As putea spune despre poezia lui Laurenţiu Tudor că reprezintă, în primul rând, o modalitate de exprimare a unei experienţe intelectuale. Putem vorbi despre Apostolul verilor (Arania, 2007) ca despre un complex discurs generat de tensiunea devoalării şi a ascunderii. Şi nu se poate omite că autorul caută fondul mitic care să vibreze la propriile acorduri, provocând poezia prin mit. Sau că Laurenţiu Tudor încearcă să îngroaşe tuşele unui portret schiţat de Petrarca: „Îndrăgostiţii paşnici şi fără pasiune / Urăsc lumina zilei şi seara o doresc; / Eu totuşi simt că seara durerile îmi cresc / Când dimineaţa este în ochi-mi o minune. // Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt / Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare; / Cu frumuseţi şi raze la fel de izbitoare, / Că pân’ şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt“. Doar că rătăcirea din Canţonier nu este continuată prin identificare cu solarul, ci prin mesajul apostolic al solarului Laurenţiu Tudor (în ciuda raportării identice la livresca Laură). S-ar putea spune, cu dizolvarea interpretativă de rigoare, că lucrarea supusă analizei reprezintă un întreg, o desfăşurare logică. Dar ar fi nedrept pentru partea purtătoare de întreg (întregul nerealizând decât link-ul cu partea, diluând-o până la titlu) să analizezi modo grosso atâta timp cât raportat la partea purtătoare de întreg bucuria devoalării întregului ar suplini necesitatea trimiterii la alte părţi (posibil purtătoare). De aceea mă voi raporta strict la parte. M-am oprit asupra poemului eu şi Eu, în care, încă din titlu, L. Tudor „ia în stăpânire ideea” în înţelesul dat de Parmenide, cu similara diferenţiere de numire, prin apel la majusculă.

eu

lepădat de mine

devenim doi

eu-însumi şi eu-lepădatul,

eu-însumi sunt ăsta : punctul

ce se rostogoloşte din idealul izvorârii,

al curgerii, al înrâuririi

cu eu lepădatul e mai greu de înţeles

pentru că eu fără de eu-însumi

devin lume, devin cosmos, devin

Dumnezeu

cum poţi să înţelegi că punctul poate

cuprinde Totul?

cum să înţelegi că micul cuprinde

Marele?

faţă în faţă cu eul-lepădat

te cuprinde copleşirea

îngenunchezi, pleci capul;

eul meu e acelaşi cu eul lui

lepădat, acelaşi

cu eul ei lepădat, cu eul lor

acelaşi

noi

tragem după noi absolutul, acelaşi

ne ţinem la spate idealul

fără s-o ştim

în loc de in-vers

să strângem toate lepădatele-euri

ca nişte bucăţi ale aceleaşi frânghii

aceluiaşi cordon

ombilical

al luminii

pururea fiitoare

Putem nota aici, după modelul Eco, exponentul eului din lirica lui Laurenţiu Tudor. Şi asta pentru că în poemul de faţă cuvintele / expresiile nu-şi păstrează neschimbate înţelesul, valoarea, sistemul de referinţă sau semnificaţia. Şi, prin urmare, trebuie admis că principiul identităţii din logica aristotelică nu mai poate fi valabil. Adică sinele nu are cu sine aceeaşi extensiune, sau eul nu este identic cu sine însuşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (A≠_idA). Sau, în termenii lui Leibniz, fiecare lucru nu este ceea ce este. Nu putem face trimitere la principiul non-contradicţiei din imposibilitatea definii non-eu-lui, la fel cu nu putem admite, în acelaşi câmp de referinţă, principiul terţului inclus. Cât despre raţiunea suficientă, exprimată în termeni satisfăcători, nu se cade să vorbim atâta timp cât demersul logic trimite spre paradox. Aşadar, revenind la traseul ideatic al eului lui Laurenţiu Tudor, nu are loc nici o scindare (nu putem vorbi despre un schismatic eu-lepădat). Pe parcurs contradicţia dispare dacă eul luat în considerare este cel cu exponent mai mare, cum indică Eco. Dar până la stabilirea exponentului eului, trebuie rescris traseul ideatic:

