Există iubire ideală? Ne tot gândim, întrebăm şi uneori nu găsim răspunsul Milan Kundera în ” Iubiri caraghioase” spune că nu ar exista iubiri ideale. El a creat în această carte o lume în care problemele conjugale pot fi tratate cu infidelitate, doctori cuceritori, femei care trăiesc în trecut. Kundera a creat personaje care se iubesc doar cu trupul, persoane care pun plăcerea carnală mai presus de suflet , iubind pe altcineva.

Iubirile suntperfecte, imperfecte, ideale, caraghioase, pline de haz şi uneori pline de greşeli. O carte care merită citită pentru a vedea şi o altă faţă a dragostei.

Am citit ” Domnişoara Christina” de Mircea Eliade în clasa a IX-a. Mircea Eliade este unul dintre autorii mei preferaşi şi am recitit iar această carte.

Iubirea la Eliade uneori este imposibilă. În acest roman iubirea se înfiripă între un muritor şi un suflet din lumea cealaltă. Egor Pasichevici  cade în capcana Christinei care era strigoi doar că la rândul ei cade prada iubirii de muritor.

o. Egor Pasichevici cade in capcana tesuta de strigoiul Christinei, care subjugase sufletele a o multime de oameni. Dar si Christina cade prada, la randul ei, iubirii pentru un muritor. Motive intoarse ca la cartile de tarot, dubluri in timp, spatiu si spirit, spirite si folclor, toate traiesc intrepatrunzandu-se in cartea lui Eliade. Eliade în cartea aceasta povesteşte cu lux de amănunte această iubire şi chiar mă gândesc să o văd ca pe o carte thriller.

Este al doilea roman de Mircea Eliade apărut pe Cărţile Mariei dar este unul dintre romanele pe care le recomand mereu.

Mai citeşte de acelaşi autor: Maitreyi

Am stat si m-am gandit in pauzele dintre melodii cum voi incepe acest articol. Si nu mi-am dat seama decat la final. N-am mai vazut sala palatului plina, cu toti oamenii in picioare, aplaudand, de la Joaquin Cortez.
Si ce a fost acuma? Un cantaret roman, un “inginer pierdut” sau “un suflet cu picioare si ochelari” cum au zis Razvan si Dani (care au prezentat spectacolul si au facut atmosfera, glume, improvizatie). Ce pot sa spun despre Margineanu? Intr-un singur cuvant…e GENIAL ! Are o voce super buna, puternica, a cantat aproape 2 ore jumate live si nu dadea semne ca ar fi obosit. A cantat impreuna cu Margineanu band melodii si mai vechi si mai noi, unele cu sound-ul original, altele reinterpretate (nu pot sa zic ca mi-au placut in mod deosebit, prefer varianta originala de la “Mai stii?” si de la “A fost odata” ). Oamenii din trupa lui sunt muzicieni foarte buni, talentati, simpatici si neobositi. Ma gandeam la un moment dat cate energizante au baut inainte de spectacol…. Mi-a placut in mod deosebit Vioara (nu mai tin minte cum il cheama) si combinatia de vioara cu cvartetul de fete. Kiba (chitara), Nicu (care danseaza step super tare), Motanu (chitara) si Florin (tobe) au fost la fel de impresionanti, dar totusi eu am o slabiciune pentru vioara. Au mai cantat alaturi de ei Cici de la Sistem, Adiran Enache, un tenor (cel mai bun suflator pe care l-a dat Romania, dupa spusele lui Razvan).
Ce nu mi-a placut…. Crin Antonescu nu prea avea ce cauta acolo, a cam stricat spectacolul (a intrat si a iesit de pe scena in strigate, huiduieli, aplauze si fluieraturi) si la fel nu si-au avut locul Mandinga, care aveau 2 dansatoare execrabile (se miscau oribil, fara ritm pe muzica, parca erau niste papusi pe sfori).  Sonorizarea a fost putin cam dubioasa, se auzeau mai tare instrumentele decat vocea. Si parca nici trupa aia de improvizatie nu trebuia sa fie acolo, dar asta e parerea mea.

