Já lhes foi dito que o ativismo incumbe a depreciação da intelectualidade, tal como a evidenciação dos instintos animalescos do homem: identifica-se, claramente, pelas vias ativistas, certa tendência à catástrofe como ultima ratio da idéia que não forjada nos alicerces da razoabilidade teórica. Contudo, aos ingênuos e apaixonados pela balbúrdia, pelos quais o evangelicalismo se molda, ativismo significa a convicção faltante aos pensadores, e como tais, imagina-se, seres inertes à realidade.

Se o jovem Raskólnikov ditou a seus indagadores que o trabalho a ele pertinente era o mero pensar, intriga ao ativista ser o pensamento a faculdade inerente de seu oposto, o filósofo, aquele que se deleita nas idéias e não confunde seus instintos doutrinários com a exploração de certa causa. Paralelamente aos cristãos que se dizem predispostos à piedade suprema, tem-se, recostados no ardor do protocolo salvacionista, o sujeito ambiental no qual se observa mesma ingenuidade.

Há quem afirme ser o fardo e legado de Platão, pela idéia da utopia como inerentemente realística, o fardo dos sonhadores que, em natural quimera de seus ímpetos, agem ativamente sob o alicerce da Esperança, cuja forma e caráter suprimem a realidade, ou, conforme a tese estritamente cética, o objetivismo de Ayn Rand. Havendo critérios e espaço à ingenuidade, tal prevalece por completa ausência filosófica, larga vereda confortável à maioria regulada pelas pretensões do irrealizável. As teses submetidas sob o crivo do hipotético e idealismo, estas convergem à decadência do intelecto, evidente constatação da gênese do definhamento teológico, quando a sistemática de estudo se entrelaça aos devaneios do orientalismo.

I’d make a lousy criminal. I can’t even think of sampling a grape in the produce section when I’m shopping without feeling like Raskolnikov standing with the bloody axe in his hand. I can see myself being led away in handcuffs as people stare and whisper.

“It was an unwashed grape, too – think of it!”

“I’d check the boxes in the cookie aisle if I was the manager here.”

“Check her purse for Gummibears!”

The story would headline the local evening news with my mugshots prominently displayed as the talking head recommends that everyone check their pantries for missing crackers or dwindling stores of snack cakes.

I imagine myself in orange prison garb using a PedEgg to sand the callouses off Large Marges’ feet as she reminisces on how we met, and the many beatdowns she had to give me before I realized we were meant for one another.

Finally, I see myself dying a cold and lonely death huddled in a battered cardboard box underneath a bridge because I couldn’t rejoin society and get a job.  (Not with PROPERTY OF LARGE MARGE tattooed across my forehead in large block letters anyway…)

Guess I’d never make it in politics either, then, huh?

De ceva vreme (re)citesc Crima si pedepsa.
Am gasit si ceva ce eu numesc Raskolnikov stuff. Vedeti acum despre ce e vba:
1. Contul de twitter al lui Rodion Raskolnikov Ingenioasa ideea de a tweet-ui din pielea personajului astuia ! Vezi aici. Uite aici niste exemple de cum isi tweet-uie povestea:

“Landlady successfully avoided (blah blah rent late blah blah pointless chitchat) weather far too hot.”

“Letter was re: sister – blah blah scandal (she was innocent) then blah blah ENGAGEMENT?! WTF.”

2. Uite ce a facut un comic iranian, aici. Nu e ingenios, dar mi-a placut.

3. Si, in fine, lucruri gasite pe DeviantArt: Rodion si Sonia, Freaked Raskolnikov , Raskolnikov - abstract.

FRAGMENTO XIII

CUESTION DE ORDEN

 …….al contrario que en la sodomía ,en una bicicleta tandem el elemento pasivo se sitúa detrás …..

DECLARACIÓN IV

ASUNTO DE ARTROPODOS

Contemplo como un insecto devora a otro mientras es devorado a su vez por un tercero. En verdad, sórdido banquete. El horror no es trocarse en insecto en un mundo de humanos sino en humano en un mundo de insectos. Créanme. Firmado: Gregorio Samsa*. Gregorio Samsa: personaje de la novela `La Metamorfosis’ quien amanece una mañana en su cama convertido en insecto.

MARCO POLO XXI

Era un auténtico niño y se podía advertir por el esfuerzo de contención empleado para permanecer sentado a la mesa. El camarero dirigiéndose a él ,sonriente, le preguntó si le gustaban los calamares. El niño quedó pensativo y devolviendo la pregunta contestó : ¿ Gigantes ? Años más tarde viajaría en el tiempo.

PASAJE SUPRIMIDO

 Muerta la vieja .¿ Porqué no gozar de su cuerpo ? ( fragmento de monólogo de Raskolnikov suprimido por F. Dostoievski en su novela Crímen y Castigo por considerarlo demasiado innovador para la época )

Pe parcursul ultimelor saptamani am incercat prin diferite sesiuni de concentrare asupra caracterului meu si meditatii sa ajung la intocmirea unei analize complexe as putea spune(cel putin pentru moment) a personajului ce se numeste Patrolea Alexandru .
Fiind unul dintre cei ce impartasesc spusele dragului si marelui Nichita Stanescu : “Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte
despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe
mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta
uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au
umori diferite.
De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre
tine însuţi.”
Nichita Stanescu,( cuvintele acestea pot fi gasite si aici : – minutul 5:46) am incercat totusi sa imi studiez personalitatea cat mai obiectiv posibil punand accent pe partile mai putin bune sau alterate de-a lungul timpului in viata mea .
Reusisem dupa studiu indelungat sa ajung sa cred ca sunt undeva , un amestec intre Raskolnikov, personaj principal din romanul “Crima si Pedeapsa” al autorului rus Fiodor Dostoevski, primul roman social-filozofic printre altele si in romanul lui Hamsun Knut , “Foamea” in care autorul nu da nume personajului , ajutandu-te astfel sa te poti pune tu in pielea lui , un roman in care ne regasim cu totii .
Astfel , stand zile , una dupa alta , studiind fiecare aspect a acestor personaje , ajunsesem sa vad totusi ca ceva lipsea , ceva ma lasa cu un gol destul de mare … pana intr-o zi , o zi deosebita , plina de sudoare in care m-am retras in bibleoteca personala de unde mi-am ales un volum din Bogdan Petriceicu Hasdeu , “Scrieri Literare” iar printre numeroasele Poezii extraordinare gasite in acest volum , ca: “La Romania” , “Bradul” sau ” Femeia inecata” si frumoasa piesa de teatru : “Razvan si Vidra” , am dat peste o proza de doar 41 de pagini de o intensitate extraordinara . Proza se numeste : “Micuta” sau “Trei zile si trei nopti din viata unui student” ce m-a lasat tremurand pe scaun dupa incheierea lecturii . Personajul principal pe nume “Ghita Taciune” (voi reveni asupra numelui) , in varsta de 17 ani , student jurist “la o universitate oarecare” din Germania , un chirias al unei familii de actori si un student extraordinar prin eruditia sa . Voi incerca a reda succint cateva pasaje din carte , mai reprezentativa ce demonstreaza calitatile personajului.
“Tovarasii ma numeau “Spiter”,zau nu stiu din care cauza : sau pentru ca iubeam parfumurile si pomezile, sau pentru ca aveam cam adesea nevoie dee felurite doftorii,ca unul ce ma deosibeam din copilarie prin slabiciunea constitutiunii.” , “Sunt prea moral pentru a fi drac; conditia de om imi convine mai degraba” , “Barbatii, afara doar de poeti, si inca de poetii cei fameni, cand iubesc o femeie, o iubesc numai ca pe o femeie, si adesea o iubesc chiar mai putin; femeile din contra, iubesc deobste un ideal, un ce mai presus de natura omeneasca, un inger sau un drac ca Jeanne D’Arc din veacul de mijloc, dar niciodata un barbat cum sunt barbatii.” , “Voiesti oare, cititorule, ca sa te iubeasca sexul,sau, cum zice d.Cipar,sepsul frumos? o voiesti? fii totdeauna prea: prea in dreapta, prea in stanga, prea in mijlo, prea dinainte, prea dinapoi, tot prea si prea – in bunatate, in rautate, in idei, in fapte, in vorbe, in aprindere, in raceala, in omnibus rebus et aliis quibusdam(In toate lucrurile si alte cateva)”
Tragismul personajului are totusi o tenta a demnitatii nemaintalnite, acesta lasand in scrisoarea sa de Adio urmatoarele vorbe : “[...] Cauza ti se pare, poate, a fi cam curioasa? Crede-ma amice , cine traieste prea repede osteneste intocmai asa ca acela care alearga prea iute; si unul, si altul ajung la scopul lor mai curand decat broastele testoase ale umanitatii!!! Dar odata ce au ajuns la scop, ei nu mai au ce face … ” Pur si simplu genial , chiar daca am prezentat doar cateva mici , rusinos de mici parti din caracterul acestuia , este un personaj extraordinar , un exemplu demn de urmat . Revenind la numele personajului, Ghita Taciune , m-am regasit pana si in acest nume , Ghita , nume tipic moldovenesc(personajul fiind si el din Moldova) , iar Taciune , interpretarile pot fi cu miile , una dintre ele cele mai reprezentative ar fi , revelatia autorului , ii prezinta sfarsitul prin nume , Taciune , terminat , consumat , ars ….
Autorul printre altele , o personalitate reprezentativa a Literaturii romane , m-a impresionat extraordinar mai ales prin faptele lui dinspre sfarsitul vietii . Vezi : http://www.lovendal.net/wp52/castelul-de-la-campina-a-lui-hasdeu-un-castel-pentru-spiritism/ pentru mai multe detalii .
Ma bucur ca exista astfel de scrieri si in acelasi timp sunt impulsionat pe zi ce trece sa imi maresc aria cunoasterii si sa imi imping creierul spre limitele pe care inca nu le-am atins cu ajutorul acestor autori extraordinari si reprezantativi pentru literatura Universala .

