birefringent apertometru plasticitate armistițiu asteroid

agentă higienă paingini canar  primeni

păcănit  frenetic însilozat ciocan vișinea

blenoragică pajeră bunicel inexorabilitate apatridie

hurducătură  mutește hatmanie  dativ matematic

ovoidală gerare  giumbușluc  aneuploidie antiintelectualism

clitoris bragagerie  primitivitate chamois

Ati auzit probabil de vorba “Price is what you give, value is what you get”. Daca ele nu sunt corelate una dintre parti pierde sigur. Si totusi se intampla atat de des sa platim pentru un produs sau serviciu un pret ce reiese ulterior a fi mult mai mare decat am da in conditiile unei informari prealabile complete; si cate companii isi sacrifica acum profitul pentru a scapa de stocuri si genera veniturile imperios necesare pentru a supravietui crizei.

Acum cand toti ne uitam la costuri relatia pret mare – calitate ridicata a devenit o raritate. Opusul este insa si mai dureros: pret mic – calitate scazuta. Au aparut in magazine produse ieftine dar realmente la limita legii din punct de vedere calitativ, numai pentru a putea oferi cumparatorilor cel mai mic pret sau super-promotii la produse care maine ar fi aruncate.

Nu e normal. Goana dupa bani fie ei profit sau economie a atins cote alarmante. Se pune in pericol sanatatea consumatorului. Salam care expira, televizor fara filtre sau circuite, doar cat sa afiseze o imagine, aspirator cu o putere a motorului diferita de cea mentionata pe ambalaj, modem fara conectivitate pe DN1, e prea mult.

S-a ajuns sa se investeasca prea mult in reclama si prea putin in calitate. Ajungem sa coboram standardul cumparatorului atat de mult incat atunci cand isi va da seama de realitate va refuza pur si simplu sa mai cumpere de la cei care l-au inselat.

ci  una care, poate şi-ar fi avut rostul sau locul mai potrivit altă dată, dacă ceva anume, întîlnit undeva, aici, în blogosferă, pe un blog care mie îmi place mult, nu mi-ar fi amintit  de o realitate pe cît de  dură, cu atît mai mult aducătoare de  nelinişti

nu mi-ar fi amintit deceeea ce repetam doar in

Nicolae Labiş - din Albumul Memorial editat de revista Secolul 20

gînd în urmă cu douăzeci de ani şi  care se vor, se cer, parcă, a fi rostite răspicat acum, pentru a alunga temerile care devin tot mai acut simtite,în condiţiile în care minciuna, răutatea şi impostura devin tot mai agresive şi ameninţătoare;

speram -şi încă  mai sper- ca Timpul să mă lase să scriu un gînd/rînd  despre cel care credea  că “s’a născut într-o zodie bună”, dar  priveşte de-acolo, de sus ‘ împietrit şi mut’, încercînd să înţeleagă ‘o clipă neînţelesul grai/ plin de jalea unui veac trecut

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

Anda Călugăreanu – Noi Nu. versuri N Labiş

Ati mancat dulceata de mure cand erati mici? Dar de prune? Dar de coacaze? Da? Ceea ce vreau sa subliniez aici este ca in ipostaza in care as continua sa enumar, ar exista un tip cel putin de dulceata pe care sa va fi dorit sa-l gustati si pe care din diferite motive nu ati reusit sa-l gustati In fond cu cat aveti mai multe lucruri care v-au fost interzise atunci cand erati mici cu atat sunteti mai frustrati! Nevoia de spatiu, atentie, dulce, acru, jucaria din vitrina, biscuitele prietenului, fetita in roz a vecinei, etc. toate acestea si multe altele peste, constituie motive clare de frustrare!

Acum bineinteles ca sunteti o persoana educata, cu bun simt si poate si cu un job si statut social apreciabil insa frustrarile exista si pot fi activate de orice – un cuvant, un tipat, o imagine… orice!

Atunci cand suntem mici suntem asemeni unor animale cu nevoi si dorinte stringente. Orice refuz in acest stadiu, produce o frustrare, iar in momentul in care educatia isi face loc, aceasta vine si indeparteaza animalul, atasandu-se pachetului de frustrari deja creat.

Schema logica a acestor interactiuni subtile este usor de urmarit. Andreea este o fetita care toata viata si-a dorit sa manance dulceata de mure – dulceata de mure a vazut-o la Andrei vecinul de bloc, insa aceasta pofta i-a fost refuzata atat de parinti cat si de Andrei care nu a impartit niciodata dulceata de mure cu vecina sa mai mica.

