Un vechi proverb englez spune că nu e regulă fără excepţie. Însă, privind cu detaşarea tipică străinului realitatea oferită de mediile noastre de informare, cetăţenii Regatului Unit nu par a se confrunta cu anomii juridice, cu relativizarea rânduielilor sociale, iar reglementările lor nu sunt deloc dominate de excepţii.

În schimb, cine vrea să respecte legile româneşti, inclusiv Constituţia, e greu să nu se încurce în mulţimea excepţiilor, unele exprimate ca atare, altele, şi mai numeroase, introduse prin „dacă”, încât impresia generală este că de fapt şi de drept avem corpusuri de excepţii, nu de reguli. Nu trebuie să fii cine ştie ce specialist ca să-ţi dai seama de tipul „moale” al legiferării, de normele de aplicare à la légère. Din păcate situaţia nu a trezit până acum decât semne de întrebare, cu toate că Parlamentul e dominat de jurişti unul şi unul, de la şeful guvernului până la ultimul avocat de succes, unii mai activi la bară şi pe ecran decât în Camere, iar căuzaşii, călcaţi de nedreptăţi, mor cu dreptatea în mână.

Privind înapoi, realizezi că această stare de fapt e una identitară: în Evul Mediu voievozii ţineau pravila străbună sau bunul plac, confiscând moşiile, averile după poftă, de-abia după Unire şi mai ales după transplantul monarhiei ia fiinţă statul de drept. Perioada coincide, e adevărat, cu avântul românităţii în Europa. Însă anii de dictatură a proletariatului au fetişizat spiritul justiţiar românesc, în faţa căruia se minunau Xenopol, Iorga ori Sadoveanu. Legile nomenclaturii afişau pe toate gardurile cinste, corectitudine, loialitate faţă de cei mulţi, dar excepţiile făceau din activişti satrapi sadea, cu ţara la picioarele lor, dedaţi la abuzuri, la orgii,  chiolhanuri prelungite în case „de oaspeţi” înconjurate de sârmă ghimpată, cu servitori ca la curţile feudale, feriţi de ochii clasei muncitoare. Brandurile româneşti le puţeau, ca şi azi, iar aprovizionarea cu produse scumpe din import se făcea prin gospodăriile anexe sau servicii secrete fără să-i coste nimic, restul populaţiei subvieţuind în lipsuri crunte. „Reprezentanţii” se bucurau de avantaje pe care niciun monarh nu şi le imagina. Nota bene: casele de oaspeţi funcţionează şi mai eficient.

„Înflorirea” postrevoluţionară a corupţiei acolo îşi are rădăcinile: poporenii suportă rigorile legii, dar conducătorii, ca mai înainte, se bucură de privilegii, sinecuri, de drepturi, pensii „speciale”, de licenţe, contracte spoliatoare ale  banului public, singurele afaceri de răsunet ale bişniţarului mioritic. De industrializare, de modernizare a serviciilor publice mai vorbim la anul. Promovarea valorilor? Avem, pe lângă fler, cumetri, mătuşi, veri, colegi, amante de încredere. Răspundere în faţa justiţiei oarbe? Să fim serioşi! Toate excepţiile din lume, inclusiv de neconstituţionalitate, sunt invocate pentru a scăpa de pedeapsă şi a rămâne cu banii furaţi ori jecmăniţi. Legile au fost în aşa fel alcătuite încât pentru o raţă poţi sta la puşcărie bine mersi, dar pentru jefuirea patriei, a bugetului cu economiile naţiunii, beneficiezi de NUP, eşti eliberat din motive procedurale diverse, de boală, de bătaie de joc, de claustrofobie, adică pe excepţii. De remarcat că în majoritatea marilor procese apărătorii sunt tocmai „părinţii” legilor înseşi, pledoariile lor fiind urmate întotdeauna de succes garantat. A auzit cineva să fi pierdut vreun „sfânt” părinte al legilor  vreun proces? Mai stă Codul penal în picioare sau vreun judecător / procuror în calea iureşului lor avocăţesc?

