Sunt zile in care este atat de dificil sa impartasesti,
sa schimbi ceva, sa te exprimi.
Sunt zile in care am sentimentul ca te pierd plecand de la un singur
cuvant prost inteles, deformat, recuperat, care nu te regaseste.

Sunt zile in care ma simt judecata, etichetata, diminuata si fara valoare
in ochii tai, in care privirea ta este atat de importanta pentru mine.

Sunt zile in care si eu, fara sa inteleg, functionez ca tine, in care ma comport in aceeasi orbire. Si e teribil pentru ca nu inteleg
decat mai tarziu, prea tarziu.
Cand amandoi, extenuati, nu mai pastram decat tacerea noastra, ca pe un dar pretios… Cand ne agatam de refuzurile noastre, ca de o geamandura, ultima protectie impotriva panicii de a ne pierde.

Sunt zile in care iesi din mine si in care ies din tine,
ucigatoare, asurzitoare si neputincioasa.

Sunt seri in care nu mai stiu sa te regasesc.

Sunt zile… doar zile.

Atunci ma sprijin pe toate celelalte zile,
zile in care sa inventez fiece clipa pentru a construi un viitor in doi.

]]> http://lorrena.wordpress.com/2009/12/14/mi-e-atat-de-teama/ Mon, 14 Dec 2009 19:43:31 +0000 Lorena http://lorrena.wordpress.com/2009/12/14/mi-e-atat-de-teama/

Licăr arămiu…

Lacrimi…

se curge chihlimbarul toamnei,

cum dorurile necuprinse…

pe-al vântului pomete, marma,

zvâcneşte, fulgerând pretinse

regretele târzii…

Sibilla

*******

* Din noaptea timpurilor, omul înţelesese că suferinţa, odată privită fără teamă, era paşaportul său către libertate. *   ( Paulo Coelho )

Paul Tortelier plays Bach: Prelude from Suite No. 1 in G major

Tristeţi…

ce-ar fi să-ţi spun că-ţi sorb tăceri,

din cupa neciobită ieri…

şi, cum ar fi să-mi râzi un gând,

pe buza-i frântă-n vis nătâng…

preface-m-aş în vânt, să uit,

de toate ce n-au fost, dar, sunt…

rămân mai bine, EU!

Sibilla

*******

* Am plonjat în adâncul sufletului meu şi ştiu că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viaţa asta. *   ( Paulo Coelho )

Sibilla

imagine preluată de pe google.ro

Bach – youtube

citate preluate de pe www.citapedia.ro

]]> http://perfectiune.wordpress.com/2009/11/29/prietenilor-mei/ Sun, 29 Nov 2009 11:18:48 +0000 Camelia http://perfectiune.wordpress.com/2009/11/29/prietenilor-mei/

Prietenilor mei, peste care a trecut timpul, la fel ca şi peste mine.

Peste…

…nu prin.

Se spune că nu noi trecem prin viaţă, ci viaţa trece prin noi.

Câteodată cred că filosofăm prea mult şi trăim prea puţin…

Câteodată gândim prea mult…

Un prieten bun, cel mai bun prieten al meu, îmi spunea că atunci când gândeşti prea mult, atunci faci cele mai mari gafe.

Trebuie să-l cred, nu?

L-am ascultat tot timpul. Ne-am ascultat tot timpul.

Până a plecat.

Aşa se mai întâmplă cu prietenii.

Mai pleacă….

Din inimă niciodată.

Deci…

Prietenilor mei…

Lui Paul V. în special.

După 4 zile de comă, ca urmare a unor multiple plăgi făcute prin înjunghiere în abdomen, Jasper s-a întors la viaţă.

Se pare că toate gândurile au ajutat.

Se pare că şi-a dat seama că for ever young nu e acelaşi lucru cu a muri tânăr, şi mai ales cu a  muri că un dement a ales în locul tău.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Jasper e mâna destinului…e un şir întreg de dacă…dacă nu s-ar fi…

Eu cred întot deauna că toate lucrurile se întâmplă cu un scop…intuiesc, sper, scopul pentru care Jasper a fost la un pas de moarte.

Trezirea la viaţă a sufletului pentru care s-a opus drumului spre lumile albe..

Când am aflat ceea ce i s-a întâmplat m-am gândit de ce unii îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar trăi ultima zi a existenţei lor.

Pentru că nu şti niciodată.