Copila Andreea a dezvoltat un dezgus fata de oamenii (baietii) care pot sa manance ceea ce ea nu a putut – de aici si dezgustul adolescentei Andreea pentru tot ceea ce inseamna relatii cu niste fiinte atat de zgarcite (baietii) – apoi frustrarea sexuala atasata fiindca cele doua imbolduri se bat cap in cap – cel de atractie si cel de respingere…

Complexitatea problemelor si ramificatiile acestora nu pot fi urmarite din pacate, insa sper ca exemplul meu sa fie destul de simplu si clar pentru a putea sublinia o forma de comportamentalism al frustrarilor. Eu cred ca mai departe o frustrare poate sa te conduca si deci sa obtina reactii de la tine si… starea psihica nociva sa te domine…

Toate astea pornind de la lipsa dulcetii de mure…

Dupa o activitate de 15 ani ca medic, am crezut ca in acest domeniu nu ma mai surprinde nimic. Tocmai mi s-a demonstrat ca nu e asa. Culmea, acest lucru vine din partea unui alt medic…

Pentru simplitate, voi reproduce pasaje relevante din stirile care au fost sursa de inspiratie a acestui articol.

Elevele de 13 ani vor fi vaccinate impotriva HPV fara aviz din partea parintilor, a anuntat Adrian Streinu-Cercel, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, la videochat-ul REALITATEA.NET LIVE.

Nu se mai cere aviz pentru vaccinare. Se va proceda ca la orice campanie de vaccinare scolara. Se anunta cu o zi inainte, iar cine este bolnav anunta ca nu se prezinta la scoala. (sursa)

In momentul in care am citit aceasta stire mi se parea ca am glisat, pe nesimtite, intr-o lume paralela, un melanj intre “1984″ si experimentele medicale naziste din lagarele de concentrare. In primul rand am verificat din nou sursa: este vorba de realitatea.net, site-ul trustului de presa Realitatea-Catavencu. Nicidecum un blog in care se promoveaza isteric fragmente din teoria conspiratiei.

Instantaneu mi-am amintit de un drept fundamental al omului, un drept fundamental al pacientului: acela de a refuza un tratament propus de medicul care il trateaza:

Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

— Art. 13 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului, completata de Norma de aplicare din 7 aprilie 2004, elaborata de Ministerul Sanatatii.

M-am informat cu privire la dreptul de decizie asupra efectuarii unei interventii medicale la copii:

In ceea ce priveste minorul, caruia ii lipseste capacitatea de a consimti, trebuie tinut seama de faptul ca o interventie nu se poate efectua decat spre beneficiul sau direct si numai cu autorizatia reprezentantului legal, sau a unei alte autoritati, persoane ori instante desemnate prin lege. (sursa)

Academia Americana de Pediatrie (The American Academy of Pediatrics, AAP) a argumentat ca “intreaga doctrina” a consimtamantului informat prezinta o aplicabilitate particulara in pediatrie. In consecinta, conform AAP, consimtamantul poate fi acordat numai de catre pacientul “cu capacitate adecvata de decizie si cu imputernicire legala.

Parintii (sau alti apartinatori legali) pot acorda consimtamantul informat, iar copilului i se solicita sa-si dea acordul informat ori de cate ori este nevoie. AAP noteaza ca acordul solicitat are relevanta mai mare cand “interventia propusa nu este esentiala pentru viata copilului si/sau poate fi practicata fara un risc substantial”. (sursa)

Mi s-au confirmat informatiile pe care le stiam deja:

1. orice pacient are dreptul de a refuza un tratament sau procedura medicala;
2. orice tratament sau procedura medicala care se acorda unui copil se poate realiza numai dupa ce s-a obtinut consimtamantul parintelui.

Si totusi, in Romania de vis in care traim, aceste drepturi exprimate clar in lege sunt considerate nerelevante de catre un secretar de stat in Ministerul Sanatatii.

Sincer sa fiu, chiar nu ma intereseaza ce intentioneaza respectivul functionar de stat sa-mi impuna, eu voi refuza activ orice atingere a drepturilor mele si ale copilului meu. Pentru ca am o fetita de 13 ani care se incadreaza in segmentul vizat de campania de vaccinare a Ministerului Sanatatii.

Apropo de campanie:

DECIZIE. Parintii fetitelor de clasa a VI-a si a VII-a vor participa la un sondaj privind vaccinarea contra HPV, comandat de Ministerul Sanatatii.

Daca jumatate dintre cei o mie de parinti chestionati vor fi de acord sa isi vaccineze fetitele si inteleg in ce consta imunizarea, MS va incepe campania de vaccinare. (sursa)

Aparent, aceasta stire arata o stupizenie de nedescris a factorilor de decizie din Ministerul Sanatatii. A declansa o campanie de vaccinare in functie de un sondaj (de opinie!) efectuat in randul populatiei este ca si cum ai decide ce tip de aripi sa montezi unui avion cu reactie facand un sondaj de opinie in randul florarilor. Sper sa nu se supere florarii pe mine, dar cred ca informatiile pe care le detin despre aerodinamica si design in aviatie nu sunt suficiente pentru a construi un avion care sa zboare cu succes.

Din pacate nu e vorba de stupizenie, ci de o politica focusata de a forta populatia sa accepte un anumit tip de vaccinare.

E suficient sa faceti un surf lejer pe net si veti vedea o multime de bannere care promoveaza vaccinarea contra HPV, este suficient sa va plimbati in oras si sa vedeti bannere publicitare care duc o campanie agresiva de sustinere a acestui vaccin. Aici e vorba de interese financiare majore, care sunt instrumentate abil, pe diferite canale, inclusiv pe cele oficiale.

