinken die Männer, gehen bowlen und singen in Bogdans neuem Familienauto die Lieder alter Zeiten. Smaranda ist bereits zurück im Hotel, weil das Kind ins Bett musste. Diese Ausgangssituation gibt die Spannung für den Filmverlauf. Bogdans Sehnsucht nach dem Ausbruch aus den Familienstrukturen und seine Flucht vor Verantwortung prallen auf Smarandas Enttäuschung über den Verlauf des Urlaubs. Eine Nacht mit alten Kumpels, Bier und gekauftem Sex statt familiärer Wärme. Am Morgen, als Bogdan angetrunken nach Hause kommt, ist es Smaranda, die sich für ihre Vorwürfe der letzten Nacht entschuldigt.

Kozelat (Der Ziegenbock), Georgi Dyulgerov, Bulgarien 2009

Der Film hat mir insgesamt nicht gefallen. Die Erzählperspektive eines Ziegenbocks, der auf die Menschen schaut, ist eine lustige Idee, aber die Handlung ist nicht überzeugend. Die Rollen sind durchweg einfach und mit Klischees angehäuft. Der Film versucht sich auf locker-komische Weise dem Nationalismus in Bulgarien zu nähern, irgendeine Botschaft konnte ich aber nicht erkennen. Mal werden Mythen lächerlich gemacht, ein anderes Mal werden minutenlang die Folklore-Gesänge der amerikanischen Schauspielerin Angela Rodel pathetisch inszeniert, die ansonsten auch noch schlecht spielt.

Eine gute Szene ist die, in der der bulgarische Protagonist Yona und die Amerikanerin Emma aneinander vorbeireden, sich beide aber dadurch verstehen, dass jeder das versteht, was er verstehen möchte. Beide verstehen die Sprache des anderen nicht und freuen sich aber über den für sie jeweils angenehmen Gesprächsverlauf, den sie nur aus den Gesten ableiten.

Zum Filmende heißt es: Das thrakische Erbe konnte niemand retten, aber touristisch lässt es sich vermarkten. Yona heiratet dann doch nur die Zigeunerin Ivanka, die sich zuvor sexuell für ihn prostituierte. Emma, auf die es Yona eigentlich abgesehen hatte, verließ Bulgarien wieder mit ihrem Mann. Über Skype wird immerhin noch gemeinsam musiziert, während die (inzwischen nicht mehr schmutzige) Ivanka Touristenführungen zu den alten Wandmalereien durchführt.

Alive!, Artan Minarolli, Albanien/ Österreich/ Frankreich 2009

Der Film beginnt wie eine US-Highschool-Serie. Kali, der äußerlich als albanischer Enrique Eglesias durchgehen könnte, geht in Diskos, trinkt Bier und die Kamera ist dabei, wenn er seine halbnackte hübsche Freundin küsst. Der in Tirana lebende Student (Fach: albanische Literatur) ist wohl der perfekte Schwiegersohn.

Die glänzende Teenager-Welt wird dann vom Tod des Vaters im Heimatdorf überschattet. Das eigentliche Problem ist allerdings, dass Kali die auf seinem Vater liegende Blutrache erbt und ab sofort in Lebensgefahr schwebt. Aus dieser Situation kommt er nicht mehr heraus, zu starr hält die rachsüchtige Familie am Kanun fest. Eine Flucht quer durch Albanien beginnt.

Die schönen Landschaftsaufnahmen stehen im Kontrast zu den verwestlichten Tirana-Bildern des Anfangs. Kali trifft auf hilfsbereite Menschen, erlebt Feiern, Streit, Angst, Leid und Freude. Auch weitere Küsse mit einer wohlhabenden Schönheit sind dem Herzensbrecher nicht vergönnt. Die ganze Zeit über bleibt dem Protagonisten und dem Zuschauer die Todesgefahr im Hinterkopf. Der Film ist schnell und modern, das Hollywood-Kino ist als Inspiration eindeutig erkennbar. Einzig albanisch ist das Thema Blutrache, das dem Protagonisten bis zum Schluss verfolgt. Während der glatte und durchweg makellose junge Mann ein freies, modernes Leben in Tirana führte, holten ihn die archaischen Lebensformen des Dorfes zurück in eine Realität aus der Vergangenheit. So bleibt der Film, neben schönen Bildern vom traditionellen Dorf, auf dem einfachen Schema Pro-Westen versus Blutrache hängen und ist damit etwas einfach gestrickt.