Don’t spend more than 9 hours a day intensely studying Russian literature. You will begin hallucinating.

San Petersburgo en 1893

"St. Petersburg" from Murray, John. Handbook for Travellers in Russia, Poland and Finland. Paris, 1893

El imperio ruso en 1820

From The Cyclopaedia or, Universal Dictionary of Arts, Sciences, and Literature by Abraham Rees, 1820

Están todos vivos: Un café con Rodion Romanovich Raskólnikov

… Pois então que eu queria muito falar sobre a Flip 2009, sabe?

Queria ter feito uma cobertura com os melhores momentos e falado das discussões que tiveram lá, dos convidados, dos livros, das mil coisas super demais e loucas que aconteceram por lá mas, não.

Não vou falar.

Isso porque mal acompanhei a Flip. Foi em represália.

A mim mesma.

Porque tipos que eu me corrrto com gilete de vontade de ir pra Flip e nunca estou lá. Tento juntar dinheiro, tento me organizar… Se liga que eu TENTO.

E esse ano cara, ESSE ANO… Porraaaa! Esse ano teve SIMON SCHAMA. CA-RA-LHO!!!! Pra quem não conhece, tipos que ele é O CARA. O HISTORIADOR. O CARA, entendeu?

Não?

Olha, é o Robert Pattinson das narrativas historiográficas. E vou além. Das narrativas, hein? Das narrativas!

Sabe aquele livrinho, aquele… O código Da Vinci? E todas aquelas histórias dos obeliscos egípcios nas praças do Vaticano e tudo que envolvia os quadros com “Et in Arcadia Ego”? Schama, ao contrário de Dan Brown, estudou pra escrever sobre isso. Sem géri-géri. Tsá? [Porra, como meus argumentos são consistentes! ]

Enfim. Exageros a parte, continuemos.

Vocês não estão entendendo que eu pirei quando soube disso. E depois, infartei quando me dei conta que ainda estava aqui: sentada na minha cadeiro, lendo isso num blog louco e A VIDA rolando em Paraty.

Ou seja.

Então é por isso, queria muito falar sobre a Flip, mas não irei.

E, também vamô combiná que eu queria muuuitas coisas, néam? Quem não quer? Mas sou uma pessoa muito pessimista pra bater a poeira das minhas havaianas, lavar meu cabelo, jogar de lado e dizer:

“Tem nada não. Tô de BOUA! Outras virão!”

Nán. Vou ficar aqui, remoendo e me corroendo por dentro. Xigando o mundo e a vida e me auto-sabotando.

Em tempo:

Argh!

Taí é uma frase perfeita. Uma frase que transmite toda uma indignação pessoal e que desestressa, te dando um bônus de ilusão  com uma aparente calma niilista de que mundo volta para seu eixo marxista-leninista depois que você a pronuncia.

Bitch you better work!

Mas o caso é que não volta, colega. O mundo não volta para seu eixo marxista-leninista porque ele nunca esteve lá. Nem Marx sabe o que é isso que falei, nem muito menos Lênin, porque igualdade é uma coisa que não está no vocabulário do ser humano, nem nunca estará. Pelo menos não de uma maneira prática.

Então,

Vê se num fode.

O que é que eu posso fazer se sou uma pessoa assustada?

Muito assustada.

Mas meu medo não é metafórico, simbólico, paranóico ou qualquer outro “ÓICO” que designe uma pessoa que possui temores subjetivos de uma vida subjetiva. Não.

Sinceridade que se você falar:

“Ei Seu Superego? Vou te assustar AGORA, certo?”

E eu respondo:

“Certo.” Ainda assim, você consegue me assustar.

E nada melhor do que uma pessoa assustada nesse nível crítico como eu assitir, numa madrugada chuvosa, em uma casa escura e assustadora, um filme de terror, não é mesmóm?

Tipos que eu fiquei praticamente dois dias sem dormir e a culpa de tudo  foi minha negação pública  de ser uma MEDROSA, me travestindo de corajosa e assitindo: [REC]. Mira que peguei a foteenha mas amena pra não saltar da cadeira toda a vez que entresse no blog. Hé.

Fuuuuuuuuuuuu...

E olha que eu acabei de descobrir que vai ter o dois, hein?

Porra, já tô lá na fila comprando os ingressos! Quero passar mais noites insone e temendo minha própria sombra, porque sou dessas!

Clica aqui pra ver o teaser. Sério que até minha PLEURA tremeu aqui…

E ainda mais que fui inventar de assistir The Fountain e misturei foi tudo na minha cabeça ontem a noite: sonhei com padres franciscanos-zumbis que procuravam um tesouro MAIA perdido na minha rua [?]  escondendo-o nas catacumbas de Palermo! (Ok, admito que vi a reportagem do Gugu que foi pra Itália mostrar os corpos incorruptíveis dos santos e ZZZZzzzzZZzzZZzzZZZ…)

Admitam: ÁCIDO perde se comparado com minha mente demente e cridora!

Quando tiver mais paciência volto pra falar de The Fountain. Só posso dizer uma coisa enquanto isso…

... eu num digo é nada!

Porque uma imagem valem mais que mil posts nonsense de um Superego em convulsão.

Rá.

Em tempo:

1. Olha que o prgarama de Gugu merece um post próprio. Vou amadurecer a ideia, okey?

2. Tô pensando seriamente em transformar “Hugh Jackman” em tag… Serááá?

3. Recomendo lerem esse post ao som de The Hives:

Finished reading my first book using ‘Stanza’ in the iPod: Crime and Punishment by Fyodor Dostoevsky.