Sunt medic si va spun cu sinceritate: recunosc eficienta unor anumite tipuri de vaccinuri. Fata mea a facut setul de vaccinuri obligatorii (DTP-difterie, tetanos, pertusis; poliomielitic, hepatita B etc.).

In schimb am refuzat categoric vaccinarea contra HPV din motive clare:

• este un vaccin nou, aparut de cativa ani, la care nu se cunosc efectele secundare ce pot aparea pe termen lung;
• Gardasil (vaccinul contra HPV) produce pe patru ori mai multe decese decat celelalte tipuri de vaccinuri (sursa);
• campania americana de vaccinare cu Gardasil-Silgrad a produs 19 decese in 2007 si 28 de decese in 2008 (sursa);
• FDA (Food and Drug Administration), institutia care se ocupa cu avizarea medicamentelor in SUA, a documentat 6723 de cazuri adverse la injectarea cu Gardasil din care 1061 au fost considerate serioase iar 142 au fost considerate a fi amenintat viata persoanei vaccinate (sursa);
• sunt o multime de inregistrari video pe internet cu declaratii ale victimelor efectelor adverse ale acestui vaccin, adolescente si preadolescente la care s-a administrat Gardasil (vezi lista de resurse de la sfarsitul articolului).

Privind lista de mai sus, ca parinte in primul rand si ca medic in al doilea rand, ma ingrozesc. Nu sunt dispus sa expun fata mea unor asemenea riscuri. Sunt constient de riscurile unei infectii cu HPV si de complicatiile acesteia, dar riscul poate fi redus pana la disparitie prin metode de bun simt, printre care o viata sexuala de cuplu, normala, in opozitie cu o viata sexuala libertina, cu mai multi parteneri. Acesta este mesajul pe care il transmit fetei mele.

Va intrebati, probabil, de ce a aparut un asemenea articol intr-un site de dezvoltare personala cum este Empower.ro. Motivele sunt mai multe, pentru ca rezultatul unei preocupari constante pentru dezvoltarea personala inseamna:

• curajul sa-ti aperi drepturile;
• capacitatea de a te lupta pentru tine si pentru cei dragi;
• inclinatia de a condamna public o nedreptate, o constrangere care ti se impune, din partea statului sau a oricarei structuri organizationale;
• dorinta de a informa oamenii despre pericolele care ii ameninta (pe ei sau pe copii lor).

Sunt sigur ca voi, cei care cititi aceste randuri, simtiti ca si mine. Sunt sigur ca, indiferent daca aveti sau nu copii, sunteti revoltati de modul in care se incearca sa ni se nege drepturile legale. Sunt sigur ca simtiti nevoia sa faceti ceva.

Ce putem face? Sa ne opunem pasnic!

1. Transmiteti mai departe acest mesaj!

• Recomandati acest articol (copiati adresa URL din browser) prietenilor si cunoscutilor vostri. Luati lista de adrese de email pe care o aveti si trimiteti tuturor link-ul spre acest articol sau copiati articolul in corpul mesajului.
• Rugati prietenii vostri sa faca acelasi lucru, pentru a transforma acest mesaj intr-unul viral.
• Daca aveti un blog, scrieti un articol in care puneti link-ul spre articolul de fata.
• Daca aveti un cont de Facebook sau de Twitter, puneti un scurt mesaj cu link spre acest articol.
• In orice discutie legata de subiectul de fata, nu stati pasivi, incercati sa dati informatia mai departe!

2. Daca sunteti parinti, organizati o miscare de rezistenta la scoala copilului vostru.

• Informati copilul sa refuze orice vaccin pana nu va dati acordul scris.
• Vorbiti cu parintii din clasa pentru a organiza o sedinta in care sa dezbateti problema vaccinarii si a necesitatii acordului scris din partea parintelui.
• Organizati o intalnire la nivel de scoala cu toti parintii pentru a discuta aceasta problema.
• Initiati semnarea unei declaratii comune a parintilor si a comitetului de conducere al scolii in care aratati ca refuzati orice vaccinare a copiilor inainte de a fi informati si de a semna o declaratie de acceptare din partea parintilor.

Sunt drepturi stabilite prin lege, dar inainte de aceasta sunt drepturi naturale!

Fiecare parinte are dreptul de a lua decizii referitoare la sanatatea si viata propriului copil. Nimeni nu va poate lua acest drept decat daca veti renunta la el, din comoditate sau din necunoastere.

Puterea a fost dintotdeauna in numarul oamenilor solidari unei idei. Dati mai departe acest mesaj, impotriviti-va vaccinarii copiilor fara acordul parintilor. Iar daca altii nu vor fi de acord, faceti singuri ce considerati a fi mai bine pentru viitorul copiilor vostri.

scris de Luca Dezmir pe site-ul empower.ro

Când anumite lucruri pe care le consideri nefavorabile se repetă constant în viaţa ta, e clar că undeva faci o greşeală la fel de constant. Dar în caruselul ăsta care se învârte din ce în ce mai rapid, în chestia asta în care am intrat şi trebuie să mă învârt până când conştiinţa nu mă mai recunoaşte, în tumultul ăsta, mă surprind din ce în ce mai rar având timp să stau de vorbă cu mine.