Caravana Cinematică (Kino Caravan), Titus Muntean, Rumänien/ Deutschland 2009

Der Film ist sehr empfehlenswert. In unangestrengter Komik wird die kommunistische Erziehung auf den Arm genommen, die mit mobilen Kinos in LKW über die Dörfer zog, um Propagandafilme zu zeigen. Der Film hat den Humor, den man aus A fost sau n-a fost kennt. Die Figuren werden nicht bloßgestellt, sondern in ihren Lebenssituationen dargestellt. Im Gegensatz zu einem Film wie Sonnenallee ist dieser rumänische Film ein weiteres Beispiel dafür, wie man sich mit der kommunistischen Lebenswirklichkeit auch humorvoll auseinandersetzen kann, ohne die Figuren lächerlich zu machen. Es gibt kein Gut und kein Böse, es gibt nur die verschiedenen Erwartungen ans Leben, die mit den Dorfbewohnern und den zwei mobilen Kinobetreibern aufeinanderprallen.

Einer der Parteifunktionäre verliebt sich im Laufe des Films in eine Dorfbewohnerin, was ein beklemmendes Ende nimmt und das Komische am Schluss des Films überschattet.

Crnci (Die Schwarzen), Zvonimir Jurić/ Goran Dević, Kroatien 2009

Der letzte Film war bedrückend und sollte gesehen werden. Soldaten der Militär-Sondereinheit “Crnci” (Die Schwarzen) werden Opfer ihrer eigenen Nervosität und Aggression. Die wackelige Handkamera im Mannschaftswagen gleich in der ersten Szene zeigt, dass sich Zvonimir Jurić an Hîrtia va fi albastră orientiert hat. Dass der rumänische Film seine wichtigste Inspiration ist, hat er im Publikumsgespräch nach dem Film deutlich gesagt.

Dieser (Anti)Kriegsfilm begleitet die Soldaten in den emotional aufreibenden Situationen. Kampfhandlungen spielen kaum eine Rolle, die psychische Zermürbung der Männer durch Angst, Panik und Ausweglosigkeit wird ausgezeichnet vermittelt. Es gibt keine Musik, eher verstörende Geräusche, langgezogene Töne. Dazu das farbenschwache Bild, eine zuckende Kamera und weiße, verschwitzte Gesichter von Jugendlichen in Uniform. Der größte Teil spielt in einer kasernenähnlichen Unterkunft mit Linoleumboden und Neonröhren. Schlaf gibt es nicht, dafür verteilt der Chef Alkohol.

Der Film nimmt sich Zeit. Während der langen Kameraeinstellungen lernt man die Menschen unter den Uniformen besser kennen. Die Kritik am Krieg bleibt angenehm unpädagogisch. Die Sinnlosigkeit des Krieges erklärt sich zudem, ohne einen einzigen feindlichen Soldaten zu zeigen. Damit stellt der Film Krieg generell zwar in Frage, bleibt aber auch unpolitisch, da kein direkter Zusammenhang zu jenem spezifischen Krieg in Jugoslawien oder zu den kroatischen Militärstrukturen herstellt. Auf die kroatischen Reaktionen dieses neuen Films ist der Regisseur Zvonimir Jurić gespannt, der sagt, er wollte in erster Linie einen verstörenden Film machen.