Iată de unde autoreferenţialitatea fragmentară, privită în joc de oglinzi paralele, iată de unde evoluţia înalt conştientă de sine prin eu-lepădatul într-un demers (aparent) ilogic, contradictoriu, paradoxal, al divizării întregului din parte. Un eu-lepădatul cuprinzând totul (eu-lepădatul altora deopotrivă), inclusiv eul care se scindează în eu-însumi şi eu-lepădatul. Aşadar o relaţie autoreferenţială, autogenerativă, o creaţie care, ideatic, poate constitui suportul meta-narativ vizat de literatura fragmentarului postmodern. Şi în care, din perspectivă intensională, nu putem statua un raport între termeni absoluţi şi relativi, cum nu putem stabili nici statutul eu-lui lepădat din perspectivă extensională. Să fie vorba, în cazul lui Laurenţiu Tudor, despre o abducţie creativă (în înţelesul dat de Eco), despre o lege inventată ex novo? Oare presupusa cunoaştere a lumii comune poate certifica logica demersului? Sau logica demersului necesită a fi certificată de o ipoteză invalidată, în demersul lui Ares? Sau, mai degrabă, e necesar să raportăm logicul la ceea ce presupune, în demersul lui Ares, subordonarea părţii întregului?

Trebuie vorbit despre nonidentitatea de sine a fiinţei. A nu poate fi egal cu A. A devine A, în care, pentru a face diferenţa şi pentru a nu crea confuzii, e necesar să apelăm, din nou, la exponenţii lui Eco (A¹→A²→..). Trebuie vorbit despre aparenta dedublare care nu reprezintă, în fapt, în termenii logicii lui Hermes, decât faţete diferite, ipostaze diferite culese de un instrument de măsură incapabil să redea, în sens heisenbergian, şi intenţia demersului şi poziţionarea. Aşadar, falsa aparenţă a dedublării, falsa senzaţie de stranietate, existenţa în acelaşi timp în două locuri diferite. Şi dacă mecanicii cuantice îi suntem datori cu pertinenţa demersului, să lăsăm posibilitatea cercetării acestuia imediat înainte de saltul catastrofal (v. teoria lui R. Thom) sau de posibila fluctuaţie (v. structurile disipative ale lui I. Prigogine).

