Am întâlnit oameni credincioşi care susţineau cu îndârjire că este cel puţin potrivit, dacă nu de dorit, ca în diferite poziţii de conducere să fie susţinuţi pentru a ajunge oameni credincioşi, adică pocăiţi, adică „de-ai noştri”. Pentru a fi mai convingători apelau şi la exemple biblice cum ar fi Iosif sau Daniel. Acuma, că ei nu au ajuns în acele poziţii de bună voie şi că acele situaţii nu se potrivesc chiar deloc cu timpurile noastre şi mai ales cu România de azi, era nesemnificativ, neimportant chiar.

Mai demult ştiam că erau odată la 4 ani, da acuma sunt tot mai dese alegerile şi se înghesuie şi „ai noştri” tot mai mult ca să facă parte şi ei din sistem. Când se apropie câte un scrutin, mă gândesc cu durere că din nou amvoanele bisericilor vor fi folosite şi pentru campanie electorală. Tot cu astfel de ocazii suntem îndemnaţi în numele datoriei de cetăţeni exemplari, să mergem şi să ne exercităm datoria. Numai sacră nu a fost încă numită aşa zisa datorie.

Acuma, ne spune Scriptura că între noi nu sunt mulţi întelepţi în felul lumii şi uneori e tare greu cu limba română. Mă refer la diferenţa dintre datorie şi drept care nu sunt sub nici o formă sinonime.

Cu privire la Ben-Oni, îl apreciez că atunci când a venit la marşul învierii de la Hunedoara, nu a făcut nici o aluzie la apropiata campanie electorală în care era deja intrat. Am fost însă în prima seară a bâlciului de la Deva cu ocazia zilelor oraşului şi l-am văzut apărând pe scenă pe „omul nostru” ţinându-se de mâini (sau de după cap, nici nu mai ştiu) cu mai marii partidului, pe care noi ca şi pocăiţi urma, conform indicaţiilor, să punem cerşita ştampilă şi cât mai mulţi ca să ajungă şi pentru poziţia 6. În urma îndemnului de la microfon, care o vreme a fost mort, unii au aplaudat în timp ce alţii au fluierat şi huiduit. Eu ce ar fi trebuit să fac? Ştiu, să nu fi fost acolo. Da dacă tot eram pe la marginea mulţimii, mi-am spus, şi deasemeni soţiei care era lângă mine, că peste două zile „omul nostru” va sta în faţa vreunei adunări de pocăiţi şi va predica din Cuvântul lui Dumnezeu, şi mi-a venit să plec acasă (la cea de jos, totuşi) înainte de vreme. Este incredibil cât de maleabil, chiar alunecos poate fi omul într-o situaţie dată.

Cred că mai sunt încă mulţi oameni care cred că motivele principale, dacă nu singurele, ale celor ce se luptă să ajungă sus, nu sunt banii, faima şi puterea. Eu nu sunt printre ei.

Acuma, ştiţi cu toţii că tot de la amvoane ni se predică faptul că Domnul Isus este modelul nostru şi pe El şi învăţăturile Lui trebuie să le urmăm. Amintiţi-vă însă şi că Domnul Isus nu a dorit nici un post, deşi i S-a oferit, cu forţa chiar, în sistemul de atunci care este foarte posibil să fi fost mai puţin corupt ca cel de azi în general, şi în special ca cel din ţara noastră.

Eu unul, ştiu de ce se face campanie electorală în biserică. Se profită în mod negativ de influenţa pe care conducătorii religioşi ar trebui să o aibă, şi chiar o au, asupra mulţimii. Din experienţă ştiu că mulţimea este destul de uşor influenţabilă. Că noi, marea majoritate a membrilor unei comunităţi creştine, nu vom ajunge niciodată să-i batem la uşă primarului, sau parlamentarului, sau ce-o mai fi el, cu vreo problemă este sigur, dar sunt unii care ajung pe acolo destul de des, sau măcar îşi propun după cum le vor fi interesele şi atunci este bine ca „fratele nostru” să fie acolo şi să ţină el pixul, şi pentru că voturile lor nu sunt îndeajuns pentru reuşita „fratelui”, reclama este la îndemâna lor.