Mint şi mă prind cu minciuna, greşesc şi nu-mi dau seama unde. Am nevoie de o clipă de răgaz şi de puţină claritate. Mă dau om lucid, însă mă scald în ceaţa propriei capcane numită ironic, “viaţă modernă”.  Conceptul de viaţă personală, de viaţă de familie, a fost absorbit şi anihilat de simpla accepţie de “viaţă modernă”.

M-am scandalizat când mi-au tăiat bonusul, am fost pară de foc la comunicarea noului program de muncă, dar mereu găseam noi motive să nu plec. Apoi m-am obişnuit şi au apărut alte aberaţii, alte găluşte pe care le-am înghiţit, din nou, cu ghionturi. În fiecare toamnă îmi fac planuri de părăsire a urbei şi fiecare iarnă mă găseşte aici, numărându-mi discret în podul palmei resemnările, încercând să-mi ascund în dosul palmei, frustrările.

Primul pas spre auto-distrugere: resemnarea; acceptarea. Când accepţi să fi călcat pe mână, de ce te miră că eşti imediat călcat pe cap cu toată suprafaţa prăfuită a unui bocanc atotputernic şi corporatist?

Atât de dor îmi e de o zi liniştită în care să mă simt ipocrit de bine… Atât de tare mă sperie gândul că timpul trece şi-l las să treacă pe lângă…

Ai şi tu un moment de slăbiciune.

Vorba aceea, vrei să le arăţi oamenilor că îţi sînt dragi sau că ţii la gestul lor. Ai fi vrut să le arăţi că mai există o infimă fărîmă de suflet (rătăcit şi buimac) care se plimbă pe lîngă plămîni, dar nu se poate, nimeni nu te mai crede.

Scriu şi eu un simpatic text despre colegii mei care mi-au oferit, ani de-a lungul, pîrjoale şi alte bunuri alimentare, reuşind astfel să mă ajute să trec cu bine de-a lungul cruntelor încercări ivite. Ce-i drept, spaţiul este destul de mic şi nu am putut să mă desfăşor cît aş fi dorit, însă, în final, am crezut că mi-a ieşit un lucru simpatic.

Reacţii.

Cinci colegi mi-au spus, clar şi răspicat: „De mine de ce nu m-ai pomenit?”, „Dar de Focşani nu zici nimic sau uiţi?”

„Un hapsîn, o dovedeşti şi prin texte”, o declaraţie plină de sinceritate

„Gata, p###a pîrjoale pentru tine de acum înainte de la mine. Te-ai ras de la mine pentru restul anilor”. (muhahaha)

„George, mai bine nu scriai”.

„Chiar în halul ăsta?”

Concluzii:

If you are a smartass, don’t forget it. Vorba aceea, dacă sînt nesimţit, nu trebuie să mă schimb. Deşi încerc din răsputeri, promit.

O afirmaţie corectă:

„ George, degeaba. Nu mai fă din astea, nu mai încerca să pari om, nu îţi iese. Just don’t”, să fiu de acord?

***

Oricum,  deşi nu mă cred, eu chiar la prietenii mei. Şi să ştiţi că orizonturile mele sînt mai bine dezvoltate.

Oamenii ar fi mult mai fericiti daca n-ar incerca sa controleze tot felul de rahaturi din jurul lor.

Ce fute relatiile inter-umane beyond repair? Incercarea de a controla ce face, crede sau simte altul. In situatiile astea lucrurile se deterioreaza din mai multe directii: in primul rand, daca incerci sa controlezi reactiile altuia te lupti cu morile de vant. Pur si simplu. Incerci sa faci ceva imposibil.
In al doilea rand, crezand ca poti face asta si evident, ne-reusind, incepi sa te invinovatesti sau sa-ti faci scenarii care-ti consuma timpul si respectul de sine. “N-am fost suficient de…”, “poate are ceva cu mine…”, “dar daca…” , “poate daca mai incerc in alt mod…”, “poate daca mai incerc o data”, “daca Luna nu se alinia cu Venus…”
In al treilea rand, oamenii care vor sa controleze reactiile celorlalti vizavi de ei sunt oameni care nu prea stiu ce vor. Sunt oameni care, in ciuda dinsconfortului cauzat de vesnica anxietate si tensiune provenita din supra-analizarea feedback-urilor primite si din incercarea de a provoca anumite reactii, continua sa-si mentina strategiile. Si in incercarea asta perpetua de realizare a imposibilului isi centreaza eforturile pe celelalte persoane in loc sa si le centreze pe propria persoana, si pe ce vor de fapt. Tocmai de aici, oamenii care incearca sa controleze incontrolabilul au de multe ori senzatia ca duc lipsa de optiuni. In realitate, nu duc lipsa de optiuni si nu au in fața doar usi inchise. Problema e ca tind sa priveasca doar o singura usa, iar usa aia nu se deschide cand vor ei, ci cand are ea chef.