Raportul dintre regulă şi excepţie nu a suferit modificări radicale nici după luptele „acerbe” împotriva corupţiei şi a hoţiei. Din contra. Este drept că Hotelul Marriott a pierdut clientela marilor afaceri, a contractelor economice gras-dubioase în favoarea mai frust-portocaliului Golden Blitz, dacă ne luăm după dovezile prezentate copios de jurnaliştii de investigaţie. Deşi există organisme, agenţii bine puse la punct pentru a asigura un cadru modern, transparent tratativelor politice, economice, restaurantul rămâne locul favorit al făcăturilor lucrative.

Politicienii se simt ca peştele în apa excepţiilor: deşi toţi aleşii sunt apărători ai drepturilor şi ai nevoilor celor mulţi, unii capătă atribuţii originale: produc eficient averi de top, dar pe ecran plâng de ţi se rupe inima de greutăţile săracilor. Toate formaţiunile, inclusiv executivul, cică au programe europene, numai că e o excepţie dacă le şi aplică. La preluarea funcţiilor, noii şefi, în avânt excepţional, demolează toată „moştenirea odioasă”. Excepţia e să se pună ceva mai valoros în loc.

România a ajuns o ţară de excepţii, iar ele, se ştie, confirmă… regula.

Petru Tomegea

]]> http://mihaipintilie.ro/2009/11/23/cum-alegem-un-nume-pentru-afacere/ Mon, 23 Nov 2009 20:27:37 +0000 Mihai Pintilie http://mihaipintilie.ro/2009/11/23/cum-alegem-un-nume-pentru-afacere/

De curand am fost implicat in alegerea unui nume ce, cu putin noroc si mult efort, va deveni un brand, caci toata lumea isi doreste un brand, nu-i asa, marca e demodata. Sa va spun cum s-a desfasurat: intai brainstormingul, desfasurat ca la carte, mai ales dupa regula “nimic nu se comenteaza, totul se aduna”. Am adunat la final 483 de variante de nume. Sa nu uit, este vorba de numele unui site Internet, activitatea desfasurandu-se in mediul online.

Pasul al doilea: critica. Toate numele care nu au sunat bine sau nu au dat bine cu www in fata si cu .ro in spate au fost excluse. Rezultatul: 128 de variante unice. Inca multe drept pentru care am aplicat regulile de baza: sa fie scurt, sa fie sonor, sa fie un nume propriu, sa fie simplu, etc. Am ajuns la 35 de nume dezirabile, majoritatea pe gustul si profilul nostru.

In continuare, verificarea disponibilitatii domeniului .ro, etapa care a mai “ars” 18 denumiri, ramanand deci o lista scurta de 17 variante una si una. Cum alegi cand toate merg? Tabel, valori, valorile site-ului, ale afacerii, nu valori numerice (inca), prioritati, ponderi, calcule si in final au ramas 6 variante. Urmeaza verificarea la OSIM pentru a ne asigura in prima faza ca nu vom avea opozitie pe denumirile pe care urmeaza sa le comunicam, in al doilea rand pentru a le inregistra. In final va ramane un nume care, cu mult noroc si inca mai mult efort va deveni brand, un site vizitat si cu o multime de clienti.

Cred ca numele articolului ar fi putut fi si “Branding cu costuri minime”, nu-i asa?

Cand esti mic te bati cu cei mici. Cand esti mare te bati cu cei mari. E una din regulile nescrise ale business-ului. Dar fie ca esti mic sau mare vrei sa devii si mai mare. Cresterea organica, pas cu pas, nu mai e suficienta. Si atunci faci achizitii. Pentru a-ti largi aria de distributie, pentru a-ti creste competentele, pentru a-ti mari portofoliul de produse sau in cazul gigantilor, solutiile.

Este cazul HP care a facut un anunt de preluare a altei companii americane, 3Com. Conducerile celor doua firme au batut deja palma, mai ramane ca tranzactia sa fie aprobata de actionari, lucru care se va intampla fara indoiala. Miscarea HP este normala si va permite nu doar largirea portofoliului HP de la calculatoare, servere, imprimante si servicii IT catre echipamente de retea – routere si switch-uri, dar ii va permite si atacarea cu sanse mai mari de succes a imensei piete chineze.