↘
Siehe auch:
Filmfestival Cottbus – vier Filme am Donnerstag
Filmfestival Cottbus – mein Freitag und Samstag

În preajma sărbătorii de Halloween, la cinematograful Victoria din Cluj, am văzut Boogie, filmul lui Radu Muntean, după un scenariu de Alexandru Baciu, Răzvan Rădulescu şi Radu Muntean, cu Dragoş Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Brănescu, Adrian Văncică şi copilul Vlad Muntean în rolurile principale. Pelicula m-a făcut să mă întorc în timp, cu vreo trei săptămâni în urmă, când, împreună cu două prietene, ne fofilaserăm printre câteva grupuri răzleţe de liceeni la un spectacol al Teatrului Act din Bucureşti, ce avea să aibă premiera oficială la puţine zile după această întâmplare. Ispita era prea mare: spectacolul se numea Cui i-e frică de Virginia Woolf?, fiind prezentat de patru tineri actori, proaspeţi absolvenţi ai UNATC, despre ale căror performanţe în piesa lui Edward Albee citisem în Revista 22, un articol la superlativ semnat de Ioana Moldovan, managerul cultural al instituţiei ce a preluat ulterior, în mod inspirat, producţia studenţească în cauză. Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Florina Gleznea mai cu seamă, Ionuţ Grama (responsabil, totodată, pentru aducerea în actualitate a traducerii textului dramaturgului american), Sânziana Nicola şi Emil Măndănac, sub coordonarea la fel de tinerei regizoare Mariana Cămărăşan, fac nişte roluri memorabile, primii doi intrând în pielea mai vârstnicilor Martha şi George şi reuşind să fie foarte credibili, fără a se folosi de nici un truc exterior – machiaj sau modificări de fizionomie menite să redea primele semne ale bătrâneţii. Pe măsură ce filmul lui Muntean se derula pe ecran, îmi spuneam că nu e deloc exclus ca astfel să fi arătat perechea Martha-George din capodopera lui Albee, la fel de dezabuzată precum Smaranda şi Bogdan – zis “Boogie” – Ciocăzanu, dacă la mijloc ar fi existat COPILUL, fiinţa în jurul căruia se construiau fantasmele primilor doi. Dar să nu mă grăbesc să ajung la concluzii, înainte să enunţ elementele care m-au făcut să trasez o asemenea paralelă între cele două scenarii. Apărută în 1962 şi consacrată de interpretarea cuplului Elizabeth Taylor-Richard Burton, dintr-o celebră ecranizare datând din 1966 şi purtând semnătura regizorului Mike Nichols, piesa lui Albee poate fi rezumată în felul următor: două familii de cadre universitare din Noua Anglie, una tânără (Honey & Nick), alta de vârstă mijlocie (Martha & George), petrec împreună o noapte de flirturi şi ceartă, într-o atmosferă îmbibată în aburi de alcool, care îi împinge pe protagonişti să-şi abandoneze măştile şi să-şi expună rănile psihice, cauzate, în principal, de absenţa urmaşilor – într-un caz provocată voluntar, în celălalt compensată şi de fapt agravată de fantezie -, traumă grevată de alte frustrări, de natură socială, economică etc. Sentimentul ratării, parvenitismul, sunt teme subiacente, pe care le-am regăsit şi în fundalul lui Boogie. Textul lui Albee e împărţit în trei acte: Glume şi farse, Noaptea Valpurgiei şi Alungarea duhurilor rele (în traducerea Andei Boldur, inclusă în volumul 2 al antologiei de Teatru american contemporan, Bucureşti, EPLU, 1967). Titlu metaforic, Noaptea Valpurgiei trimite la o sărbătoare tradiţională din centrul şi nordul Europei (“Walpurgisnacht”), evocată de Goethe într-unul dintre cele mai cunoscute episoade din Faust (dar şi de alţi autori, precum Thomas Mann, în Muntele vrăjit, sau Mihail Bulgakov, în Maestrul şi Margareta). Aceasta se celebra în 30 aprilie sau 1 mai, marcând sosirea primăverii printr-o dezlănţuire a viilor şi morţilor deopotrivă, a duhurilor malefice, vrăjitoarelor ş.a.m.d., urmată de instaurarea domniei luminii, a soarelui. E vorba, deci, de o sărbătoare aflată la antipodul Halloween-ului, care marchează, pe 31 octombrie, prin manifestări similare cu cele de Noaptea Valpurgiei (avându-şi însă originea în cultura celtică), venirea iernii, victoria frigului. Plasată temporal în ziua de 1 mai şi noaptea imediat următoare, când are loc tradiţionalul pelerinaj al bucureşteanului la mare, cu