A dark and intense novel, as many of you would know already. Absolutely loved it, because if you did not know- I happen to have a fetish for ‘dark’ stuff… ahem.

Anyhow- back to the topic- I think Dostoevsky is one of my most favourite novelists now, if not the most favourite one. Read a few more before- The Idiot, The Brothers Karamazov, The Death of Ivan Ilych… I liked them all- but this one (Crime and Punishment) is the best I’ve read of him so far.

A semi-random thought: In so many ways I am like Raskolnikov- the murderer and the self-tormentor in the novel… I did not really exaggerate when I suggested that I have some traits of a psychopath.

Hmm..

It would have been a very fat book for carrying around in my already weighty office bag and my backache; and the fact that I am a very slow reader does not help at all. It took me A MONTH to finish this book. Imagine!

My back thanks you, Stanza. I think you saved me at least one physio visit

Gotta love technology

Foto: Alice Drogoreanu

Socotind Oana că mă plictisesc, m-a cadorisit cu o leapşă despre nesănătosul obicei al cititului:

- Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?

Cel mai des apare Dumitru Stăniloae, dar, dacă rămânem la Literatură, autorul cel mai frecvent întâlnit este Anton Pavlovici Cehov.

- Din ce carte ai mai multe exemplare?

Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Poveşti, Povestiri.

- De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

De Laura, din Castelul fetei în alb de Constantin Chiriţă, dar n-am făcut un secret din asta.

- Ce carte ai citit cel mai des?

Nikolai Vasilievici Gogol, Taras Bulba.

- Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Nikolai Nosov, Aventurile lui Habarnam.

- Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Codul lui Da Vinci, dar nu m-am silit s-o termin, aplicând metoda lui Arghezi cu luatul de mostre.

- Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Bogdan Teodorescu, Spada.

- Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru Literatură?

Cine s-o nimeri. De pildă, Oana, că părea interesată…

- Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?

Taras Bulba, însă nu de către americani, că au batjocorit-o deja, nepricepând nimic!

- Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar.

Se făcea că am omorât o cămătăreasă cu toporul…

- Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Mersul trenurilor.

- Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua.

- Preferi autorii francezi sau ruşi?

Fireşte că ruşi!

- Shakespeare, Milton sau Chaucer?

Shakespeare.

- Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Telefonul fix.

- Care e romanul tău favorit?

Nikolai Vasilievici Gogol, Taras Bulba.

- Joci ceva?

Addiction Solitaire, pe computer.

- Povestiri scurte, schiţe?

Cehov, Caragiale, Arghezi, Alphonse Allais.

- Non-ficţiune?

Teologie, mai ales.

- Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Salinger, de exemplu.

- Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Sfânta Scriptură.

- Şi… acum ce citeşti?

Ivona Boitan, Cu sânge rece şi albastru.

Cum Nea Costache, Ion Dascălu şi, parţial, Gabriela par a trebui impulsionaţi din vreme-n vreme, le propunem leapşa de faţă…

Foto: Alice Drogoreanu

35.

Cercetând camera de hotel în care se cazase teroristul Vik Kariciu, specialist în explozibili, atenţia echipajului de poliţie fu atrasă de laptopul deschis, pe ecranul acestuia aflându-se câteva mesaje pe messenger:

atrocia: sal! c fci?

atrocia: c nu rasp?

- E limpede! – observă Melatov. Primeşte mesaje codate de la Atrocia, îndemnându-l la atrocităţi, fireşte…

- Fii atent şi la cealaltă casetă! – sugeră colonelul Pencev.

Într-adevăr, în cealaltă casetă de dialog instigarea la omor deosebit de grav era cât se poate de explicită:

Scardanelli: Băi, fraiere, eşti acolo?

- Clar, ăsta-i şeful! – concluzionă maiorul Melatov.

- Vezi ce-i zice mai departe!…

Scardanelli: Îţi mai aminteşti?: Ciudat! O tentativă de omor şi nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! Înseamnă că mă socotesc nebun. (emoticon cu un rânjet macabru.) Bine! Sunt nebun! Dar cei care sub haina de profesori, de magi, de erudiţi, îşi ascund incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc cu nişte babalâci şi apoi îi înşeală în văzul tuturor[1]!

Scardanelli: Băi, faţă, de ce nu răspunzi?

Scardanelii: Ies la Internet Caffe, ne vedem acolo.

- Aşadar – recapitulă Pencev -, ştim acum cine-i coordona pe asasini şi i-am aflat bârlogul! Laptopul se reţine! Chiar îşi dorea Nadia unul…

Melatov simţi că i se întunecă înaintea ochilor, după care reuşi să spună:

- Păi, dumneavoastră aţi reţinut şi BMW-ul… Mă gândeam că poate laptopul…

- Domnule maior, nu ne permitem să ne jucăm cu dovezile unui caz de o asemenea gravitate! – replică superiorul cu răceală.

„Futu-ţi neamul tău de hapsân, că nu te mai saturi! Adică, eu pot să umblu cu Lada…” – gândi Melatov cu o tristă resemnare.

- Să mergem la cafenea! – decise colonelul.

„De te-ai duce unde te trimit eu!…” – completă maiorul.

În Internet Caffe, indivizi dubioşi clămpăneau pe tastaturi în separeuri din placaj, singur fumul dens şi aburii de bere reuşind să învioreze atmosfera. Cu ochiul său versat, maiorul Melatov localiză pe-un individ cu cap pătrăţos, pe ale cărui suprafeţe plane se zburleau şuviţe soioase, întrerupte oarecum de muchii. Pornind decis către suspect, maiorul Melatov aruncă o privire întâi pe monitor, unde putu citi, în grabă, ultimele replici:

atrocia: lai intlnit?

Scardanelli: Nu dau de el, s-o fi dus după topor…

- Bună ziua, sunt maior Oleg Melatov. Vă rog să vă legitimaţi! – îl abordă poliţistul pe suspect, conform procedurilor legale.

Individul privi mirat, îşi trase nasul şi-i înmână organului o carte de identitate. Maiorul citi cu atenţie, apoi îi împuşcă o palmă nemaivăzută instigatorului:

- Aici scrie că eşti Scârnă Velea! De ce pizda mă-tii îţi dai identităţi false şi te recomanzi Scardanelli?…

Adunat de pe duşumea, infractorul reuşi să îngaime:

- E pseudonimul meu literar…

- Daaa? Şi ce anume scrii dumneata? Versificaţii pe pereţii closetelor publice?

- Sunt blogger… – bâigui acela.

- Şi eu sunt poliţist – preciză Melatov. Auzi, tu de mine nu faci mişto!…

- Dar, nu făceam mişto de dumneavoastră… – scânci eminenţa cenuşie a asasinatelor.

- Îl cunoşti pe cetăţeanul Vik Kariciu? – interveni colonelul Pencev.

- Da…

- Şi nu i-ai scris, cumva, că vrei să omori profesori, magi şi erudiţi, pentru că-i consideri incapabili şi stupizi? Frustratule! Pe urmă, dacă erau prinşi, şi-au propus să simuleze demenţa… – ţinu să-şi lămurească colegul.

Suspectul privi năuc, apoi pricepu:

- Ăla era un citat din Unchiul Vania…

- Da, da, da… – murmură Pencev. Şi aici, cu toporul pe care urma să-l achiziţionaţi?

- E o aluzie la Dostoievski…

- E clar, îşi bate joc de noi! – spuse, calm totuşi, colonelul. Deci, nu dumnealui a apăsat pe trăgaci, ci Ivan Petrovici Voiniţki! Nu dumnealui a ordonat tranşarea victimelor, ci Rodion Romanovici Raskolnikov! Nu dumnealui şi-a necinstit mama, ci Oedip! Nu dumnealui a înjunghiat cu sânge rece, ci Hamlet! Băi! – se adresă direct infractorului -, Cultura ar trebui să înnobileze, să-ţi lumineze sufletul, să te facă să gândeşti profund! Însă, tu o foloseşti ca justificare pentru faptele tale de psihopat!…

- Psihopat, însă, cu discernământ! – sublinie maiorul o nuanţă importantă.

