O femeie de serviciu trebuie să facă curăţenie în sediul unei firme, în care se utilizează trei becuri pentru a ilumina cele trei încăperi. Toate becurile sunt stinse şi comutatoarele se află în holul de la intrare, de unde nu se poate vedea în încăperi. Fiind singură în sediu, femeia de serviciu se duce în holul de la intrare, apasă pe comutatoare, după care se întoarce în încăperi unde îşi dă seama care comutator aprinde lumina din care încăpere. De unde ştie acest lucru?(1)

(1) Philip Carter, Teste de inteligenţă şi psihometrice, ed. Meteor Press, 2006

Moartea reprezintă un fenomen simplu în natură. Că omul amplifică tot evenimentul din motive subiective, asta este partea a doua, cea care aduce o doză semnificativă de tragic în toată ecuaţia. Pe parcursul vieţii, oamenii îşi tot schimbă percepţia asupra morţii. Apropiindu-se de ea, plecarea pare mai degrabă o dulce ispită decât o despărţire plină de teamă…

Să vedem ce au spus câţiva oameni celebri chiar înainte ca moartea să-i răpună…

• Bob Hope (comedian): “Surprinde-ma.”
• Che Guevara (revolutionar): “Stiu ca ai venit sa ma omori.Trage, lasule! Nu faci decat sa ucizi un om.”
• Dylan Thomas (poet): “Am baut 18 pahare de whiskey la rand. Cred ca asta e un record.”
• Charles Darwin (om de stiinta): “Nu mi-e deloc teama ca o sa mor.”
• Bing Crosby (actor): “A fost un joc grozav de golf, fratilor.”
• Conrad Hilton Sr. (hotelier): “Lasati cortina dusului in interiorul cazii!”
• Humphrey Bogart (actor): “N-ar fi trebuit niciodata sa trec de la scotch la martini.”
• Thomas Edison (inventator): “Este foarte frumos acolo..”
• Charlie Chaplin (actor): “De ce nu? Pana la urma, lui ii apartine!” Asta dupa ce preotul spusese “Fie ca Domnul sa aiba grija de sufletul tau.”
• Heinrich Heine (poet): “Dumnezeu o sa ma ierte. Asta e profesia Lui.”
• Aldous Huxley (scriitor): “LSD, 100 de micrograme intramuscular!”
• John Adams (presedinte): “Thomas Jefferson inca traies..” Jefferson murise cu cateva ore inainte.
• Ludwig van Beethoven (compozitor): “Prieteni aplaudati. Comedia s-a terminat.”
• Eugene O’Neill (scriitor): “Stiam eu. Stiam eu prea bine. Nascut intr-o camera de hotel si, la naiba, mort tot intr-o camera de hotel.”
• Pablo Picasso (pictor): “Bea ceva cu mine.”
• G. Sedgewick (comandant): “N-ar putea nimeri nici un elefant de la aceasta distan..” Si a fost impuscat imediat in timpul Razboiului Civil.
• William Saroyan (scriitor): “Stiam ca toata lumea trebuie sa moara. Dar intotdeauna am crezut in exceptii si ca eu pot fi o exceptie. Si acum..”
• Voltaire (filozof): “Acum, prietene, nu e un timp bun sa-ti faci dusmani.” Asta dupa ce un preot i-a cerut sa se lepede de Satan.
• P. T. Barnum (antreprenor): “Care au fost veniturile azi la Madison Square Garden?”
• Karl Marx (revolutionar): “Ultimele cuvinte sunt pentru cei care nu au spus destule in viata.”

sursa: http://www.yuppy.ro/

Tu ce ai spune chiar înainte să mori? Care ar fi ultimele tale cuvinte?

Foarte probabil, cei mai mulţi care citesc aceste rânduri nu sunt criminali. Eu sper din tot sufletul să nu fie niciunul, deşi, sincer, Hannibal Lector chiar era un tip simpatic. Însă, sunteţi 100% siguri că sunteţi inocenţi? Eu nu aş băga mâna în foc pentru asta. Intraţi aici şi vedeţi cum şi de ce.

Ah, foarte important, aveţi şi şansa ispăşirii!

Motive de a merge la vot (spicuite din programele electorale):

1. Pentru a pune capăt tranziţiei.

2. Pentru a demonstra că nu putem fi manipulaţi.

3. Pentru că trebuie să demonstrăm că noi suntem puterea.

4. Pentru că trebuie să ne gândim la viaţa noastră şi a copiilor noştri.

5. Pentru că ne-am săturat de minciună.

6. Pentru a nu mai fi reprezentaţi de oportunişti şi mafioţi.

7. Pentru ca cei bătrâni să nu mai hotărască soarta tinerilor.

8. Pentru ca Republica Moldova să se integreze în Europa.

9. Pentru că unicul tău vot poate fi hotărâtor.

10. Pentru că e un drept, până la urmă.

Dar nu uita, votează în cunoştinţă de cauză !

Spoturi civice de sensibilizare:

Chiar dacă numeric, femeile sunt mai multe decât noi, trăim practic într-o lume a bărbaţilor. Ce ne-am fi făcut dacă lucrurile n-ar fi stat exact aşa? Cum ar fi arătat totul în jurul nostru?

În urmă cu câteva zile, celebrul site Worth1000 a dat startul unui nou concurs din cale-afară de interesant (ajuns la ediţia 6), aşteptând din partea utilizatorilor cât mai multe creaţii pe tema “If Women Ruled”. Condiţii relativ simple, creativitate din plin şi câteva obiecte mai degrabă masculine care să treacă subit în “portofoliul” femeilor. Acestea au fost toate datele problemei… Transpunerea imaginaţiei într-o formă finală a cerut cunoştinte solide în materie de editare şi manipulare fotografică, astfel ca numai cele cu adevărat bune au reuşit să treacă de filtrele organizatorilor.

Femeia, chiar dacă are calităţi multiple şi e înzestrată cu o rezistenţă fizică net superioară celei a bărbatului, chiar dacă trăieşte în medie cu zece ani mai mult decât sexul opus şi se adaptează mult mai uşor la orice condiţii, nu a reuşit totuşi să domine lumea. Dacă ne întrebăm şi de ce, răspunsul este cât se poate de simplu: forţă neglijabilă, o logică dubioasă în gândire (până şi cercetătorii au căzut de acord aici), neatenţie în situaţii care cer concentrare (şoferiţe?) şi câte şi mai câte. Puţine femei au ajuns în funcţia de preşedinte (aici bravo lui madam Greceanâii, Ostapciuc), puţine au ieşit în spaţiu, puţine conduc bolizi în raliuri… Să ne fie clar, bărbaţii conduc lumea.

Să vedem imaginaţia ce spune dacă femeile ar conduce lumea (photo):

Maşinile ar fi, în mod cert, cu totul altfel decât sunt acum

Cum arăta primul pas făcut pe Lună?

Statueta Oscar înfăţişa cumva un bărbat?

Barack Obama este "Primul Domn al SUA"

Farduri pe volan, o dotare obligatorie

Am produs un mod de viaţă, un mod în care ne gândim la bani, cum să-i facem, să-i avem în cantităţi mari, carduri etc. Recunosc, am o obsesie, cea a banilor. Nu vreau să ajung să nu-mi pot satisface moderat dorinţele, măcar cele prioritare. Banii ne diavolizează pe noi, în primul rând, ca fiinţe umane, ca posesori şi promotori al unor valori general-umane, pierdem credinţa şi acceptăm mai uşor umilinţa. Plecăm afară, ne subjugăm unor escroci şi ajungem, în ultimă instanţă, la fenomenul descris atât de bine de Emile Durkheim – suicidul.

Este adevărat că banii fac lumea să se învârtă, dar mai înainte îţi pot da ameţeli şi dureri de cap, mai ales dacă posezi câteva idei fixe despre bani. În ziua de azi se vehiculează atâtea prejudecăţi, că nu ar strica deloc să le mai ia cineva la scuturat.

În goana consumeristă, avem impresia că totul se poate cuantifica în bani. Pe drumul spre serviciu, pe drumul înapoi spre casă adunăm şi împărţim timpul în calupuri şi fragmente calculabile în bani. Ne abţinem de la anumite activităţi, ca să alocăm mai mult timp altora. Refuzăm să facem chestii mici, de distracţie sau de relaxare, pentru că sunt insignifiante din punct de vedere financiar.

În zona de mit contemporan, intră cel conform căruia “banii n-aduc fericirea”. Din păcate, nici lipsa lor. Cel mai ades, o viaţă lipsită de griji materiale favorizează apariţia fericirii în alte planuri. Pe de altă parte, traiul în sărăcie este foarte rar premisă pe care se clădeşte fericirea.

Şi, după mine, trăim un adevărat paradox. De ce cred aşa? Fiindcă cultura occidentală predică integritatea morală, modestia, superioritatea spiritului asupra materiei şi banilor, însă este aceeaşi cultură care promovează individualismul, competiţia fără scrupule şi consumerismul. În timp ce săracilor li se promite o îmbelşugată viaţă de apoi, celor care nu cred în mituri li se permite o existenţă satisfacătoare în care banii îşi au rolul lor.

Unul dintre cele mai insidioase mituri despre bani este “dacă aş fi fost o femeie inteligentă, m-aş fi întreţinut singură până acum”. Încă o idee fixă destinată femeilor. Fiecare are în viaţă sa alternative, iar munca şi/sau cariera nu sunt obligatorii. Aşadar, ce ruşine este în a fi căsnica sau, fără nicio nuanţă peiorativă- “întreţinută”?

Deci, să cedăm prejudecăţile celor care nu pot adopta o gândire flexibilă. De câte ori întâlneşti o credinţă de acest fel, întreabă-te de ce crezi asta şi ce s-ar întâmpla dacă ai înceta să gândeşti astfel?