ocazia mini-vacanţei acordate de Ziua Muncii, acţiunea filmului lui Radu Muntean evocă mai degrabă spiritul Halloween-ului decât pe cel valpurgic. Peste noaptea de orgie nu se mai ridică zorii glorioşi ai unui anotimp scăldat în soare, ci se îndeasă cenuşiul, pustiul. Dacă în Cui i-e frică de Virginia Woolf? cuplul găsea la final o ieşire din criză, regăsindu-se după furtuna de reproşuri, de emoţii negative răscolite peste noapte, în Boogie izbucnirea nocturnă a tensiunii acumulate între partenerii de viaţă (Smaranda şi Bogdan, jucaţi impecabil de Anamaria Marinca şi Dragoş Bucur) nu are efecte catartice, iar refacerea cuplului e de faţadă, petrecându-se la modul convenţional. Un fel de non-soluţie dictată de comoditate, care consfinţeşte statuus-quo-ul. “Alungarea duhurilor rele” nu mai are loc. În acest sens mi se pare perfect justificată eticheta pusă peliculei lui Muntean de Ştefan Dobroiu: “cel mai înspăimântător film al anului” – cu toate că la multe replici am râs! (dar şi de alţi autori, precum Thomas Mann, în Poate cea mai angoasantă constatare legată de Boogie, după cum anticipam, este aceea că prezenţa copilului (ba chiar a copiilor, Smaranda purtând în pântec o a doua progenitură) nu numai că nu rezolvă nimic, ci, în loc să sudeze cuplul, pare să contribuie la separarea lui. Deşi nu duc, aparent, nici o lipsă, nu au nici un motiv să se simtă nemulţumiţi, neîmpliniţi, Boogie şi Smaranda, alături de fiul lor Adrian, în vârstă de 4 ani, şi de pruncul ce va să vină, nu constituie totuşi o echipă. De ce? O posibilă cheie a întregii drame o oferă primele cadre ale filmului, care ni-l prezintă pe Boogie pe plajă, în compania băiatului său, încercând să ridice un castel de nisip. În timp ce tatăl se ambalează, ambiţionându-se să ducă la capăt lucrarea, copilul, neastâmpărat, se amuză, parcă pe seama strădaniei adultului, şi abandonează în cele din urmă “şantierul”. Tatăl se supără şi acuză nerăbdarea copilului, manifestă, pretinde acesta, în orice împrejurare, demonstrând că el însuşi a pierdut sensul adevărat al ludicului, ce implică o gravitate de alt tip, pe care – şi ajunsă în acest punct mă văd nevoită să îmi contrazic ipoteza din debut – Martha şi George par să-l mai deţină, în ciuda vârstei înaintate (pesemne alt motiv pentru care tinereţea interpreţilor din montarea de la Teatrul Act nu mi s-a părut deloc distonantă cu partiturile compuse de Albee). Din această perspectivă, Smaranda şi Bogdan reprezintă tocmai reversul medaliei, adică dublul în negativ al Marthei şi al lui George. În secret, Boogie îşi invidiază, de fapt, copilul, a cărui dezinvoltură gratuită încearcă să o imite în diverse moduri, însă fără succes, din secunda formulării reproşului mai înainte amintit: se repede în apa mării, încă rece, neprimitoare, la început de mai, întorcându-se la ai săi tot atât de rapid, zgribulit, fără a-şi recunoaşte însă nesăbuinţa, ba chiar mai îndârjit în hotărârea să recupereze timpul pierdut şi, odată cu acesta, ludicul descătuşat al altor vârste, mai fragede. Reîntâlnirea cu doi foşti colegi de liceu, Penescu şi Iordache, se dovedeşte prilejul ideal pentru confruntarea lui Boogie cu propriul trecut, menită să-l reconfirme în funcţia de “maestru al jocului” – ceea ce se va dovedi imposibil, o simplă iluzie, pentru că iluzii şi vehiculează jucătorii, jumătăţi de măsură, adevăruri niciodată rostite până la capăt de protagonişti în deambulările lor bahice ori sexuale, prin baruri, discoteci, camere de hotel, paturi de femei (fie că e vorba de nevastă sau de o prostituată). De aceea, cu tot aerul său de “uşurătate”, cu toată surdina pusă conflictelor de orice natură, Boogie e o dramă zguduitoare, în timp ce Cui i-e frică de Virginia Woolf?, în ciuda stridenţelor şi a violenţei replicilor, relaţiilor, trebuie considerată o comedie de cea mai bună calitate, în care carnavalescul nu şi-a pierdut încă menirea de a purifica spiritele, într-o manieră rămasă, iată, inaccesibilă minţilor noastre îmbătrânite înainte de vreme, înţepenite în atmosfera lugubră de după Halloween, prevestind cufundarea/afundarea în iarna vrajbei…