Dacă am fost sau nu la votare, cred că s-a subînţeles, dar nu am nici un fel de remuşcare sau sentiment de vină cetăţenească.

Emi Ciupe- Hunedoara

“Abel si Cain se intalnisera dupa moartea lui Abel. Mergeau amandoi prin desert si se recunoscura de departe, caci erau foarte inalti.Frati se asezara pe pamant, facura focul si mancara. Taceau asa cum fac oamenii osteniti cand se coboara inserarea. Pe cer se arata cate o stea ce nu-si primise inca nume .La lumina flacarilor Cain vazu pe fruntea lui Abel semnul pietrei ,scapa din mana bucata de paine pe care tocmai o ducea la gura si il ruga sa ierte faradelegea .Abel raspunse :
— Dar oare tu mai omorat sau eu te-am omorat pe tine ?nu mai tin bine minte; vezi stam alaturi ca o dinioara .
— Acum stiu ca mai iertat in adevar ,spuse Cain ,caci a uita inseamna a ierta. Voi incerca sa uit si eu.
Abel spuse incet: asa este .Cata vreme dureaza remuscarea ,dureaza si vinovatia .”

O povestire  pe care am intalnit-o in liceu intrun manual de Limba romana, nu mai stiu precis autorul. Am postat-o fiindca mi-a placut mesajul: ierti pe cineva cu adevarat abia atunci cand uiti ce ti-a facut. Cealalta idee a povestirii este despre vina si remuscare: instanta suprema este constiinta vinovatului, atata timp cat aceasta nu-i da pace, el nu si-a ispasit pedeapsa.

E de netăgăduit că fiinţa noastră morală se construieşte nu pe virtute, ci pe remuşcare. Sentimentul de culpabilitate se naşte doar în dreptul gropii căscate intempestiv în faţa noastră sau prin întîlnirea privirii cu zidul infinit după încălcarea „legii”. Disperarea în faţa actului comis de sine împotriva propriei individualităţi se traduce în termeni de delir existenţial, de imposibilitate de reaşezare în ordinea anterioară proprie şi de o prezentă pierdere în ne-ordinea „noului”, a vertijului, a  haosului generat de crima prin care ţi-ai deconstruit edificiul habitual-ideologic. Acea „groapă” căscată este în fapt distanţa dintre sinele abstract şi sinele concret, iar zidul este imaginea propriei neputinţe în faţa deja-comisului. Sentimentul de culpabilitate e cuţitul cu tăişul bine ascuţit cu care doar îţi gîdili epiderma, rănind superficial carnea de iluzii care e deja moartă.

Crima nu trebuie să fie neapărat de natură faptică pentru a scoate sinele „din sărite” şi a-i oferi în schimbul coerenţei propriei individualităţi norma improprie a unei situări în roiul unei mişcări delirant-browniene sau în centrul uraganului interior-visceral. O singură neconcoradanţă între ideea dintîi şi faptul de pe urmă produce avalanşa care răstoarnă culmile, inversînd cerul ideii cu abisul adevărului de drept. E de ajuns o întîlnire a sinelui autentic înfrînt cu imaginea „de dinainte” pentru ca neacceptarea de sine să atingă cote paroxistice. Tu îţi devii de nesuportat şi, din cauza unui imposibil de ucis instinct de conservare, îţi cauţi salvarea în alţii, în compensaţii, în iertare. Mărturisirea, spovada, e actul prin care fiinţei morale „de după” i se injectează morfină, generîndu-i-se ilegitim fazele de ne-simţire, de diminuare şi apoi de retrogresiune. Cu timpul, anestezia alterităţii îşi face efectul, omorînd enzimele metabolizante ale sentimentului de vină. Revii la „tinele” de dinainte de crimă, senin ca un cer care n-a cunoscut norul sufocant al oprobriului autoreferenţial ori fulgerul neiertător al conştiinţei.