Un analist politic, cum pare el, nu este doar un pamfletar sau o persoană care are ca scop major să critice puterea, să facă adnotări sau recenzii la politica statului. Un analist politic, este, în primul rând, o persoană responsabilă, dacă este conştient de meseria lui, echidistant şi imparţial în raport cu anumiţi lideri politici. Am putea spune că este, în unele cazuri, mai influent ca un preşedinte sau oricare alt actor politic, mai priceput sau, dimpotrivă, un măscărici şi un circar, care face partizanat, dezinformează opinia publică, manipulează şi denigrează imaginea. Iată de ce, a fi analist politic, este interesant, dar şi riscant uneori. De ce? Fiindcă există posibilitatea de a fi momeală pentru un oarecare lider de opinie. Totodată, dacă mai calci şi peste anumite principii de etică, morală sau norme deontologice, ai o imagine de lingău şi un păcătos al doctrinei politice pe care o împărtăşeşti. Deci sunt probleme, de care, volens-nolens, te ataşezi sau dacă nu, îţi sunt atribuite de către alţii din breaslă.

Un lucru este cert, un analist politic este preocupat în permanenţă de problemele politice ale ţării, ale statului, precum şi de conţinutul relaţiilor, care există sau se stabilesc în timpul guvernării. Analistul, va analiza ceea ce determină anumite decizii ce au loc la nivel naţional, ce fac sau nu fac politicienii, consecinţele politicilor, în termeni de produse şi de rezultate.

• Cum apar problemele analiştilor politici

Voi enumera, în continuare, principalele cauze care provoacă o problemă în activitatea analistului politic.
Prin statutul său, analistul politic face recomandări pe baza unor analize preliminare a problemelor, pe baza unor analize detaliate, care implică modelare şi cercetare; ghidează deciziile: produc informaţii; sprijină alegerile între politici; alte contribuţii: descrierea problemei; modelarea problemei; suport indirect (prin intermediul ziariştilor sau al altor analişti).

Ei bine, aceste lucruri nu sunt atât de uşoare, după cum observăm. Ce riscuri implică? Analistul politic, pe parcus, fiind influenţat, îşi poate modifica cursul. Adică o poate lua razna, promovând alte valori, minciuna, persiflarea, născocirea unor neadevăruri sau partizanatul politic. Acesta este conştient de valoarea pe care o are. Iar cei mai fideli politicii şi mai cu seamă, consumatorii de materiale politice, pot fi manipulaţi prin ceea ce scrie sau spune la televizor analistul/ comentatorul politic. Astfel, diverşi lider de opinie, politicieni, apelează la serviciul analiştilor politici. Şi nu pentru o analiză a activităţii partidului, a nivelului lui de încredere etc., ci la angajarea lui ca promotor al idealurilor partidului. În acest caz, evident, nu mai putem vorbi de obiectivitate, deontologie şi bun simţ.

Un alt risc al analistului politic este securitatea fizică. Acesta, datorită vorbelor grele pe care le spune, poate să şi-o ia în cap sau la moacă de la diferite persoane plătite pentru acest lucru. Devii nesigur oriunde te-ai afla, la serviciu, acasă sau pe stradă.

O altă problemă a analistul politic este acela că, uneori, aceştia cad în sfera ridicolului prin detaşarea, binevolă sau invers de realitate. Făcând o filosofie neînţeleasă de nimeni, ei recurg la un limbaj de lemn, toată ideea lor rezumându-se la faptul că suntem conduşi de nişte cretini, incompetenţi şi că suntem un popor pierdut, fără orientare şi „spor de muncă”.

De când în puii mei, judecătorii au devenit cinstiţi în Moldova? Ca să vezi, la întrunirea anuală a judecătorilor din data de 6 februarie, aceştia au ţinut câteva discursuri despre cum trebuie să se comporte mass media în raport cu ei… Cică “nu excludem că, din noi, sunt din acei care i-au mită, dar nu trebuie să generalizăm. Mai multe ziare autohtone, considerate de opoziţie, dezinformează opinia publică referitor la sistemul judiciar al Republicii Moldova”. Păi, cum vine asta? Cam a putoare, şi din aia de câcat. Poate din sud sau nord, cine ştie, dar pute băiiii. Judecătorii ăştia mai bine ar ţine discursuri despre “portofele, portofele, voi sunteţi zilele mele, pentru voi eu trag belele!”, dar nicidecum o lecţie pentru jurnalişti despre imparţialitate. Da, au umplut coridoarele de jale cu această întrunire anuală. Au făcut-o şi pe asta, şi-au băgat mucii în fasole.

Şi chiar nu mi se pare o noimă când tot soiul de sfertodocţi bagă toată breasla ziariştilor în aceeaşi oală. Decât să dea lecţii, mai bine s-ar autosesiza la investigaţiile făcute de jurnalişti. Dar ei ce fac? O labă şi atât. Şi nici aşa nu ajung la orgasm, fiindcă sunt nişte dezaxaţi, milogi, incompetenţi sau vânduţi. De ce nu apără drepturile cetăţeanului, lăsându-i să ajungă la CEDO? De ce se fac apeluri peste apeluri cu privire la îngrădirea libertăţii de exprimare? Asta, în condiţiile în care dorim o societate democratică, ar fi un subiect mai adecvat de discuţie. Şi până la urmă, în caz că nu se ştie, presa nu e nici mai bună, nici mai rea decât societatea în ansamblul ei şi punct.

Vă rog să mă scuzaţi, dar nu mai sunt naiv, imbecil şi fără dinţi. Fratele meu s-a confruntat cu problema corupţiei din justiţia din Moldova. Şi pot să o zic clar că sunt majoritatea nişte şpagari. Şi cum să nu generalizezi dacă mai mult de jumătate sunt aşa. A fost accidentat de un drogat care era la volanul maşinii şi s-a ales doar cu arest la domicliu. Păi chiar şi aşa… şi când ţi se mai spune în faţă că “bani!”. Justiţie?! E puşcăria uşilor deschise, nici un fel de justiţie! Aceşti inşi, care se pretind deontologi în domeniul lor, când or mai face sex oral cu stăpânul, mai bine să încerce cu prezervativ sau prin batistă, că li se trădează moralitatea şi conştiinţa din colţul buzelor…

La această temă şi http://www.protv.md/filme/domnica-manole-a-fost-avertizata.html?id_file=31610#31610

Iată şi imnul justiţiei:

http://www.trilulilu.ro/vasyczcarei/c0a01b8576f1ca

În data de 6 februarie 2009, reprezentanţii partidelor politice din Republica Moldova, au extras ordinea în care vor fi pe buletinele de vot. Dincolo de faptul că stârneşte curiozitate, datorită, poate, superstiţiei, majoritatea s-au declarat mulţumiţi de numărul pe care l-au extras. Evident, unanim au spus că “nu contează numărul şi ordinea, mizăm pe munca în partid, seriozitate şi rezultate”. Nu cred nici eu că, ar conta atât de mult numărul, însă, acestea au o semnificaţie. Se pare că, au înţeles-o şi politicienii. Astfel, dacă Vladimir Filat e născut pe data de 6, fiind poziţionat tot pe numărul 6 – e de bine. Alegerile vor fi pe data de 5 – Partidul Comuniştilor – a extras numărul 5 (“credem că e foarte bine”). PSD-ul este primul – “Primul numărul este întotdeauna unul bun şi noi contăm pe asta” zice Braghiş. Îl contrazice însă Ghimpu, care crede că primul se lasă pe “tânjeală” şi că ei, care au luat numărul 2 le va asigura prosperitatea.

Mai specifici fiind, iată ordinea: 1) Partidul Social Democrat; 2) Partidul Liberal; 3) Alianţa Moldova Noastră; 4) Partidul Popular Creştin Democrat; 5) Partidul Comunist; 6) Partidul Liberal Democrat; 7) Partidul Democrat.

Să purcedem la descifrarea câtorva semnificaţii ale numerelor electorale. Judecând după explicaţiile date de chiar Pitagora, apreciem numărul 1 (PSD) ca simbol al Divinităţii, Soarelui, Bărbatului. După Biblie, partidul a extras numărul ce semnifică unicitatea lui Dumnezeu, dar şi unitatea. După astrologul Erich Bauer, numărul 1 vorbeşte despre o personalitate puternică, plină de curaj şi cu o forţă spirituală deosebită. Iar dacă şi Braghiş o fi aşa cum zice astrologul, atunci domn Braghiş, jos pălăria. Pe de altă parte, liderul PSD este născut în data de 28 decembrie 1957. Apelând la serviciile unui site de numerologie şi, introducând datele respective, obţinem că pentru Dumitru Braghiş

• numărul destinului este 8 – nu este un număr bun, deoarece aduce obstacole, amânări, eşecuri şi umilinţe din tot felul de surse, făcând viaţa imprevizibilă. Persoanele cu acest număr de destin îşi creează singure condiţiile de eşec, acceptându-l fără surprindere (aşa că dacă pierd alegerile, nu e mare scofală). În schimb, atunci când înfrângerea se datorează destinului, aceşti oameni îşi pierd încrederea într-o viaţă cinstită, devenind distructivi (sper încă să nu fi ajuns în stadiul ăsta);
• numărul de expresie în concordanţă cu numele Dumitru este 7 – îl face mult mai acceptat, mai prietenos, sociabil, universal şi cosmopolit;
• numărul psihic este 1 – aici chit! – este dificil să-i convingi să-şi schimbe modul de comportare, opinia, convingerea sau decizia. Ei îşi formulează rapid ideile şi îşi impun un punct de vedere personal, care domină în tot ceea ce realizează în viaţă. Ei sunt sobri, solizi, punctuali şi clari în exprimare.

Pe a 2-a poziţie este Partidul Liberal. Despre numărul 2, Pitagora zice că este echivalentul Diavolului, al Lunii şi Femeii, întruchipând caracteristicile feminine. În Biblie, numărul 2 apare în legătură cu mărturiile martorilor la judecată şi ca repetare pentru întărirea adevărului. După astrologul Bauer, 2 indică sensibilitatea, o persoană plină de tact şi cu spirit de echipă. Aceeaşi cifră sporeşte neliniştea interioară, intuiţia şi aptitudinile de familist.