Gopo din acest an, eveniment care va avea loc pe 2 martie la club Fratelli Studios.

Pana in acest moment, pe lista invitatilor au fost confirmati: Anamaria Marinca, Nae Caranfil, Radu Muntean, Radu Gabrea, Radu Jude, Tudor Giurgiu , Stere Gulea, Dan Chisu, Oana Pellea, Margareta Paslaru, Maria Popistasu, Dan Bordeianu , Mihaela Radulescu, Liviu Mihaiu sau Lucian Georgescu.

La editia din acest an, inginerul de sunet Andrei Pap va primi Premiul Special pentru contributia importanta adusa de un tehnician la dezvoltarea cinematografiei romanesti.

De-a lungul carierei, Andrei Pap a lucrat cu regizori precum Dinu Cocea, Lucian Pintilie, Dan Pita, Geo Saizescu, Cristian Mungiu sau Titus Muntean.

Cele mai importante momente ale Galei Premiilor Gopo vor fi transmise in direct la Realitatea TV, urmand ca inregistrarea evenimentului sa fie difuzata la acelasi post sambata, 7 martie, de la ora 22.00.

Festivalul de Film Românesc de la Toronto este organizat de ToRo Arts Group, cu sprijinul Institului Cultural Român,se va desfăşura la Bloor Cinema şi la Innis College Town Hall din Toronto. La manifestare vor participa cineaştii Cătălin Muşat şi Alexandru Solomon şi actriţa Maria Dinulescu.

Festivalul de Film Românesc de la Toronto – romanian cinemaNOW va include în program pelicule precum “Boogie”, regizat de Radu Muntean, “Pescuit Sportiv”, Adrian Sitaru şi “Elevator”, în regia lui George Dorobanţu şi se va desfăşura în perioada 13-15 februarie.

Festivalul, aflat la cea de-a doua ediţie, va prezenta în deschidere, în avanpremieră canadiană, “Boogie”, film ce a fost distins cu premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Hamptons din 2008.

A doua zi, denumită “Doc.Day” va fi consacrată filmului documentar. Programul zilei va include atât scurtmetraje, cât şi lungmetraje: “Nu te supăra, dar…”, regizat de Adina Pintilie, film distins cu premiul Golden Dove la ediţia 2007 a festivalului DOK Leipzig, “Viva Constanţa!” (2007, Ambrus Emese), “Electro” (2007, Matei-Alexandru Mocanu). “Doc.Day” va continua cu filmul “Război pe calea undelor” în regia lui Alexandru Solomon, o rememorare a ceea ce a reprezentat postul de radio Europa Libera în timpul dictaturii comuniste.