Distincţia dintre „jumătăţile” eului, falsele jumătăţi, depinde de poziţia din care privim. Jumătăţi false în egală măsură în care şi eul se diferenţiază de Unu, după cum se întreabă Socrate în dialogul Parmenide: „dacă este se rosteşte privitor la Unul care fiinţează, iar Unu privitor la fiinţă ca unu, şi dacă fiinţa şi Unul nu sunt aidoma însă revin unuia şi aceluiaşi lucru, celui care l-am presupus, adică „Unului care este” oare nu este necesar ca însuşi Unul care este să fie un întreg , iar Unul şi este să fie părţi ale acestuia?”, altfel spus „fiecare dintre părţi va cuprinde la rândul ei atât Unul cât şi fiinţa iar cea mai mică parte care prinde fiinţa se alcătuieşte din cel puţin două părţi; şi, pe acelaşi temei, tot ce stă să ajungă parte va avea întotdeauna la fel aceste două părţi: Unul cuprinde întotdeauna faptul de a fiinţa, iar fiinţa – pe Unul; ca atare, ivindu-se mereu doi, nu mai poate fi nicicând Unu“. Putem începe şi noi, în manieră maieutică, un dialog despre poziţionare. Privind dinspre părţile eului, ale fiinţei adică. Întru Unul sau întru fiinţa devenind. Dinpre eul-lepădat privind, aşadar, unde se situează eul, înainte şi după lepădarea de sine? Dar, privind dinspre eul-însumi? În ce caz, în linia aristotelică vorbind, cei doi eu se situează pe feţe diferite ale benzii Moebius în care eul, e împreună cu sine şi cu cel lepădat deopotrivă, subsumat lepădatului care la rândul său, aparţinând tuturor, este şi eu, dintr-un eu însumi şi un alt eu lepădat, niciodată acelaşi, dar mereu întregul? Doar intenţia determinării topologice poate oferi întregului situarea pe banda cu o singură suprafaţă. Lepădarea e o deschidere, atunci, sau o închidere? Deschidere e, în intenţia sensului, dinspre eul-lepădat spre tot, dar dinspre eul-lepădat spre eu fără mine însumi nu poate fi decât închidere. Dar o închidere care deschide întru acelaşi eu. Să admitem, aşadar, fără a „cântări” cantitatea de eu lepădat şi eu însumi că cele două eu (aşadar nu unul, ci întru Unul) sunt feţele benzii Moebius. Surpriza existenţei unei singure suprafeţe poate aduce cu sine o situare într-o zonă absurdă din punct de vedere al logicii lui Ares, în care partea înglobează întregul. „cum poţi să înţelegi că punctul poate / cuprinde Totul? / cum să înţelegi că micul cuprinde / Marele?” se întreabă Laurenţiu Tudor, de fapt, continuă amintitul dialog al lui Platon. Şi care să fie, ne întrebăm noi, câmpul în care partea înglobează întregul, în afara infinitului, pornind de la intenţia delimitării terminologice la Weierstrass („O mulţime este infinită atunci când este egală cu una din părţile sale, egalitatea referindu-se la două mulţimi care pot fi puse în corespondenţă biunivocă“)? „Se poate numi câmp logic acea situare în care întregul este în parte, iar nu numai partea în întreg“, răspunde Noica. Aşadar, pentru acea clasă de părţi care se ridică la general, care nu cad sub statistica generalului, câmpul logic se defineşte prin partea „holoforă” – cum i-a zis Noica – purtătoare de întreg. Fiinţa în sine, purtătoare de întreg, nu are cum să se divizeze în părţi, ci coexistă cu sine, ca întreg, întru părţile aparente, întru ipostazele întregului. Laurenţiu Tudor nu scapă observaţia: dacă eul-lepădat devine tot, lume, cosmos, Dumnezeu, adică şi originea eului însumi, „idealul / izvorârii, al curgerii, al înrâuririi“, eul-însumi cuprinde deopotrivă totul: „cum poţi să înţelegi că punctul poate / cuprinde Totul?“. Şi nu este necesară trimiterea la gândirea orientală atâta vreme cât mirabila sămânţă a terţului inclus, a logicii dinamice a contradictoriului, a logicii lui Hermes, se ascunde în gândirea vechii Elade.

Putem apela atunci, pentru deteminarea intenţiei, la interpretanţii lui Peirce, printr-un procedeu propriu inducţiei matematice, interpretând expresia prin expresie, la rândul său interpretată la infinit? Putem admite interpretarea ca modalitate unică de definire? Putem accepta că eu, eu însumi şi eu-lepădatul sunt textele virtuale, sunt expansiunile în spaţiul interpretativ şi că în urma expansiunii e necesară delimitarea clară a mulţimilor rezultate, pentru a nu se face confuzie între sememe? Demersul închiderilor (ca fundături) din logica lui Ares, pe textul lui Laurenţiu Tudor, poate continua la fel de bine cum poate continua demersul deschiderilor (practic, al închiderilor întru deschidere) din logica lui Hermes. Dar nu acesta este scopul. Non-identitatea de sine a fiinţei înseamnă trimitere la sinele individual şi colectiv. Extensia textului interpretant de semem este similară extensiei conştientizării de sine şi reconenctării la sine. Sinele se repolarizează emoţional şi alunecă în spaţiile aparent disparate ale geodezicelor (topologice) pentru a se reîntâlni cu sine într-o îmbogăţire de sine prin îmbogăţirea lumii cu sine.

Ce rost are interpretarea aceasta a textului, dacă textul în sine spune acelaşi lucru? E necesară lămurirea, câtă vreme interpetări în intenţia logicii lui Ares au mai fost făcute. „(…) dacă mergi în infinit către nicăieri cu paşi mici sau cu paşi mari, din două în două, tot nicăieri nu ajungi“, avertizează Noica.

Există un rost doar dacă interpretarea e întru text, şi nu de text, pe text sau pre-text.