Per total a iesit un concert de 3 ore superb la care imi pare extrem de bine ca am ajuns.
Si mentionez aici ca la ora aia traficul era infenral, nu mai erau locuri de parcare si dupa 3 ture de Sala Palatului am lasat masina in parcare la Cismigiu am trecut parcul pe jos si am ajuns la 7.45 la spectacol. Am intrat in loja pe melodia “Ma iubeste femeile” si am parasit locatia pe “Zavalaidanga”.
Imi pare rau ca nu i-am cumparat ultimul album dar o sa il cumpar in curand. Era extrem de aglomerat la standul din incinta Salii Palatului dupa concert asa ca nu m-am inghesuit pe acolo.

în umbra oglinzilor

Raisa Lungu Ploaie, autoarea cărţii „În umbra oglinzilor”, s-a născut la 15 august  1928 în Rîşcani, Basarabia. Prozatoarea aparţine unei generaţii care a avut de suferit cel mai mult de pe urma cataclismelor naturale şi sociale, ale secolului XX : cel de-al doilea război mondial, seceta devastatoare, foametea cumplită soldată cu pierderea a sute de mii de vieţi omeneşti, dezmoştenirea ţăranului prin colectivizarea forţată, deportările.  Anii de război şi de foamete au servit drept temă în crearea  acestei culegeri de Nuvele. Titlul original al cărţii: În umbra oglinzilor. Responsabil de ediţie: Eugenia David. Redactori: Eugenia David, Valentina Buzilă. Corectori: Maria Moroz, Ludmila Dohotaru. Tehnoredactare computerizată: Maria Strungaru.  Editura: CarteaMoldovei. An: 2000.  Gen literar: Nuvele.

Nuvela este o specie literară a genului epic, în proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat şi intrigă riguros construită, cu personaje puţine, punând accentul pe un personaj principal, iar întâmplările şi faptele sunt, de regulă, verosimile. Ca întindere nuvela se situează între schiţă şi roman. Culegerea “În umbra oglinzilor”, însumează o selecţie de 21 nuvele scrise pe parcursul deceniilor între anii 1959- 1998. Autorea dezvăluie lumea interioară a eroilor săi, discret şi delicat, depisţînd esenţialul, momentele-cheie din existenţa lor. Întîlnim tineri care păşesc sfios sau cu deplină încredere în întîmpinarea viitorului, uni avînd parte de drame, alţii fiind mai norocoşi, şi bătrîni evocîndu-şi trecutul pe care nu-şi dau seama cînd l-au consumat. Prozatoarea manifestă preferinţă pentru personajele feminine, în cea mai mare parte văduvite de fericirea pe care o merită, inteligente, spirituale, pline de sacrificiu, deseori trădate, însă care găsesc în ele forţă să depăşească stările de criză. Fiecare din personajele create, fie ţăran, intelectual, învăţător, medic sau artist, este o individualitate artistică. Pe mulţi dintre ei, în afară de grijile cotidiene, îi preocupă şi grija de spirit, de obiceiuri, de credinţă.tradiţii şi valori morale. Nuvela, considerată cel mai dificil gen litarar, cere o măiestrie deosebită pentru a cuprinde într-un spaţiu restrîns, o lume, un univers, un mesaj. Prozatoarea stăpîneşte arta compoziţiei, a dialogului, contrastul şi poanta. Este economă în expresii, laconică, evită risipa de cuvinte. În una din primele sale nuvele Destăinuire, în doar 2 pagini şi jumătate încap 2 destine, al unei bătrîne şi al uni bătrîn care s-au iubit în tinereţe, dar averea şi banul le-au stat în cale. În alte 2 nuvele Despărţire şi Are să treacă Titiană, fiorul primei iubiri neîmpărtăşite, este prins doar în cîteva detalii sugestive. Destinul Melaniei din nuvela cu acelaşi nume, este cu mult mai amar. Iubeşte cu uitare de sine şi pe toată viaţa, un băiat, care nu-i poate răspunde, şi abia cînd aceasta pleacă în lumea umbrelor,Calistrat, cel la care a ţinut atât de mult, simte un pic de regret: “Luna bătea în geam şi plopii din faţa casei tremurau uşor. O umbră s-a strecurat între ei, o umbră luminoasă, poate o rază,mi-am rezemat fruntea de geam, şi m-am uitat atent la ea”. Dragostea în creaţia autoarei, apare în cele mai diverse ipostaze, ca forţă înălţătoare, dar şi ucigătoare, ca sentiment sublim, dar şi devorator, ca vis împlinit, dar şi pierdut.  Goana după avere, munca peste puteri, cauzează tragedii. Moş Toadere din nuvela Târziu, n-a auzit de la tatăl său decât: “Din dragoste şi apă rece, trai nu se face” şi că “Banul, sireacul! Cu el vinzi, cu el cumperi”. În lucrările Raisei Lungu Ploaie, apar fiinţe necuvîntătoare, aceşti prieteni ai omului, devotaţi şi incapabili de trădare. Natura în mijlocul căreia îşi petrec viaţa eroii, capătă contururi distincte şi semnificaţii multiple. Uneori descrierile sumare, capătă contururile unui tablou: “Şi nu numai în ogradă la Ştefan  Negură era frumos. Era frumos şi-n drum, în faţa ogrăzii lui. Căci sub gard, unde de obicei creşte lobodă, moş Ştefan, sădise stînjenei”.  Scriitoarea  rămîne fidelă prozei scurte, plină de tristeţe copleşitoare, ca şi realitatea, mizeria în care ne-am pomenit astăzi. Cărţile Raisei Lungu-Ploaie au fost traduse în limbile : rusă, ucraineană,cazahă, bulgară, maghiară, spaniolă şi franceză. Cărţile sunt prietenii cei mai liniştiţi şi constanţi, consilierii cei mai accesibili şi înţelepţi şi profesorii cu cea mai multă răbdare (Charles W. Eliot). Haideţi deci să avem cît mai mulţi prieteni, consilieri şi învăţători.