- Normal că cu discernământ! – îşi reveni superiorul. Doar, el coordonează infractorii prin messenger, se cazează la hotel, are rute bine stabilite… Nu stă cu undiţa în chiuvetă şi nu-şi pune-o cizmă în loc de căciulă, măcar că pe capul lui teşit ar sta şi-un samovar… Luaţi-l! – ordonă apoi celor câţiva gradaţi din echipaj.

- Dar, n-am făcut nimic! – protestă proaspătul demascat.

- Nici noi nu-ţi vom face nimic… – îl linişti Melatov. Doar îţi vom împrospăta puţin memoria, în arest. Presupun că-i cunoşti pe numiţii Căpşună, Teofob, Urdurosul şi Geomizd…

- Numai de pe net – gemu arestatul.

- Normal! Tu eşti lider, eminenţa cenuşie… Doar nu era să te înjoseşti şi să dai mâna cu ei! Oricum, la noi, că ordoni o crimă sau că o săvârşeşti cu mâna ta, tot cu patruzeci de anişori se recompensează… Plus sporul pentru tentativele de evadare!

- Poate n-o să încerce… – presupuse colonelul.

- Cum să nu încerce? După ce-o să-l bulangească toţi tâlharii, supunându-l la chinuri trupeşti şi sufleteşti inimaginabile, negreşit îşi va încerca şansa…

- Asta-i drept! – se corectă superiorul, mai puţin familiarizat cu condiţiile din penitenciar. Da’, auzi nume la el: Scârnă! Pe ăsta l-o fi fătat maică-sa în latrină, crezând că-i căcat…

- Dacă ne gândim bine, nici nu s-a prea înşelat doamna… – conchise Melatov, trăgându-i o palmă peste ceafă arestatului.

În uliţă, se adăugă grupului şi plutonierul Onicikov, care dăduse o tură pe la Standard, cu oarecare treabă. După ce află de la colegi că a fost prins şi coordonatorul din umbră al oribilelor asasinate, cu un aer distrat, recită:

- Dumnezeiască eşti! Ca-n rugăciune

La chipul tău eu m-aş uita în veacuri.

Dar nu te mai repeţi.

Şi-aceasta este şi clipa-mi cea dintâi

Şi cea din urmă…[2]

Damian Damianov! Ce poet!… L-ai citit pe Damianov? – îl întrebă pe reţinut.

Cum acela nu răspunse, Melatov îi mai lipi o lopată peste ceafă, concluzionând:

- A citit pe pizda mă-si! Ăsta citeşte numai cărţi cu asasini, că-l inspiră…

Chi è Raskòl’nikov?. Mi chiedo ad un certo punto rileggendo dopo tanto tempo lo splendido Delitto e castigo di Fjodor Dostoevskij. Non sono spiegazioni sufficienti quelle che Pier Paolo Pasolini fornisce nel saggio posto da Mondadori a conclusione dell’opera. Raskòl’nikov e il complesso di Edipo?!. Si va bene, è possibile, ma non è questo il punto. Il punto è, appunto, chi sia veramente Raskòl’nikov. Qual è la drammatica contraddizione che l’immenso Dostoevskij legge in lui?. Chi è dunque Raskòl’nikov?. Raskòl’nikov è un uomo nobile come pochi, pochissimi, come forse nessuno, come Myskin ne’ L’Idiota, o come il controverso Versilov ne’ L’Adolescente, e proprio come uomo nobile ha commesso un orrendo delitto. Un uomo nobile, e dunque come tale necessariamente controverso. Questo è il punto.

Il punto è la difficoltà abissale di rintracciare la verità assoluta con mezzi conoscitivi umani. E questo punto viene magistralmente toccato da Dostoevkij nello splendido passo del romanzo in cui Raskòl’nikov, assistito contro il suo volere dal camerata Razumichin e dal medico Zòsimov, riceve la visita del fidanzato di sua sorella, Lužin, un uomo animato dalle apparenti migliori intenzioni anche se evidentemente molto pelose. Un uomo che vuole sposare la sorella di Raskòl’nikov, solo perchè, essendo povera, poi gli dovrà riconoscenza per tutta la vita. Direi che Lužin è il prototipo del capitalista illuminato, le cui idee sociali vengono prudentemente condotte in linea con lo spirito del secolo. Tutto affinchè il suo potere di guadagno non diminuisca. Tutto, anche l’ammissione paterna e generosa, quanto pregiudicata, delle idee rivoluzionarie. Insomma un Agnelli o un Henry Forda ante-litteram. E’ sul filo della provocazione di questo benpensante che si svolge tutto il colloquio tra Razumichin, Zòsimov, Lužin, e Raskòl’nikov, che culmina poi nella definitiva liquidazione di Lužin da parte di quest’ultimo. E’ un colloquio questo nel quale la verità sfugge continuamente, tra le ciniche teorie economicistiche di Lužin, il disincantato e pratico scetticismo moralista di Razumichin, il rigido formalismo di Zòsimov, e la disperazione silenziosa di Raskòl’nikov, l’uomo nobile torturato dal rimorso per la bassezza che anch’egli condivide, e nel mondo più acuto e tragico possibile, cioè da eletto. L’ipocrisia affligge ogni anelito morale dell’uomo, sia che esso si dia all’amore compassivo, sia esso che se ne ritragga, ritenendo uno sviluppo economico globale più vantaggioso dell’evangelico dividere il proprio mantello con il povero. Su questo Razumichin è categorico : “Tutti luoghi comuni!”. Ed ha ragione da vendere. Ed ha ragione anche quando rintraccia le ragioni del delitto non tanto nella povertà quanto nell’edonismo egoista. Ma più avanti di tutti va solo Raskòl’nikov quando, rompendo infine il suo silenzio, dice rivolto a Lužin : “Portate alle conseguenze estreme quel che poco fa predicavate, e ne verrà fuori che è possibile sgozzare la gente…”. E non è tanto importante ciò che dice, anche se è giustissimo e pertinente. Perché si tratta ancora di qualcosa che è in linea con il buon senso, con la razionalità che intende riformare e liberare il mondo dall’ingiustizia e purificarlo dall’oscurità nell’illuministico e classicistico nitore della scienza positiva. Non è questo che gli sta ultimamente a cuore. Non è questa il senso tragico della considerazione di sé stesso, come uomo nobile che si è macchiato di una terribile infamia, e che viene acuito allo spazimo dalle chiacchiere giuridiche di Razumichine Zòsimov, e dalle considerazioni politico-sociali di Lužin. No, non è questo il punto. Ogni verità pronunciata e praticata dall’uomo è tout court ipocrita, falsa, cinica, piatta, povera. Il vero problema è l’abisso che l’uomo ospita dentro, pur essendo potenzialmente un dio. Il fatto importante, dunque, è che a dire queste parole di condanna dell’assassinio sia proprio lui, l’assassino e nello stesso tempo il puro, il nobile, colui che disprezza il soccorso insperato del mondo, in quel Lužin che potrebbe essere la sua salvezza, ma di cui lui sente l’inaccettabile bassezza. E che importa se il risentimento di Raskòl’nikov verso Lužin sia dovuto ad un complesso di Edipo non risolto da parte del primo ?!., Lui, il nobile e puro Raskòl’nikov, lui è un assassino!. Non un assassino esperto, non un furbo, ma un ingenuo, un “nient’affatto sveglio”, non “una canaglia esperta”, come dice Razumichin. Insomma un fesso, come si direbbe senza esitazioni nella mia città. Un puro, direi io. Ma anche un puro può essere condotto alla soglia dell’ignominia più totale e superarla. Anzi lui più di qualsiasi altro. E’ qui la verità più profonda sull’assassinio e sul male. La verità che può essere pronunciata solo quando ciò che guida nella considerazione dell’uomo non è la ragione né la morale razionale, ma una considerazione dell’uomo come un essere nel quale il mistero divino è presente in tutta la sua forza dirompente. Il che mette fuori gioco in un solo colpo tutte le ciance umane su ciò che dovrebbe essere giusto o sbagliato, e su ciò che si dovrebbe fare o meno. Miguel de Unamuno scriveva che un Dio sottomesso in qualsiasi modo alla ragione, come un dio guidato da una morale razionale che esclude il male dal mondo, o come un dio invece impotente e sottomesso alla “legge organica della contraddizione” razionale, e dunque alla necessità del mondo, è un Dio di cui non si ha alcun bisogno e quindi inesistente. E’ così che bisognerebbe leggere queste pagine di Dostoevskij, per non perderne la straordinaria profondità!. In un senso cioè che non dissolva la potenza del mistero del male nella povertà piatta razionalismo riformista, rivoluzionario o buonista, oppure nella vuotezza cinica del razionalismo economicista. Decisamente, come giustamente scrive Pasolini, Dostoevskij annuncia qui il vertiginoso pensiero dell’altro grande visionario e filosofo-poeta, Friederich Nietzsche. L’uomo infatti non può essere risolto in sé stesso, ma deve essere superato!. L’uomo naturale deve essere superato, e non ricostituito nella sua integrità come voleva Roussseau. E l’eroe tragico, il puro, l’idiota, l’inerme, che vive in sé fino all’estremo la tragiche contraddizioni della duplice natura umana, che soggiaccia nella sua purezza alla tremenda seduzione del male in modo infinitamente superiore a quanto ogni uomo accorto possa poter fare, o che soggiaccia al male del mondo come vittima sacrificale, è la strada indicata dal divino verso il superamento dell’uomo naturale. Chi può escludere che questa tragica auto-conoscenza non sia come nell’illuminazione riservata da Dio agli angeli – di cui ci parla Edith Stein in Potenza ed Atto -, conoscenza suprema del mistero insondabile di Dio?