Peliculele “Pescuit Sportiv” şi “Elevator”" vor fi prezentate în a treia zi a festivalului, denumită “Indie/Debut Day”, dedicată producţiilor independente, alături de alte producţii ca “Tache”, debutul în lungmetraj al regizorului Igor Cobileanski. “Pescuit sportiv” a fost premiat la secţiunea New Voices/New Visions Award a celei de-a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Palm Springs, care s-a desfăşurat în perioada 6-19 ianuarie, şi va fi difuzat în cinematografele din România începând cu 13 februarie. “Elevator”, regizat de George Dorobanţu, care a câştigat premiu la Festivalul Internaţional de Film Transilvania 2008.

De 1 Mai la mare e vânt, apă rece ca gheaţa, jumătate din hoteluri goale, terasa Belvedere din Olimp pustie şi bowlingul închis.

Plecat cu soţia şi copilul de 3 ani la mare, în minivacanţa legală, Bogdan Ciocazanu se întâlneşte întâmplător cu cei mai buni prieteni din liceu, la data şi locul de care îi leagă cele mai glorioase escapade bahico-sexuale din tinereţe. Penescu, agent la o firmă de turism, şi Iordache, stabilit de câţiva ani în Suedia, sunt liberi şi puşi pe distracţie.

După masa de seară, servită pe terasa unui hotel care-i trezeşte amintiri din tinereţe, Bogdan, sau Boogie, cum îi spun prietenii, se vede prins între obligaţiile de familie şi tentaţia de a retrăi o seară ca în vremurile bune, când viaţa părea simplă şi frumoasă.

Acum însă lucrurile s-au schimbat, diferenţele dintre ei s-au mărit, iar prietenia nu mai poate fi o relaţie care se bazează doar pe gusturi comune la femei, băutură şi echipe de fotbal.

Film: Boogie-Premiera-Inceput: ora 17.30-Locuri libere: 215. Cam asa scria pe crawlerul de deasupra caselor de bilete de la Mall-ul din Vitan. Daca in prima zi de difuzare, care in plus este si duminica, sunt atat de multe locuri libere, ma intreb ce se va intampla in urmatoarele zile, cand va incepe sa circule pe net…

Filmul incepe de la coada. Doi amici, la vreo 30-si, se intalnesc. Unul din ei, imbracat cu branduri din cap pana in picioare si insotit de o domnisoara tip-top, ii arunca celuilalt, cu un aer ceva mai putin prosper si insotit de alti doi baieti: “ce faci, te duci sa vezi filmul tineretii tale?”

Adevarul e ca “Boogie”, in regia lui Radu Muntean, nu e un film pentru fitosi si nu e de vazut cu iubita. E un film de baieti. Cu injuraturi, cu ragaieli, cu poante deocheate, cu agatat, cu nostalgia distractiilor in gasca “de altadata”. Toate astea nu sunt insa gratuite. Ele vin sa contureze problema in jurul careia graviteaza filmul: criza existentiala a barbatului insurat, inca tanar, stresat de munca excesiva si plictisit de monotonia vietii de familist. Un film realist, dar care resuseste sa evite realismul mizerablist al filmelor cu si despre Romania aparute in ultimii ani.

Problema barbatului insurat e universala, dar felul in care o discuta filmul e pur romaneasca. Cei trei prieteni care se intalnesc la mare, de 1 Mai, intr-un Neptun “decazut”, cum spune unul din ei, sunt fost colegi de liceu, pe care l-au absolvit imediat dupa Revolutie. Trei destine “de tranzitie”. Boogie, jucat de Dragos Bucur, are nevasta-Anamaria Marinca, copil si firma. Ceilalti doi (jucati de Mimi Branescu si Adrian Vancica) sunt inca singuri si liberi sa faca ce vor. Niciunul nu e fericit si spera sa intoarca timpul inapoi, macar pentru o noapte. O fac lata, dar a doua zi Boogie se intoarce la nevasta si copil si totul reintra in normal.

E un film amuzant si trist in egala masura. Amuzant pentru dialoguri si situatiile comice care apar odata cu refacerea gastii si trist pentru ca le reaminteste tuturor barbatilor aflati in situatia celor trei ca “anii nebuni” s-au dus si nu se vor mai intoarce niciodata.