Intotdeauna cand deschizi o carte a unui poet necunoscut ai o strangere de inima sa nu te trezesti in fata unui sacrilegiu care sa-ti mascheze ideea de frumos, ideea de iubire, ideea de sensibil, intr-un cuvant ideea de vers. Parcurgand “Teama de cerc si fuga dupa aripi” a poetului Laurentiu C. Tudor te afli dintr-o data in fata unei porti catre o lume miraculoasa cladita din cuvinte, care devin un balsam de suflet, si citesti…si citesti…fredonandu-ti propriile refrene cerebrale, si simti deodata gustul amar al sfarsitului. Cand in poezie gasesti propriile framantari, talmacite cu har de autor, simti ca te afli in fata unui poet adevarat care vrea sa-ti comunice si vrei sa-ti comunice subtilitatile sufletului incarcate de sensuri si imagini.

Laurentiu C. Tudor si-a gasit un drum propriu, dupa cum marturiseste: “ma tin de cuvant/ma tin de cuvinte/sa nu cad/de pe intelesuri” (Poem de atentie) astfel incat emana marturisirea: “nu sunt decat un autoportret al poeziei” (Eu).

Cu stralucire spre imagine si spre sensibil, manevrata ca in exercitiile de magie, poezia se dezvaluie intr-un nud cufundat in “imbratisarile cu gust de vesnicie” (Traduceri) si in care “ideea de tanar fredoneaza cu aburul alb/ea e vantul” (Cum arata ideea platonica de tanar), intr-o lume in care “Dnezeu ne-a rationalizat soarele/ca sa ne cantareasca tristetea” (De Toamna) si “Dumnezeu bea vinurile noastre/ca pe un vin/in care sta adevarul” (In vino veritas).

Cu subtilitate cantarita prin disecarea cuvintelor (inger/piatra=vaz-duh – Caturi) sau prin utilizarea unor inversiuni spatiu-timp (ierburile goneau pe copitele cailor – Poem 3, nasterea de oameni/e o ninsoare/peste moarte – Timp) poetul isi faureste o filosofie proprie, care enuntata te pune pe ganduri: pentru supa se taie mai mult cocosi/nu din ratiuni de gust/ci pentru ca de cand avem ceasuri/nu mai intelegem rostul cocosilor” (Despre rostul cocosilor).

Ceea ce am scris nu se vor o analiza literara, nici o lectie de disectie anatomica a cuvintelor, ci un indemn de a-l citi pe Laurentiu C. Tudor, in care vad un poet autentic despre care se va mai vorbi…

Florin Andreescu

Prin vârstă, mai degrabă însă prin promoţie (prin generaţia de creaţie, dacă vrem), Laurenţiu-Ciprian Tudor ( el a debutat, îmi amintesc bine, în 2003) putea fi ispitit, literar vorbind, de mai delectabilele registre ale nouăzecismului, douămiismului, fracturismului şcl: nepăsarea la ideistică, sfidarea conştiinţei teoretice, amputarea, ca să zic aşa, a organului metafizic (unii am auzit că jubilează obraznic la această carenţă), absenţe înlocuite, de regulă, de mistica abluţiei în sordidul cotidianului ar fi, între altele, însuşirile acestor confrerii; şi s-ar mai adăuga, dacă suntem atenţi, deopotrivă lipsa organului pentru cultură, aceasta reducându-se la aceştia, ca la epileptici, pe spaţiu îngust, de exemplu la încropirile grupusculelor sau cislei. Din contra însă, cum spuneam a propos de cartea lui de debut, Laurenţiu-Ciprian Tudor nu a evitat întâlnirea cu conceptualul, îl va reafirma totuşi numai după o petrecere prin retortele obscure ale duhului liric: netemător, deci, că acelea îi vor subţia sau amplifica enigmele, că, mai departe, în ele s-ar mai şi putea contamina de la elementul profan ori corupt, florile şi îngerii, e convins de pildă poetul, suferind ca orişice vieţuitoare de o sudoare mai mult sau mai puţin diafană, iar în cosmos, privind-o, galaxia ni se va arăta câteodată ca o albastră maioneză. Să citim prin urmare din poemul Când iubita e ca un fel de apă şi când ceasul fericirii nu se termină, nu fără a remarca totuşi că titlul (cum se va mai întâmpla de câteva ori în cuprinsul cărţii) e el însuşi un poem lapidar sau un poem în devenire. Aşadar: „cu braţele puse pe şolduri/uşor îmbufnată pari/mai dulce/amforă de miraculoase licori/de-elixiruri picurate din sinele verii/miruri şi-uleiuri de flori şi de îngeri/goală te tragi ca ciuta la poala pădurii/…/să nu oprim/să nu oprim/învârteala aceasta a acelor de ceasornic/a acestei ore/îndrăgostită de sine ca un derviş în transă/oră oprită/oră spirală/scoasă din lanţ/exilată-n plutire/ca o planetă halucinantă/prin cosmos//să nu oprim învârteala aceasta a acelor de ceasornic/timp ieşit din sine/galaxia e ca o maioneză albastră/care nu se mai lasă tăiată”.