Chi è Raskòl’nikov?

Chi è Raskòl’nikov?. Mi chiedo ad un certo punto rileggendo dopo tanto tempo lo splendido Delitto e castigo di Fjodor Dostoevskij.

Non sono spiegazioni sufficienti quelle che Pier Paolo Pasolini fornisce nel saggio posto da Mondadori a conclusione dell’opera.

Raskòl’nikov e il complesso di Edipo?!. Si va bene, è possibile, ma non è questo il punto.

Il punto è, appunto, chi sia veramente Raskòl’nikov.

Qual è la drammatica contraddizione che l’immenso Dostoevskij legge in lui?.

Chi è dunque Raskòl’nikov?.

Raskòl’nikov è un uomo nobile come pochi, pochissimi, come forse nessuno, come Myskin ne’ L’Idiota, o come il controverso Versilov ne’ L’Adolescente, e proprio come uomo nobile ha commesso un orrendo delitto. Un uomo nobile, e dunque come tale necessariamente controverso.

Questo è il punto.

Il punto è la difficoltà abissale di rintracciare la verità assoluta con mezzi conoscitivi umani.

E questo punto viene magistralmente toccato da Dostoevkij nello splendido passo del romanzo in cui Raskòl’nikov, assistito contro il suo volere dal camerata Razumichin e dal medico Zòsimov, riceve la visita del fidanzato di sua sorella, Lužin, un uomo animato dalle apparenti migliori intenzioni anche se evidentemente molto pelose.

Un uomo che vuole sposare la sorella di  Raskòl’nikov, solo perchè, essendo povera, poi gli dovrà riconoscenza per tutta la vita.

Direi che Lužin è il prototipo del capitalista illuminato, le cui idee sociali vengono prudentemente condotte in linea con lo spirito del secolo. Tutto affinchè il suo potere di guadagno non diminuisca.

Tutto, anche l’ammissione paterna e generosa, quanto pregiudicata, delle idee rivoluzionarie.

Insomma un Agnelli o un Henry Forda ante-litteram

E’ sul filo della provocazione di questo benpensante che si svolge tutto il colloquio tra Razumichin, Zòsimov, Lužin, e Raskòl’nikov, che culmina poi nella definitiva liquidazione di Lužin da parte di quest’ultimo.

E’ un colloquio questo nel quale la verità sfugge continuamente, tra le ciniche teorie economicistiche di Lužin, il disincantato e pratico scetticismo moralista di Razumichin, il rigido formalismo di Zòsimov, e la disperazione silenziosa di Raskòl’nikov, l’uomo nobile torturato dal rimorso per la bassezza che anch’egli condivide, e nel mondo più acuto e tragico possibile, cioè da eletto.

L’ipocrisia affligge ogni anelito morale dell’uomo, sia che esso si dia all’amore compassivo, sia esso che se ne ritragga, ritenendo uno sviluppo economico globale più vantaggioso dell’evangelico dividere il proprio mantello con il povero.

Su questo Razumichin è categorico : “Tutti luoghi comuni!”. Ed ha ragione da vendere.

Ed ha ragione anche quando rintraccia le ragioni del delitto non tanto nella povertà quanto nell’edonismo egoista.

Ma più avanti di tutti va solo Raskòl’nikov quando, rompendo infine il suo silenzio, dice  rivolto a Lužin : “Portate alle conseguenze estreme quel che poco fa predicavate, e ne verrà fuori che è possibile sgozzare la gente…”.

E non è tanto importante ciò che dice, anche se è giustissimo e pertinente. Perché si tratta ancora di qualcosa che è in linea con il buon senso, con la razionalità che intende riformare e liberare il mondo dall’ingiustizia e purificarlo dall’oscurità nell’illuministico e classicistico nitore della scienza positiva.

Non è questo che gli sta ultimamente a cuore. Non è questa il senso tragico della considerazione di sé stesso, come uomo nobile che si è macchiato di una terribile infamia, e che viene acuito allo spazimo dalle chiacchiere giuridiche di Razumichine Zòsimov, e dalle considerazioni politico-sociali di  Lužin.

No, non è questo il punto. Ogni verità pronunciata e praticata dall’uomo è tout court ipocrita, falsa, cinica, piatta, povera. Il vero problema è l’abisso che l’uomo ospita dentro, pur essendo potenzialmente un dio.

Il fatto importante, dunque, è che a dire queste parole di condanna dell’assassinio sia proprio lui, l’assassino e nello stesso tempo il puro, il nobile, colui che disprezza il soccorso insperato del mondo, in quel Lužin che potrebbe essere la sua salvezza, ma di cui lui sente l’inaccettabile bassezza.

E che importa se il risentimento di  Raskòl’nikov verso  Lužin sia dovuto ad un complesso di Edipo non risolto da parte del primo ?!.,

Lui, il nobile e puro Raskòl’nikov, lui è un assassino!. Non un assassino esperto, non un furbo, ma un ingenuo, un “nient’affatto sveglio”, non “una canaglia esperta”, come dice Razumichin. Insomma un fesso, come si direbbe senza esitazioni  nella mia città. 

Un puro, direi io. Ma anche un puro può essere condotto alla soglia dell’ignominia più totale e superarla.

Anzi lui più di qualsiasi altro.