Primul pe lista electorală a PL este tânărul Dorin Chirtoacă, născut la data de 9 august 1978. După acelaşi site, obţinem următoarele rezultate:

• numărul destinului este 6 – nu este un număr bun de destin. Destinul 6 creează multe probleme de ordin sexual, de care individul nu este realmente responsabil. Ei îi împinge pe nativi să intre în relaţii sexuale nedorite. De obicei, relaţia lor pare una forţată, ca şi cum ar ţine de destin. (Dorinele, de aia încă burlac te găsim?!).
  
• numărul de expresie, în conformitate cu Dorin este 6. Ca număr de nume este potrivit. Persoana cu un astfel de nume devine populară şi uşor acceptată. Ca oameni, sunt cooperanţi, blânzi, înţelegători, ospitalieri, miloşi, emotivi şi instabili.
  
• numărul psihic este 9 (fiind şi născut în data de 9). Sunt descrise ca persoane agitate, veşnic angajate în diferite activităţi. Nu se pot odihni până nu şi-au atins scopul dorit. Luptători înnăscuţi, îşi croiesc drum către vârf în orice domeniu, dominaţi de un spirit competitiv, dar cinstit. Foarte curajoşi, apreciază aventura.

Cu numărul 3 în cursa electorală intră Alinaţa Moldova Noastră. După Pitagora, 3 ar simboliza Trinitatea, împăcarea contrariilor şi pe zeul Jupiter. După Biblie, 3 indică zilele după care a înviat Iisus (Marcu 8,31), dar şi Sfânta Treime, prezentă în rugăciunile credincioşilor. Pentru cei din Orient, numărul 3 marchează tripla împărţire a cosmosului în trei sfere ale stelelor fixe, dar şi a lumii pământene în aer, pamânt şi apă. Astrologii spun de 3 că este “marca” optimiştilor, dotaţi cu inteligentă creatoare. Generoşi, dar şi risipitori cu propriile forţe, au parte de mult noroc în viaţă. În cazul nostru, sperăm ca această cifră să le fie norocoasă în campania electorală şi, respectiv, să câştige alegerile. Primul pe listele electorale ale AMN este Serafim Urechean născut la 2 februarie 1950. Calculând, am obţinut despre el următoarele:

• numărul destinului – 1 - un număr bun pentru destin. Îl determină pe Urechean să muncească foarte mult, pentru a cuceri un loc de frunte.  Devine lider în cercul lor, în mod conştient sau inconştient, datorită norocului şi minţii cu care sunt înzestraţi.
• numărul de expresie (sau de nume – Serafim) este 8. Se zice despre el că creează dificultăţi, amânări şi obstacole. Este singuratic, neagreat de rude şi prieteni.
• numărul psihic: 2 – deoarece este născut în data 2. Serafim Urechean, din acest punct de vedere, este liniştit şi blând. Deşi prin firea celor născuţi în această zi, lună şi an sunt deosebit de inventivi, le lipseşte hotărârea şi nu-şi pot realiza ideile cu aceeaşi forţă, cum o face un număr 1 (cum este Dumitru Braghiş).

Pe numărul 4 îi găsim pe cei de la Partidul Popular Creştin Democrat. 4 reprezintă Materia şi zeul Uranus în accepţiunea lui Pitagora. Coincidenţă, dar Biblia se relaţionează cu docrtina creştin-democratică în ceea ce priveşte numărul 4. Fiindcă 4 sunt evangheliile din Noul Testament, ca şi misiunile lui Israel, nepotul lui Avraam: să mărturisească un singur Dumnezeu, să ilustreze altor neamuri binecuvântarea slujirii lui Dumnezeu, să primească şi să păstreze Scripturile şi să fie poporul din care se va naşte Mesia. Pentru chinezi, numărul 4 este considerat aducător de ghinion, deoarece pronunţia lui se aseamănă mult cu cea a cuvântului “moarte”. Fleoşc: asta n-ar trebuie să ne motiveze să credem că vine sfârşitul partidului.

Iurie Roşca este primul înscris în lista partidului. S-a născut la 31 octombrie 1961. După calculele de rigoare, obţinem următoarele informaţii despre liderul PPCD:

• numărul destinul -4 – nu este un număr bun pentru destin. Fiindcă asistă la schimbări fundamentale sau bruşte din existenţ sa. Şi aceste schimbări îi distrug cele mai maiestre planuri şi viaţa devine epuizantă şi dezgustătoare. Chiar şi atunci când se bucură de tot confortul şi luxul în viaţă, aceste persoane simt permanent că le lipseşte ceva. Vor avea întotdeauna posibilităţi de avansare, dar firea lor îndoielnică îi face suspicioşi şi pierd aceste şanse. Cam naşpa, nu?!
• numărul de expresie, Iurie, este 8 – un număr nu prea bun de nume, fiindcă, ca şi în cazul lui Urechean, creează dificultăţi, amânări şi obstacole.
• numărul psihic este 4! Numărul 4 este dominat de Rahu, care este schimbător, niciodată fix, totdeauna retrograd, niciodată direct. Are parte de schimbări subite în viaţă, dezvoltându-şi o natură suspicioasă şi nu pot acorda încredere cu uşurinţă.

5 – Partidul Comuniştilor din Republica Moldova. Pitagora spune despre 5 că reprezintă  senzualitatea, sexualitatea, bărbăţia şi pe zeul Mercur. În Biblie 5 înseamnă “câţiva”, “un anumit număr”, o cantitate nedefinită. Iisus foloseşte frecvent această cifră în parabolele sale, dându-i sens nedefinit: cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nechibzuite etc. După astrologul Erich Bauer, 5 este cifra învingătorilor, al celor dăruiţi cu o voinţă deosebită, căreia greu i te poţi opune (aşa că, belea, cu cei care se pun cu comuniştii!).

Vladimir Voronin apare primul în lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova pe listele electorale 2009. Este născut la 25 mai 1941. Iată ce a ieşit la actualul preşedinte de ţară:

• numărul destinului este 9. Natura lor violentă se poate descărca prin dezbateri, discursuri publice şi prin autoimpunerea unei discipline severe. El le conferă rezistenţă şi spirit de fair-play. De asemenea, persoanele născute în această zi, lună şi an au înclinaţia de se exprima violent în politică sau muncă, apelând însă la forme mai civilizate de confruntare sau luptă. Are mult de suferit din cauza naturii lor suspicioase, a modului negativ de a gândi.
• numărul de expresie 7 – număr bun de nume. Numele lui va continua să fie pomenit după moarte din pricina modului original de gândire şi a mentalităţii filosofice.
• numărul psihic 7 - nu ştiu cum să-şi citească în propriile gânduri; câteodată se autodeziluzionează din pricina fanteziilor şi propriilor lor idei utopice. Se amestecă imediat în afacerile sau problemele ţării, ori a oamenilor pe care-i vizitează. Are tendinţa să-şi neglijeze deficienţele şi să-şi ignore micile greşeli. Se simt atraşi deseori şi câteodată sunt mari consumatori de băutură.

Partidul Democrat Liberal din Moldova intră cu numărul 6. Pitagora spune că este numărul căsniciei, armoniei şi zeiţa Venus. După Biblie, 6 arată imperfecţiunea şi insuficienţa, fiind simbolul oamenilor ridicaţi împotriva lui Dumnezeu şi a poporului ales. Şi astrologul Bauer zice că 6 trădează nişte persoane sociabile, pentru care contactul cu semenii este esenţial. Şi pentru că le arată acestora multă înţelegere au, la rândul lor, parte de tratament prietenos.

Vlad Filat este primul înscris în lista electorală a Partidului Liberal Democrat din Moldova. S-a născut la 6 mai 1969. Ca rezultat, obţinem:

• numărul destului este 9 – număr foarte bun. Trăiesc din plin clipa, aventura şi dragostea, bucurându-se de viaţă. Îşi urmează propria lor conduită interioară pentru aflarea adevărului. Ei pot ajunge nişte iluminaţi, pot avansa astfel pe calea fără întoarcere.
• numărul de expresie (Vlad) este 3 – un număr de nume bun. Îi conferă umor, popularitate şi dorinţa de a da ajutor. De obicei, aceste persoane care au acest nume şi sunt născuţi în această zi, lună şi an sunt curajoşi, demni de încredere, autodisciplinaţi şi toleranţi, buni povestitori şi vorbitori elocvenţi.
• numărul psihic 6 – au mult magnetism, iubesc luxul, sunt estetici şi rafinaţi. Ei atrag cu uşurinţă sexul opus şi sunt de obicei iubiţi şi respectaţi. Cheltuiesc cu larghete, sunt sociabili şi au ocazia să întâlnească oameni minunaţi. Le place să călătorească şi pleacă deseori în ţări străine. Permanent sunt ocupaţi. Nu sunt prea harnici şi nu se pot concentra mai multă vreme pe niciun subiect.

În sfârşit, ultimii în cursă înscrişi, cu numărul 7 sunt acei de la Partidul Democrat din Moldova. 7  este naşterea, moartea, magia şi zeul Neptun, după Pitagora. Biblia ne spune că cifra 7 simbolizează perfecţiunea. De aceea această cifră se referă la lucrurile lui Dumnezeu. Pentru aceasta Iisus îi spune lui Petru că trebuie să ierte pe fratele său de 70 de ori câte 7. De aceea există cele 7 Sfinte Taine, cele 7 Daruri ale Duhului Sfânt, cele 7 virtuţi etc.

Dumitru Diacov este primul pe lista electorală a Partidului Democrat din Moldova, fiind născut la 10 februarie 1952. Să vedem ce zice despre el astrograma noastră, are sau nu şanse?!