Largirea portofoliului HP va ascuti lupta acestuia cu Cisco, alt gigant venit din retelistica si care anul acesta a intrat in segmentul serverelor, dominat in mod traditional de HP. Intrarea fiecareia din cele doua companii pe teritoriul celeilalte arata necesitatea diversificarii surselor de venit dar mai ales confirma convergenta solutiilor si tendinta de a oferi pachetul complet de produse hardware si servicii.

Pe de alta parte China nu a fost niciodata un punct forte in business-ul HP in timp ce pentru 3Com mai mult de jumatate din venituri vin de pe piata chineza in plina dezvoltare iar canalele de distributie sunt foarte dezvoltate. Achizitia va reprezenta deci o noua fundatie pentru extinderea operatiunilor HP in China.

Interconectarea echipamentelor devine noul camp de lupta in comunicatii si IT, HP nefiind singura care cumpara. La randul ei Cisco a preluat anul acesta o firma producatoare de echipamente pentru videoconferinte iar Motorola cauta inca un cumparator pentru divizia sa de echipamente de retea pentru operatorii de telecomunicatii.

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

Sedinta azi, sedinta maine, sedinta in aproape fiecare zi. Uneori esti printre protagonisti, uneori nu. Uneori participarea ta activa este dorita si apreciata, alteori esti doar un decor. In primul caz, cand ai ceva de spus sau sustii o idee, timpul trece foarte repede. In al doilea caz… Daca nu ai nimic de spus, atunci nu spune nimic. Dar nici nu dormi. Ia jumatatea plina a paharului si foloseste timpul petrecut ca sa studiezi. Este un prilej excelent sa-ti vezi colegii cu alti ochi, detasat si obiectiv.

Prima intrebare pe care sa ti-o pui: incepe sedinta la ora stabilita? Punctualitatea e o forma de respect acordata organizatorului sau managerului. Chiar si din saluturi poti vedea relatiile dintre oameni. De cealalta parte gazda anunta scopul sedintei sau enumera subiectele care se vor discuta? De cele mai multe ori, cata grija acorda gazda acestui moment al sedintei, atata colaborare va avea din partea invitatilor.

De regula scopul sedintei este de a stabili un obiectiv, de a defini o strategie, de a ridica o problema. Organizatorul furnizeaza informatii, solicita la randul sau informatii sau opinii, testeaza variante si cere sau cauta acordul participantilor. Toate aceste etape iti ofera o multime de informatii referitoare la capacitatea de organizare a gazdei, la modul in care interactioneaza colegii, la relatiile existente in grup, la interesele individuale. Mai ales acestea sunt interesant de observat fiindca uneori se pot constitui in catalizatorul grupului si intrarea in actiune, alteori pot duce la nemultumiri, frustrari si chiar conflicte.

Cu siguranta te va ajuta in viitor sa vezi care sunt relatiile de autoritate in grup si le poti deduce observand cine, cat de des, cand si cu ce efect comunica, care sunt membrii grupului nebagati in seama si cine se lupta pentru autoritate, pentru pozitia de lider.

De multe ori participantii se departeaza de scopul sau linia sedintei iar uneori schimbarea directiei poate fi chiar urmarita de unul sau mai multi membri. Reactioneaza managerul sau gazda la timp si in mod adecvat? Mai mult, este capabil sa atinga scopul sedintei?

Deciziile dau valoare discutiei si analiza lor poate duce la concluzii pozitive, alteori socante cum ar fi deturnarea obiectivelor sau crearea de grupuri de interese pentru sustinerea unora sau altora dintre solutii. In concluzie, sedinta are nu numai un scop lucrativ ci poate fi si o excelenta lectie de viata sau de management, de comunicare sau leadership.

29.10.2009

Ieri seara am fost in oras si am baut patru beri si m-am ametit si mi-a placut. Nu mi-a placut ca partenera mea era mai proasta decat Nichita. Nu mi-a placut de chelnarita deorece a varsat bere pe mine, cred ca se gandea la ciubucul pe care o sa il bage in buzunar la sfarsitul programului.

Cu acestea spuse draga jurnalule de astazi o sa aplic o regula mare cat burta mea: ‘Nu mai scot fete in oras daca nu au cel putin 21 de ani’.

cum ar fi ca natia romana sa aiba o singura regula

exemplu suntem muncitori

asta e regula. sa fim asadar buni la asta. prosti muncitori furnici albine oricum ai spune dar cei mai buni in bransa.n-ar fi si asta o chestie??

Cuvântul săptămânii- “Regulă”

Regulile sunt făcute pentru ca unele lucruri să pară ‘interzise’ şi pentru a ne da astfel satisfacţia/ albinele la stomac/ falsa senzaţie de… mă-nţelegi?!:))

Au şi ele, regulile, rostul lor. Majoritatea sunt bune aşa cum sunt şi uşor de încălcat. Deci… No problem=> lay back and enjoy life.

Regulile sunt facute ca sa fie respectate…

Muma Padurii avertizeaza...

Studiu Biblic (care se face în toate bisericile evanghelice) are şi el regulile lui. De-a lungul anilor am tot auzit de unele din aceste reguli, scrise sau nescrise, respectate sau mai puţin. M-am hotărât să scriu puţintel despre ele, pentru noi cititorii de rând ai Scripturii, mai puţin cunoscători în ale hermeneuticii.

“Lipsa de ştiinţă este o pagubă pentru cineva”, după cum spunea Solomon.

REGULA 1: CONTEXTUL

Îmi aduc aminte o afirmaţie din cartea „Biblia ca literatură”- o carte pe care v-o recomand, cum autorii afirmau la un moment dat că „… cel mai important ingredient, atunci când citeşti Scriptura, este bunul simţ”- şi că dacă citind relatările scrierilor sfinte judecăm cu bun simţ cele citite, nu ajungem la erori mari, la interpretări grosolane, nu forţăm textul (să spună altceva decât spune).

Se întâmplă des ca anumite pasaje din Scriptură să fie folosite ca pretexte pentru anumite practici religioase, practici care de-a lungul timpului au devenit sursa majoră a diferenţierii între cultele religioase neoprotestante şi nu numai. Desigur că susţinătorul respectivului text nu-l crede, nici nu-l consideră pretext, ci baza biblică pentru respectiva învăţătură.

Îmi aduc aminte cum într-o zi, in toiul unor discuţii despre importanţa grupurilor mici  în biserică, cineva s-a ridicat şi a prezentat o serie de texte din întreaga Scriptură, texte care vorbesc despre Casa lui Dumneze, despre importanţa Templului în viaţa de închinare a poporului lui Dumnezeu, despre importanţa adunării, uitând parcă cealaltă mulţime de texte care vorbesc despre lucrarea pe care Apostolul Pavel, şi nu doar el, a făcut-o în case (în grupuri relativ mici), despre ucenicizarea personală, despre „legătura frăţească” care e posibilă doar prim comunicare şi cunoaştere reciprocă.

„Dacă scoţi un text din contex, faci din el un pretext!”

Scrie în Biblie „Fă o corabie!”? Desigur că scrie. Oricine poate veni cu Biblia deschisă (orice versiune) să îmi arate: Uite scrie negru pe alb. Şi eu ar trebui să mă apuc să fac o corabie doar pentru că scrie în Biblie? Din păcate, sunt unii care dintr-o „râvnă lipsită de pricepere” m-ar pune la treabă, fără să ţină cont de contextul care îmi explică foarte clar cine a poruncit cui, în ce situaţie şi în ce perioadă, în ce context istoric a fost valabilă porunca.

Nu înţelegeam la un moment dat de ce D-l Isus le spune ucenicilor să nu umble din casă în casă. Dacă stau eu aşa de capul meu şi încep să mă gândesc, pot ajunge foarte uşor la tot felul de concluzii – un fel de brainstorming care să nu aibă nimic de-a face cu motivele pentru care D-l Isus a spus ucenicilor să nu umble din casă în casă, motive pe care evident le găsesc (asta dacă sunt interesat) în contextul acelei ziceri, contextul „vredniciei lucrătorului de plata lui” contextul ospitalităţii oamenilor care pun înaintea musafirilor ceea ce au în casă de mâncat şi de băut – lucru ispititor la un moment dat pentru oricine, nu doar pentru apostolii Mântuitorului. Citind cu atenţie contextul, mi-am aflat răspunsul.

Orice verset din Scriptură TREBUIE citit, înţeles şi interpretat în contextul lui, lângă celelalte versete care îl înconjoară, tot astfel cum orice capitol trebuie înţeles în contextul întregi cărţi, a întregi scrieri, ţinând cont de contextul istoric al scrierii, şi făcând efortul de a încerca să trecem prăpastia lingvistică, istorică şi culturală dintre noi cititorii şi ei scriitorii şi destinatarii primari ai scrierilor sfinte.

Bunul simţ ne îndeamnă să nu încălcăm (chiar dacă suntem tentaţi uneori, din diverse motive) această regulă aşa de importantă a studierii Scripturii şi anume respectarea contextului.

PS. Dacă ştiţi exemple concrete de interpretări eronate datorate încălcării acestei reguli a contextului, vă invit să interacţionăm, de dragul adevărului Scripturii şi a strădaniei de „a nu strica Cuvântul Adevărului.”

• Regula nr.2: CĂTRE CINE?
  

New Max feat. Marta Ren , Sam The Kid e Regula – Politica-mente

Black Caesar OST – James Brown – The Boss

O melhor musico do rap portugues assume o papel por completo ao apresentar-se com “phalasolo”. Depois de anos a produzir outros trabalhos, com pequenas participações e com a sua dupla de sucesso (Expensive Soul), New Max faz renascer não só o vulgo hip hop tuga mas sim toda a música portuguesa com um trabalho feito ao longo de anos onde se notam todas as novas experiencias deste em estúdio bem como o cuidado com que trabalha a voz, as métricas e os flows únicos. Em termos de produção New Max foi em tempos criticado por falta de originalidade, nos últimos anos tem vindo a mostrar algo muito diferente e com este álbum mostra algo único, exclusivo e a roçar a perfeição que o levam a disputar o pódio de melhor produtor tuga. No tema “politica-mente” New max apoia-se na voz da sua companheira Marta Ren e no rap de Sam the Kid e Regula, criando um tema forte com duas produções distintas que se associam lindamente com uma passagem criada a partir de James Brown.

O homem dos mil e um apelidos nasceu em 1933 em Barnwell na Carolina do sul. Ficou para a história como o maior showman da música dos anos 60 e 70,  e uma das mais importantes figuras do século XX. A sua carreira musical começa em 1955 quando deixa o grupo de gospel “The Gospel Starlighters” para se juntar a banda de Bobby Byrd “The Avons”, com a entrada de Brown o grupo modifica o seu estilo para o R&B e altera o nome para The flames. A seguir ao primeiro sucesso em 1956 “please, please,please” sucederam-se alguns singles menos valorizados. Em 1958 com o lançamento de “Try Me” Brown conquista o título de single r&b mais vendido do ano e o grupo passa a chamar-se James Brown and The Famous Flames. Durante os anos 60, Brown definiu o novo Funk  e criou sucessos atrás de sucessos sendo premiado com alguns grammys.  O padrinho do soul não ficou conhecido apenas pela musica ou pela dança, durante os anos 60 e 70 foi um grande activista dos direitos e liberdade dos negros. Brown ajudou não só a criar o novo funk mas a também a modelar aquele que viria a ser o estilo pop dos anos 80 e 90, sendo ele a principal influencia de grupos como Sly& Family Stone, Charles Wright & the Watts 103rd Street Rhythm Band, Booker T. & the M.G.’s até Michael Jackson. Influenciou o Hip Hop ao ser o artista mais samplado de sempre, muito por causa do tema “funky drummer”. Morreu em 2006 vítima de Pneumonia.

Black Caesar foi um filme “blaxploitation” de 1953, uma espécie de American Gangster cuja banda sonora foi assinada exclusivamente por James Brown. O Tema “The Boss” samplado por New Max foi também samplado nos temas:

Big Daddy Kane – “Niggaz Never Learn”
Das EFX – “Undaground Rappa”
Ice T – “You Played Yourself”
Lord Finesse – “Bad Mutha”
Mr. Bigg – “Black Cesar”
Nas – “Get Down”
Penthouse Players Clique – “Undaground Boss”
Poor Righteous Teachers – “Word to the Wise”
ShowBiz & A.G. – “Giant in the Mental”
Willie D – “Kick that Shit”
Young Black Teenagers – “Proud to Be Black”
Youngstas – “Who’s the Mic Wrecka”

P.s – o pequeno sample usado por new max encontra-se ao 1.43s, pessoalmente o sample parece-me usado do tema de Nas “get Down” mas o original será sempre James Brown.