Precum în volumul de debut (şi atunci, se vede, titlul era din nou inspirat, era o căutată stihuire: Teama de cerc şi fuga după aripi) materiile venale nu sunt dispreţuite, se vor împăca mai curând în eufemismul contemplaţiei sau al ritualului ludic cu abstracţiunea, să spunem jenantă, deopotrivă cu adierea romantică. Iată, acum din volumul recent, al treilea, Apostolul verilor (Editura Arania, Braşov 2007), poemul cu desuetul titlu, Zaraza: „parai/pentru ce e-n rai/în acel serai/cocoşată/alfabetul îţi cădea din gură/odată cu fluturii din stoamc/hâţânată din ţâţâni/de ţâţe;/eram tânăr/şi te minţeam ca un prinţ arab/tu devneai arabilă/cu toate iluziile zmee,/gura mi-era ca o pungă cu galbeni/cu parai/cât să plăteşti intrarea/la filmul cu happy/fără de end.//Zaraza/s-a făcut amintirea ca vinul cel nobil/şi-n raia/îmi pare că treci pe sub streşini”.

Dacă recunoaştem, odată cu Laurenţiu-Ciprian Tudor, că cea mai mare parte a lumii noastre e, aşa-zicând, subterană, sigilată de întunecate taine – e dificil a-i recunoaşte şi garanta iluminarea, luminile promise. Un chip nocturn al fiinţei este dintotdeauna în bănuiala ochiului nostru care o priveşte. Poetul interpretează în chipul următor această dilemă a sa faţă cu nepătrunderea (inevitabilă, tautologică) la lucrurile în sine, la esenţe – o imposibilitate pe care el şi-o asumă cu ironie şi tandreţe deopotrivă, cu o imprecaţie duioasă. Precum aci, în Frumoasa naibii:: „m-aruncă-n priviri imposibile/fără plasă/conspir cât îmi stă în lunetă/desenez jupuirea/cu haita trezită în nervi//frumoasa.naibii//făcută în ciuda/rinocerilor insomniaci/s-o întorc în lut/în mixerul braţelor lacome/că-mi stă ca un laţ deasupra capului/lucind ca aurul viu/să nu-i mai fiu/că-i sunt/ocnaş în vară/fiară legată cu fier/liber/să gândesc verdele/doar pentru verde”. Nu mai puţin în caz se vădeşte şi melancolia, una ce-şi ascunde însă durerea, o stancaţie mai degrabă, e aci oboseaala aceea metafizică, de deşertăciune, precum în exemplul biblic cunoscut: ea apasă şi opreşte astfel orşice iniţiativă, chiar şi cotidiana, candid-corupta mişcare a vieţii sub vremuri. În Nemişcata iarnă, poetul scrie aşa: „trotuarele poleite/purul alb falsificat în pulberea rece/mincinoasa mană cerească/căzând (sic, n.n.) confetti prin golurile/vârtejurilor de frig ce muşcă pielea;/izgonit din plimbarea tăcută/ghemul plânsului nedeşirat/rămâne/fără de tihnă ochii ce-au izvorât după/iubită;/nu mă primeşti iarnă/nu mă ascunzi/dorul să-l rătăcesc unde ?”. Sau în chipul acesta, în scurta poezie intitulată În noapte: „ies în noapte/ca într-o stare de tristeţe a pământului/ca într-o realitate paralelă/latră câinele pământului/vântul…/cu noapte în cap/doliu al gândurilor/ies”.