E’ qui la verità più profonda sull’assassinio e sul male. La verità che può essere pronunciata solo quando ciò che guida nella considerazione dell’uomo non è la ragione né la morale razionale, ma  una considerazione dell’uomo come un essere nel quale il mistero divino è presente in tutta la sua forza dirompente. Il che mette fuori gioco in un solo colpo tutte le ciance umane su ciò che dovrebbe essere giusto o sbagliato, e su ciò che si dovrebbe fare o meno.

Miguel de Unamuno scriveva che un Dio sottomesso in qualsiasi modo alla ragione, come un dio guidato da una morale razionale che esclude il male dal mondo, o come un dio invece impotente e sottomesso alla “legge organica della contraddizione” razionale, e dunque alla necessità del mondo, è un Dio di cui non si ha alcun bisogno e quindi inesistente.

E’ così che bisognerebbe leggere queste pagine di Dostoevskij, per non perderne la straordinaria profondità!.

In un senso cioè che non dissolva la potenza del mistero del male nella povertà piatta razionalismo riformista, rivoluzionario o buonista, oppure nella vuotezza cinica del razionalismo economicista.

Decisamente, come giustamente scrive Pasolini, Dostoevskij annuncia qui il vertiginoso pensiero dell’altro grande visionario e filosofo-poeta, Friederich Nietzsche.

L’uomo infatti non può essere risolto in sé stesso, ma deve essere superato!.

L’uomo naturale deve essere superato, e non ricostituito nella sua integrità come voleva Roussseau.

E l’eroe tragico, il puro, l’idiota, l’inerme, che vive in sé fino all’estremo la tragiche contraddizioni della duplice natura umana, che soggiaccia nella sua purezza alla tremenda seduzione del male in modo infinitamente superiore a quanto ogni uomo accorto possa poter fare, o che soggiaccia al male del mondo come vittima sacrificale, è la strada indicata dal divino verso il superamento dell’uomo naturale.

Chi può escludere che questa tragica auto-conoscenza non sia come nell’illuminazione riservata da Dio agli angeli – di cui ci parla Edith Stein in Potenza ed Atto -, conoscenza suprema del mistero insondabile di Dio?

Foto: Alice Drogoreanu

14.

Adresa fiind cunoscută din presă, cei cinci porniră către strada Dora Gabe. De altfel, Cal cercetase zona în prealabil, aşa că-i călăuzi fără să se poticnească şi fără să fie necesar să întrebe vreun străin despre locaţie.

- Ai luat ruleta? – întrebă Cal.

Braa răspunse cu un gest, săltându-şi sacoşa. Ruleta se afla acolo. Era o amintire veche, de pe când lucrase la măsurătorile topografice.

- Eu zic să nu mai măsurăm atât! – propuse Oriana. Instinctul îmi spune că este o încăpere secretă…

„Asta-şi uită bărbatul în faţa acvariului, încurcă Albena cu Varna, da’ are instincte de criminalist! O avea mai mult de trei neuroni?…” – îşi zise Cal.

„Şi mie mi-e cam lene să măsor. De desfăşurat ruleta-i simplu, dar, când s-o strângi la loc, dai la manivelă de faci beşici la degete! Sincer să fiu, mai degrabă aş bea ceva… Însă, iarăşi zbiară Alizee!” – gândi, la rându-i, Braa.

„Cerul era de-un albastru imaculat. În încăperea sa secretă, însă, pentru asasin timpul se aneantiză, zile şi nopţi trecând otova, într-o pastă indistinctă… Într-un fel, dacă-l prindem, îi redăm libertatea. În penitenciar ai, totuşi, un program riguros, care te face să te simţi util…” – raţionă Oriana, după ce alcătui în minte şi câteva rânduri pentru noua sa carte.

„Asasin arestat în zorii zilei. Jurnalista Iara în prim-planul acţiunii” – zâmbi roşcata,  concepând titlul şi subtitlul unui articol senzaţional.

„Ce frumoasă-i staţiunea sub soarele curat, iar noi mai mult zăcem în taverna aia!… Pretutindeni verdeaţă, larmă de păsări, tencuiala strălucind mistic, sufletul meu făcut una cu armonia Cosmosului! Sper că nu m-am îndrăgostit!…” – se extazie şi, deopotrivă, se alarmă Alizee.

- Frumoasă casă! – remarcă poeta cea scundă, ajungând la numărul 11 de pe strada Dora Gabe.

- Poliţia a sigilat toate intrările… Ce facem? – puse jurnalista cea roşcată o problemă tehnică.

- De regulă, se rupe sigiliul… – zise Cal, uşor ironic.

Intraţi în imobil, cei cinci se simţiră mânaţi de curiozitate, astfel că aleseră să caute mecanismul care declanşează intrarea secretă, renunţând la măsurători. Astfel, puteau vedea în linişte ce se găseşte într-o casă străină dintr-o ţară străină.

- De obicei, aceste mecanisme se declanşează mutând o anume carte din bibliotecă – observă romanciera care, dacă putea sugera că ar fi încercănată în alte ocazii, astăzi arăta de-o uimitoare prospeţime.

- De unde ştii de-un astfel de obicei? – se minună Cal.

- Am scris eu într-un roman – preciză Oriana, convinsă că prinderea odiosului asasin se va conforma reţetei după care Marcus l-a găsit pe doctorul Digory, chiar dacă acolo nu era vorba despre un asasinat.

Braa se apucă să citească pe cotoarele cărţilor dintr-o impunătoare bibliotecă şi, din vreme-n vreme, să deschidă câte-o carte.

- Lasă Patristica – îl sfătui Oriana -, trebuie să fie ceva legat de crime!… Regula e asta: întotdeauna cartea care deschide intrarea secretă are o temă înrudită cu fapta celui ce se ascunde. Dacă cel căutat se retrage în laboratorul de chimie, cartea va avea un conţinut adecvat, de pildă Viaţa lui Mendeleev… Şi tot aşa…

- Patologia criminală – zise Braa, însuşindu-şi observaţia.

- E bună, încearcă! – se bucură scriitoarea că s-a făcut înţeleasă.

Bărbatul scoase cartea din raft şi… canci! Nu se petrecu nimic.

- Crimă şi pedeapsă – făcu Alizee. Uneori, mă gândeam şi eu să lichidez vreo cămătăreasă. Dar, m-am temut să nu mă demasc apoi, la fel ca Rodion Romanovici…

„Ăsta cine-o mai fi?” – se întrebă Cal.

- Tu ai omorât mulţi oameni? – îl întrebă Alizee pe detectiv, acesta strâmbându-se cu înţelesul: „Cine i-a mai numărat?”.

Dintr-o altă odaie, se auzi glasul Iarei:

- Ăsta-i pervers, uite ce are aici! O pisică gonflabilă…

- S-o văd! – zise decis Oriana şi, ajungând la locul unde se afla jurnalista, completă: Asta i-o duc lui Piţi!

- Chiar, să ne luăm din casă ce mai avem nevoie! – găsi Braa şi-o utilitate acestei percheziţii ad-hoc.

- Am găsit! – răsună glasul blondei celei scunde.

Convinşi că este intrarea secretă, toţi se năpustiră spre acel loc.

- Unde-i? – întrebă Cal.

- Aici… – zise, cu simplitate, Alizee, arătând frigiderul. E plin de bere Chimay!

Uşor decepţionaţi, desfăcură toţi câte-o sticlă, domnii recidivând. Câtă vreme au savurat licoarea belgiană, cei cinci se dedară taclalelor, percheziţia trenând.

- Mă duc să mă piş! – spuse Cal după a doua bere.

„Ce elegant! – îşi zise Alizee. De când îl ştiu pe Braa, el doar se spală pe mâini… După bere, ce-i drept, se spală mai des. Şi, bineînţeles, transpiră!”.