Şi niciodată nu crezi că ţie ţi se poate întâmpla ceva.

Niciodată ţie…

…altora poate.

Dar ţi se poate întâmpla şi ţie şi ţi se poate întâmpla chiar atunci când te aştepţi mai puţin.

Şi te gândeşti că mai aveai atâtea lucruri de făcut şi atâtea amintiri de trăit.

Trăieşte-ţi clipa!

Nu ca şi cum ai trăi ultima zi a vieţii tale… trăieşte-o făcând ceea ce ţi-ai dorit până acum să faci şi nu ai făcut!

 Nu se ştie niciodată.

…s-ar putea să nu mai apuci.

E drumul meu. Ale tale sunt răscrucile. E drumul meu netrecut. E timpul tău.

Trecutul a fost al amândurora.

Alegerea e războiul tău.

Îl vei purta sau nu.

Trecutul nu vine niciodată singur.

Trecutul este o cutie a Pandorei…în care însă ştii ce se află. Dar nu trebuie să o deschizi.

Trebuie să o laşi închisă.

Oare?

Cui foloseşte să ne întoarcem în vremea în care eram frumoşi şi nebuni?

De atunci a trecut prea mult.

Timpul.

Nu ne-am schimbat. Suntem tot frumoşi, doar că acum suntem “oameni frumoşi”. Atunci eram frumoşi tineri rebeli.

Nu ieşisem cu mult din adolescenţă. 

 Unii dintre noi au rămas aceiaşi adolescenţi…întârziaţi.

Se schimbă oamenii?

Noi nu ne-am schimbat. Ne-am asumat responsabilităţi.

Dar suntem aceiaşi frumoşi nebuni cu suflete frumoase.

Aceea a fost o vârstă a tandreţii.

Nimic nu ne stătea în cale atunci. Făceam tot ce ne trecea prin cap. Trăiam frumos. Visam frumos.

Unii şi-au împlinit visurile.

Dacă mă gândesc bine, cred că toţi dintre cei de atunci şi le-au împlinit.

Mi-e dor de toţi dintre ei.

De unii poate mai mult.

Iar de unii cel mai mult.

Pe aceştia din urmă nu îi voi vedea prea curând.

O parte dintre acei frumoşi nebuni e încă aici.

Încă.

Fiecare dintre noi avem o insula, spatiu al ultimei noastre regasiri, confluenta tainica a tot ce are importanta pentru noi, a tot ce gandim si simtim cu adevarat. Rupta de o lume incapabila sa o inteleaga, insula are statutul de relicva atemporala, privata de orice influenta a epocii pe care o traverseaza si de care se distanteaza. Incompatibila cu modul nostru de cunoastere, aceasta se afla in deriva pe o mare in a carei dimensiune concreta nu se poate include. Stearsa din orice atlas, insula inceteaza sa exista in coordonatele cu care suntem obisnuiti. Nu incercati sa-i aflati latitudinea sau longitudinea, nu folositi busola, caci ea va gasi nordul in orice directie. Aici soarele nu rasare sau apune, lumina razbate de pretudindeni si totodata de nicaieri, in timp ce insula isi traieste vara eterna. Este cu siguranta un loc ciudat, halucinant, marcat de lipsa certitudinilor, un infern al orientarii pentru cel adanc incastratat in credinta sa in simturi. Pentru cel deja ratacit, insula este o alinare, poate o regasire, caci doar gresind drumul gresit va putea sa apuce calea adevarata.

Insula nu isi asteapta numele, nici istoria, farul sau portul. Nu asteapta naufragiatul caruia sa-i fie gazda, nici pe exploratorul dornic sa sarute pamantul nou; nu asteapta conquistadorul avid de comori, nici razboaiele si sangele. Nu asteapta catusele sclaviei si fraiele dictaturii. Insula se lipseste de doza de viata, de patetism uman, de zbatere inutila, pe care noi i-am putea-o promite. Putem spune ca insula poseda atributul de a fi capricioasa. Putini sunt cei carora ea isi dezvaluie misterele si doar o mica parte sunt capabili sa le inteleaga cu adevarat. Insula este locul unde poti gasi raspunsuri la toate intrebarile caci ea gazduieste adevarul in forma sa cea mai pura. Aici isi gasesc mormant ambitiile, iluziile si tot ce este desart in aceasta lume. Nu este raiul, nici iadul, insula rupandu-se de aceasta puerila dualitate bine-rau care ne impiedica sa distingem dincolo de false aparente. Este locul unde toate premisele propuse de societate isi expun limitele, unde are loc caderea mastii.