• numărul destinului 2, nu este un număr bun. Domnul Diacov este obligat să înfrunte multe vicisitudini; ocaziile îi scapă printre degete, chiar şi atunci când succesul se află în puterea lui. Fiindcă sunt victima unor schimbări neaşteptate, ei se simt deseori neajutoraţi. Îşi iubeşte căminul şi familia.
• numărul de expresie (Dumitru) – 7. Fiindcă nu este în armonie cu cel al destinului, nu îi va aduce noroc.
  
• numărul psihic este 1. Astfel, zicem despre liderul politic că ar avea o fixitate a scopurilor şi a ideilor, mai ales atunci când este convins că se află pe calea cea bună. Este dificil să-l conving să-şi schimbe modul de comportare, opinia, convingerea sau decizia.

Asta a fost cam tot. Acum, chiar pe bune, dacă e să ne limităm doar la acestea şi semnificaţiile numerologice, eu zic că li se zice de bine. Toţi au şanse egale de a se impune, de a demonstra că merită să accede în Parlamentul RM. Deja, totul depinde doar de ei, cum vor evolua în acest sens.

Iar pe voi, dacă va captivat şi doriţi şi voi să aflaţi, numărul destinului, psihic sau de expresie, accesaţi http://www.mihneafiran.ro/

De regulă sunt destul de discret în afirmaţii, fie în discuţii, fie pe net, pentru că aşa ne-a învăţat societatea în care trăim: să ne fie frică de exprimarea propriilor păreri, pentru a apăra drepturile semenilor. Dar uneori lucrurile îţi scapă de sub control, nu mai eşti acelaşi tu. Iată, de exemplu, în imaginea alăturată. În faţa blocului unde stau când plec la Bucureşti, cineva şi-a parcat maşina şi, pe semne, a uitat de ea. Evident că, încurca altora. Dar nimeni nu s-a încumetat să afle cine este proprietarul ei. Lucru ăsta se putea face, de altfel, foarte simplu, printr-o sesizare la sectorul de poliţie. Ei bine, noi, în general, ce facem în asemenea condiţii şi contexte: “Dă-te-n pula mea, de prost ce eşti!”, “Câcat care te-a făcut măta”, “Jegosu’ dreacu’”, “Labagiu şi bulangiu împuţit” sau pentru societatea moldovenească arhicunoscutul “pydaras” e omniprezent.

Avem o cultură bogată. Extrem de bogată! Câteodată, chiar mă mir de frumuseţea şi melodicitatea limbii noastre. Cred că nu există popor în care aceste înjurături să fie şi, numeroase, dar şi să sune într-un mod aparte. De altfel, pentru noi, aceste cuvinte şi expresii parazitare (CEP-uri) ar avea şi un rol benefic. Este ca şi cum un fumător ar zice că “mă calmează”. Pentru noi, aceste CEP-uri ne rezolvă probleme. Şi chiar uneori dita mai problemă. De e veselie “să-mi bag pula!”, de n-am putut copia “să-mi bag pula ce nasol a fost”, de e frumoasă “ahuyeti” sau dacă are faţă mutilată este “pyzdeţ bleady, strashnaya”. Şi, în condiţiile globalizării, libertăţii de exprimare, bănuiesc că vorbim deja de nişte instrumente “atotvizibile” şi de “neconceput”.

Oare să ne mai mire faptul că auzim bancuri de genul: “- Ionică, ce vrei să-ţi aducă barza: un frăţior sau o surioară? – Mamy, dacă nu te doare pizda, te rog un căluţ din lemn”. E o situaţie ieşită demult de sub control. Dacă Oxana Greadcenco a menţionat într-un material că suntem o generaţie care ne culcăm odată cu trezirea găinilor, atunci eu… na… zic că suntem o generaţie în care credem că dacă ne băgăm pula le rezolvăm pe toate.

Cum mie o dată la două săptămâni îmi pute ceva, astăzi s-a nimerit să-mi pută pregătirea politică a 90% dintre indivizii care populează micul ecran şi nu numai. Chiar dacă nu sunt un fan al micului ecran când vine vorba de politică (deşi fac jurnalism politic şi analiză politică cu cei de la FRIŞPA), modul în care aceşti indivizi îşi extind influenţa şi în presă mă deranjează.

În momentul în care o serie de “lideri de opinie” încep să-şi dea cu părerea despre viaţa politică, viaţă pe care ei nu o înteleg, nu o cunosc şi nici nu o pot descifra, întreaga categorie socială reprezentată de acei lideri de opinie începe să adopte treptat ideile expuse. Or, la noi, în această ţară cu miros mioritic, cu discursuri mătăsoase şi uneori multilateral interpretabile ai impresia că totul este de la second hand. Trăim într-o lume în care cerem o bună guvernare, transparenţă, libertatea de exprimare şi o presă echidistantă. Iată că încet, dar cu paşi mari se apropie şi campania electorală (nu mai zic de unii care deja o fac demult). Să vedem aici ce ragaturi vor mai zice politicienii noştri şi ce vor scrie ziarele. Este asemenea unei vedete care a intrat în sărbătorile de iarnă şi are concert după concert. Unele câştigă bine, chiar dacă fac play-back, altele nici nu sunt solicitate chiar dacă au o prestaţie bună live.

Şi cât nu vor spune ei acum, un singur lucru este cert: politicienii sunt corupţi. Adică primesc bani în schimbul unor favoruri care se materializează tot în bani sau în numiri pe diverse funcţii. Mai sunt variante, dar mă opresc aici.

Banii aflaţi în visteriile partidelor vin, în mare parte, din buzunarele celor care au beneficiat de astfel de favoruri, sub formă de donaţii. Bani murdari. Pătaţi. Cel puţin aşa ne zice presa. Aceiaşi bani ajung, cu ocazia campaniilor electorale, în conturile televiziunilor şi presei de partid, în urma plăţilor efectuate pentru publicitatea electorală sau pentru participarea la emisiunile electorale. Din acele sume, jurnaliştii care scriu despre banii murdari ai politicienilor îşi iau o parte din salariu.

Războiul mediatic începuse când Stalin a murit

Sunt convins că aţi observat, în ultimii ani, apariţia unui altfel de război mediatic. Un război în care ambele tabere sunt formate din jurnalişti (sau editorialişti). Un război în care respectivii nu se duelează pentru a apăra vreun politician sau om de afaceri. Ci se împroaşcă reciproc cu rahat. Au la îndemână pagina de ziar sau minutele pe sticlă şi şi-o trag pe la spate mai rău ca un bulangiu.

Sunt atacuri personale pe care multă vreme nu le-am înţeles (poate nici acu… ce să fac… e o realitate… sunt prost, doamnă!). De ce să scrie un jurnalist despre un coleg de breaslă că e tâmpit, să sugereze că e şpagar sau neprofesionist? (în contextul în care vorbim de “Jurnal de Chişinău” – “Flux” – “Timpul de dimineaţă” – “Moldova Suverană”).  De ce să-ţi decredibilizezi profesia?

Înainte, înainte de tembelizare, ziariştii cu liderii sau “idealurile” lor politice din vremurile trecute, se mai certau şi ei. Că deh, orgolii sunt peste tot. Dar scandalurile, bârfele şi “luptele” aveau loc la cârciumă. Fiecare grup cu duşmanii lui. Cu berea în faţă începeai să bârfeşti. Că ăla face şi drege, că e bulangiu şi tot aşa. Exact cum fac şi medicii, profesorii, avocaţii etc. Nimănui nu-i trecea prin cap că ar putea să-şi plătească poliţele în paginile ziarului. Acum, unora nu le place microfonul albastru, fiindcă scrie pe el “ProTV”, şi-l vor pe ălălalt roşu (…) Noroc cu blogurile astea. Că au început să prindă şi, acum, micii shoguni încep să-şi verse fierea pe blogurile proprii. Căci, lesne putem observa câte bloguri de politicieni apar acum, iar cei de la Unimedia sau NMG nu pot fi decât bucuroşi. Dar îi compătimesc că au şi IT-işti duşmani. O luptă amuzantă. Oare de ce n-a fost aşa şi cea cu Stalin şi întreg războiul mondial?

Am primit pe e-mail o poveste despre “crearea de context” şi o reproduc pe scurt:

” Washington – Staţia de Metro, într-o dimineaţă friguroasă din ianuarie 2007. El a cântat şase bucăţi de Bach, timp de aproximativ 45 de minute. În acest timp, circa 2 mii de oameni au trecut prin staţie, cei mai mulţi dintre ei în drum spre locul de muncă.

După 3 minute de când începuse să cânte, un om de vârstă mijlocie a realizat că violonistul era muzician. El şi-a încetinit ritmul şi s-a oprit pentru câteva secunde, apoi a pornit grăbit.

4 minute mai târziu violonistul a primit primul său dolar: o femeie a aruncat banii în şapcă şi, fără oprire, a continuat să meargă. …Peste 6 minute, un tânăr s-a lipit de perete să-l asculte, apoi şi-a privit ceasul şi a repornit grăbit. … Peste 10 minute (…)”

Nimeni nu a ştiut acest lucru, dar a fost violonistul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. El a cântat una dintre cele mai complicate piese scrise vreodată, cu o vioară în valoare de 3,5 milioane de dolari.

Cu două zile înainte, Joshua Bell avusese un concert cu casa închisă la un teatru din Boston, unde valoarea medie a unui bilet fusese de 100 dolari.

Concertul Joshua Bell, incognito în staţia de metrou, a fost organizat de “Washington Post”, ca parte a unui experiment social despre percepţie, gust şi priorităţile oamenilor.

Întrebările ridicate: Într-un loc comun, într-un mediu şi la o oră inadecvată, putem percepe frumuseţea? Ne oprim pentru a o aprecia? Am recunoaşte talentul în orice condiţii?” Aceasta este puterea contextului! Joshua Bell este indiscutabil un maestru, dar oamenii l-au confundat cu un cerşetor din cauza contextului.

Atenţie la contexte: Te duci la doctor şi te dezbraci pentru că vezi un halat alb şi nişte aparate. Te legitimezi pentru că “cineva” poartă uniformă de poliţist. Etc… Dar atenţie la neatenţie: Nu tot ce zboară se mănâncă, nu tot ce poartă uniformă te legitimează şi nu te dezbraci în faţa oricărui halat alb.

După multe pregătiri, stres, “montaj” iată că a ajuns şi în Moldova gradiosul show “Fabrica de Staruri“. Până acum, mai multe posturi Tv au desfăşurat asemenea concursuri. Însă, probabil, ai noştri au fost inspiraţi de “Megastarul” din România, difuzat de Prima Tv şi prezentat de frumoasa Andreea Raicu. Acum, să fim sinceri, prin comparaţie, al nostru, din prima ediţie, a lăsat impresii nu prea bune pentru telespectatori. De ce? Organizarea nasoală, formatul “neformat” etc. Dar cel mai tare m-a impresionat cum ăştea de la Prime Tv au montat aşteptările, părerile concurenţilor. Cel care întreba e de-a dreptul un inculturist de viţă nouă. Cel puţin aşa mi-a lăsat să cred. Altfel, cum s-ar explica stilul său, “Şî şi ni mai poţi spuni?“, “Ţîe îţi plaşi aişi?” şi alte întrebări formulate aiurea, fără nicio noimă de om de televiziune. Iar asemenea întrebări, de obicei, le discută participanţii între ei, la o şuetă, la o bere etc. Măcar n-au exclus din cadre momentele în care aşa-zisul jurnalist le pune acestora întrebările. Fără nicio consecutivitate, aranjate haotic, de parcă i-ar fi luat pe sus din stradă. Apoi cum poţi să crezi şi să transmiţi telespectatorilor (care eventual trebuie să voteze candidatul preferat) că aceşti tineri pot ajunge vedete. În contextul în care le-a prezentat o imagine proastă, majoritatea “străduindu-se” să vorbească literar… gest eşeuat până la urmă.

Care ar fi cuvântul care ar caracteriza până acum show-ul? Dezamăgire? Puţin spus. Gafele, bâlbicii au fost puse “pe masa” de sărbătoare, iar neprofesionalismul le-a ţinut foarte bine compania. Ca să vezi ce coincidenţă. Şi totuşi, lumea exlacama nebună “Uraaaaaaaaaaaaa!!!! Şi la noi este Fabrica de Staruri!“. Încotro?

Mai am şi ore practice la facultate. Ca dovadă, colegii, cu care facem un ziar, m-au “rugat” (când mă prin la facultate) să scriu un editorial pentru ziar. “Tineri şi atât” ăsta pare a fi denumirea ziarului. Nu e sigur, dar pe aproape. Deci să vorbim de tineri.

• Toţi tinerii au dreptul de a fi ascultaţi, dreptul de a-şi expune opiniile asupra problemele ce-i privesc şi de a acţiona de sine stătător.

Sunt convins în cele ce urmează de vorbele mele. Şi o zic cu toată certitudinea. Fiindcă, cei dragi mă susţin, iar familia, părinţii, în speţă, mi-au oferit absolut orice (şi nu încetează să o facă). Nu-mi amintesc ceva care mi-am dorit şi nu am avut, nu mi s-a dat când am cerut sau să mi se interzică anumite lucruri pe care le fac că-mi place. Atitudinea şi mentalitatea “open” a mediului în care am crescut a fost propice dezvoltării mele, conturându-mi aptitudinile, isteţimea sau alte calităţi. Revenind, la “tineri şi atât”… mă înfioară gândul că o să trec şi de astă perioadă. Dar totuşi încerc şi nu încetez să fiu un tânăr activ. Am crezut în mine şi în alţi semeni, cred în tinereţe şi în faptul că suntem o autoritate! Mi-e frică şi detest prostia, clişeele, absenţa unui stil propriu, jegoşii şi nemernicii atotştiutori (care se dau). (eu nu fac o discriminare în cauză).

Despre tinereţe ca o comoară. Ceea ce am observat este că despre această perioadă a vieţii se vorbeşte numai în metafore. Iar afirmaţii de genul “savurează de la viaţă tot… atâta timp cât eşti tânăr” le întâlnesc, practic, în majoritatea şuetelor. Şi, pe bună dreptate, căci “trec zile, trec ca umbre de vară, fug vremurile uşoare, fug şi nicio poartă a le opri nu poate”. Este o afirmaţie destul de îndrăzneaţă şi poate fi considerată ca bază şi motivul principal al omenirii. Iar tinereţea, ca şi timpul, este şi ea trecătoare. Ca şi anii facultăţii care au trecut, poate, prea repede. Cu toate acestea, nu puteam să zicem că nu ne-am schimbat. Am devenit mai siguri, dezinhibaţi, apţi de anumite fapte nobile.

Pentru unii, poate, anii facultăţii au însemnat cum e să fumezi, să te distrezi, să începi prima dragoste adevărată sau să descoperi alte taine ale vieţii. De aceea trebuie să înţelegem că viaţa e unică şi că tinereţea trebuie folosită. Majoritatea din noi nu înţelegem că ne aflăm în această perioadă şi nu ne folosim de cazul propus pentru a răsufla în plinul piept şi de a trăi aceşti ani bine.

Ce putem să observăm? Că astăzi oamenii tineri nu sunt aşa de deschişi cum ar trebui să fie, majoritatea dintre noi suntem închişi în sine, supăraţi pe viaţă, îngrijoraţi de probleme de care nu ar trebui să ţinem cont. În această ordine de idei, m-a pus pe gânduri o afirmaţie a unui bun prieten din Bucureşti. Având o slujbă în care interacţionează zilnic cu tinerii, era mirat, zice el de răspunsul unora. La întrebarea “Bună! Ce mai faci?!” mulţi răspund “Mă plictisesc!”. Sorin nu înţelege un asemenea răspuns, în timpurile în care trăim, zice el. Sunt mult prea multe mijloace de a ne antrena în activităţi utile, dar şi plăcute în acelaşi timp.

• “Anii tinereţii sunt de aur şi atunci când vei ajunge la netinereţe să nu te lamentezi de tinereţe deşartă”
  
  

  Botticelli - Venus

Acest fragment, consider, că trebuie sa fie deviza tineretului şi fiecare din noi să-l pătrundă şi să-l înţeleagă. Să facem concluzii acum, dar nu la bătrâneţe.

Dacă am exprima tinereţea prin desene atunci cel mai potrivit tablou ar fi Venus de Boticelli. Aici este redată tinereţea în floarea ei. Nu persistă lucruri care ar strica ambianţa tabloului. Vorbind despre dispoziţia persoanei ilustrate ajungem la concluzia că tinereţea trebuie trăită din plin dar să nu trecem hotarele tinereţii sănătoase şi a celei negre pline de droguri. Tabloul, la fel ca afirmaţia de mai sus, ne dovedeşte şi ne îndeamnă la o tinereţe plină de sentimente, descoperiri şi lucruri noi.

De aceea nu trebuie ca viaţa să treacă pe lângă tine, dar trebuie s-o trăieşti la maximum. Nu trebuie să laşi lucrurile pe mâine, dar să le faci azi. Să te bucuri de fiecare minut şi să nu fii inconştient de lucrurile în jur. Trebuie să-ţi trăieşti clipa până când persistă cazul.

Perfecţionarea omului este condiţionată nu numai de factori economici, politici şi militari mult discutaţi în ultimul timp, ci şi de corectitudinea viziunii oamenilor asupra naturii valorilor.

Înnoirile profunde în creaţia valorică şi interacţiunea contemporană a civilizaţiilor implică o viziune asupra istoriei, care acţionează ca modalitate a noii instruiri valorice, contribuind la afirmarea unei culturi moderne, la creaţia autentică şi la înscrierea în patrimoniul culturii universale. În esenţa ei, realitatea istorică este creaţia şi afirmarea de valori. Creaţia valorilor nu depinde numai de posibilitatea indivizilor, ci şi de mijloacele pe care aceştia le găsesc în fiecare perioadă.

Sistemul de valori reprezintă nucleul unei culturi şi civilizaţii, al unui mod de viaţă şi de existenţă socială. Valoarea reprezintă ceea ce îi atrage pe oameni, ceea ce oamenii doresc să obţină şi să folosească. Valorile sînt strîns legate de scopuri şi obiective. Oamenii se angajează în diferite competiţii şi acţionează pentru a obţine aceste valori.

Noţiunea de valoare reprezintă drumul cunoaşterii Binelui şi Răului, a Adevărului şi Erorii, a Frumosului şi Urîtului. Metafizic vorbind, acest drum a început în momentul cînd primii oameni (Adam şi Eva) au gustat din pomul cunoaşterii binelui şi răului. În termeni ştiinţifici, istoria a început în momentul cînd primii oameni au început să gîndească, moment care a fost marcat prin apariţia picturilor rupestre.

Nu există popor care să nu dispună de un oarecare număr de idei, sentimente şi practici pe care educaţia trebuie să le imprime în sufletul tuturor copiilor. Ca acţiune socială, educaţia se înfăptuieşte în limitele unor garanţii naţionale şi statale, pe fondul unei vieţi sociale şi al unor tradiţii ce s-au acumulat de-a lungul dezvoltării poporului român.

Fără valorile naţionale noi pînă astăzi n-am fi avut conştiinţa de ce am fost, de ceea ce sîntem şi de ceea ce am putea deveni.

Cîteva exemple extrase din folclorul nostru pot contribui mult la formarea personalităţii elevului în contextul valorilor general-umane şi naţionale:

- „Înţelepciunea înalţă capul celui spetit”;
- „Plecarea spre fapte bune este semn de înţelepciune”;
- „Cu mult mai frumoasă este frumuseţea sufletului decît a obrazului”;
- „Frumuseţea îţi vorbeşte tăcînd”;
- „Binele de toţi e cunoscut, dar de puţini e urmat”;
- „Pînă nu dai de rău nu înţelegi binele”;
- „Omul înţelept este mai împărat ca toţi împăraţii”;
- „Omul ce adevărul goneşte de adevăr se ţine”.

Oricît de adînc am coborî în istorie, nu găsim nici o epocă, în care omul să nu fi găsit utilitatea, vitalitatea, adevărul, frumosul, binele, credinţa, stima, dragostea, umanismul ca nişte valori permanente ale conştiinţei lui. Ca şi cu milenii în urmă omul caută Frumosul, Adevărul, Binele, dar formele pe care le găseşte astăzi sînt cu mult mai numeroase şi mai variate decît în trecut.

În fiecare din noi coexistă valori individuale, valori sociale naţionale sau general-umane, toate valorile avînd o determinare istorică. Evoluăm confruntîndu-ne cu valorile. Trăim, fiecare în parte şi toţi laolaltă, în sisteme de valori care comunică strîns între ele.

Valorile noastre supreme sînt valorile Patriei. Pentru fiecare din noi pămîntul strămoşesc ca mediu teritorial, natural, social, politic, lingvistic şi spiritual, în care poporul s-a afirmat cu tradiţiile, realităţile etnice şi idealurile lui specifice, este mai întîi de toate o sumă a unor nepieritoare valori.

Valorile obiectivează tot ce este constant, durabil şi autentic în realitatea noastră naţională, valorile ne dau conştiinţa propriei noastre identităţi şi tot ele structurează datoriile noastre civice, morale şi naţionale.

• Pe parcursul anilor se formează diferite stereotipuri sociale, care de multe ori ne influenţează atitudinea faţă de un fenomen sau altul, faţă de o persoană sau alta. Iată doar cîteva din ele.

„Cea mai fericită căsătorie e căsătoria cu un străin”

În zilele noastre tot mai des se întîlnesc fete ce visează să se căsătorească cu un străin. Majoritatea din ele se gîndesc că astfel vor rezolva problemele financiare şi nu admit ideea că viitorul soţ poate fi nu chiar acel prinţ din poveste. Căsătorindu-se cu un cetăţean străin femeia se poate confrunta cu foarte multe probleme pe care iniţial nici nu şi le poate imagina. Foarte mult depinde şi de ţara în care se căsătoreşte, care sînt diferenţele între tradiţiile ţărilor din care provin soţii, care este religia din care face parte, mai ales în cazul religiei musulmane, conform căreia soţia este proprietatea soţului. Deşi căsătorindu-se cu un cetăţean străin, femeia (soţia), nu primeşte automat cetăţenia ţării respective, ea trebuie să trăiască un timp în ţara soţului (3 – 5 ani în unele ţări chiar şi 7 ani), motiv din care este limitată în anumite drepturi. Plus la toate sînt femei care vor să se manifeste pe plan profesional, să facă o carieră, însă le vine foarte greu, deoarece au de susţinut numeroase examene pentru aşi echivala diploma. În această perioadă femeia practic totalmente depinde de soţ. În situaţiile în care se nasc copii, trebuie menţionat faptul că în unele ţări copilul la naştere devine automat cetăţeanul ţării în care s-a născut. În caz de divorţ el va rămîne în această ţară pînă la majorat, după care singur va decide unde şi cu cine doreşte să locuiască. Mai sînt ţări în care după divorţ copilul rămîne cu capul familiei (tata), respectiv mama nu poate lua copilul cu ea.

Activitatea agenţiilor matrimoniale nu este licenţiată şi respectiv nu poate fi verificată, astfel clienţii acestor agenţii pot fi: oameni bolnav psihic, criminali, traficanţi. Sînt cazuri cînd agenţiile racolează fete pe contul străinilor, iar apoi le „transmit în proprietatea acestora”.

„Victime ale traficului de fiinţe umane pot fi doar femei tinere”

Din definiţia traficului de fiinţe umane conchidem că scopul traficului de fiinţe umane este exploatarea sexuală, munca forţată în sectorul agricol sau industrial, căsătoria forţată, servitute, cerşit, prelevare de organe. Astfel este cert că victime ale traficului de fiinţe umane pot deveni atît femeile cît şi copii, bărbaţii, diferă doar scopul exploatării.

Bărbaţii sînt atraşi pentru a fi transportaţi în zonele cu conflicte militare. Copiii sînt mai vulnerabili în faţa traficului decît maturii, deoarece mai puţin pot opune rezistenţă agenţiilor / persoanelor care îi recrutează sau îi răpesc şi necesită multă protecţie din partea structurilor abilitate. O categorie aparte sînt copiii străzii, deoarece dispariţia lor nu este identificată sau raportată de cineva.

Grupul de risc de bază îl constituie femeile cu vîrsta cuprinsă între 18-30 ani. Dar în ultimul timp se observă o tendinţă nouă. Are loc atît întinerirea grupului de risc cît şi extinderea lui pentru victime cu vîrsta peste 30 ani. Centrul “La Strada” a înregistrat şi a oferit asistenţă necesară în 12 % din cazuri minorilor (exploatare sexuală şi cerşit), în 6 % de cazurilor cu o vîrstă de peste 30 ani şi cîtorva bărbaţi exploataţi fizic. La fel la Linia Fierbinte a Centrului „La Strada” au parvenit peste 100 de sunete de la bărbaţii care au nimerit în captivitate.

Multe femei tinere cărora li sa propus lucru în calitate de dădacă, spălătoare de vase şi care au devenit victime a exploatării sexuale au menţionat că traficanţii le-au asigurat că nu vor fi supuse pericolului exploatării sexuale aşa cum au un aspect fizic nu chiar atrăgător.

“Victimele traficului de fiinţe umane nu merită să fie ajutate deoarece au traversat frontiera ilegal”

În definiţia traficului de fiinţe umane (Principiile Standard ale Drepturilor Omului privind tratamentul persoanelor traficate) traficul este: „Toate acţiunile şi tentativele de acţiuni care includ recrutarea, transportarea în interiorul sau în afara unei ţări, cumpărarea, vînzarea, transferul, primirea sau adăpostirea unei persoane…”. Este evident că traficul de fiinţe umane nu este echivalent cu migraţia ilegală, deoarece în cazul traficului de persoane frontiera poate fi traversată şi legal (cu acte de identitate în regulă avînd o viză turistică). Traficul vizează o manipulare criminală a persoanelor care vor să migreze pentru aşi îmbunătăţi condiţiile de trai, fiind înşelaţi, constrînşi. Drept argument pot servi datele referitoare la metoda de recrutare: aproximativ 79% din victime li s-a făcut o ofertă falsă de lucru, 8% au fost răpite, 4% li s-a propus căsătorie. Statistica Centrului Internaţional „La Strada” confirmă că mai mult de 80% din victimele reîntoarse au trecut frontierele legal.

Este important de menţionat că traficul de fiinţe umane nu presupune întotdeauna traversarea unei frontiere (este şi trafic intern). Indiferent dacă are loc traversarea unei frontiere sau nu traficul de persoane este o problemă a crimei organizate.

De acord! Minciuna nu e un lucru bun. E condamnabil! Şi, pe bună dreptate, e o abatere de la morală, adevăr, realitate. Dacă am minţit ieri, atunci de ce nu aş face-o şi azi?! Nu-mi mai amintesc care a fost prima minciună, fiindcă am spus multe la viaţa mea. De obicei, dacă e să mă refer la ce împreujurări, obişnuiesc să mint când sunt luat prin surprindere, când totul se întâmplă precipitat, fără ca să mă aştept. Bineînţeles, că nu în toate cazurile. Fiindcă, chiar şi într-o asemenea situaţia, uneori (sau deseori) spui adevărul. Nu mai ai timp să te gândeşti la “dumitriţe”!. De minţit, mint pe toată lumea, oricând şi oriunde. Dar asta nu mă face să cred despre mine că sunt un mincinos:) Căci chiar dacă zic un neadevăr pentru mine (inventat pe moment) acesta este valabil pentru acel cu care conversez, iar aprobarea sa mă face să “progres în istoria minciunii”…

Pe de altă parte, minciuna are şi ea avantaje. Şi e naşpa uneori când te prinzi. Niciodată nu mi-a reuşit să spun o minciună în mediul amical atunci când o fac intenţionat. Deci am ghinion în a spune minciuni intenţionate. Mă râd, mă înroşesc, privire neechilibrată… adică toate semnele unul om mincinos. Dar, revenind la avantaje, conform unor cercetări recente, se pare că minciuna este un mecanism care ţine de supraveţuire şi că s-au evidenţiat chiar anumite zone ale creierului care se activează atunci când spunem o minciună sau când avem un comportament înşelător. Disimularea face parte din condiţia umană.

• „Omului i s-a dat o limbă cu care să poată vorbi şi cuvinte cu care să poată să îşi ascundă gândurile.” Proverb unguresc

Ideea nu am cum de se învaţă atât de uşor a minţi. Şi apelăm la minciună de foarte devreme. Chiar de când suntem mici. Mai mult, concluziile studiilor efectuate de Psychological Science sunt că, la sugestiile părinţilor, copiii de numai trei ani sunt deja în măsură să îşi ascundă dezamăgirea în faţa unui cadou urât şi să mulţumească politicos cu surâsul pe buze. Vă imaginaţi că minciuna e parte componentă a vieţii, mult mai devreme decât alte necesităţi omeneşti?!

Dar a cui este vina că ne învăţăm de mici să fim mincinoşi? Evident că nu este vina copiilor, ci a părinţilor, care în loc să susţină copiii în a fi sinceri, susţin perpetuarea minciunilor şi dezvoltarea unei personalităţi artificiale – până la urmă aşa este asigurat succesul în societate, prin mici sau mari păcăleli. Şi exact aceşti “mincinoşi în miniatură” îşi vor croi un drum mai bun în viaţă, susţin autorii cercetării de la Universitatea din Oregon.

• „Minciuna are funcţiile ei normative, ca şi patologia sa. La fel şi adevărul.” Arnold Goldberg

Întelegem de mici că a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere social, ne permite să avem relaţii bune cu toată lumea şi, ulterior, vedem cum societatea chiar încurajează comportamentele mincinoase – prin minciună poţi uneori să obţii posturile cele mai bune pe scara socială. Nu întâmplător copiii cei mai abili în a-şi masca emoţiile s-au dovedit a fi copiii unor părinţi cu tot atâta putere “de control”, diplomaţi şi de succes.

În asemenea condiţii, chiar pun la îndoială “sinceritatea” unora (…)

Fată. Fete. Femeie. Femei… ele… Feminin. Bine că există reproducerea, să ne trăiască! Stau şi mă întreb câteodată cât din dragoste este basic instinct şi cât este trăire sentimentală? Eu cred că 80% este BASIC INSTINCT şi restul, poate fi vorba, de un sentiment înălţător. Şi nu pot să cred că pe toţi care îi întrebi îţi răspund unanim: “Da, ne-am luat din dragoste!” Personal, n-am iubit niciodată, adică totul se rezumă la basic, la necesitate, la “acţiune fizică” (…) Cred că şi în cazul fetelor este aşa, dar lor le este mai greu să recunoască acest fapt, părând astfel deşarte sau centuriste. Mă rog, ne dăm noi seama…

Când sunt combinate, basic instinct (adică iubirea intelectuală, faptul că eşti conştient că trebuie să te căsătoreşti, să ai o iubită, să faci şi copii etc.) şi dragostea sălbatică sau trăirea sentimentală este cel mai mişto. Totuşi, pe drum, cineva observă că în cuplul acesta de “îndrăgostiţi” este vorba despre doar plăcere instinctuală, pur animalică.

Ne placem să credem că la început de relaţie a fost fiorul, sălbăticia.. dar mai apoi totul se rezumă la stimuli intelectuali, fiindcă intervine timpul, rutina, monotonia. Iar după vreo 10 ani de relaţie/ căsnicie crezi că-ţi mai vine să rupi chiloţii de pe ea? Eu cred că nu (sau doar uneori). Mai degrabă, preferi s-o ştii deşteaptă, sprijin moral. Aşa că din dragostea aia sălbatică, din pasiunea aia mistuitoare de la început nu mai rămân decât o pereche de izmene şi una de hamleţi întinse alături, la uscat. (A ştiut Shakespeare de ce i-a omorât pe Romeo şi Julieta).

Public-tinta: tinerii
A fost, dar si poate mai este, cine stie, o super-mega-extra capra. Avea ea 3 feciori, „krutie” de firea lor, pentru ca le placea sa fie in rand cu moda si cu noutatea. Dar, din pacate, nu aveau tata, traiau numai cu mama lor. De la sine e clar, ca bine nu prea o duceau… Si plus la toate, aveau ei un bandit care atentau la viata lor, este vorba despre lup. Si asta nu era bine, sarac si el. Mancarea sa preferata erau iezii. Mama, grijulie, calda la suflet si marinimoasa a plecat dupa hrana, dar nu inainte de a anticipa tinerii iezi, ca posibil sa vina lupul in vizita. Au gasit in comun un cod, dupa care sa o recunoasca. Copiii au inteles. Mama pleaca. Dupa scurt timp, se iveste lupul. Iezii dau dovada de inteligenta si nu deschid pentru ca recunosc glasul lupului, gros si infricosator. A doua incercare, iar ratata (chiar daca lupul si-a ascutit vocea). Vine a treia runda, lupul isi atinge scopul. Iezii, in afara de cel mic, deschid. Cei prosti si incapabili sunt mancati (asa le trebuie). Vine mama, iedul cel mic povesteste istoria cruda… Capra, pune la cale un seretlic prin care ii readuce inapoi pe feciori din burta lupului urat. Poveste se termina cu brio. Componenta familiei reintregita!

Public-tinta: clasa politica
Candva a existat o capra, mandra si frumoasa pentru ca era speaker. Dar cea mai mare bucurie a ei, erau cei 3 feciori. Unul era democrat, altul liberal si al treilea comunist. Se certau de fiecare data cand mama nu era langa dansii, pentru ca fiecare se considera mai mare decat altul. Gradinita nu lucra, era in stare de reparatie. Veni vremea cand scumpa lor mama, care era si comunista, si liberala, si democrata, trebuia sa plece dupa hrana. Insa, daca acesta din urma lucra in parlament, avea o groaza de dusmani, dar adevaratul terorist era lupul. Acesta, fiind apolitic, isi dorea sa-si satisfaca poftele cu iezii speaker-ului. Mama stia despre aceasta incalcare a legii, de aceea hotaraste impreuna cu iezii, si voteaza toti unanim ca atunci cand va sosi ea acasa cu mancare va canta un cantecel [stiut doar de ei]. Regretabil este faptul ca nu aveau paza sau securitate la poarta, pentru ca lupul nu se lasa nici el mai prost si asculta discutia. Capra pleaca. Trece putin timp si la usa se aude cantand. Democratul, liberalul si comunistul recunosc vocea lupului si nu deschid. Lupul atunci pleaca si isi ascute vocea, reintorcandu-se cu acelasi scop;) Tinerii politicieni reactioneaza la fel, nu deschid. Cetateanul civic se enerveaza, vine a treia oara cu o voce aproape echivalenta cu cea a mamei, democratul si liberalul deschid usa si sunt infulecati, comunistul, hatru de firea lui, se ascunde si scapa. Cand vine mama, cel mic relateaza tot jocul. Ea indurerata, nu se gandi mult, si incearca sa-i vine de hat lupului, invitandu-l la o cina. Capra da dovada de diplomatie si iezii care au fost mancati, ies din burta lupului. Peste cateva zile, capra sta cu securitatea la usa!

Public-tinta: oameni de arta
Este capra – mama. Ea avea trei feciori-iezi. Toti diferiti, toti egali. Mama lor era scriitoare romantica, visatoare (poate din pricina ca nu avea barbat?). Copiii, aveau si ei harul mostenit de la mama, dar priveau cu alti ochi realitate. Unul, cel mai mare, este adeptul absurdului, ghidandu-se de teza filosofiei existentialiste (A. Camus, J.P. Sartre) despre absurditatea existentei. Acesta vedea in viata inconjuratoare lipsa unei logici, a legaturilor intre cauza si efect. Cel mijlociu era simbolist, pentru ca scria poezii in care se regaseau numai semne, exprima numai atitudini poetice si stari sufletesti, muzicalitate, cromatica si olfactiv, precum si alte simturi se regaseau. Cel mic, era realist, si reflecta veridic realitatea, fara ca sa implice afectivitate. Romantica mama ajunsese la un moment in care simtea ca nu mai are ce manca si, hotarase sa plece sa mai caute ceva, poate gaseste totusi. Dar, tare mai erau dragi iezii lupului care era postmodernism de extrema. Se cunostea aceasta taina. De aceea, pentru protectia copiilor, mama scrisese o micropoezie, cantec prin care iezii sa o recunoasca ca este ea. Absurdul, simbolistul si realistul inteleg. Mama pleaca linistita. La usa se iveste cineva, iedul-absurd intreaba cine este, iar lupul incerpe a canta si se demasca din cauza vocii groase. Nu se lasa batut si pleaca sa-si ascute vocea. Vine a doua oara, la fel – ratare. Se enerveaza si pleaca. A treia oara vine cu o voce exceptional de asemanatoare ca a caprei. Absurdul si simbolistul, vad altfel realitatea, si cred ca este mama lor – deschid usa. Realistul, si-a dat seama si s-a ascuns. Lupul pe cei doi ii papa binisor, pe al treilea nu il gaseste. Cand vine romantica acasa si aflta noutatea nu sta mult pe ganduri si isi imagineaza cum sa-si intoarca feciorasii. Il invita pe lupul hapsan la cina. Asta, nepriceput, se prinde in capcana, si iezii sar din burta lui, el cazand intr-o para de foc, arzand acolo, dar tot cerand ajutor. Familia artistei este in componenta initiala. Toti s-au asezat la masa si au inceput sa relateze, fiecare in maniera lui, aceasta istorioara.

• Căutăm repere morale, spirituale, un sens al vieţii, al experienţelor noastre citadine sau, dimpotrivă, trăim aşa cum e mai bine, cum ne cere stomacul sau cum o face capul?! Apare aici problema: avem oare nevoie de o religie, filosofie, scriptură, ideologie etc. pentru a găsi acele repere?!

De fapt, de ce căutăm aceste repere – cumva, din nevoia de siguranţă? Unii afirmă că lumea ar fi un haos fără îndoctrinarea religioasă (pentru că – spun ei – aceasta e singura care dă repere morale maselor…). Alţii, acuză exact aceasta îndoctrinare, religia folosită ca o armă politică de manipulare… Pe de altă parte, mai toţi filosofii au afirmat până acum că existenţa noastră constă dintr-un adevărat haos, regula şi moralitatea sunt condiţii ale unei societăţi perfecte, ceea ce, evident, nu există:)

Foarte mulţi oameni aşteaptă de la preoţi şi religie un răspuns pentru întrebări de genul: ce este bine şi ce este rău, care e sensul vieţii, ce se petrece după pragul morţii, de unde venim, unde ne ducem, există destin, dar libertate? Alţii încă mai speră un răspuns de la ştiinţă în privinţa acestor întrebări… dar până acum niciunul nu a fost “satisfăcut” de încercări…

Cu ceva bunăvoinţă, putem găsi teorii ştiinţifice care ar putea explica ceva… bineînţeles, cu condiţia să le întelegem sau să fie demonstrate. Cu aceeaşi bunăvoinţă, putem găsi şi adevăruri prin scripturi, dincolo de contradicţii, prostii şi interpretări naive…

Ce vreau să spun e că, certitudinile nu vin nici prin demonstraţii (mai mult sau mai puţin) logice, nici prin teorii nedemonstrate, nici prin credinţă habotnică în nişte texte şi dogme perimate, ci prin EXPERIENŢĂ.
Răspunsurile pot să vină doar la cei capabili să accepte incertitudinea… doar ei pot să pună întrebări, să caute răspunsuri… ceilalţi se agaţă de primul răspuns şi nu-i mai dau drumul chiar dacă totul le-ar dovedi că greşesc…

Sigur că ar fi mai simplu ca răspunsurile să se găsească la biserica ,,x”, sau în scriptura ,,y”, dar nu e aşa…

Încerc totuşi să gândesc mai tehnic, şi să spun că avem nevoie de alte ţeluri, să atingem acest ţel suprem, adică perpetuarea speciei în univers. Pentru asta, s-ar spune, că avem nevoie de ştiinţă atât în domeniul tehnic, cât şi în domeniul social, pentru a ne creea o organizare optimă pentru a supraveţuire şi bunăstare. Însă îmi apare un “dar”, adică ne perpetuăm în univers, colonizăm toate planetele posibile, apoi toate galaxiile, călătorim într-o secundă de la un capăt la altul al spaţiului, apoi descoperim alt univers, îl colonizăm şi pe ăla, apoi ce? O ţinem tot aşa? De aceea, spun că trebuie să ne preocupe şi evoluţia spirituală, fiindcă Universul fiind infinit, toată colonizarea noastră ar fi, dar ca şi cum nu ar exista.

• PS! Plictiseala dăunează grav psihicului. Dacă am avea probleme cu adevărat importante, credeţi că am mai sta să ne gândim la repere? Ia să treacă peste noi un război (Doamne fereşte!) ne-ar face viaţa mai palpitantă… să vedeţi atunci cum uităm de regăsirea ego-ului…

Azi şi mâine particip la seminarul “Dimensiunea legală a investigaţiilor jurnalistice a cazurilor de corupţie”. Mulţi specialişti, experţi. Dar nu de la toţi ai ce învăţa sau, şi mai rău, ce auzi. Dar asta e… Unul din experţi, dr. Anatolie Donciu, în discursul său către noi, jurnaliştii prezenţi, a menţionat că “Corupţia, nu e o crimă, corupţia este o încălcare a normelor de etică, a moralei şi, respectiv, a codului deontologic”. O fi aşa sau nu… Păi bine, atunci să rămână nepedepsiţi aceşti “sugari” şi, la ce ajungem? În cazul de faţă, al Moldovei, nici legea aspră nu-i opreşte pe diverşi inşi să ia şpagă. Dacă ar fi o condiţie de “etică” atunci, după mine, ajungem în … (dracu ştie unde) şi nu e bine!

• „Ce poate învăţa Europa de la noi?!” este titlul discursului meu. Pe „frontispiciul” acestuia cu litere majuscule se va scrie: N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE. Altfel spus, tindem spre acel „bene”. Când, unde, cum sunt întrebări care nu se vor regăsi aici. Cică „orice oală are capac” (…). Fluturatic răsună sentinţa, mă voi pronunţa după judecată!

Goana spre EUROPA a moldovenilor a devenit pentru majoritatea o prioritate sau un gând, un vis, un preludiu, o foaie turistică, un contract de muncă (!), o metodă bună de a pune câţivă „iepuraşi” la colţun. Explicăm această mobilitate în masă prin faptul că avem un nivel de viaţă precar, salarii mici şi preţuri mari la alimente, medicamente, haine etc., guvernare proastă şi societate civilă embrionară, adică cum se mai spune, suntem lipsiţi de perspectivă în propriul meleag. Uitasem să menţionez că sunt adeptul europenizării, a valorilor universale şi, deşi trăiesc o condiţie extrem de dură, de dramatică a clipei care pare că s-a frânt în două pentru mine, spiritul luminii mă îndeamnă să trăiesc, în pofida oricăror absurdităţi, să trăiesc şi să iubesc această viaţă, să tolerez această lume. Dar cum este lumea? Este aşa cum este… Totuşi, mă bucur că sunt născut în 1987 şi nu mai devreme. Aveam să trăiesc vremea sovieticului, să fac abracadabra, să violez frontierele. Personal, mi se pare că trăiesc ca după un redutabil zid chinezesc. Am ajuns să plec la fraţii mei din România solicitând viză, nevoit uneori să dai şi ţeapă. Dar asta este deja o altă realitate.

Această Europă se extinde, se umflă ca un balon. Şi vreau să cred că vom ajunge şi noi vreodată în această comunitate, chiar dacă la moment pare imposibil. Ordinea din haos este supusă mai mereu jocurilor şi intereselor meschine, false, teroriste. În aşa dilemă ajungi când refuzi pateticul. Eu ţin la Europa, şi la Moldova, ca parte componentă a Europei. Dar nu mă pricep ce poate învăţa ea de la noi? Ar fi mai uşor dacă am spune ce învăţăm noi de la Europa, fiindcă am puncta multe. Totuşi, şi Europa ar putea „prinde” câte ceva. Ne bucurăm că suntem un popor cald ca un cuptor în plină iarnă, cu tradiţii şi obiceiuri milienare, locuri pitoreşti. De la noi, de la naţia română s-ar putea de memorat şi un Eminescu, Bacovia, de citit un Creangă, Rebreanu, Călinescu, Cărtărescu etc. Nu mi-am imaginat niciodată că poate fi atât de greu să răspunzi la această întrebare. Dar sacul gol nu stă în picioare, de aceea viaţa noastră şi însăşi existenţa este un element al cunoaşterii, al învăţării.

Cred că cea mai mare învăţare ar fi bunătatea noastră, ajutorul reciproc pe care ni-l acordăm, acele „împrumuturi de bani” sau de alte bunuri. Europenii sunt reci în această privinţă. Dar nu-i pot judeca că sunt rele aceste comportamente. Ne înglobăm în frazeologismul care spune că „acul mic îmbracă toată casa, iar hărnicia îţi dă singură de mâncare”. Faptele noastre istorice sunt modele şi pentru Occident, strămoşii neamului, scutul de protecţie al demnităţii. Am putea face schimb şi de reţete în materie de culinărie, foarte apetisante, care-ţi lasă gura apă. Dar timpul trece şi asta mă sugrumă. Or, câinele moare de drum lung, şi prostul de grija altuia.

Punctul pe „i” mi l-a pus o prietenă care am întrebat-o, aşa, din curiozitate, ce am putea noi oferi Europei? „Nimic. Ce-i cu tine? Trezeşte-te! Europa ar putea învăţa de la marele imperii, nu de la noi, o păcătoasă de ţară, care a fost până nu demult roabă!”. Suntem lipsiţi de un om moral, de o persoană incomodă pentru toţi aventurierii şi fariseii politici. Ne este greu până când vom putea oferi cu adevărat ceva, pentru că o societate, în care valoarea a fost stropită cu stropul nevalorii, greu va recunoaşte existenţa şi realitatea omului moral. Acum noi suntem corigenţi la demnitate, chiar şi prin „acea limbă de stat” [cred că Vieru a fost destul de explicit în „testamentul" lui sau investigaţia lui Pavel Păduraru], prin toate actele turbulente ale guvernării. Îl căutăm pe Decebal să ne salveze! În caz contrar, aş prefera ca poporu-mi să fie asemenea Pasării Pheonix, după care să pot spune cu certitudine ce poate învăţa Europa de la noi.

Se întâmplă un fenomen definit de Mircea Eliade drept coincidentia oppositorum (coincidenţa contrariilor) – o idee fundamentală universului creaţiei lui în genere. Aceste vremuri sunt cumplite şi ca o consecinţă a gravei noastre mentalităţi de a nu intui şi a preveni irecuperabilul fond etico-moral. De aceea, ar fi bine să ne cercetăm, răbdător, să ne reamintim de minunatele trăsături esenţiale ale entităţii noastre şi să le dăm voie să deschidă uşa, să sară gardul înalt şi să ajungă prin cabinetele ministeriale, ca să alcătuiască, inteligent şi critic, dovada unor dăruiţi cu adevărat neamului, gata oricând să răspundă la nevoile elementare şi esenţiale totodată.

N-AR FI RĂU SĂ FIE BINE! deci, NE VEDEM ÎN EUROPA! – în loc de concluzii.

“Fiinţa umană a renunţat de bunăvoie la exigenţele sale faţă de Istorie, faţă de Spirit, faţă de Lege; ea nu mai crede că acestea toate au fost făcute pentru ea. Prin urmare, Hegel are dreptate să nu-şi mai piardă vremea cu dibuirea înţelesului unei gândire care şi-a pierdut încrederea în propriile sale drepturi” (Benjamin Fondane, “Le Lundi existentiel et la Dimanche de l’Histoire”).

………………………..

“Nu există o alegere, un plan, o voinţă de a scrie un anumit lucru. E ca atunci când o femeie e însărcinată: are un copil care creşte în pântec – aşa e şi cu o carte care se dezvoltă în minte, în inimă şi care într-o zi cere să iasă la lumină” (Philippe Claudel).

………………………..

“Scrisul nu e o muncă, ci un mod de viaţă pentru mine. Important e să păstrezi naturaleţea actului de a scrie. Eu nu mă forţez, scriu atunci când am chef, câteodată nu scriu luni întregi, alteori scriu încontinuu două săptămâni. Scrisul e un mod de a privi viaţa, de a o parcurge; eşti scriitor 24 de ore din 24. Scriitorul nu e obligat să scrie în permanenţă, el vede însă lucrurile mereu altfel. Eşti tot timpul scriitor, e rezultatul unei atitudini de viaţă” (Philippe Claudel).

……………………….

“Imaginea – înţeleasă drept ceea ce se arată din operă – este tentativa paradoxală de a capta ceea ce este efemer. A experimenta arta înseamnă a lua la cunoştinţă atât procesul ei de imanenţă, cât şi fixarea ei în clipă. Dansul trebuie gândit ca imagine, ca durată a efemerului” (Theodor Adarno, “Teoria estetică”).

………………………