Pentru a nu se mai obosi ridicând capacul closetului, Cal alese să urineze în chiuvetă, aşa cum procedează majoritatea bărbaţilor suficient de înalţi. Pe când jetul oranj începu să alunece în orificiul de scurgere, peretele, cu tot cu chiuvetă, porni să se mişte, astfel că detectivul trebui să se deplaseze după accesoriu, pentru a nu pişa gresia.

- Am găsit intrarea! – le strigă celorlalţi, după ce şi-o scutură şi se încheie la şliţ. Trebuia să te pişi în chiuvetă…

- În ghiuvetă – îl corectă Oriana.

- Mă rog, în chiuvetă… – zise şi Braa.

- Ghiuvetă! – se încăpăţână romanciera. N-aveţi decât să-ntrebaţi pe cine vreţi din Piteşti…

- Mulţumim, noi nu întrebăm piteşteni… – se eschivă Braa.

„Câteodată, ca să descoperi intrarea secretă, ai nevoie de un porc!” – îşi zise Iara.

„Deseori, îl suspectez şi pe Braa că procedează aşa! Poate-l prind!…” – se îngrijoră Alizee.

„Doar un bărbat putea deschide uşa… O femeie, cum să poată? Doar s-o facă într-un borcan şi să toarne în ghiuvetă… Că aşa-i zice corect: ghiuvetă!” – polemiză romanciera până şi-n gând, luptând pentru brandul său.

Pătrunzând în locaşul tainic, cei cinci observară că este un întreg apartament. Într-o cămăruţă pestilenţială, dădură şi de-un tip albinos, cu sprâncene decolorate, care se ghemuise în poziţie fetală, auzindu-i pe intruşi.

- Ce vreţi de la mine? Eu sunt artist! – le strigă celor cinci, fără să-i privească.

- Artistul pulii! – făcu detectivul Cal, care în general nu prea preţuia artiştii, cu atât mai puţin când aceştia erau şi ucigaşi.

Pereţii încăperii erau mânjiţi haotic cu materii în nuanţe de brun. Cu greu îşi dădură seama că era vorba despre sânge şi excremente, întinse cu mâna, printre ele fiind trasate linii viguroase în cărbune.

- Ăsta ori are Altzheimer, ori e dus chiar mai rău cu pluta… – observă Cal.

- E artă postmodernă! – protestă albinosul. Nu pricepeţi nimic! E o metaforă, subliniind efemeritatea vieţii…

- Când îţi fut una peste bot – încercă detectivul Cal să-l calmeze -, o să vezi tu cât de efemeră-i viaţa!…

- Tu ai omorât-o pe tipă? – întrebă Braa, deşi faptul îi devenise evident.

- N-a fost o crimă, era body art. Ea mă rugase s-o tranşez! I-am înfipt şi-un os în cur şi i-am tatuat pe fesă o svastică… Era evident, pentru oricine se pricepe, că este modul nostru de a protesta împotriva totalitarismului…

- O să vezi tu îndată în ce mod protestăm noi împotriva artiştilor de căcat… – spuse Oriana, lovindu-l în figură cu o bâtă de oină.

- Nu-l sparge, lasă-l în seama Poliţiei! – medie Cal. Bulgarii nu prea descoperă infractorii, în schimb ştiu să bată! – îşi lăudă el colegii din sud-estul Europei.

- Cine era victima? – mai vru să afle Braa.

- Una, Katrina… N-o ştiam foarte bine… Ştiu că se droga şi, de ceva timp, se îndrăgostise de arta mea…

Cal anunţă Poliţia despre descoperirea asasinului, iar ceilalţi alcătuitori ai grupului constatară cu anume surprindere faptul  că însoţitorul lor este un cunoscut de-al poliţiei locale. Un echipaj sosi la adresă în scurt timp, plutonierul-major Onicikov şi maiorul Melatov părând a fi cei mai autoritari.

După ce se informară asupra cazului, Onicikov recită din Vladimir Golev:

„Cu ce licoare ameţitoare m-ai adăpat,

ţinut dăruit cu mure şi păstrăvi,

încât oriunde merg şi pe oriunde trec

simt adierea poienilor tale…[1]”.

Plutonierul oftă, ca transpus în alte lumi, apoi se-ntoarse către albinos:

- Asta înseamnă artă, nu să mânjeşti pereţii cu căcat!…

- Până diseară – aprecie Melatov -, dumnealui îşi va schimba radical concepţiile despre Kalokagathia… Nu-i aşa? – îl întrebă direct pe asasin.

Albinosul cunoscând, ca orice locuitor al Albenei, faima lui Melatov, nu mai replică nimic, preferând să tremure. „Mai bine mă făceam inginer!” – îi mai trecu prin minte un gând răzleţ.

Pornind către arestul Poliţiei, domnul plutonier-major Onicikov îi felicită pe cei cinci pentru perspicacitatea dovedită, însă, din motive încă neclare, îi vorbea mai mult jurnalistei celei roşcate, pe care-o şi invită la un restaurant.

- Sigur, venim! – acceptă aceea invitaţia.

„Văleu! Ăştia vin în haită… Acum, asta e, am pus-o!” – se posomorî plutonierul.

- Ce fel de artă zici tu că faci? – îl întrebă Melatov pe albinos, într-un preambul al anchetei.

- De tot căcatul… – mărturisi acela, manifestând semne evidente de îndreptare.

- Ăsta, în treizeci de ani, o să iasă mieluşel!… – spuse maiorul cu mândrie, subliniind succesele reeducării penitenciare din ţara sa.

Onicikov părea să nu-i mai acorde nicio atenţie arestatului:

„Mă rog de tine, zi, să n-asfinţeşti!

Nu mă lăsa în umbra rece-a serii,

Nu-i timpul de odihnă încă. Nu-i

Nici ceasul încă de-a visa în perne.

Cu mâini neliniştite eu te rog:

Nu-ţi strânge alb catargul zilei încă!…[2]”

- Liliana Stefanova… – preciză plutonierul, privind-o pe Iara edificator.

„Sper că ăsta n-o să ne bolânzească cu poeziile toată seara!…” – nădăjdui ziarista, tulburată din redactarea ştirii despre senzaţionala arestare a odiosului asasin din Albena.

Cum Alizee se interesă de soarta celuilalt suspect, reţinut cu câteva zile în urmă, Oriana avea să afle cu stupoare de la maiorul Melatov amănunte despre soţul său:

- A, ăla care-a apărut şi-n ziar? Nu mai e la noi, a fugit cu o femeie… Dar, nici nu făcuse mare lucru, doar a furat un ceas…

„Nărodul! Ceas chiar avea la el, ce-i mai trebuia?… Numai prostii face! Şi-acum, cine ştie cu cine s-a mai încurcat!… Eu i-am zis de nenumărate ori: Tu n-ai să sfârşeşti bine, cu apucăturile astea ale tale!” – gândi romanciera, chipul posomorându-i-se din nou.

E vamô que vamô.

Olha, acho que cometi uma heresia nesse blog. Agora sério. Chamem a Inquisição e me ponham  na FO.GUEI.RA, porque ainda não falei aqui de uma paixão que tenho… iiiiiiii, já chorei, já me emputeci, já larguei, fiz as pazes… olha a história é grande. E não. Não é a Chapeuzita .

Ele nasceu epilético e muito cedo ficou orfão. Alcoólatra e viciado nos jogos de azar, Freud chegou a dizer que a sua vida conturbada foi consequência da grande culpa que ele se auto inflingiu, já que viu seu maior desejo ser concretizado: a morte de seu pai.

Para muitos ele fundou o existencialismo literário. Seus romances falam sobre autodestruição, assassinato, humilhação, além de analisar estados patológicos da mente através de personagens complexos, atormentados.

A descrição que faz dos cenários faz o leitor senti-los, como se ele mesmo estivesse dentro do romance: os quartos pobres e sujos, o álcool, o choro compulsivo, a pobreza. Foi o verdadeiro deus dos temas universais.