Dragoste sau prietenie neconditionata nu exista.

In orice relatie inter-umana exista o regula: trebuie sa dai si sa primesti la randul tau, indiferent ca esti sau nu constient/a de asta.
Nu vrei sa aduci nimic cu tine si sa daruiesti? Am vesti proaste pentru tine: cealalta persoana risca sa nu fie interesata de … nimicul pe care il pui tu in joc si in plus, atitudinea ta te determina sa incerci sa obtii ceva de la cealalta persoana – de cele mai multe ori prin manipulare sau, da, ai ghicit, control.
Nu vrei sa primesti? Haha, buna gluma! Chiar daca in interiorul tau iti spui ca vrei sa oferi ceva altora, o faci tot ca sa primesti ceva in schimb, poate sentimentul ca esti o persoana nobila, altruista, poate un sentiment de superioritate vizavi de cel sau cea caruia ii daruiesti, poate ocazia de a te da mare cu ceea ce ai facut – chiar daca uneori doar in fața ta, poate promisiunea ca asa o sa ajungi in Rai. Ce e sigur, insa, este faptul ca oricare ar fi motivatia ta inconstienta, ea exista.

Ce te faci, insa, cu situatia in care dai si nu primesti ceea ce iti doresti sau ceea ce crezi ca meriti? Suferi. Dupa care te decizi sa schimbi ceva la situatie si incerci sa controlezi, sa manipulezi, sa conduci. Poate chiar mai rau, in loc sa accepti realitatea asa cum e si sa te preocupi doar de detaliile care depind de tine, iei personal tot ce ti se intampla. Dar ia gandeste-te, de cate ori tu ai fost pus/a in situatia in care sa primesti ceva si sa nu ai nevoie de ceea ce iti este oferit? Atunci cand am fost pus in situatia de a refuza ceea ce mi-ar fi daruit o femeie, de cele mai multe ori o femeie frumoasa, dorita de altii, am refuzat darul doar pentru ca ceea ce reprezenta ea pentru mine nu se apropia de imaginea mea despre femeia ideala ( sau mai degraba despre feminitatea ideala). Refuzul nu e niciodata ceva personal, e o coliziune de valori, nu de persoane.

Va continua

Probabil uneori, trebuie sa stim, sa invatam si sa acceptam  un refuz, oricat de mult ne ar durea. Daca nu stii sa pierzi nu vei simti nicicand gustul victoriei.

Le sunt recunoscatoare celor care ma considera rea, vicioasa, ipocrita, razbunatoare, cu inima de piatra, cu sufletul ros de temeri si frici si neincrezatoare in ceea ce va veni. Le multumesc pentru ca, intr-adevar o parte din mine e foarte posibil sa fie si asa, adusa la lumina ma ajuta sa o modelez, sa o transform in ceva mai bun. Nu pot fi buna si pozitiva intr o situatie/conjunctura care simt ca mi face mie rau si care nu ma multumeste. Ipocriti..? da, suntem, in fiecare zi, si nu doar femeile, ci si barbatii! Nu poti spune unui barbat care spera si viseaza sa fie cu tine , ca nu te atrage cu nimic, l ai rani inutil. Poate e mai diplomat sa l eviti, astfel incat el sa priceapa! Razbunatoare? nu sunt adepta convinsa, dar nimic nu se compara cu momentul savuros in care te simti pe deplin razbunat, mai devreme sau mai tarziu… Inima de piatra? Da! nu am de ce sa incredintez inima mea oricui, oricum, oricand! nu posed o inima disponibila si accesibila oricarui barbat cu care ies la plimbare, cu care merg la cinema, cu care vorbesc la telefon! Frici, angoase, temeri? Clar! recunosc cinstit si acum mi e frica de mor de intuneric, de prea multa liniste, de filmele de groaza la care nu ma uit, de soareci, de cainii comunitari care mi taie calea seara uneori, de viespi, de serpi..si ar mai fi! Neincrezatoare? ma sperie siguranta nesigurantei…cateodata! Dar cred enorm in mine si imi trece repede pentru ca totul, absolut totul e relativ si nimic nu e sigur pe lumea asta!

Am iubit, am visat, am trait povesti adevarate, am construit castele de clestar, am daruit, am crezut, am sperat, am imaginat, am desenat conturul gandurilor mele in jurului zambetului lui, dar… am si plans, am tipat, am cerut ce credeam ca e al meu, am ratacit disperata pe strazile mintii mele in cautarea unei potiuni magice care sa mi aduca dragostea inapoi!

Stiu AZI, ca MAINE voi iubi din nou. La fel de simplu, cald, curat, tandru, complicat, total!