Cauta insula si da, o vei gasi. Vei trage barca pe nisipul ud si vei arunca vaslele. Vei lepada ceasul, devenit inutil si vei pasi pe plaja pustie. Vei cadea sfarsit in genunchi si, intorcand privirea vei cauta fara succes orizontul, pierdut si el, ultima zvacnire a lumii care a incetat sa mai existe. Si da, doar atunci vei sti ca ai ajuns.

Sunt o fire temperamentală. Sunt Săgetător.

Nu ştiu dacă ţine de zodie, (personal nu cred în influenţa astrelor asupra destinelor – inexorabilitate -, sunt mai degrabă adeptul “liberului arbitru” – motiv pentru care nu mi-a plăcut niciodată balada Mioriţa, întrebându-mă întotdeauna, de când am mai “crescut”, de ce ciobanul “a ales” (ciudat, verbul ţine de liberul arbitru!) să stea şi să-şi aştepte moartea – împlinirea destinului – când avea cel puţin o opţiune de a ieşi din această implacabilitate…ceea ce m-a făcut, de multe ori, nu doar o dată, să mă gândesc la noi, ca naţie….suntem ca ciobanul din baladă….aşteptăm să ni se împlinească “destinul”  care ne-a fost dat, gândind că aşa a fost să fie, având deja cele două repere: Yalta şi Malta….)

Observ că îmi plac parantezele (umplute de încrucişări de gânduri)…Aş putea pune multe paranteze în paranteze…Aş putea.

Să revenim însă.

Zodiacul spune că principalele calităţi ale zodiei sunt cinstea, generozitatea, viziunea, iar cea mai puternică dorinţă e să-şi lărgească orizontul.

N-am obiecţii. Mă regăsesc.

Sunt Săgetător.

Se pare, însă, că optimismul meu exagerat (cu care deseori sau aproape întotdeauna îi molipsesc ŞI pe cei din jur) e catalogat ca defect.

Şi am încercat să înţeleg şi de ce.

Probabil e asimilat lipsei realităţii sau câteodată lipsei lucidităţii situaţiilor.

Eşti prea optimist…adică nu îţi dai seama, de fapt, că paharul pe care TU îl vezi pe jumătate plin, se va goli???….Şi atunci?

(Asta e chestia cu optimistul care, privind un pahar umplut pe jumătate, întrebat fiind, va spune ÎNTOTDEAUNA că e pe jumătate plin – doar e optimist, nu? – iar pesimistul va răspunde deasemenea, ÎNTOTDEAUNA, că acelaşi pahar este, în realitate (realitatea lui), pe jumătate gol.)….aici cred că ar trebui să folosesc , de fapt, şi paranteze drepte…

Constat că în viaţă predomină parantezele…şi jumătăţile. Unele doar în stare de conţinut…sau şi în stare de conţinut…fără a le poseda practic. (Aici, cu siguranţă, nimeni nu va înţelege ce am vrut să spun de fapt).

Deci optimismul meu exagerat mă împiedică să văd “sumbra” realitate care mă va putea copleşi la un moment dat al existenţei mele.

Asta e…sau va fi…nu ştiu…(partea cu destinul)

Partea cu liberul arbitru…asta ţine de acest OPTIMISM, şi va ţine toată viaţa!

Viaţa mea.

Sunt o persoană pozitivă.

Îmi influenţez gândurile şi pot influenţa şi gândurile altora. Sunt pe aceeaşi frecvenţă de unde (cerebrale) cu persoanele care îmi sunt dragi.

Şi le transmit gânduri pozitive.

Se pare că influenţez şi evenimente. Din viaţa altor persoane. Neprietene.

Sper să fie doar simple coincidenţe.

Sunt o persoană idealistă, spune zodiacul.

Da, o afirm.

Categoric, aceasta sunt eu. O idealistă. În căutarea perfecţiunii. A atingerii perfecţiunii mai degrabă.

Un defect pe care mi-l recunosc (în sinea mea şi acum o fac şi public) – nu-mi recunosc câteodată limitele (cred că acest cuvânt “limită”, în ceea ce mă priveşte, NU există) şi mă bag în situaţii care câteodată îmi depăşesc posibilităţile.