Dedublarea eului, o „poveste lirică” la Laurenţiu-Ciprian Tudor, cum o apreciază Mona Mamulea pe coperta a 4-a a volumului, e tema remarcabilului poem eu şi Eu. O dedublare a unităţii egotice şi totdeodată dialectica dramatică din jocul micro şi macrocosmosului: „eu/lepădat de mine/devenim doi/eu-însumi şi eu-lepădatul,/eu-însumi sunt ăsta:punctul/ce se rostogoleşte din idealul izvorârii,/al curgerii, al înrâuririi//cu eu-lepădatul e mai greu de înţeles/pentru că eu fără de eu-însumi/devin lume, devin cosmos, devin/Dumnezeu/cum poţi să înţelegi că punctul poate/cuprinde Totul ?/cum să înţelegi că micul cuprinde/Marele ?”. Până aici, cum e cu putinţă să credem, prin identificarea orgolioasă cu divinitatea a eului liric poemul se plasează într-un regim difamant, blasfematoriu (cum se îmtâmpla frecvent în demonismul romaticilor). Citit până la capăt, observăm că nu e aşa: „faţă în faţă cu eul-lepădat/te cuprinde copleşirea/îngenunchezi,pleci capul;/eul meu lepădat e acelaşi cu eul lui/lepădat, acelaşi/cu eul ei lepădat, cu eul lor/acelaşi/noi/tragem după noi absolutul, acelaşi/ne ţinem la spate idealul/fără s-o ştim/în loc invers/să strângem toate lepădatele-euri/ca nişte bucăţi ale aceleiaşi frânghii/aceluiaşi cordon/ombilical/al luminii/pururea fiitoare”. Versurile de mai sus dau seama, după priceperea mea, de conştiinţa ordonatoare religioasă a poetului: revelaţia aci nu e numaidecât frisonantă, nu cheamă adică numaidecât stupoarea, înlemnirea aceea din catatonia mistică obişnuită la anahoreţii monastici sau ai pustiei. Este mai curând o comunicare suavă, – primire adică a graţiei; e o comunicare – spre a evoca aici gânditorul cunoscut – ca o cuminecare, o comunicare antrenată va să zică eucharistic şi, cu tot lexicul atipic (limbajul acela deghizat, limbajul secular) împărtăşind încă, iată, limpiditate şi delicateţe. Vestirea e acum fără de tremurul retoric al primitorului de nepătruns – misterul e cu putinţă a fi gestionat cu mintea şi cu inima deopotrivă. Poemul eu şi Eu al lui Laurenţiu-Ciprian Tudor este, de vrem, şi o „anamneză” – o scoborâre, o descensiune, prin sacralitatea omului, spre punctul iniţial: orişice revenire, reurcare vor aduce pe superficia profană a umanităţii un picur din roua divină ( cum spunea cineva) a începuturilor, cine să-i îndure povara, cine înfricoşarea ? Cu alte cuvinte (aşa cum se înţelege din poem) frica de a întrupa în tine însuţi – după o lungă, răbdătoare aşteptare, chiar după osteneală şi deznădejduire – picătura de dumnezeire ce ţi-a fost făgăduită.

Aflat la a treia sa carte de versuri, Laurenţiu-Ciprian Tudor este (comentatorii săi au remarcat aceasta fără şovăire) un poet tânăr care confirmă.

A.I. BRUMARU

eu

lepadat de mine

devenim doi

eu-insumi si eu-lepadatul,

eu-insumi sunt asta: punctul

ce se rostogoleste din idealul izvorarii,

al curgerii, al inrauririi

cu eu-lepadatul e mai greu de inteles

pentru ca eu fara de eu-insumi

devin lume, devin cosmos, devin Dumnezeu

cum poti sa intelegi ca punctul poate cuprinde Totul?

cum poti sa intelegi ca micul cuprinde Marele?