Am câte o melodie pentru fiecare stare, pentru fiecare gând, pentru fiecare persoană. Când porneşte o melodie la întâmplare din lista mea, reuşeşte să-mi trezească mereu câte un cotlon de fiinţă, iar dacă am impresia că mă va indispune, schimb imediat. Dar uneori vreau să mă indispun, vreau să-mi completez starea cu câte-o melodie încărcată afectiv dar… de obicei nu-mi prea iese.

Dan Teodorovici, în Celelalte poveşti de dragoste, scria la un moment dat despre relaţia lui specială cu melodiile. Povestea cum, gândindu-se la câte o iubită de-a lui, se întâmpla ca la radio să înceapă o melodie numai bună pentru gândurile lui, aşa că începuse să facă mici experimente: în lipsa unei oglinzi fermecate care să-i dea răspunsurile dorite, întrebările sale se îndreptau către undele radio, care uneori cooperau, alte uneori nu. În cazul soţiei sale, spunea că era destul de tulburat şi nu ştia exact încotro se îndreaptă, când la radio a început să cânte Love is all you need şi a ştiut că a găsit ceea ce căuta.

Poate pură coincidenţă, poate răspunsuri din partea Universului, poate dorinţe neexprimate ce ne fac să găsim semne în orice. La mine semnul e clar: Piece by piece – Katie Melua. Aşadar, piece by piece is how I’ll let go of you… pentru că se pare că mereu voi fi The Soldier of Fortune (Deep Purple). Singura concluzie la care pot să ajung după câteva astfel de melodii la întâmplare este că în lista mea sunt mult prea multe melodii triste, de jale ş-auăleu, de inimă albastră, sau cum le-o fi zicând. Mai bine ceva Bălănescu Quartet .

Şi a venit toamna (după cum se observă şi pe frontispiciu). Parcă prea brusc a trebuit să-mi scot hainele groase de la păstrare şi prea brusc ploaia a devenit rece. Mai urmează să vină poetul meteosensibil să-mi spună că e deprimat şi gata, dau într-o astenie cât toate anotimpurile la un loc. Dar poate se abţine, căci în ultima vreme a fost destul de vesel şi agreabil. Şi oricum ştie că în mine nu găseşte un aliat pentru depresii de toamnă. Fiecare să şi le păstreze pe-ale lui. Mai simplu…

Poate că da, fac şi eu parte dintre acei oameni ticăloşi ce provoacă foarte multă durere… Nu mă mândresc de fel cu asta. Dar poţi cere cuiva să-ţi ofere timpul şi sentimentele dacă simte că locul lor nu e acolo?

Şantaj sentimental. Dacă a observat că tot primeşte refuzuri şi amânări, şi-a confecţionat o problemă şi m-a sunat cerându-mi ajutorul cu glasul gâtuit de câteva lacrimi imaginate. Ştia că mereu se poate baza pe ajutorul meu, că aici găseşte întotdeuna o vorbă bună şi un umăr pe care să-şi aştearnă lacrimile provocate inevitabil de deziluzii în dragoste. Dar din păcate, a forţat cu bună ştiinţă limita prieteniei noastre dorindu-şi alături mai mult decât dragostea mea de prieten, aşa că situaţia este vădit alta. Refuzul şi răceala mea au provocat un status în care se spunea că da, cine a spus că încrederea nu trebuie dată toată dintr-o dată, nu era prost. Şi încrederea mea de prieten nu a fost trădată? Sau deja asta nu mai contează?

Da, poate că fug de o relaţie aşa cum şi-ar dori să construim, poate că ţin prea mult la independenţa mea şi deocamdată prefer să mă contopesc în clipe frumoase fără urmări, în flirturi fără concluzii finale… Ştiu că sunt un suflet ticălos, dar deocamdată nu am mai multe de oferit. Îmi voi primi răsplata, ştiu şi asta, dar nu vreau să dau speranţe când în mine se zbate certitudinea inexistenţei unui viitor luminos. Nu aici…

Nu înţeleg cum reuşesc să atrag în jur atât de mulţi oameni care îmi oferă iubire pe tavă tocmai în momentele cele mai nepotrivite. Totul stă în sincronizare: iubim oameni, există oameni care ne iubesc, dar dacă nu există sincronizarea sentimentelor, ce sens au compromisurile? Nu sunt oare doar o amânare a suferinţei? De ce unii preferă minciuna în locul adevărului?

Prieteniile între un el şi o ea sunt foarte alunecoase. Mai mereu se întâmplă ca unul dintre cei doi să-şi dorească mai mult de la celălalt şi de cele mai multe ori dispare ceea ce îi lega din cauza acestor dorinţe. De ce să nu alegem prietenia dacă ştim că sentimentele nu ne sunt împărtăşite? Un prieten îţi poate rămâne alături o veşnicie şi îţi poate dărui iubire necondiţionat. Totul e să ştii unde să te opreşti.