Inspirou centenas de livros, filmes e até teorias psiquiátricas.

Escreveu um dos romances mais tocantes e geniais de todos os tempos: Crime e Castigo, com seu inesquecível Raskólnikov, jovem pertubado pelo assassinado que comete de sua senhoria e que vive as voltas com uma prostituta miserável, que o ama profundamente.

Assim como Bukowski, Dostoiéviski está em um patar acima de rasas descrições. Só se pode senti-lo.

Em tempo:

Vale salientar que praticamente todos os posts literários  serão oferecidos para Mateus Galdino (a.k.a Chapeuzita) que me tirou do mundo obscuro, subliminar e infantil da Turma da Mônica.

]]> http://windingstad.wordpress.com/2009/02/18/derfor-digger-jeg-twitter/ Tue, 17 Feb 2009 23:51:58 +0000 windingstad http://windingstad.wordpress.com/2009/02/18/derfor-digger-jeg-twitter/

Det har etter hvert dukket opp mange “derfor er Twitter genialt”-poster i bloggerby (les kommentarfeltet hos SerendipityCat, Virrvarr eller Fr.Martinsen), og jeg er slik sett ettertrykkelig på etterskudd når jeg nå bringer denne antekdote:

Jeg hadde benyttet de fleste av døgnets ledige timer til å vente på at Raskolnikov i Dostojevskijs Forbrytelse og Straff skulle få mannet seg opp til å tilstå Drapet. Når jeg så endelig hadde lest ferdig var jeg fortsatt inne i Raskolnikovs hode, eller han inne i mitt. Desperat søkte jeg på nettet etter mer Raskolnikov. Og hva fant jeg?

Selveste Raskolnikov i egen person!

Den smått hypokondriske morderen delte i helgen denne betraktningen med sine Twitter-followers:
“And now I’m interrogating *him* about the method of interrogation he is using to interrogate me – am stuck in meta-interrogation hell! “
Og denne:
“Razumihin is describing how he wishes to sally forth (with me in tow) into the world of publishing! Am I rude for tweeting while he speaks?”

Dear Friends!

Hello from St. Petersburg! Today it’s the snowiest as I’ve yet seen it – steady white spats of snow crowding each other on their way down from the sky. I’ve heard of the nearly-tropical weather you’ve been having in the Midwest/East Coast – temperatures in the 60ºs, 70ºs, F? Amazing!!

I have to and want to apologize to you for blogging so infrequently after returning from Moscow. The problem is, I have no internet access in my apartment, perhaps three minutes’ worth of access per day at school, and dwindling willingness and funds to pay for 10-minute logons in pricey internet cafes. Most of my friends here live in wifi-friendly apartments, but it’s a longer walk to them and back home again than I’d like to make near and after midnight – an optimal time frame for internet-sharing, as it turns out, as our evening classes at school end at 9:30 p.m. In any case, I will soon be moving into a different homestay and will refuse to move into one that has no internet capabilities. It’s simply maddening to not be able to stay in communication with you all through the myriad of completely free ways which the internet provides, much less to be able to check world news headlines, look online for TEFL support/teaching activities, look up information about upcoming concerts/places to go in SP, and the list goes on forever. I feel almost completely cut off. And while I love my mobile phone and my international calling card to death, it simply isn’t enough.

So, how is the daring and mysterious life of rooming with Raskolnikov’s ghost?

Definitely a bit maddening. After three weeks of living in Дом Расколников / The Raskolnikov House, I have come to an ultimate conclusion about why poor Rodion Raskolnikov went off the deep end like he did, and went off, axe in hand, to put a старуха into her rightful place. (I’ll translate that word in a moment; read on, will you?)

I wish I had a copy of Преступление и Наказание (Crime and Punishment) with me, that I might quote its passages [in English, of course!] more efficiently, but let me ask you: throughout the entirety of the novel, from its stir-crazy beginning to its transcendent end, do you recall Raskolnikov as eating much? You know, get up in the morning, eat a bowl of porridge and a hunk of black bread, go kill the старуха and her sister, go dunk the axe into a barrel of water, return the axe to the kitchen, grab a nice bowl of soup on the way out, and later stop by a bar for some beer and fried bread?

…No!

No, my friends. Whatever Raskolnikov was up to, at any given time, whether he was lying on his bed in his «coffin-like» apartment, sick, sweating and tormented by nightmares, or wandering St. Petersburg’s elegant and smelly streets, or pouring his entire soul out to forsaken Sonya, or trembling under the detective’s bright glare, was he eating much?

Hardly. Too preoccupied as he was with sickness, paranoia, evading the police, and killing старухи, the poor man hardly ever stopped to eat. Which further exacerbated his paranoia, weakness, and fragile sanity!

And I’m almost ready to say that, had he not been too busy scheming himself into madness for weeks, alone inside his apartment, cut off from friends (who I think surely would have taken one look at him and said, «God have mercy, Rodion, you look awful. Here, eat this beef stroganoff and potatoes,» which he then would hopefully have eaten,) he would have come through it all right, and perhaps not killed anyone in the process. Hunger is a miraculous thing.

All right, all right – I am not completely starving here in St. Petersburg, but the fact is that my current apartment is unfortunately laid out in a fashion which requires that I pass through my hostess’ bedroom/office/English classroom/living room in order to go to the coat-closet sized kitchen to procure boiled (drinking) water, fight-off-the-hunger snacks, or what have you. And if my timing in passing through this fragile stronghold (yes, that’s an oxymoron!) happens to inconvenience her, a.k.a. if she is currently teaching an English class with her door shut, or sleeping, or in the midst of anything which requires privacy, the way is pretty much barred. Which means that a couple of times, upon returning home at night (before midnight, even), I haven’t been able to get drinking water, and/or water for brushing my teeth, or anything else.

After several days of my being here, my hostess pretty much cracked down, told me that my fleeting use of her ethernet cable the previous day to check my internet was «extremely rude,» and gave me a stern-faced lecture about what I was «entitled to» in the apartment: «I give you breakfast because it is in your contract with the school, but after that, you are not to be in the kitchen. And internet is not included here. I will let you do laundry once a week, because you are a girl, but you need to understand the limits of this agreement, and if it is not to your satisfaction, then you should talk to your school about it. And perhaps you will want to look somewhere else.»

Well, yes, thank you very much, in fact I do!

It’s been a struggle. After the «lecture,» I felt essentially squashed and scurried around for the next several days, trying to keep out of her sight and out of the kitchen (a rat-like habit which I haven’t been able to break since my first day of living here, if I must tell the truth). I asked her if it might ever be possible for me to prepare anything in the kitchen, and she said, «Yes, but only if you ask me permission ahead of time, and if that time is convenient for me, and if you take a short time to prepare the food.» What are these, government stipulations? Cooking a pot of pasta shouldn’t require so much paperwork!

In any case, I’ve been very hungry and don’t want to write much more about it. The hearty Russian breakfasts which I hoped might result from my «agreement» usually amount to a bag of cornflakes thrown on the table; my hostess is too frugal to feed me eggs and porridge at the same time. No joke. One week ago: «Eggs or porridge? You choose. A difficult decision, I know…»

One meal a day in cafes and peanut butter and jelly sandwhiches hasn’t quite cut it. And what with the exacting winter weather, walking everywhere, teaching, and generally burning extra calories by being so wide-eyed and Russia-enamored all the time, my metabolism (which, as one of you once lovingly put it, may be compared to that of a hampster) has skyrocketed. No matter. I’ll move soon, have viewed one new homestay and hope to view one or two more before moving. But I can truly say that, at least from my lopsided viewpoint, I’ve reached a height of compassion with poor Rodion Raskolnikov which only a wintry stay in the Raskolnikov House could have put on my plate.

…Oh!