“Cartea de fata este povestea lirica a unei dedublari fundamentale (expresia ei paradigmatica regasindu-se in randurile de mai sus) care bantuie istoria culturii inca de gand Platon a introdus distinctia dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce este imuabil, etern, perfect, si ceea ce este nestatornic, pieritor si corupt. Este traseul initiatic al eului decazut care isi cauta jumatatea primordiala, eul genuin, printr-o dramatica tatonare a lucrurilor susceptibile a fi purtatoare de esente: eternul feminin, elementele embrionare, ideea de ou si de zbor, figurile mitologice si divinitatile tutelare. Intre eul arhetipal si eul corupt, primul fiind pasiv, in asteptare, cel de-al doilea – ofensiv, in cautare, situatiile creeaza uneori punti de trecere, intotdeauna dinspre ceea ce este varsatil catre ceea ce este stabil: “iubirea mea/face podul pe spate/sa pot sa-mi trec/dragostea/dincolo”. “Dincolo”, adica in eternitate. Dar niciun pod de pe lumea asta (este extrem de sugestiva aceasta metafora a podului ca punte ce leaga doua lumi cu demnitati ontice diferite) nu poate asigura ratacitorului orfic (trecut la crestinism, si prin aceasta intr-un alt regim de semnificatie) marea trecere. Cand ai un “inger crescut in piept”, dar zborul nu este scris in codul tau genetic (”fir-ar a dracului legea gravitatiei”), ceea ce ramane este sa-ti pui eul sensibil (pe “eu-insumi”) sa-l alerge prin lume pe celalat, pe eul inteligibil (”eu-lepadatul”), in speranta ca in cele din urma se va dovedi adevarata mistica de sorginte orientala despre microcosmosul care integreaza macrocosmosul. Pana atunci insa, ceea ce ramane din orgolioasa expansiune este ravna spiritului catre protos, catre primar si nealterat, si abilitatea poetului de a o sugera prin imagini rezistente.

Mona Mamulea

Referinţe critice despre poetul George PENA
——————————————————-” O reală plăcere ne-au produs versurile numeroase ale lui George PENA : entuziasm, curaj verbal, simţ al pateticului”.

ADRIAN PĂUNESCU

( Idealuri )

” Versurile lui George Pena sunt fulguranţe de gând, succinte popasuri pe diferite paliere ale memoriei afective, melancolii şi visări ” păgâne “, adică tot atâtea risipiri într-un generos contemplatoriu al naturii sale interioare”.

ŞT. VIDA MARINESCU
( Placebo )

” Poetul George PENA este un romantic cu efuziuni sentimentale ce cultivă expresia limpede, de un firesc dezarmant. Autoruleste o promisiune literară a spaţiului vlăşcean, a Câmpiei Dunării, în general”.

ADRIAN BUCURESCU
( România Liberă )

Theodor Codreanu – Transmodernismul, Editura Junimea, Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, 2006

La période que nous vivons est intéressante car elle induit une troisičme phase génératrice de progrčs différencié et réflexif : le transmodernisme, oů pureté et impureté se cotoyent, tout n’étant pas seulement une question de dosage quantitatif mais également de compositon qualitative d’éléments microcomposés, intervenant dans une macro composition, le niveau de meso composition pouvant alors se déplacer plus ou moins fractalement. (Patrick Saint-Jean). Se întâmplă în cultura/literatura română lucruri importante cărora nu (prea) li se acordă suficientă atenţie într-o lume mică şi mozaicată, în care ne pare că diseminează mediocritatea agresivă, publicitatea deşănţată, falangele în jurul unor idei revolute, indiferenţa (dacă nu furia…) în faţa erudiţiei şi analizelor profunde şi aplicate. Prea arareori comentatorii ori recenzenţii se apleacă asupra unor cărţi „complicate”, ce-şi propun să impună concepte noi, să schimbe paradigme, viziuni asupra lumii (şi) artelor. Pe de altă parte, e adevărat că circulaţia ideilor şi textelor este destul de precară în societatea românească postdecembristă. Sunt câteva „centre de putere” în viaţa culturală actuală (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara) care se consumă cu precădere în interior, comunică pre puţin între ele, iar când o fac, avem cu precădere polemici falacioase.. Iată, aşadar, că nu ni se pare a fi excepţie un oarecare dezinteres (vinovat) în faţa unui eveniment editorial: apariţia, la Editura Junimea din Iaşi, colecţia Studii transdisciplinare, a sintezei Transmodernismul de Theodor Codreanu. Conceptul datează de pe la sfârşitul secolului trecut (Carta Transdisciplinarităţii e redactată la 6 noiembrie 1994, la Arrábida, de Lima de Freitas, Edgar morin şi Basarab Nicolescu) şi ponderea acestuia în gândirea (nu doar) europeană s-a>>>>>>>