Coperta se etaleaza oarecum prometeic, cu un chip “invechit” de femeie, al carui trup se pierde fantomatic in linii ferate si al carui crestet se fragmenteaza in dara unui cer inrosit, semn al sangelui ce va sa curga…

In dreapta tabloului de pe coperta este scris: Adevarata poveste a Milenei Jesenska, destinatara scrisorilor lui Kafka.

Nu vreau sa comentez inca etichetarea. Am sa incep prin a spune ca este o lectura care se pliaza perfect cu vremea asta ruginie care invita la meditatie si la contemplare. Romanul Ravensbruck, scris de suedezul Steve Sem Sandberg, este o calatorie in timp, pe vremea celui de-al doilea razboi mondial, in Germania nazista, in fermecatoarea Praga sfasiata si amenintata de bocancul hitlerist.

Daca nu ti-ai dat seama inca care este semnificatia titlului, iti voi spune ca romanul poarta numele unui lagar de concentrare nazist pentru femei, localizat in nordul Germaniei, la 90 km de Berlin, in apropierea oraselului cu acelasi nume. Construit de liderul SS Heinrich Himmler, lagarul de concentrare Ravensbruck “gazduia” intre anii 1939 si 1945 peste 130.000 de femei prizoniere, majoritatea poloneze, dintre care doar 40.000 au supravietuit.

Romanul lui Steve Sem Sandberg este o biografie a Milenei Jesenska. O poveste trista si totusi plina de gratie si optimism. Milena Jesenska este cunoscuta poate mai mult  pentru povestea  de dragoste intensa pe care a avut-o cu Franz Kafka. Mai mult decat aceasta poveste de hartie, Milena, devenita apoi sotia filosofului Ernst Polak, este un exemplu al indurantei si al fortei feminine, un simbol al tolerantei.

Povestea vietii sale ascunde cu sine un mesaj petru intreaga umaninate: este vorba de scriitura libertatii, de lupta apriga pentru si in numele libertatii . Milena Jasenska este un simbol al libertatii umane, individuale si nationale totodata, ea fiind una dintre emblemele poporului ceh. Sau…asa ar trebui sa fie.

