Omul meu, care ma face fericita cand lumea ma dezgusta. Si mi-e frica de el, mi-e frica, atunci cand ma uit in alta parte, sa nu se transforme intr-un monstru hidos. Si ca rezultat, nu ma mai intorc spre el decat cand ma prinde de mana, si atunci ezitand. Si vad ca totul e ok, si ma bucur, dar data viitoare voi face tot la fel, imi va fi iarasi frica. Si el observa, si isi pune intrebari, apoi imi pune mie intrebari la care mi-e prea frica sa-i raspund.

Ma mai tem si de mine, si de ce va vedea el daca ma va privi prea atent. Ciudatenia din mine il va oripila, nu pentru ca e urata (chiar daca este), ci numai pentru ca e prea bizara pentru a putea fi iubita.

O sa-mi distrug singura fericire pamanteana cu spaimele mele (le-as numi inutile, dar sunt eu si nu ma pot autocalifica drept nula).