La capitolul minusuri, vesnica problema a filmelor romanesti: nu se intelege ce vorbesc actorii. Si soundtrack-ul. Melodia reintoarcerii in timp e una a lui Gica Petrescu-”Asta seara nimeni sa nu doarma”. E haioasa, dar nu e relevanta. Ce tineri ascultau Gica Petrescu la inceputul anilor ‘90, cand toata lumea era impartita intre “discari”-cei cu disco, fanii Michael Jackson, depesh-isti si rockeri? Aici se putea scoate ceva mult mai destept, vezi Mamma Mia!, care merge tot pe ideea intoarcerii in timp, cu soundtrack ABBA. Si ce e cu afisul asta, cu Boogie gol, cu copilul pe umeri? Nu apare asa ceva nicaieri in film.

Trailerul aici .

Cel mai nou film al lui Radu Muntean, “Boogie”, a avut premiera vineri seara. Eu l-am vazut ieri, cu o zi intarziere, cu o sala pe jumatate plina si cu un sunet de cacat. Trecand peste impedimentul tehnic, de care se pare ca este responsabila chiar echipa care s-a ocupat cu inregistrarile pentru film si nu cinematograful, pot sa spun ca subiectul ales de regizor este o mina de aur. Ce poate fi mai frumos decat sa il vezi pe un barbat ajuns la 30 de ani, cum isi aduce familia la mare de 1 mai si cum trece el prin criza varstei si intamplator se intalneste cu doi fosti colegi de liceu cu care sta la o bauta, condimentata cu injuraturi si filozofii de roman mediu? Acesta este genul de film pe care as vrea sa-l fac eu. Stiti cand mergeti la mare si vedeti familiile acelea de3-4 persoane stand la terasa, tristi? Niciunul nu vrea sa voorbeasca. Sotia este suparata ca boul a baut prea multe pahare de bere pe plaja, boul este beat-m..e, fiul este suparat, gandindu-se ca acum ar fi putut sta cu “baetii” in fata blocului, la agatat pipite, iar fiica cea mica este trista pentru ca tocmai a primit o palma de la ta’su’, dupa ce acesta n-a mai suportat sa ii rasune in cap propozitia imperativa “Ia-mi si mie pistol de facut baloane!”

Revenind, pot spune ca este un film minimalist, asa cum vedem ca se fac in ultima vreme la noi (“4,3,2″ , “A fost sau n-a fost” , “Moartea domnului Lazarescu”), si tocmai din aceasta cauza a fost preferat “Restul e tacere” in cursa pentru premiul Oscar. Filmul mai are un inconvenient: dialogul . Este un dialog pur romanesc, cu argou intraductibil. Este un film a carui vraja s-ar pierde prin traducere, lucru care in mod normal ii lasa sanse reduse de a prinde la public in afara. Cand a fost prezentat in premiera, la festivalul de la Cannes, numai jurnalistii romani s-au amuzat, in timp ce strainii nu au putut puncta decat stilistica a la Felinni. Eu l-as compara cu “American Graffitti” al lui George Lucas, pentru ca, in fond, acest personaj, Boogie, isi traieste ultima noapte de tinerete.

Actorii exceleaza in aceasta pelicula. Anamaria Marinca joaca cu o lejeritate dezarmanta, Dragos Bucur ne-a obisnuit cu roluri de baiat rau (Furia si serialul ala de cacat de pe PRO TV, Baieti buni), dar Radu Muntean a stiut cum sa ii foloseasca talentul. Pana si copilul (care este fiul regizorului) a fost ales cum trebuie. Eram obisnuit cu actori copii care joaca execrabil (uitati-va la “Dupa ea”, tot cu Dragos Bucur), dar pustiul acesta este chiar talentat. Mimi Branescu, pe care l-ati vazut in diverse reclame (aia de la Bergenbier, cu barbatul care se crede intr-un vestiar, la pauza si da indicatii jucatorilor, dar se afla de fapt in toaleta unui bar) nu ramane nici el mai prejos, fiind chiar actorul care mi-a placut cel mai mult, avand si limbajul cel mai porcos. Acest film, desi trist, te va amuza cu replicile sale senzationale. Ca sa il citez pe criticul Mihnea Columbeanu, “Romanian Beauty…? Intr-un fel…Boogie!”