In Praga ocupata de nazisti, Milena reuseste sa puna in miscare o reala organizatie clandestina ce salveaza vietile a numerosi refugiati, mai ales evrei. Macinata de o boala care ii erodeaza lent existenta, Milena este descoperita de nazisti si judecata. In urma procesului, in care, desi este gasita nevinovata este trimisa in lagarul de la Ravensbruck. In Ravensbruck isi gaseste sfarsitul, in primavara anului 1944.

Prezentand viata zbuciumata a scriitoarei, jurnalistei si traducatoarei cehe Milena Jesenska, Ravensbruck este o fresca autentica a societatii pragheze sau vieneze, daca vreti, in functie de locurile unde Milena este purtata de-a lungul existentei. Viata tragica a Milenei este incadrata de un fundal al frumusetilor Pragai, in care detaliile sunt ocupate pana si de cele ale ospatarului, ultimul devenind pe timp de razboi un autentic intermediar pentru supravietuire. Milena iubeste cu infocare, fura, se cearta cu parintii si peste toate acestea rade zgomotos pentru a-si satisface capriciile. Iubirea cu filosoful Polak il scoate din sarite pe tata, venerabil stomatolog, care hotaraste sa o interneze intr-un sanatoriu cu putin timp inainte sa implineasca 21 de ani. Peste ani, va incepe sa publice, devenind o ziarista de renume. Urmeaza apoi intalnirea cu avangardistii cehi, descoperirea comunismului, tensiunile razboiului, Gestapo-ul din Praga, ajutorul acordat refugiatilor evrei, prinderea ei in timp ce imprastia pe strazi reviste-manifest impotriva ocupantilor nazisti, Kafka…si ororile lagarului.

Aceasta carte este importanta pentru ca readuce in atentia cititorilor povestea Milenei Jesenska…un personaj feminin uitat,  a carei trecere nu este deloc marcata in Praga si care a fost mai mult decat amanta lui Kafka sau sotia unui filosof.

Mergand pe strazile orasului, se pot observa peste tot semne ale trecerii personalitatilor, in special a lui Kafka, unul dintre personajele foarte importante pentru cehi. Un exemplu: chiar la doi pasi de casa lui Kafka, era o alta, cu o tablita pe care scria: “In aceasta casa a locuit faimosul compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski timp de doua nopti”. Dar nu exista nici un semn ca undeva in Praga ar fi trait Milena Jesenska. Din pacate, toate scrierile despre ea, toate biografiile trateaza strict relatia ei cu Kafka, adica o prezinta din acea perspectiva. Si asta este ciudat, pentru ca ei s-au intalnit doar timp de patru zile si s-au intalnit la Viena, nu la Praga, in iunie 1920. In toate biografiile despre ea titlurile incep astfel: “Kafka, iubire si curaj, relatia lui cu Milena”; ea intotdeauna este lasata la sfarsit. Pe primul loc e Kafka, iubirea lor, si apoi curajul ei. Eu am vrut sa inversez asta. Din cele trei elemente, “Kafka, dragoste, curaj”, am vrut sa incep in primul rand cu curajul ei, care a insotit-o toata viata, apoi cu dragostea, dar nu doar pentru Kafka, ci si pentru ceilalti barbati din viata ei, si sa se termine cu intalnirea ei cu Kafka, sustine autorul.

Tehnica literara utilizata de Steve Sem Sandberg merge pe filonul biografic, dar si pe cel monografic, sprijinindu-se pe marturiile a mai multor femei captive in lagarul Ravensbruck si care au reusit sa supravietuiasca. Ca cititor, mai ales daca esti pasionat de istorie sau de filosofia ideilor, esti pur si simplu izbit de puzderia amanuntului care surprinde pana si ticurile gardero-bierului. Treptat, cu fiecare pagina intoarsa, Milena incepe sa traiasca, prinde glas si forma, din vid devine prezenta, ca si cum s-ar aduna din camere uitate pe retina-fotograf al celui care citeste. Incet, portretul Milenei capata identitate si viata: curajul, faptul ca a avut taria sa ramana in Praga, atunci cand toti fugeau, faptul ca isi lasa copilul mic singur acasa si obisnuia sa se duca in cafenele sa discute filosofie sau sa scrie, faptul ca la sfarsitul vietii a devenit dependenta de morfina pentru a suporta durerile, faptul ca era o persoana imaginativa, ca credea cu tarie in imaginar si in idee, ca obisnuia sa afirme ca se inventeaza permanent si ca viata este o fictiune.