Cu siguranţă mi se va spune că există excepţii, dar daţi-mi voie să-mi exprim părerea: aşa-zisele excepţii fie au dorinţele bine ascunse, fie au ştiut să înţeleagă situaţia şi să o accepte, fie cei doi nu au devenist suficient de apropiaţi. Aşadar, nu prea există excepţiile respective, scoţând din calcul situaţia în care unul dintre cei doi nu este straight.
PS: în caz că varianta în franceză a melodiei vă încâlceşte înţelegerea, aici găsiţi şi varianta subtitrată în engleză.

Later edit: videoclipul ăsta mi-a adus aminte că-mi e dor să zbor: cu cerul departe, chiar dacă pământul e la sute de metri dedesubt. Linişte, întinderi neînchipuite şi vântul, care se lasă tăiat de aripi de planor…

Am primit in ultimul timp cateva mailuri in care anumite doamne/domnisoare isi exprimau dorinta de a beneficia de serviciile mele. Cateva dintre cereri contineau chiar si referiri la sumele care ar urma sa-mi fie oferite.

Am insa acelasi raspuns pentru toate cererile care vin pe aceasta cale. Adica – respectuos – le refuz. Nu am nimic personal cu nimeni – insa singura modalitate prin care accept noi cliente este sistemul de recomandari (primesc noi cliente la recomandarea unora dintre cele actuale), asa cum am mai spus si cu alte ocazii.

Asta – din motive care (majoritatea) sunt deja evidente si nu necesita explicatii suplimentare. Va multumesc.

Cu stima,
PatruActe

P.S.: Fac maine o mica excursie cu Madalina, asa ca (din nou si cu regret) voi lipsi de la cafeaua de duminica dimineata. Las zaharul aici. Cine are nevoie, se poate servi fara sa ceara. Da, e cu subinteles Va recomand piesa “Dancing In The Sky” (Ruslana) – pentru o trezire cu zambetul pe buze.

Astazi urma sa fiu prezentat unei cliente noi. Nu stiam despre ea decat ca are undeva in jur de 40 de ani si ca e sotia unui om influent din zona. Doamna care m-a recomandat era aceeasi care mi-a dat si porecla de “PatruActe”.

Punctual ca intotdeauna – am batut la usa camerei de hotel exact la ora stabilita. Continui sa sustin ca punctualitatea e o calitate. Pentru un barbat, cel putin. Cateva minute de intarziere (nu exagerat de multe) – au fost si vor fi mereu apanajul sexului frumos.

Noua mea clienta ma astepta. Cand privirile ni s-au intalnit, expresia chipului ei nu era cea care credeam eu ca va fi. Nu mi-a raspuns la salut. Era vizibil socata, dar nu stiam de ce. Era prima data cand ne vedeam, iar ea stia deja tot ce trebuia sa stie – despre mine.

Am incercat sa ma apropii de canapeaua pe care era asezata – dar ea s-a ridicat si a facut un pas inapoi. La intrebarea daca totul e in regula a murmurat doar ceva neinteligibil. Recunosc – situatia ma cam punea in incurcatura. Noua mea clienta (cu care nici macar nu apucasem sa “oficializez” inceputul colaborarii) – se comporta de parca vedea o stafie. Mi s-a mai intamplat sa provoc reactii… mai deosebite anumitor partenere, la prima intalnire. Dar in nici un caz reactii de acest gen. Impresia mea clara era ca efectiv imi refuza serviciile – pentru care platise deja o parte din suma.

Am intrebat daca am “picat” intr-un moment nepotrivit. Nici o reactie. Era evident ca ceva se intampla, dar ma deranja la culme faptul ca nu stiam ce anume. Asadar – pentru a evita o escapada pe culmile penibilului – m-am indreptat spre usa. Era evident ca nu mai avea nici un sens sa raman – cel putin nu pentru motivul pentru care venisem si pentru care primisem deja un avans. Doamna a prins glas in momentul in care deschideam usa. Ma ruga sa nu plec.

Si n-am plecat. Mi-a spus ca – desi intrevederea trebuia sa se desfasoare cu totul si cu totul altfel – ar prefera doar sa stam de vorba. La un pahar de vin – am inceput sa discutam despre vreme. Era cel mai penibil subiect, avand in vedere circumstantele – dar era un inceput. Am ajuns apoi la muzica, la filme, la carti, la politica… si chiar la motociclete (un subiect despre care as putea povesti ore intregi). Ii placea sa ma asculte si nu mi-a fost greu sa observ asta. Si asa – s-au scurs orele pentru care fusesem platit. Din politete, am mai ramas o vreme. La final – am intrebat ce anume ii cauzase acel comportament ciudat de la inceput, dar mi-a spus ca prefera sa nu vorbeasca despre asta.

Ne-am luat ramas bun fara promisiunea unei viitoare intrevederi. La cateva ore dupa ce am plecat, am fost sunat de clienta care ma recomandase. Mi-a spus ca – dupa plecarea mea – doamna in compania careia imi petrecusem (contra cost) dupa-masa a plans, timp indelungat. Motivul? Asemanarea fizica izbitoare dintre mine si fiul sau, care murise in urma cu doi ani intr-un accident de motocicleta. Totodata, am fost rugat sa o intalnesc din nou pe doamna de astazi, in zilele ce urmeaza. Intalnire pe care n-am confirmat-o inca.