„Poezia lui Theodor Damian este rezultatul unei sincerităţi lirice de reală autenticitate, fără să îşi propună răsturnarea vreunor tipare sau mode, deşi poetul ar putea încerca şi obţine rezultate remarcabile în acest sens.

(…) Theodor Damian scrie o poezie simbiotică, rezultat al unui misticism bine dozat în coabitare cu filosofiilc lumii de rând, ajungând astfel la o poezie de o originalitate frapantă (…) care dezvăluie clar pro­filul unui poet rafinat în spiritul esenţelor estetice.“

Gellu Dorian, „Plus. Theodor Damian“, în Convorbiri literare, august 1999

„Poet în adevărata putere a Cuvântului dintâi, preotul Theodor Damian scrie şi publică cu măsură, exigent cu sine (…). Lumina cuvântului (…) se constituie în totalitatea sa ca o meditaţie asupra existenţei în raport cu rostirea care ezită între a spune adevărul şi a minţi. (…) Un Nichifor Crainic, un Radu Gyr, un Vasile Voiculescu, un Tudor Arghezi sau un Sandu Tudor au demonstrat că poezia autentică poate coabita cu orto­doxia, având chiar rezultate benefice în plan estetic. De ce nu am saluta prezenţa în acest spaţiu spiritual a preotului poet Theodor Damian în calitate de continuator firesc al valoroaselor tentative interbelice?“

Gabriel Stănescu, New York Magazine, 30 octombrie 1997

„Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului trans­figurat. (…) Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noapte, o noapte care «cheamă spre semn» şi care vindecă neputinţele. Spre deose­bire de alte conştiinţe tulburate (Arghezi, Blaga, Voiculescu) sfârşind în spectacolul sfâşietor al renunţării, eul învierii se salvează prin invocarea ispitei, a demonului ca rătăcire imemorială şi a credinţei ca mântuire.“

Aurel Sasu, Lumină Lină, 4/99, Hyperion

>>>>>>>>>>

Horia Ion Groza: Cel mai recent “Theodor Damian” sau permanenţa poeziei de substanţă

Titlul “Timpul – rană sângerândă” al. unei recente antologii a poeţilor din Lumea Nouă, editată de Ştefan Stoenescu, are semnificaţii multiple şi grave, dar una din ele se întoarce asupra însăşi soartei poeziei. După cum observa deunăzi, puţin prea alarmat, Ion Simuţ, “poetul este, în lumea consumistă [de azi], relicva altei epoci, aşa cum sunt dantelăresele, ceasornicarii, autorii de epopei sau panegirice, cronicarii şi rapsozii” (Poezia din nou ameninţată cu moartea, Observatorul Cultural, 156, 2004). Mircea Cărtărescu, bardul cel mai aplaudat la ora actuală în România, mărturisea şi el, ceva mai blând: “Farmecul poeziei e că e pe moarte, ca Traviata, care, până să expieze, vocalizează la nesfârşit”. Nu cred că au dreptate. Piere poezia circumstanţială, în pas cu modele trecătoare, dar nu piere poezia de substanţă. Timpul rămâne imperturbabil un judecător imparţial. Ceea ce ţine de spirit şi inefabilul de care însetează acesta şi pe care doar poezia îl poate exprima va continua să fie mereu actual. O astfel de poezie ne oferă şi poetul-preot Theodor Damian. El este recomandat de cele nouă volume de poezie apărute până acum, dintre care două bilingve, de versurile din Antologia amintită, de sutele de versuri răspândite prin reviste. Pe linia lor se situează şi volumul Semnul Isar, apărut în>>> continuarea aici >>>

==================================================================

Daniel Dragomirescu: Semnul Isar şi reasumarea Logosului