Istoria unui personaj care are nevoie de o poveste sau povestea unei povesti care are nevoie de un personaj. Un portret care isi recapata identitatea. Mai presus de toate insa, povestea unei femei reale…nu o fantasma a istoriei, nu o amanta a lui Kafka, nu sotia unui filosof, nu o creatie jurnalistica.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Cu secole în urmă, mayaşii ne-au lăsat calendarul lor, care va ajunge la final în curând. De atunci, astrologii au aflat şi ei despre apocalipsă, numerologii au creat modele numerice care o prezic, geologii afirmă că Pământul şi-a trăit deja viaţa sa de corp ceresc, oamenii de ştiinţă nu pot nega nici ei cataclismul de proporţii epopeice care urmează a avea loc pe pământ în anul 2012. O profeţie ce a pornit de la mayaşi este acum pe larg consemnată, discutată, disecată şi examinată. În 2012 vom afla – am fost avertizaţi.

Primul căruia i-a venit ideea cu privire la anul 2012 a fost scriitorul /producătorul /compozitorul Harald Kloser, co-scriitor al scenariului alături de Roland Emmerich. “Fiecare civilizaţie de pe Pământ are un mit al potopului, al dezastrului apocaliptic” menţionează Kloser. “Lucrurile merg rău, societatea nu mai funcţionează, iar planeta trebuie să o ia de la capăt. Unor oameni li se dă o a doua şansă de a începe o nouă cultură, o nouă societate, o nouă civilizaţie.”

Ideea s-a cristalizat atunci când Kloser şi Emmerich au descoperit acest reper necesar pentru a-şi broda pe el povestea lor contemporană privind sfârşitul. Calendarul mayaş ajunge până la sfârşitul celui de-al 13-lea ciclu al său, pe 21 decembrie 2012 – după această dată nu mai urmează nimic. Acest lucru, fireşte, conduce la întrebarea – dacă acest calendar nu mai continuă, ce va urma? “Veţi găsi milioane de oameni, din toate sferele societăţii, care cred că în 2012 se va produce un fel de schimbare în societate sau o schimbare în ceea ce priveşte spiritul,” afirmă Kloser. Anvergura şi varietatea teoriilor le-au oferit lui Emmerich şi Kloser idei din care să se inspire atunci când s-au apucat să redacteze scenariul.

2012 ar trebui sa fie un an ori al transformării spirituale mareţe, ori al apocalipsei. Calendarul mayaş pretinde că va fi un timp în care existenţa pământului va fi întoarsă cu susul in jos.

Nostradamus a prevestit ciocnirea unei comete imense de Pământ în 2012, iar sfântul catolic Malahie a prevestit că în acelaşi an ultimul Papă va sosi, vestitor al Zilei Judecăţii.

Avertizat de aceste previziuni, un cercetător deschide un portal într-un univers paralel şi îşi contactează replica de acolo pentru a preîntâmpina Apocalipsa.

Acest roman a fost scris initial sub titlul de “Elinor si Marianne” in 1795, dupa mai multe revizuiri acesta fiind publicat in 1811 ca “Ratiune si simtire”, scriitoarea facand trecerea de la o carte scrisa in stil de scrisoare la o proza analitica. Daca ar fi sa raportam la prezent, acest roman poate fi scris intr-un stil clasic mult prea delicat pentru timpurile noastre, opera infatisand Anglia secolului XIX, unde o poveste de dragoste poate fi pierduta printre interese, egoism, puterea banilor si dezamagiri. Societatea preocupata de avere, framantarea domnisoarelor de a-si gasi un sot si egoismul sunt doar cateva dintre elementele afisate de catre scriitoare intr-o maniera atat realista cat si romantica.