Asta explica tot. Cel putin in modul in care vad eu lucrurile. M-a cuprins apoi o stare ciudata, care inca mai persista. Si pe care n-as putea-o descrie cu exactitate in cuvinte…

Am citit ultima tabletă a lui  Mîndruţă în “Dilema Veche”. Cea mai bună scrisă pînă acum de el.

De ce nu mai am nici o dilemă

Vine o vreme cînd începi să te uiţi în retrovizor mai des decît priveşti înainte: ce naiba am făcut de-am ajuns aici? Ăsta e drumul? Şi ce scria pe indicatorul acela mic, la care n-am fost atent? „Intenţii bune, următorii 200 km“?

Poate scria ceva mai simplu. Slobozia. Afumaţi. Urziceni. Sau: Zarand, Metalici, Trăscău, Gilort. Ăştia sînt munţii. Asta îmi mai amintesc din geografia patriei. Stau de 40 de ani într-o cuşcă de nume, toate ale mele, ale naţiei mele, şi nu mă pot hotărî să mă despart de ele. Nu mă pot decide la Flagstaff, Arizona. La Bruxelles, Belgia. La Naiba în Praznic, Planeta Pămînt.

De vreo cîteva săptămîni nu vă mai scriu nimic. Poate aţi văzut că textele sînt vechi (dar poate că nu aşa de obosite). Sînt aşa pentru că nu mai e mare lucru de spus în anul în care un băiat de cartier numeşte miniştri şi directori. În anul în care circul aduce femeia cu barbă să dea lecţii de normalitate.

Nu mai am nici o dilemă pentru că am obosit să mă mir. Am abandonat surpriza în hangarul cu avioane dezafectate. Are prea multe ore de zbor şi fabricantul a dat faliment: nu mai găseşti piese, chiar să vrei s-o repari. Am lăsat şi mirarea naturală, de casă, în dulap. O pusesem la maşina de spălat, să se mai cureţe puţin, şi-a rămas mică. Nu mă mai încape, cum nici pe voi: de-aia nici nu ne mai interesează mult ce se întîmplă.

Bine, nici naivitatea nu mai ştiu pe unde e: ultima oară am purtat-o la o convenţie a Ligii Studenţilor, cred că prin 1992. Oi fi băut prea multe cafele la alea cinci pachete de ţigări. Ştiu doar că m-am trezit fără ea, într-o dimineaţă fără soare, într-un hotel ieftin şi mirosind a egalitarism. Mai ales în baie.

Ce-am mai pierdut de cînd scriu la Dilema? Sentimentul că poţi face ceva. Lucrurile de care ne plîngem cu toţii (eu din 1999, uite, fac zece ani) sînt tot acolo, numai că azi primesc premii. De popularitate, de obicei în bani, de multe ori în stimă publică. Ţine pe cineva sus zece ani şi lumea crede că e înalt: asta s-a întîmplat cu mitocănia, cu impostura. Cu absolventul de şcoală de meserii care astăzi se pricepe la toate meseriile. Cu fetişcana care s-a jucat zece ani în spatele blocului şi azi e înăuntru, în toate televizoarele.

Nu mai am dileme şi pentru că nu mai am timp. El, ştiu precis unde e, pentru că mi-a spus un fizician: în sensul invers celui în care merg eu. L-am abandonat în portbagajul ultimei maşini ieftine, lăsată fără remuşcări în garaj, deşi mirosea a cele mai frumoase drumuri din viaţa mea. Am lăsat timpul în gesturi inutile, în butoane apăsate, în ore pe net furate cărţilor şi în cărţi ieftine furate şi ele tomurilor importante pe care n-am să le citesc niciodată, deşi am să pretind mereu.

Am pierdut ani ca şi cum erau clipe. Am pierdut oameni ca şi cum erau poze. Am pierdut prieteni ca şi cum n-aş avea nevoie niciodată de cuvinte, doar de cifre. De rapoarte. De numere de cont.

În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti?

P.S. Cine mai e în situaţia asta poate să-mi scrie la lucian@signfactor.ro. Cred că sînt totuşi acolo.

S-au văzut şi rezultatele primelor exit- poll-uri, iar frumoşii României (Gigi Becali şi Elena Băsescu) ne vor reprezenta în P.E.

Comportamentul exhaustiv şi plin de subînţelesuri al domnului Becali ne va scoate garantat din Parlament, nu trebuie decît să avem puţină răbdare.  Cum este şi un “antrepreneur”, mai mult ca sigur echipa lui va face cîteva figuraţii în faţa baronesei Emma Nicholson, poate chiar va veni cu Zmărăndescu să arate că el e cel mai “euro” dintre ăi de acolo.

Cît despre EBa, oare la Bruxelles este vreun Bamboo?

Pentru cei care n-au mers la vot: Sînteţi degeaba! Din cauza voastră Vadim va hăhăi ca o cămilă constipată în faţa celorlalţi europarlamentari.