]]> http://mihaialexandrupop.wordpress.com/2009/06/24/romani-treziti-va/ Wed, 24 Jun 2009 05:45:25 +0000 Mihai A. Pop http://mihaialexandrupop.wordpress.com/2009/06/24/romani-treziti-va/

Citeam un articol in care cativa pensionari germani au rapit, torturat si ranit un consultant financiar care le-a dat o gaura de 2.5 milioane de euro. Adica ce vreau sa zic e ca cei doi ambii trecuti de 60 de ani, dupa ce si-au vazut banii castigati intr-o viata arsi de catre cineva au pus mana si au facut ceva. Nu vreau sa zic ca tipul a fost rau intentionat, nesabuit sau hot, pentru ca are mai putina importanta, insa oamenii au reactional la faptul ca au fost furati.

In Romania gradul la care reactionam cand suntem furati este gresit masurat, adica noi sarim cand suntem furati fizic, adica atunci cand se demonstreaza ca am fi tampiti daca n-am reactiona, si atunci reactionam in grup – exemplu, in autobuz, in parcare, la cativa lei la carrefour, la telefon, in piata – si reactia este o lupta de masa in care se cere stabilirea de reguli, recapatarea drepturilor etc.

In acelasi timp cand exista dubiu daca suntem tampiti sau nu, noi induram (asta e cuvantul, suportam, si asteptam ca miorita), adica statul te fura – nimic, bancile te jupuie – nimic, FMI devalizeaza – nimic si asta nu pentru ca nu am sti unde are testiculele Vantu, pentru ca stim, nu pentru ca n-ar fi destui sa i le coaca, ci doar pentru ca exista dubiu, si atunci incercam sa fim mai corecti ca justitia in US (fara Louisiana) … si iertam, pana sarim in alta hora.

Raman cu motto-ul campaniei:

Sa punem Mania in RoMania.

Zori de ziuă! Primul la uşa poliţiei, căci ştiu eu de undeva că cel care de dimineaţă începe ajunge departe… Nu ştiu unde anume, dar departe. O duduie, care, la prima vedere, mi-a creat impresia că a venit să prezinte pentru vre-o revistă de modă uniforma de poliţai, a descuiat uşa. Desigur, nu la ora afişată, ci cu peste 20 de minute după, asta pentru ca să înţeleagă opincarul de mine că cei importanţi trebuiesc aşteptaţi şi nu găsiţi la faţa locului.

În sfârşit, intru după ea. Se aşează la un birou şi mă invită şi pe mine să fac acelaşi lucru. Se uită la mine, dar nu am fost prea sigur, căci parcă se uita undeva prin mine, ca şi cum aş fi fost translucid. Am terminat de povestit motivul venirii mele matinale la poarta poliţienească. Şi apoi am aşteptat, iar, după o tăcere destul de semnificativă, arătoasa poliţistă mi-a spus să aştept o clipă să caute nu ştiu ce. A început un lung proces de scotocire prin sertare, răsturnare de dosare, hârtii, zornăit de pixuri şi alte alea. Ca să nu par necioplit uitându-mă la hoinăreala ei prin cele ale poliţiei, am început să îmi rotesc privirea pe pereţi şi am avut ce citi: nu daţi mită, reclamaţi mita, pentru o viaţă sigură, protejaţi-vă locuinţele, poliţia de proximitate şi cetăţenii, nu încurajaţi cerşetoria etc.

– Cu ce vă putem ajuta?, aud vocea poliţistei care se întorsese din lungul proces de hoinăreală prin sertare, fişete etc.

Acum nu mai ştiam dacă povestisem, când mi-a oferit loc, totul sau doar visasem. Dar mi-am dres glasul şi am repetat. Îmi dă o hârtie şi cu câteva indicaţii mă educă în scrierea hârtiei oficiale către Comandat (cu C mare). Nu prea mi-a plăcut cum arăta hârtia mea, căci pixul pe care mi l-a oferit amabilă, când m-a văzut că vreau să mă scotocesc prin rucsac, scria ca şi cum încă nu se trezise bine, cu intermitenţe şi i-am mai cerut o coală de hârtie.

– Nu avem. Procuraţi-vă alta.

Eeee, asta e, mi-am zis şi am plecat spre un centru de copiere de unde mi-am procurat trei coli, ca să am de rezervă. Dar altă problemă: unde să mă aşez să scriu? Mi-am scos o agendă mare din geantă, m-am aşezat pe un prag din faţa unui magazin şi am început să scriu, caligrafic şi apăsat.

De după colţ au apărut trei căini comunitari care m-au văzut inofensiv şi, dornici de societate, s-au tolănit în faţa mea. Cred că, toţi patru, compuneam un tablou interesant, căci a trecut o tânără, s-a oprit şi mi-a întins 1 leu. Fără să am timp să mă dumiresc, mi l-a aşezat pe coala albă pe care aşterneam povestea adresată Comandantului (cu C mare). Mirat, îmi privesc hainele dacă nu par boschetar, dar tocmai azi m-am îmbrăcat mai cu atenţie. Dar cine ştie câtă milă am stârnit înconjurat de acei câini, atât de liniştiţi şi în atmosferă atât de familiară în prezenţa mea?

Am pus foaia verde de un leu în buzunar şi mi-am terminat scrisul, iar apoi m-am întors la secţia de poliţie cu chipeşa poliţistă. La intrare, mi-a sărit în ochi sloganul cu cerşetoria. Reacţie promptă: tocmai am primit un leu, dar logica liniştitoare era de pază: tu ai primit, cel care oferă a încălcat regula sloganului.

Şi, mai jos, am revăzut şi chestia cu mita: poate tot aşa funcţionează şi cu ea!

Dar în drum spre serviciu am scos leul din buzunar, am mai pus deasupra o monedă de 50 de bani şi m-am delectat cu o îngheţată. Îi mulţumesc miloasei mele binefăcătoare. Prin grija ei, azi voi mânca două îngheţate, căci zilnic obişnuiesc să îmi planific 1,5o lei pentru o îngheţată, acum aveam 2,50. Poate surplus de cheltuială (50 de bani) peste planificare am să-l obţin cu altă ocazie, asta ca să nu-mi depăşesc bugetul.

Cateva statistici de-a dreptul interesante.

Se spune in general ca daca ai o companie ai s-o duci mai bine… totusi ce nu-ti spune nimeni e ca in peste 90% din cazuri o companie decedeaza in primii 3 ani de existenta.

Totusi procentul in care o afacere initiata de o persoana cu experienta in afaceri de peste 3 ani, este de succes depaseste 80%, iar procentul in care o afacere este initiata de cineva fara experienta are peste 98% sanse de insucces.

Cele mai de succes metode pentru inceperea unei afaceri sunt… francizele, in peste 70% din cazuri o franciza reuseste. Stii care sunt cei mai slabi operatori de francize? Peste 80% din falimentele francizelor in primii 3 ani sunt cele deschise de oameni educati fara experienta in afaceri. Si care sunt cei mai buni operatori? Fermierii (adica oamenii care n-au educatie si asculta de reteta 99%).

Si sa mai spuna cineva ca oamenii de afaceri trebuie sa fie inteligenti, gresit, ei trebuie sa para inteligenti, insa sa inteleaga regulile jocului si sa joace, nu sa incerce sa le schimbe total.

Va doresc un IRR ridicat.

Kosiarz (Reaper Man), to humorystyczna powieść fantasy Terry Pratchetta, wydana w 1991 r. W Polsce ukazała się w 2001 r. Jest to jedenasta część długiego cyklu Świat Dysku, i druga zaliczana do podcyklu o Śmierci.

Recenzja książki – resztę wpisu znajdziesz na moim nowym blogu: Kosiarz.

Dá sempre gosto (e gozo) ouvir uns bons improvisos e umas boas Battles..

O Grande NTS a mostrar quem MANDA!

NTS C/ Sam The Kid:

NTS a Jogar Pes:

NTS – Para os YouTuber’s

NTS Saca Rimas

Regula Vs Black Mastah - Hotel Braga

Black Mastah Vs NBC

Médio sadino muito pretendido em Portugal e no estrangeiro

Paulo Regula está radiante com o interesse de vários clubes, em particular o Benfica. O médio do V. Setúbal não esconde o desejo de se transferir para um grande do futebol português, não obstante a cobiça de alguns colossos de Inglaterra e Holanda.

Como o CM avançou em primeira mão no passado dia 30 de Abril, Paulo Regula está há muito referenciado pelos encarnados, sendo um jogador do agrado do director desportivo Rui Costa. O CM sabe que, neste momento, o Benfica está na pole position pela contratação do atleta de 20 anos, aproveitando também as excelentes relações com os sadinos.

“Estou muito entusiasmado. Mas, neste momento, só quero pensar no V. Setúbal”, disse ontem Regula ao Correio da Manhã, admitindo, também, desconhecer o interesse do FC Porto, ontem veiculado.

“Comigo ninguém falou. Vou aguardar pelo final da época”, frisou o camisola 24 do V. Setúbal.

Paulo Regula tem contrato com o emblema sadino até Junho de 2011 e uma cláusula de 5 milhões de euros. No entanto, e como o CM já noticiou, a sua saída do clube não deverá render mais do que 400 mil euros.

Verba confirmada ao nosso jornal pelo empresário do jogador, Miguel Veloso. “Não existem condições para que se exceda esses números”, adiantou o representante.

REYES REGRESSA AO ATLÉTICO DE MADRID

José Antonio Reyes vai regressar ao Atlético de Madrid no final da época. A notícia foi dada, ontem, pelo director desportivo do clube madrileno, Miguel Ángel Marin. “A informação que temos é a de que o Benfica não acciona a cláusula de opção. Assim, queremos que Reyes participe connosco num torneio a 2 de Junho”, resumiu o dirigente.

O médio-esquerdino, entretanto, queixou-se de mialgias na coxa direita, após os exercícios realizados no ginásio. Mas só hoje se saberá se estará apto para defrontar o Trofense no próximo sábado.

Noutro plano, Luís Filipe Vieira e Rui Costa deslocaram-se a Inglaterra para assistir aos jogos das meias-finais da Champions. Os dirigentes foram convidados pelo Arsenal (jogou com Man. United) e Chelsea (joga hoje com o Barça), pelo que os rumores sobre uma reunião com Luiz Felipe Scolari são infundados. O CM sabe que o ex–seleccionador seria a última opção para Rui Costa, que, entre outros motivos, esteve na base do final da sua carreira na Selecção.

Fonte: Correio da Manhã

Link

Un buen desayuno regula el hambre y el consumo de calorías a lo largo del día

¿Quiere regular mejor su dieta y su peso? Elija un buen desayuno. Una serie de estudios presentados en EE.UU. aporta nuevas evidencias acerca de cómo está comida ayuda a regular la ingesta de calorías a lo largo del día.

Diversos estudios presentados durante una reciente convención científica, Experimental Biology 2009, se presentaron nuevas evidencias acerca de los beneficios nutricionales que aporta un equilibrado desayuno a la hora de regular el consumo de calorías y la sensación de hambre a lo largo del día.

Entre otros estudios se destaca uno presentado por la investigadora María Luz Fernández, Profesora del Departamento de ciencias nutricionales de la universidad de Connecticut que trabajó comparando diversos tipos de desayunos y su influencia en la conducta alimenticia al largo del día.

Entre otras cosas, encontró que aquellas personas que desayunaban incluyendo, tenían altas probabilidades de consumir menos calorías a lo largo de la siguiente 24 horas y de informar que sentían menos hambre durante las siguientes horas.

Estos estudios se complementan con otros realizados por profesionales de la universidad de Kansas, que se centraron en estudiar qué pasaba con el consumo de los adolescentes que se saltaban normalmente la primer comida del día.

Estos estudios revelaron, entre otras cosas, que los adolescentes que tomaban cotidianamente un desayuno rico en proteínas, tendían a consumir menos calorías a la hora del almuerzo y su sensación de hambre tras cada comida era mucho menor que en aquellos que consumían un desayuno bebido o con una escasa proporción de proteínas.
Fuente: http://salud.latam.msn.com//articulo.aspx?cp-documentid=19295412