Povestea incepe cu moartea neasteptata a domnului Dashwood care este tatal a trei fete Elinor, Marianne şi Margaret. Acesta isi lasa fiicele si sotia pe drumuri dupa moartea sa, deoarece averea ii corespunde acum pe drept fiului sau din prima casatorie, John. Ramase pe drumuri, fetele si mama lor se muta intr-o casuta daruita de o ruda milostiva. Elinor este cea mai mare dintre surori, fiind cea care pune ratiunea mereu pe primul plan, si actionand intr-un mod responsabil in cele mai multe dintre situatii. Marianne este sora mai mica, romantica, sensibila si plina de vise, fiind cea care pune iubirea mai presus de tot si care se ghideaza dupa sentimente. In final, insa, amandoua vor suferi din dragoste. Elinor se indragosteste de Edward, un tanar care este deja promis alteia, iar Marianne il iubeste pe John, insa acesta nu ii impartaseste iubirea.

Atunci cand v-ati saturat de situatia kafkaniana in care ne aflam, va recomand sa mergeti la piesa de teatru “Romania! Te pup.”.

In ea veti (re)gasi o Romanie de ieri si de azi, personaje care par a nu-si pierde din verosimilitate si din actualitate si o atmosfera moderna, nonconformista impregnata cu senzatii auditive si olfactive deosebite.

Combinatia factorilor titlu-subiect-personaje-senzatii-mesaj transmis creeaza o atmosfera tragi-comica, fiind momente in care te trezesti razand, dar in acelasi timp, gandindu-te “Cum pot sa rad ? E tragic!”.

Piesa are un dinamism extraordinar, fiind deseori pus in situatia de a folosi intreaga capacitate vizuala pentru a cuprinde si intelege atat prim-planul, cat si fundalul. Spun asta, fiindca piesa are loc in fundal, prim planul fiind ocupat de actorii responsabili cu elementele vizuale si olfactive.

Se recomanda si o reflectie pe masura dupa vizualizarea piesei combinata cu activitati cerebrale intense .

Romania! Te pup.

Bogdan Georgescu: autor
David Schwartz: regizor
Adrian Cristea: scenograf
Bogdan Burlăcianu(Fără Zahăr): muzica
Distribuţia:
Georgeta Burdujan
Teodor Corban
Andreea Boboc
Clement Alexandru Arnautu, Florin Caracala
Biatrice Cozmolici, Mirela Nistor, Vlad Volf

România! Te pup a fost inițial o piesă de zece minute scrisă în cadrul workshopului Cum să scrii ceva nou care a avut loc în Bistriţa si Colibița în 2004, workshop coordonat de regizorul american Roberta Levitow şi profesorul Nicolae Mandea, producător Societatea de Concerte Bistrița.

Piesa a fost publicată pentru prima dată în antologia bilingvă 6 piese de 10 minute la Editura Charmides a Societăţii de Concerte Bistriţa în 2005, alături de celelalte piese scrise în cadrul workshopului si prezentată pentru prima dată în lectură publică în cadrul Festivalului Dramaturgiei Românesti din Timisoara în 2004.

În cadrul proiectului After the Fall: Reality and the New Romanian Theatre, realizat la New York în iulie 2006 de către Immigrants Theatre, Roberta Levitow si ICR New York, piesa este prezentată în lectură publică la Martin Segal Theatre, studioul de teatru al City University of New York, împreună cu piesa Stop the tempo! a Gianinei Cărbunariu si Vitamine a Verei Ion.

Prima reprezentaţie a piesei România! Te pup are loc în noiembrie 2006 la 59E59 Theatre în New York în regia lui Kaipo Schwab. Spectacolul a fost produs de Play Company New York.

În 2009, regizorul David Schwartz propune Teatrului Național din Iasi piesa Romania! Te pup. Textul este dezvoltat pentru spectacolul de la Iasi prin colaborarea directă dintre dramaturg si regizor împreună cu actorii si întreaga echipă creativă implicată, miza fiind crearea scenariului pentru acest spectacol, cu specificitățile si particularitățile lui, tinând cont tot timpul de distributie si contextul in care va avea loc spectacolul. Acest tip de colaborare este modul de lucru dezvoltat în teatrul din România de după 2000 de către grupurile dramAcum si tangaProject si se particularizează prin implicarea directă a dramaturgului în procesul de creatie a spectacolului.

Sursa – Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi