Privesc frigul si inhalez veninul ce il arunci spre mine. Stii ce ?

Nici nu am de gand sa mai spun ceva… sa mai respir, sa mai gandesc macar. Oricum nu intelegi… nu e pentru ca nu ai putea… e pentru ca nu vrei!

Da, sunt o ticaloasa. Sunt un nimic. Sunt ce vrei tu sa fiu. Pot fi ce vrei tu sa fiu… in mintea ta. In realitate, ma vei vedea mai rar decat o sa vezi fericirea… pentru ca realitatea ta nu e realitatea mea. Si nu va fi… si nu pentru ca nu ar putea… ci pentru ca nu vrei!

E corect… ai gandurile, principiile, convingerile tale si iti doresti sa construiesti ceva avandu-le ca fundament. Dar ele nu sunt si ale mele. Si din nou, nu se intalnesc… si nu pentru ca nu ar vrea… ci pentru ca nu pot!

Sunt predestinata sa ma chinui, prabusita pe podeaua rece, cu frustrarile si visele mele transformate in gandaci imputiti. Da… asta sunt eu.

Sunt cea care te fascineaza, cea pe care ti-o doresti in toate felurile, cea la care visezi dintotdeauna si cea pe care o transformi prin neputinta ta in cel mai scabros cosmar.

Nu e asa pentru ca vrei ci pentru ca altfel nu ai cum.

De-a lungul vietii fiecare dintre noi avem tot felul de experiente care ne lasa cu amintire, traire, gust amar sau dulce.

Eu am avut azi cea mai amuzanta, clara si semnificativa experienta in ceea ce priveste oglindirea interiorului in exterior.  A fost foarte clara pentru ca m-am recunoscut in persoana din fata mea  intr-o maniera demna de filmele sau romanele SF. Ceea ce mi se spune despre atitudinea si limbajul meu in diferite situatii mi s-a aratat intr-o oglinda de cristal! Am inteles ce mi se spune pentru ca am vazut asta. De cate ori mi s-a atras atentia ca sunt agresiva, am un anume ton al vocii etc am cerut sa mi se exemplifice pentru ca nu intelegeam… dar cu dorinta mea e lege pentru univers, si pentru ca probabil cu alte exemplificari nu am inteles,  universul mi-a facut o clona. In persoana prietenei mele cele mai vechi si bune, pentru a nu exista nicio umbra de indoiala, sa nu am loc de intors, interpretari si indulciri ale situatiei!

Mi s-a explicat ca daca cineva nu e de acord cu ce spun, sau imi pune intrebari suplimentare nu inseamna ca nu e de acord cu mine. Dar, aparent sau inconstient, eu am imbracat mereu pe acel cineva in hainele “inamicului”, sau ale lui “gigi contra”, cu care trebuie sa duc o munca asidua, o lupta de lamurire. Dar, cum ziceam, asta intr-un mod inconstient, pentru ca nivel constient  ii inteleg pe ceilalti, argumentele si legitimitatea lor, incerc sa le explic cum stiu eu mai bine de ce cred sau spun sau fac una-alta.  Dar tonul si atitudinea nu-mi ies mai niciodata… pentru ca nu am rabdare!!!!

A fost o experienta amuzanta pentru ca eu nu eram parte la discutia propriu-zisa, ci am putut fi  “musca din camera”. Mai mult decat atat, stiind prea bine subiectul si posibilele raspunsuri si ce e in spatele lor, nu numai ca mi s-au oglindit atitudinile, dar am putut face si o radiografie a intregului. Am vazut un ego crescand, apoi simtindu-se lezat, replicand, incercand sa demonteze, intelegand.

A fost o experienta care ca m-a marcat profund si pentru ca o consider un moment de referinta.  Am putut sa ma vad pe mine insami fara a avea propriul ego ranit  de recunoasterea inoportunitatii si inutilitatii unor atitudini (pana la urma eram eu, dar nu in realitate, era imaginea, si imaginea din oglinda nu are ego-ul meu).

Oglinda iti arata cum esti, dar si mai important, iti da ocazia de a te “vedea”, de a te analiza trecand de mastile pe care le porti. Oglinda este a sinelui interior, dincolo de floricele, fundite si ambalaj. Uneori imaginea este usor de recunoscut, alteori trebuie sa cauti detaliul din planul doi sau trei. Dar cu intrebarile corect formulate, raspunsurile vin de la sine!

Si de-atunci zambesc si-mi vine sa rad pentru lucrurile pe care le-am inteles.  Urmeaza sa pun teoria in practica.

multumesc “actorilor principali” pentru aceasta minunata experienta! si multumesc universului pentru felul in care asculta si raspunde dorintelor noastre!

A mai trecut un an! Cand ai agenda plina si te lasi prins in rutina [trezire - supravietuire - culcare] nu esti prea constient de cum zboara zilele pe langa tine. Mai ales cand iti lasi intentionat simturile sa amorteasca sau te concentrezi pe ceva anume [de exemplu munca] pentru a nu vedea lipsa de interes ale unor persoane din jurul tau, preturile din ce in ce mai mari, salariile din ce in ce mai mici.
Tristetea si resemnarea sunt din ce in ce mai accentuate pe fetele celor ce trec pe langa tine pe strada… sau se aseaza in fata ta in metrou. Straini pe care ai ocazia sa ii vezi cand ridici capul din pamant. E suficient o fractiune de secunda pentru ca imaginea sa se imprime pe retina si sa trimita o multitudine de informatii creierului. Trebuie doar sa vezi cu adevarat!
Si ce deprimant este cand vezi la stirile de la ora 17 o crainica ipocrita ce relateaza [pe un ton din care razbate mult prea multa indiferenta] un numar alarmant de sinucideri. Si numarul creste de la zi la zi… cum sa nu creasca daca e din ce in ce mai greu sa supravietuiesti?
Craciunul 2009 ne-a lasat cu un gol in portofel, mai putine cadouri si alimente pe masa, mai multe frustrari decat bucurii si partea cea mai proasta se anunta de la 1 ianuarie!
-scumpiri in toate domeniile
-10 zile de “concediu fortat” –> practic jumatate de luna
-sanatatea nu a primit fonduri deci un procentaj si mai mare din farmacii nu o sa mai elibereze compensate [de altfel nu au primit banii de la casa din vara, motiv pentru care 25% din farmaciile mici s-au inchis deja, iar in ianuarie-martie 2010 se vor inchide si restul!]
-mai multe concendieri
-salariile/pensiile/alocatiile/somajul nu sunt sigure pentru ca NU SUNT BANI!

Mai are rost sa ne uram Craciun Fericit? Nu stiu…dar cert e ca romanii isi trimit sms-uri cu urari si isi inchid cu stoicism ochii alegand sa nu vada cu adevarat. Si astfel mai trece o zi…si inca o zi… si inca o zi…
Si ne trezim intr-o zi cu data 1 Decembrie 2010, iar frenezia incepe din nou daca o sa avem o bruma de bani sa ne permitem! Daca o sa mai insemne ceva pentru noi la anul! Sa speram ca nu o sa vedem la stiri un cunoscut anul viitor!

-Cat de mult trebuie sa iti doresti un lucru ca sa-l poti dobandi la un moment dat?
-Foarte mult….

Dar oare cat de puternica si arzatoare sa fie aceasta dorinta ca sa putem lupta pentru ea?Va spun eu…A mea este extrem de mare si totusi ma pierd intr-o oarecare lume fara capatai.Dorintele mele sunt posibile si imposibile.Dar nu am cum sa lupt singura!Am nevoie de prieteni,de cei apropiati mie,de cei care ma inteleg si au incredere ca pot mai mult de atat!Si stiu ca pentru unii,o sansa ratata niciodata nu se mai intoarce.Insa sansele mele sunt mari.De fiecare data cand am incercat am reusit?Si de ce nu pot eu acum sa fortez putin nota si sa-mi doresc mai mult?Oare chiar asa?Oare chiar s-o intampla daca eu asa imi doresc sa fie?Pot sa misc lumea cu degetul si pot sa o modelez dupa bunul meu plac?Incredere in mine am,si chiar destula!Incredere in cei de langa mine am chiar foarte multa si singur sigura ca ma vor ajuta ca de fiecare data.Si totusi mi-e teama sa fac acest pas si sa incerc.Nu ma tem de un raspuns negativ,cat ma tem de a nu primi nici unul.Dar nu e asa ca daca nu incerci,nu castigi?
Asa cum a spus cineva(nu stiu cine): incercarea moarte n-are!!!
Sa cred in aceasta zicala?Nu ar fi un lucru care sa-mi dauneze mie,dar ma gandesc putin la ceea ce va spune lumea…Sau nu ar trebui sa-mi pese de cei din jur?
Voi ce ziceti?Daca iti doresti ceva din adancul sufletului,daca ai speranta ca acest lucru este realizabil,sa incerc?

Era sfarsit de vara si inceput de toamna – ploua destul de urat afara: combinatie de ploaie torentiala cu fulgere si tunete.

Eram cu ea in pat, la mine acasa, tocmai se terminase „Cronica Carcotasilor”… mi-au provocat o dambla bebelusele si cred ca era prima data cand eram motivat de corpul aproape perfect al fetelor alora sa imi fut partenera.

Am intrebat-o: „Facem si noi ceva?”. Nu mi-a raspuns pe plac. Mi-a trantit-o din scurt: „Nu! Vreau sa ajung acasa.”. Era prima data cand ma refuza. M-am conformat: doar nu puteam sa o violez. Asa ca s-a-mbracat, am coborat la masina si am condus-o acasa.

Am revenit acasa si eram foarte frustrat. Am zis sa pun aici ce era de pus. Ce vroiam sa faca.
Continuarea ei ar fi trebuit sa fie asa:
„Da, vreau sa facem. Vreau sa ti-o sug! Dar nu aici… in masina, in timp ce ma duci acasa!”

Prefer sa continui de la ideea asta…

Am luat-o de mana si am zorit-o sa se grabeasca. Ajunsi in masina, stateam sa se incalzeasca motorul si sa se dezabureasca geamurile – geamuri care nu cred ca aveau cum sa se dezabureasca avand in vedere caldura emanata de amandoi.

Ma saruta pe gat si mi-o freca… peste blugi. Urasc blugii… mai ales in situatiile astea. E un chin infernal pentru un barbat: sa i se scoale pula si sa fie captiva intr-un “perete” de material.
A observat si ea ca nu sunt foarte comod… asa ca s-a aplecat si mi-a deschis slitul. Pula si-a gasit singura calea catre “aer”. Brusc, imi era mult mai bine!

„Ce vioi suntem!” imi spuse ea…
Motorul la ralanti… miscarile mainii ei erau la ralanti… Ma necajea suflandu-mi un aer cald peste pula. Pur si simplu imi vine sa o iau de ceafa si sa i-o infig pe gat.

Am pornit. Ies de pe strada pe care era parcata masina si ea incepuse deja sa ii dea cateva limbi, de incalzire – de parca nu as fi fost destul de incalzit…
La primul semafor a luat-o in gura si mi-am zis in sinea mea: „asta e bine”. Nu m-am sfiit sa ii spun:
- Continua…
- Iti place? (ma intreba ea)
Nu i-am raspuns… a inteles ca imi e bine dupa cum se ambala motorul: cand mai turat… cand mai putin turat – piciorul drept tot atingea pedala de acceleratie, in functie de placerea pe care mi-o oferea. Cand conduceam imi era greu sa schimb vitezele si o lasam in treapta a treia doar de dragul de a nu o deranja.

Imi provoca placere… dar vroiam sa o ia pana in gat. I-am pus mana pe ceafa si am impins-o… pana cand am simtit ca am dat de „fundul” gurii. Surprinzator… i-a placut. Incepuse sa imi maseze ouale in timp ce facea miscari de du-te vino ample… pana in gat. Imi era foarte bine. Atat de bine incat i-am zis: „asa… comporta-te de parca vrei sa o inghiti!”.

Nu am reusit nici macar sa ma apropii de domiciliul ei. Eram pe cale sa termin si ea m-a simtit. Initial a vrut sa mai prelungeasca „agonia” dar s-a razgandit imediat -a inceput sa mi-o suga cu o pofta imensa si sa faca miscarile cat mai rapide. A fost necesar sa trag pe dreapta, intr-o strada mai intunecata. Nu puteam conduce in situatiile astea.

Am oprit si s-a jucat cu ea. 20 de secunde cred ca a mai durat. Am explodat in gura ei… a avut marea grija de a nu scapa nicio picatura. Unde scapa o picatura de sperma… era cu limba calda si curata locul. S-a asigurat ca sunt curatat de sperma si m-a sarutat.

Mi-a ordonat: „acum du-ma acasa!”… M-am conformat…

Viata corporate (si nu numai) incepe in fiecare dimineata prin a pune un costum si o masca.
Cum si cand decidem ce masca sa purtam? Ce ne influenteaza alegerea?
Sunt putine momentele in care suntem NOI. Cel mai adesea purtam masti pe care le-am creat cu grija, cu detalii, scenarii, facute dupa modele, aspiratii etc.

au mastile o legatura cu noi insine, sau cu exteriorul, cu situatiile in care ne aflam si ce credem ca ar trebui sa afisam sau sa transmitem…?

ati observat cat de diferiti de sunt oamenii la servici si in viata particulara? Ca cel mai afurisit sef este un catelus acasa?

mastile sunt un rezultat al modului in care interpretam realitatea din jurul nostru. Noi credem ca la servici trebuie sa fim scortosi, sobri, rigizi, sau, din contra, glumeti, mereu pusi pe sotii, mishtocari sau zeflemisti. Si, indiferent de cum suntem in sinea noastra, cand plecam la lucru ne punem si masca.

Si ce caraghios e cand observi ca cineva a luat o masca total nepotrivita!!! Cum o flu-flu vrea sa-si sublinieze importanta si ce iese! Spune bancuri fara sa vrea si apoi rade cu ceilalti fara sa stie de ce…. sau cum o scortzosenie incearca sa socializeze si sa spuna bancuri si nu-i ies nicicum, si nu intelege de ce brusc toata lumea tace cand apare, si cum se aduna treburile urgente de fiecare data cand vrea sa aiba o discutie mai peronala cu cineva!

Ei bine, astea-s masti impuse cumva de locul de munca in care incerci sa te integrezi din diverse motive (pozitie?) si pe baza anumitor informatii (evaluare?)…

Urmarind cu atentie viata in corporate se pot remarca mai multe tendinte contradictorii, care pana la urma sunt firesti pentru ca se supun legii fortelor contrare. In acest caz, cu cat cineva e mai cinic si superficial, se asteapta ca ceilalti sa fie generosi si profunzi.

Ceva gen fa ce spun, nu ce fac… oricum nu recunosc ca as face ceea ce zici tu ca as face pentru ca orice as face, am construit o masca, si orice ai spune eu am un contra-argument. Si contra-argumentul este foarte solid pentru ca stiu foarte bine si cine sunt, si ce vreau sa par ca sunt!

Ei bine, uneori mastile le punem nu ca reactie la scenariile interioare, ci ca o necesitate, ca sa raspundem unor asteptari ale unor oameni care s-au rigidizat (http://reflect2u.wordpress.com/2009/11/12/paradigme-sociale-sau-categorisiri/ ), si pentru a ajunge la ei…

Este alegerea fiecaruia cat de mult se identifica in diferite momente cu masca pe care o poarta si cat de diferite sunt de ceea ce e fiecare in interiorul sau si cat de diferite sunt intre ele!

Partea frumoasa este ca mastile se schimba in timp, si in momentul in care incep sa semene intre ele si sa semene din ce in ce mai mult cu interiorul, sau incepem sa purtam din ce in ce mai putin masti, suntem pe drumul cel bun.
Suntem pe drumul cel bun pentru ca separarea dintre exterior si interior va disparea, energia focalizata spre ce e in exterior va putea sustine dezvoltarea si inflorirea interioarea

Si, spre bucuria si, recunosc, uimirea mea am inceput sa vad si sa aud despre corporatisti convinsi ca au pornit pe alte cai care le ofera o satisfactie mult mai mare decat o faceau pozitia si banii din „fabrica de roboti”.

Zac precum viermele nepotolit, deci nu zac,mă zvârcolesc. Închiderea ochilor mă poartă pe tărâmuri onirice. Simţindu-mă vierme, simt că locul ce-l posed acum găunos a devenit, transformându-l. Ţine de firea mea. Tot ce pot face e s-alcătuiesc alt complot împotrivă celorlalţi eu, căci suntem mulţi [zodia gemeni sinuoasă mai e..] şi ne autodistrugem. Fără renghi îţi zic! Sinuozitatea m-apăsa şi-ntr-un vertij far’ de evadare inexorabil m-aruncă. Nu-i de mirare că-n urmă mea esenţa ambiguiitatii se resimte, ceilalţi neputând-o clar adulmeca. Inspir redutabilul confort psihic obţinut dup-o prelungită masturbare psihică, putându-m-acum concentra asupra existenţialelor probleme, asupra studiului ambiguităţii indicelui ce se-nclină tot mai mult spre stânga: partea vicisitudinii, minciunii şi rebeliunii. E grav, tre’ să rezolv totul torturându-i gastric şi inebranlabil pe ceilalţi. Acei ceilalţi suspecţi de calm. Placiditatea-mi zburleşte sfredelii imuabili virgini şi inegali [ai podoabei capilare..].

Poate c-ar fi fost mai bine-a fi fost un bonom om, credul şi cu un IQ sub nivelul mării. Ar fi fost mai simplu ,n-aş mai fi fost mereu pe cale de a mă-neca-n întrebările fără răspuns sau cu prea multe sinuoase răspunsuri, n-aş mai fi avut somnul impovărat de problemele alunecării deloc duioase către somn, datorită gânditului şi imaginaţiei debordante.
Nasurile gumilastice devin, târându-se inebranlabil printre resturile de mâncare picantă şi ocârcă.
Îi zâmbesc cald reflexiei  mele din oglindă mare de pe holul mic, scobind gropiţele-n obrajii livizi sub sclipici, deşi zâmbindu-i acelui străin eu, ştiu că risc, acel animal putându-se  dezlănţui far’ că eu să-mi pot dori a-l opri. Mă fac că ninge, şi-mi plec privirea.
Şochez prin comportamentul meu ‘necizelat’,’ de prea mult stat în prezenţa sexului masculin’? Naşpa,frate! În ei am încredere.
Degeaba-ncearcă a-mi lega de gât sfoara controlului, căci într-un monstru far’ d-empatie mă transform şi mă teleportez automat şi apatic cu independenţa-n lumea lui Sandrine. Adică tot a mea; acea onirică lume-n care nimic nu-i lentoric şi leneş, acolo unde anarhia domneşte. Anarhie, da, exact aşa cum e şi-n mintea mea..

Cu un dor nebun şi durere-n interiorul cuştii-mi, ma-ndepărtez vertiginos ca sepia, lăsând in urma-mi cerneală de cuvinte nerostite. Plec alergând. Mă-ndepărtez de mângaierile din jur, imi displace. Pierdut in egoismul cotidian al vietii-mi, incerc a găsi răspunsuri; reuşesc doar a-mi imagina ce se va-ntâmpla şi nu-mi place deloc. Şi..şi nu-s bine. I’m not okay on the inside. Cu greu mai pot ascunde tulburarea-mi interioară ce mă bântuie-n fiece moment. Mă trădează tremurul, bâlbâiala, deci incoerenţa exprimării, roşeaţa, transpiraţia.

Iţi iubesc existenţa, prietene.

Şi mă scald in apele reci ale durerii anticipate, decojindu-mi camuflajul ineluctabil, căci suferind vreau de fapt să m-ascund, dar nu se-ntamplă. Oftez greu, gândindu-mă cu jind la momentele plăcute si-ncercând a mă păcăli că vreau a mă resemna. Dar nu admit aşa ceva. Ce-i adevarat tre’ trăit pan’ la sânge, mai ales o asemenea prietenie. Nu-mi pot imagina decat zâmbetele lentorice şi triviale care mă vor poseda pe marea lui Poseidon, provocate de lipsa mângaierii frăţeşti a privirii-ţi acviline de ciocolată semitopită.

Dragă tu, tu acela care-ncerci a-ţi ascunde imberbia prin rebele fire bărbăteşti, acestea amplificându-ţi puţintel maturitatea fizică. Oh, m-a mai durut si zâmbind in alte-mprejurări, ma va durea pur si simplu stând, legat voi fi de inexorabila stare de neputinţă, incapabilitatea ma va fi inebunit complet.

Şi uite c-o spinoasă speranţă-şi săpase inebranlabil un şant incomensurabil in adancul excentricităţii si plaselor de egoism nud. Marea-mi interioară dă p’afară de bucurie, prin tsunami răzvrătindu-se. Inima-mi făţarnic inexpugnabilă abdică. Asta vreau, să ies din cochilie, dar o singură dată. Apoi să recuceresc cetatea blazării, respingând idei, oameni.

Creanga nucului bătran işi strigă surd existenţa, crăpându-se lentoric către apexul chelit de anotimpul rece. Sărutările reci şi pline de pasiune ale-nteleptului noiembrie-mi dau fiori, făcându-mă să păşesc totuşi intrepid mai departe pe drumul făr’ de consoartă, care suspină-ncet şi tăce.

În seara asta noiembrie moare. Şi eu, odată cu ea. O parte din mine se stinge uşor, adierea vântului rece ajutându-m-afabil să-mi sting lunară existenţa. Îmi cojesc camuflajul, un ritual la care mă supun, după cum ţi-am mai zis, lunar. Te iubesc şi te vreau, te doresc şi te iau, vreme!Tu, noiembrie, mă faci insensibilă bitch, ah!Tu mă faci să nu simţ, administrându-mi dozat în miligrame anestezice.

S-aş vrea, aş vrea un pic să mai rămâi .Să mă mai joc în incomensurabilul covor de uscate frunze, frunze ce făr’ de suflu şed acum, inerte. Să visez înotând prin ele, s-alerg hrănindu-mi trupul cu aerul rece şi auster de târzie toamnă. Să..să privesc clară luna cu ţine, noiembrie. Vreau din nou dulce să-mi mângâi biciuitii-mi roşii obraji , să mă faci să mă simţ iarăşi bine, a zâmbi repetitiv şi ingenuu să mă faci din nou, soptindu-mi printr-un vârtej de fum şi frunze palmate, sfaturi cum numa’ tu ştii, noiembrie. Să mă scald din nou în purificatoarea ploaie, să sar ca un arierat în plină sordidă stradă doar de bucuria ploii. E chiar atât de simplu! Să culeg din nou picături şi să le păstrez peste lungă impasibilă iarnă, concentrându-mi gândirea asupra lor şi făcându-le-n globuri multicolore şi dungi de fum a exploda. Şi uite aşa…

Mă vezi căzând şi te uiţi îndobitocit la neputinţa ta, indepărtandu-te tot mai mult..şi cad tot mai mult, afundându-mă-n tenebrul abis, int-un vertij făr’ de un temerar vis.

Vertijul alunecării vertiginoase pe axa săruturilor clandestine, imorale mă determină totuşi s-adopt o stare de bine .Deoarece acum moralitatea-i desuetă pentru majoritatea, acul busolei saporific mă-ndreapta spre locuri bizare, spre acţiuni inavuabile, poate.

Sunt prins în acest alt vertij al existenţialelor probleme,probleme care-mi oferă o cale de scăpare din zilnică monotonie,rutină..

Şi de ce să iubesc, dac-acei ei îşi vor găsi sfârşirea? Înaintea ta, cel mai probabil..”şi ea pleacă şi văd firimituri de fulgi”..Deci, de ce? Să-mi chinuiesc chipul schiţând improbabile blazate zâmbete pot. Am motive, am nevoie de ele .Doar de ele. E un fel de cea mai tare lume interioară [a mea].

Amestecul de salivă-mi mângâie duios  suprafaţa roşie  a buzelor crăpate de zefir, făcându-mă mai bine să mă simt, mai puţin solitar. Inspir cu nesaţ gudron, afundându-mă şi mai adânc în lumea mea, doar eu am cheia.

Nu te-ai saturat? Macar asa un pic? Atata efort si…pentru ce? Cred ca ti-ai pus de nenumarate ori aceste intrebari si ai primit raspunsul la ele, dar vei alege sa persisti in prostie, pt ca nu se poate defini aceasta activitate a ta in alt mod. Ai intins de atatea ori mana catre cer si asteptai ajutorul. Acesta a venit, dar nu ai stiut ce sa faci cu el. De atatea ori ti s-a intins mana, ai apucat-o asa cum se prinde inecatul si de un pai, dar cand ai ajuns la mal nu ai stiut ce sa mai faci. Si bineinteles ca ai facut ce era mai prost cu putinta, dar na…fiecare cu putirinta lui. Poate ca ar fi trebuit sa analizezi mai bine fiecare gest, sa filtrezi fiecare cuvant si sa nu te repezi ca un orbete in niste fapte care prevesteau soarta-ti de acum: solitudinea.

Ai incercat de atatea ori sa pui in aplicare tot felul de idei si planuri tampe, dar care la vremea aceea pareau a fi lucruri demne de scrijelit pe perete. Credeai ca o sa-ti pui atat de tare amprenta asupra acelui om incat refuzai sa vezi bubele din propriul cap. Ai nutrit sperante ca vei deveni un centru de interes pt acel om, dar pur si simplu negai intransigent cicatricile ingrozitoare pe care, de fapt, aveai sa le provoci. Ai vrut sa demonstrezi ca poti impune respect si sa arati ca nu plecati intotdeauna de pe pozitii egale, dar ai sfarsit prin a-l darama pe celalalt. Ai facut persoana aceea sa se intrebe daca ai dreptate, i-ai incetosat gandirea, i-ai impanzit ochii, i-ai astupat urechile, i-ai cusut buzele, ai pus-o in lanturile nesigurantei…toate astea ca s-o izolezi de realitate, de lume, de propriile idei. Ai dezbracat persoana aia de identitate si ai incercat sa-i fauresti una noua, dupa chipul si asemanarea ta si a rezistat ca o casa de chibrituri in fata unei furtuni. Cu ce-ai ramas dupa toate astea? Tot cu ce aveai mai sus: solitudine. Si abia acum ai ajuns sa-ti realizezi atrocitatile, sa regreti si sa ceri, in genunchi, clementa. Ce mai poti face acum? Nimic. Starnesti niste amintiri neplacute, primesti mila si nu iertare, dar nu suficienta mila pe cat ai vrea. Parca te-ai multumi si cu mila, numai ca sa ti se innapoieze umbra de fericire care iti lipseste atat de mult. Dar ghici ce? Vei ramane tu, cu demonii tai si va trebui sa traiesti cu ideea ca nu mai ai nicio sansa. Acum, cand intinzi iar mainile, nu le mai intinzi catre cer, le intinzi catre ceea ce trebuia sa cauti cu adevarat: umanul. Incearca sa intelegi ca aici nu o sa mai gasesti nimic uman si s-ar putea chiar sa te sperie opera ta, oricat de mult ai vrea sa crezi ca in realitate este doar un bluf si ca tu poti exploata chiar si ultima urma din ce a fost. Sa-ti fie de bine! pt ca ai luptat pt ceva-ul tau si acum, in sfarsit, poti sa te bucuri de roadele propriei creatii. O! Tu, Dumnezeu diform!

Ai incercat sa arunci lanturi peste corpul din fata ta, dar nu ai reusit sa-i prinzi si sufletul. You can’t break the spirit, it’s just the dreams that you can take. Ai incercat sa intri in “istoria” persoanei din fata ta, prin alterarile tale marete. Ai crezut ca what you do in life echoes in eternity. Bullshit…

De multă vreme am observat că dacă există un om vorbăreţ, cu probleme, frustrat sau curios mă găseşte fără excepţii. Şi tot în “fără excepţii” de-astea nimeresc. DAR AZI meritul nu cred că este al meu şi al privirii mele pline de curiozităţi electorale…ci al celui ce s-a gândit că între 2 staţii de tramvai pe linia 3R se poate lămuri o tanăra speranţă să nu voteze cu PSD-ul. Aşa că şi la dus şi la întors am avut plăcerea să aud 2-3 complimente din partea unei doamne/domn apoi să aud cum de la comunism încoace n-a fost bine şi că de 12 ani, domnle’ de 12 ani au nenorocit ţara şi acum vor la putere a treia oara, şi că nu omul se voteaza (de ce? ar fi vreunul neprezentabil?:-?) ci partidul şi  se vede c[ sunt studiată şi chiar dacă laudele au pornit de la unghiile  mele vopsite  (la doamna, că domnul a observat un “văd în ochii tai”),  se vede ca voi alege bine şi că voi merge la vot şi voi da o şansă României etc.  Ma întreb dacă şi pe 14, ruta spre cimitir stau la panda să-şi spună supuşii discipoli poezia…fără să vreau parcă îmi suna în minte cântata: “dacă vreţ’ să m-ajutati, Mila Domului sa daţ’ “

Deci şi-au pierdut ziua liberă pentru o “non speranţă ” candidatul meu a ieşit din cursă   La multi ani!

Şi ca să vezi: Profetul n-a minţit. Începând cu anii 2000 a început Apocalipsa – sfârşitul lumii, adică. A lumii pe care o cunoaştem noi, în care ne-am cuibărit existenţele. E drept că Apocalipsa asta, nu cu giudeţuri de foc s-a arătat, şi nici cu schingiuri carnale sau râuri de pucioasă. Dar tot cu spectaculoase prăbuşiri, cu destine măcinate în nesăbuinţe şi amaruri. Apune o veche epocă, o consumată orânduire se înşiruie pe firul tainic al istoriei. Mai ţineţi minte?! Epoca de piatră, Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea, Capitalismul…, ce va urma? Ce începe? Din nefericire cunoaşterii îi aparţine doar trecutul, pe viitor îl visăm doară.

Să-i spunem, deci: Adio! – unui Capitalism ce-a fost singura organizare socială îndreptată împotriva firii. De ce împotriva firii? Pentru că cei doi piloni pe care şi-a sprijinit existenţa au fost doi demoni: Consumul şi Exploatarea Intensivă a Resurselor. Fără consum nu avem producţie, fără resurse nu avem consum, şi cercul stă închis şi se rostogoleşte din ce în ce mai ameţitor. Doar că…

Doar că, Realitatea schimbă dur condiţiile şi nici una dintre aceste reguli nu mai poate funcţiona. Un pahar se goleşte de sus în jos, dar se umple de jos în sus, ca atare: am consuma mereu dar nu mai avem resurse, şi atunci totul trebuie schimbat; tot mecanismul, toată filosofia, întreaga panoplie de strategii. Problema cea mare este: ce punem în loc? Şi de aici rostogolul de greşeli, caruselul nesăbuinţelor, caleidoscopul unor forme efemere, a unor propuneri hipnotice şi aberante. Doar fondul problemei rămâne: Resursele trebuiesc regenerate şi consumul trebuie armonizat. Altfel!!!…

Prostii! – veţi spune, un defetist, un duşman al orânduirii, un ciocoi, o coadă de topor.

Accept toate astea, ascult cu atenţie vocile voastre, înjurăturile, imprecaţiile, şi totul e bine şi frumos. Problema e că dacă n-am dreptate nu-i nici o nenorocire, totul e normal, e-n grafic.

Dar ce ne facem, dacă am dreptate!

Aveam postul ăsta la ciorne de vreo două luni. Uitasem de el, dar nu ştiu cum… azi mi-am amintit.

Am zis mai demult că mă fascinează legătura dintre vis şi realitate.

Se făcea că eram în ceva încăpere de unde încercam să evadez. Mai eram cu cineva, dacă bine îmi amintesc cu un el. Aveam apă până la genunchi. La un moment dat îmi spune că tot e bine că apa nu a ajuns până la 9 metri unde sunt oceanele că atunci ar fi fost de rău. [e vis, ce vreţi?!] Mă întorc către el şi îi spun că oceanele nu sunt la 9 metri. Privesc în spate şi văd un val de câţiva metri care se apropia de noi să ne înghită. Atât, nu-mi mai amintesc altceva din vis.

Partea amuzantă se întâmplă în realitate. Mă uitam la televizor şi în timp ce butonam fără ţintă mi-am amintit visul. Apoi m-am oprit pe NG. Era vorba despre încălzirea globală. Am aflat astfel că dacă încălzirea o mai duce tot aşa, în nu ştiu câţi ani va fi cu 5 grade mai cald peste tot, iar în 2035 nu vor mai fi gheţari pe Hymalaia. Prin urmare numeroase oraşe sunt ameninţate să fie distruse. Dădeau ca exemplu oraşul New York, unde deja s-au făcut calcule şi schiţe pentru baraje ce ar proteja oraşul. Trei baraje puse în trei puncte cheie. Tocmai voiam să schimb canalul când văd că scrie: barajele s-ar putea înălţa până la 9 metri.

Sursa imagineDragă blogule, cum să-ţi zic? Se zice că visele sunt foarte importante în acest show numit viaţă, deşi eu simt că sunt în primul rând al publicului şi mă surzesc aplauzele celor din spate, şi trebuie să trec multe examene cu punctaj maxim ca să-mi fac intrarea elegant direct din culise deşi, jur, aş sări pe scenă şi acum, din public, chiar dacă scena e înaltă şi s-ar putea să cad în genunchi. M-aş ridica instant, cu faţa spre locul din care am plecat. Dar fac parte dintr-un public surd. Sau vocea mea e tradusă doar în acordurile acelei limbi cu terminaţii nervoase de unde nu curge sânge, ci o chestie incoloră, ce face bine la ochi, măcar. Cum spuneam, cele mai interesante momente din viaţă nu au fost imaginate din timp, şi nici atent planificate. Concluzia ar fi că visele nu s-au împlinit, însă nu aş zice asta. Aş zice că s-au pierdut în cele 250 de ani de când au fost create. Iar cele mai frumoase momente nu au fost din material revelator, ci din momente ce nu le am socotit în suma timpului. Neplanificate, neimaginate. Sunt profund recunoscătoare faptului că mâine nu sunt stăpân pe cele 24 de ore, şi mai sunt recunoascătoare şi faptului că mâine pot schimba ce nu-mi place astăzi, chiar dacă poate fi un joc fără sfârşit.

A ta.

Draga V.,

Se zice ca speranta moare ultima. Multa lume isi repeta chestia asta over and over again, ca sa-si faca curaj. Dar poate tocmai asta e problema: daca speri prea mult si prea mult timp, oare nu te rupi de realitate? Nu devii un idealist exagerat? Te obisnuiesti sa visezi si iti doresti ca visele sa se transforme in realitate, sau, invers, realitatea in care traiesti sa se topeasca in visele si in visurile tale.
Cu cat asteptarile sunt mai mari, cu atat dezamagirea este mai mare. Asa ca obisnuieste-te sa iei viata pas cu pas. Fa-ti planuri pe moment, nu te arunca prea departe in viitor si nu visa cu ochii deschisi. Sau, cel putin, fa-o cand esti sigur macar 90% de reusita – astfel, cred, poti evita dezamagirile. Poti sa stapanesti cat de cat ecuatia no expectations + no hope = no worries.

…Suna pesimist? Eu am incercat sa para realist… Dar banuiesc ca n-ai ce sa astepti de la o visatoare si o naiva ca mine

Ce a spus Geoana la un miting la Strehaia: ca guvernul lui va pune agricultura pe un loc de forta si va da de mancare la 80 de milioane de romani! 80 de milioane…Poate are de gand sa incercam iar cu decreteii ca altfel nu-mi explic.

http://copaculdinpadure.wordpress.com/2009/11/27/cafea-trucata/

Pentru că am văzut că e foarte urmărit acest subiect, am găsit ceva în marele mediu al internetului şi-l ofer şi eu spre studiu doritorilor !
E vorba de “corecţia ” aplicată sau nu de D-l Băsescu unui copil !

Azi mi s-a pus pata rău. Precum spunea un mare om de cultură, “situaţiunea este gravidă”.  Am o nouă boală, căci persoanele prefăcute mă omoară cu zilele. Până în ziua de astăzi nu aveam nimic personal cu prefăcuţii, căci nah, trebuie să respire şi ei nişte aer.

Eu sunt un tip foarte okay, adică în momentul în care nu îmi place ceva spun clar, fără prefăcătorii. Prietenii din jurul meu apreciază de cele mai multe ori sinceritatea mea ^__^ (Peace!!!) DAR, aud recent că o persoană a pus prefăcătoria şi numele meu în aceeaşi propoziţie. Stop, zic. Dacă eu sunt prefăcut, tu (persoana care ai spus despre mine că’s prefăcut) eşti regina prefăcătoriilor.

Sunt darnic astăzi, deci îţi voi da un sfat: uită-te în curtea şi grădina ta de prefăcută, pe care o cultivi cu prefăcătorie, folosind unelte prefăcute cu prefăcătorie şi apoi comentează la adresa altora.  Şi când mori, speri să nu te prefaci. Aşa, acum…că mi-am exprimat frustrarea cu privire la prefăcuţi şi prefăcute, să luăm o gură de aer uşor.

Şi să ascultăm o melodie mişto:X “Dancing” este cea mai cunoscută piesă a cântăreţei italiene de rock alternativ, Elisa Toffoli. Enjoy!