Dar cum ÎNTOTDEAUNA am fost un om de cuvânt şi de onoare…găsesc o ieşire dintr-o situaţie care m-ar putea pune într-o lumină nefavorabilă. EXPLICAŢIILE. Date cu francheţe.

Sunt o persoană onestă. Caracteristica mea esenţială.

Conştientă fiind de multitudinea de calităţi care-mi definesc personalitatea magnetică (dublată de un simţ al umorului pe care chiar îl am, nu doar îl declar), îmi recunosc defectul de a fi arogantă.

Defect explicabil, nu? Prin prisma explicaţiei “motivului”!!!!!

Sunt un spirit liber.

Da.

Îmi doresc să excelez în toate şi să-i întrec pe cei din jur.

Da. De când eram mică. Moştenire genetică. Mulţumesc, tata, de acolo din ceruri! Ştiu că m-ai văzut. Şi mă vezi.

Dau dovadă uneori de exces de zel.

Da. De aici gafele. Mai fac şi gafe. Câteodată…de mai multe ori…

Nu îmi plac lucrurile impuse.

Am mai spus-o. “Despre mine”.

Sunt o persoană intuitivă. Altă caracteristică esenţială.

Şi nu mă înşel. Aproape niciodată.

Apreciez sinceritatea.

Nu, nu o apreciez.

DOAR asta contează. Este CONDIŢIA ESENŢIALĂ pentru a-ţi găsi un drum spre un loc în inima mea.

Sunt logică, ştiu să-mi argumentez o idee, am un ridicat simţ al dreptăţii.

Sunt un justiţiar. Cauzele altora au fost întotdeauna prioritatea mea. Asta înseamnă PRIN şi PENTRU.

Alţii.

Asta se mai cheamă şi altruism.

Nu suport să fiu criticată sau combătută într-o idee.

Defect?

Sau nu?

Întotdeauna am dreptate. Întotdeauna.

Ştiu ce spun.

Nu ascult de nimeni.

Ba da.

Ascult de câteva persoane. Sunt singurele care mă pot tempera. Vreau, când e cazul, să fiu temperată. Admit.

În concluzie:

Într-un Săgetător se dă o luptă între latura sa perfecţionistă, generoasă, şi latura negativă, dominată de impulsivitate, orgoliu, nerăbdare.

Toate acestea sunt eu. Camelia.

Săgetător.

Autentic.

Crăciunul e un motiv de a fi alături. Prilej îmi sună forţat…n-ai nevoie de un “prilej” anume să o faci. Să fii alături. O poţi face de fiecare dată când simţi.

Bradul de Crăciun e cu totul altceva.

E un loc special. Al copilăriei fiecăruia.

Şi mă refer aici la inocenţă. Întoarcerea la Inocenţă.

Moş Crăciun a fost prezenţa magică în copilăria Iuliei. Lui îi scria scrisori, pe care, mai apoi când a mai crescut, le ascundea ca noi să nu i le citim.

Şi noi ne străduiam să ghicim pe unde o fi pus “epistola”, pentru că, normal, dorinţele de pe hârtie trebuia să coincidă cu materializarea lor sub formă de cadouri aşezate sub brad.

Mi-amintesc, într-un an, a primit o păpuşă enormă, o păpuşă de care părinţii ei erau siguri că se va bucura copila. Noi aşteptam să-i vedem reacţia. De uimire, ne gândeam. În brad erau aşezate şi nişte ouă Kinder, preferatele ei la acea vreme (nu mai ştiu cât avea Iulia, vreo 4 poate?…nu mai ştiu).

A venit Iulia…a privit bradul…noi aşteptam reacţia…care, fără să întârzie, a venit… cam aşa:

- Ouă Kinder!

Noi ne-am uitat dezamăgiţi unul la altul (noi dezamăgiţi, copilul foarte fericit!) şi ne-am gândit că in inocenţa lor, copiii nu pun preţ nici pe dorinţele, nici pe surprizele, nici pe gândurile noastre.

Doar pe ale lor.

Într-o zi Iulia nu a mai crezut în Moş Crăciun.

Nu că n-ar mai fi vrut. Cred. Nu ştiu de ce, nu am întrebat-o, dar cred că a auzit ceva la şcoală.

Şi a venit întrebarea. Ca un trăsnet. Ne-a lovit.

- Există într-adevăr Moş Crăciun?

Atunci întrebarea aceasta ne-am dat seama că poate fi oricum, numai simplă nu.

Iar răspunsul la întrebare…

Substratul profund al răspunsului era acela că ai minţit un copil.

Minciuna ca formă de model personal?!? Într-un context care, oricum, nu admitea justificări. Scuzabilă însă, sau motivată, sau…nu, nu era.

Nu are cum, mă gândesc acum.

Nu era inofensivă, dimpotrivă. Era o minciună care răneşte şi marchează sufletul.

Unui copil.

Iulia a auzit ceea ce oricum aflase. Răspunsul.

- Nu.

A fost atât de dezamăgită încât o vreme nu a mai vorbit cu noi.

Ceva în sufletul ei s-a rupt, şi nu pentru că aflase că Moş Crăciun nu există, ci pentru că noi am înşelat-o, perpetuând o minciună în care NOI o făcusem să creadă.

Iulia a fost un copil profund, niciodată, niciodată superficial. La fel cum e şi acum, adolescentă.  Frumoasă ca spirit. Frumoasă în esenţă. Frumoasă ca apariţie.

Episodul “Moş Crăciun” a fost unul plin de tristeţe.  Adulţii, (pe vremea aceea nu erau nici ei, părinţii, adulţi, erau , de fapt, şi ei  nişte copii, dar eu privesc acum prin prisma unei vârste) au minţit şi au dezamăgit un copil. Asta era esenţa. “Justificarea”  lor era totuşi magică. Să crezi în Moş Crăciun.

Mi-am pus întrebări. O consider o dilemă. Existenţială şi crucială în viaţa unui copil.

E vorba de inocenţă.

Să le-o răpim copiilor spunându-le că Moş Crăciun nu există? Să-i amăgim perpetuând minciuna? (ce urât sună cuvântul!)

Unii au ales să mai creadă în Moş Crăciun.

În inocenţă.

P.S Iulia ne-a iertat demult. Cred. Sper.

Pentru unii întoarcerea acasă înseamnă regăsirea. Pentru alţii nostalgia. Pentru unii rememorarea. Pentru alţii liniştea.

Pentru unii întoarcerea  înseamnă întâlnirea cu trecutul.

Pentru unii, şi pentru alţii, întoarcerea acasă înseamnă locul din inimă. Acolo unde eşti tu, sau în primul rând DOAR tu.

Acolo ai rămas, încremenit în timp, chiar dacă clepsidra şi-a scurs nisipul furtunii deşertăciunilor şi a deziluziilor de a nu-ţi fi găsit alt loc. Căci pe unde paşii te vor fi purtat, acolo, –  locului din inima ta -  e singurul căruia îi poţi spune ACASĂ.

Inima ta e pretutindeni, e oriunde, e peste tot.

Locul din inima ta…

…acela doar tu ştii unde se află.

DOAR TU.

Mai rămâi acolo – prea puţin – înainte de a te reîntoarce.

Altundeva.

… şi piesa se încheie într-un mod impresionant, care ne ridică în picioare şi începem a aplauda.

- Nu se aplaudă la repetiţii !

Vocea tăioasă a regizorului ne-a îngheţat palmele şi am ieşit timizi din sală. Spectacolul se încheiase, actorii au rămas în urmă, în încăperea goală şi rece. Am stat şi m-am gândit de ce a fost atât de categoric în privinţa unui gest încurajator, bine-meritat. M-am mulţumit să cred că el prefera să audă laudele doar la finalul adevărat, când a atins perfecţiunea, nu pe drumul către ea. În fond, regizorul este stăpânul piesei, aşa cum noi deţinem controlul asupra propriilor vieţi.

Ţi-am cerut, ca de la regizor la spectator, să-ţi păstrezi entuziasmul pentru sfârşitul de mai târziu, însă tu ai continuat să ovaţionezi ceva artificial.

Cuvintele pe care le înşir rând cu rând sunt doar gânduri, amintiri, sentimente care refuză să-mi iasă din cap. Singura soluţie pentru a scăpa de ele este să le arunc cât mai repede într-o pagină seaca. Ceva, oricât de simplu, îmi poate declanşa nevoia de a scrie. E o repetiţie pentru descoperirea propriului meu sine, un antrenament în care îmi conturez personalitatea.

Cunoscând toate acestea, nu cred că ai mai fi aplaudat încercările mele de « a fi » , ci momentul în care m-am regăsit.