Urmati-mi sfatul. Mergeti si vedeti “Boogie”. Filmul romanesc are nevoie de spectatori pentru  a se dezvolta.

Sambata dimineata. Trezit si alergat la cinematograf.

Podul de flori. Nu sunt fan documentare decat in perioada zen a vietii mele, in care am rabdare de chestii de genul asta. Culmea, filmul lui Thomas Ciulei mi-a placut la nebunie. Poate pentru ca era dimineata. Nu stiu sa scriu despre filme, caci daca as avea idee cum se face asta, probabil as face cronici, nu reportaje. Insa, pot spune ca ceea ce mi-a placut mie extrem de mult au fost cadrele in care focusul era pe o chestie absolut banala, desi in blurul din spate distingeai ceva mai plin de actiune (he, nu-i asa ca oamenii care scriu despre film nu se exprima in halul asta?). Probabil ca o sa ruleze si in cinematografele din Bucuresti si il recomand calduros oamenilor care se duc la film de dragul artei, nu pentru a fi vazuti la mall.

Pe la pranz a urmat o conferinta de presa la care am ras cu o pofta nebuna, asemanatoare cu cea de la Little Miss Sunshine. De ce? Pentru ca pentru a cinspea mia oara am inteles ca regizorii din Romania au mai mult umor decat ziaristii. Bonus: trailere de la TIFF, pe care le gasiti pe you tube.

Preferatul meu este cel al lui Caranfil: http://www.youtube.com/watch?v=xY3VvjVZEFw

Am vazut Boogie si Megatron si nu neaparat in ordinea asta. Nu m-au dat pe spate, neaparat, dar consider ca merita ambele vazute. Boogie are destul de mult umor incat sa te faca sa te dezlipesti de emisiunea lui Brancu ca sa dai o raita la cinema.

Am bifat Les temps qui changent al lui Andre Techine, cu Deneuve si Depardieu. Catherine a fost in sala de la Republica si a vorbit despre acest film al ei, iar publicul i-a putut admira in voie chilotii ce se vedeau prin rochia transparenta. De remarcat ca nu a fluierat nimeni. Filmul m-a prins, atat pe mine, cat si pe colegii mei, drept pentru care, desi la ora 8 trebuia sa fim la Teatrul National, la Gala, am preferat sa alergam pana acolo, ca sa vedem filmul pana la capat. La gala am ajuns la ora 8 fix, transpirati, obositi, cu sireturile desfacute, gafaind. Dupa care l-am asteptat pe Basescu inca juma de ora.

Pe la jumatatea evenimentului cu pricina, in cardasie cu Elena de la MC si Eliza de la JN, am zbughit-o intr-o cursa nebuna catre Arta, sa vedem Cold Waves. Si l-am vazut, doar ca spre final am adormit. Poate ca de aia mi-a placut mai mult Delta, despre care urmeaza sa povestesc in episodul 3.

Radu Muntean e regizorul roman care le simte cel mai bine in directia care-mi place, ca atare sint f curios sa vad Boogie. Din sinopsis si din trailer, pare un film cu baietie, fara scrisnit din dinti, fara zgiriat unghii pe tabla. Plus ca apare si Marinca Anamaria, care arata bine de tot si care, din fericire, e acum mama si sotie ingrijorata, nu haimana care umbla cu avortoni in spinare pe coclauri. Mi se pare un film de bun simt – fara mizerii romanesti  – un film despre cit cresti si cit se simt aia zece ani dintre 20 si 30. Ma rog, cind o sa il vad o sa stiu mai multe.

Ma bucur ca l-au luat la Cannes.

Umbla vorba ca BOOGIE-ul lui Radu Muntean, adica un nou film cu Dragos Bucur, va intra in competitia oficiala a Festivalului de la Cannes (14-25 mai). asteptez cu interes. ar fi cool. f cool.