©Lorena.

M-am întors din multe războaie…ale mele, ale altora, ale altora cu mine…prea multe, mă gândesc câteodată, pentru un trup atât de firav…

Am purtat destule lupte…cele cu morile de vânt au durut cel mai tare.

Nu am mers niciodată pe cărări bătătorite…fiecare drum al meu era necălcat de paşi…ai mei au fost primii…

Modestia îmi este străină. Falsa modestie mă irită. Prelinsul pe lângă ziduri nu m-a caracterizat…

…dar nici mersul pe mijlocul drumului…echidistant…nici..nici….lipsa de implicare…a fi neutru.

Mi-am găsit calea. După ce am devenit înţeleaptă.

Înţelepciunea înseamnă să ştii să nu cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Care sunt acelea? Le trăim toţi…la un moment dat…toţi cădem..doar e inevitabil, nu?

Ce am evitat însă? Să  rănesc să doară prea tare şi să  fiu cinică.

“Par delicatesse j’ ai perdu ma vie” spunea Arthur Rimbaud

Trăiesc încă…dar m-am scurs în fiecare secundă în care a trebuit să spun NU…nu că n-aş mai fi fost delicată, ci pentru că se impunea!

M-am lovit de ziduri, dar am ţipat la ele, chiar dacă ştiam că voi auzi doar ecoul indiferenţei.

Nu m-au străpuns săgeţi. Am purtat platoşă. De autoapărare. Când nu am mai făcut-o, am sângerat.

Am avut zile care s-au transformat în nopţi şi nopţi care s-au transformat în zile. Nu au fost albe…nopţile…au fost întunecate de gânduri.

Am trăit PRIN şi PENTRU…Şi continui să o fac.

Cei care nu mă meritau au plecat unul câte unul…i-am dat afară din sufletul meu…m-am gândit la un moment dat că e prea mult vid…ca şi cum vidul ar putea fi etichetat astfel!

Unora când le-am smuls rădăcinile, am făcut-o cu pământ cu tot.

Sunt arogantă? Poate. Dar îmi asum aroganţa de a fi perfectă.

Ce este perfecţiunea? Fiecare îi poate da definiţia din unghiul din care priveşte spre…

Perfecţiunea este un ideal, nu o utopie. Iar eu am tins spre acest ideal. Şi l-am atins. Utopia le-o las celorlalţi…unora…altora…tuturor celor care nu vor să încerce!

Mi-am câştigat dreptul de a fi perfectă.

Poţi alege să nu fii! La urma urmei, e o opţiune.

DOAR o opţiune.

“În vis, viaţa e ţesută cu aur şi argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oţel, ca să nu fim zdrobiţi”.

“Pentru ea, vindecarea avea alt înţeles decât cel comun: iubise un om, el nu mai exista, altul nu putea să-i ia locul, niciodată şi cu nici un preţ”.

“El nu spunea nimic, şi era fericită că respirau acelaşi aer. Avea un simţământ de siguranţă şi o încredere deplină în ea şi în tot. La început neliniştită de cele ce ar fi putut să urmeze. Ştia că nu s-ar fi împotrivit la nimc, orice ar fi venit de la el era acceptat mai de mult”.

- “Ce aştepţi de la mine?”

- “Pe tine”.

- “Să nu-ţi fie frică, am să mă întorc întotdeauna!”

- “Tu eşti muzica mea! Nu vreau să mai ştiu de nici o altă muzică, înafară de tine! Spune-mi că n-ai să mai pleci niciodată!                                                                  

- “Acum sunt cu tine!”

“Dacă aş muri într-o zi, aş vrea să ştii că ai fost cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea”.

Toate acestea sunt doar citate. Dintr-o carte; ţi-am vorbit despre ea…După ce tu ai plecat, m-am regăsit în tot, sau în aproape tot…

Am  aşteptat…şi am sperat…şi am crezut…

…şi nu te-a mai înlocuit, de acolo, din inima mea, nimeni!

Îţi promit (şi ca şi tine, îmi ţin promisiunile !) că NICIODATĂ nu mă voi mai îndoi de tine…indiferent de cât de mult vei mai dori să taci…

…şi indiferent cât vei mai lipsi din viaţa mea…

…când te vei întoarce mă vei găsi acolo unde m-ai lăsat.

Acum am înţeles mai bine. Te-am înţeles mai bine.

YOU ARE MY WISH !