Aşa cum se instituie, aşa se şi dezinstituie sentimemntul culpabilităţii: prin raportarea la alţii sau la o nouă situaţie intern-exterioară. Din această perspectivă, apologiile individualiste şi aporiile puritaniste de natură morală afişate de individ cu falsa legitimitate a celui care duce năframa în vîrf de băţ ca pe-un sceptru regal, devin cel puţin rizibile. Teoreticianul moral e Raskolnikovul care ,lovindu-se de propria natură, cade be brînci şi apoi în genunchi, mărturisind ca un penitent de la antipodul umanităţii: „Supra-aprecierea puterii de suţinere a propriului meu edificiu moral în faţa remuşcării de pe urmă, rezultate din întîlnirea cu lumea pe care o dispreţuiam pentru nimicnicia ei, e cea dintîi crimă a mea… Urmează apoi (…)”.

Buna dimineaţa dragilor, şi ce dimineaţă este întradevăr… a început şcoala, dar eu aleg să îmi prelungesc vancanţa cu încă o zi… nu pentru că nu vreau să merg la cursuri ci pentru că astăzi în orar am zi liberă…

… o să încep prin a-mi cere scuze din capul locului de ceea ce vreau să vă scriu astăzi… nu pentru că e ceva la adresa voastră ci pentru că e despre acelaşi lucru cu o modificare, este cocluzia luptelor aprige cu mine însumi din articolele precedente…

singur te poţi judeca şi analiza 100 de ani, dar atunci când eşti pus în faţa unor judecători străini şi obiectivi sentinţa este alta decât cea pe care ai fi vrut tu să fie…

Cazul „situaţia persoanei Ana (eu)”

Judecător : tata

Avocatul acuzării: mama

Avocatul apărării: nimeni

Inculpat: Eu

Juraţi: nimeni

Martori: nimeni

Motivul acuzării: atitudinea mea din ultima lună începând cu 3 decembrie şi încheind cu 29 decembrie…. fata a înebunit … nu mai este deschisă cu noi şi ceva i s-a întâmplat…

… nu o să vă detaliez toată discuţia ci o să vă prezint doar cele două argumente aduse spre apărarea şi poate în acelaşi timp spre condamnarea mea…

Argumentul 1: … în viaţa mea, acum câţiva ani, nu foarte mulţi, un om m-a agresat fizic… nu contează unde, cine şi când, pentru voi şi pentru mine astăzi este irelevant asta… acestui om i s-a părut că sunt drăguţă şi astfel a vrut să se distreze… eu nu am ales asta… şi deci întâmpinând un refuz omul a vrut să îşi exercite doleanţa cu forţa… aveam dreptul să mă apăr şi aşa cum am putut m-am apărat… nu aveam să câştig această luptă dar nici nu aveam să îl las pe el să câştige fără nici un fel de opoziţie… am bătut cu mâinile şi picioarele, am strigat şi am dat cu tot ce am apucat… mi-a fost nespus de frică… m-am ales cu vânătăi şi zgârieturi multiple… pentru prima dată în viaţa mea am avut ochiul umflat şi buza spartă… dar am câştigat, omul a renunţat… corpul se vindecă, amintirea păleşte… poate greşeala mea a fost că nu am spus nimănui nimic, am mascat şi am ascuns, de teamă că ai mei nu vor înţelege… dar m-am înşelat amarnic… au înţeles… şi au făcut chiar mai mult decât atât…

… acest argument negativ în faţa tribunalului fictiv convocat în şedinţa de aseară a fost pozitiv…

Argumentul 2: … a fost odată un băiat, un simplu băiat care se joacă cu maşinuţe de pompieri, de care îmi era nespus de frică chiar şi înainte să-l cunosc… de ce!?… pentru că simţeam din adâncul meu că dacă aveam să-l cunosc pe acest băiat aveam să îi dau tot ce cerea el fără să mă opun, chiar dacă, poate aveam să regret asta… în faţa acestui simplu băiat, armele mele nu funcţionau, scuturile mele se topeau, şi rămâneam cu sufletul la vedere de fiecare dată când se uita la mine… şi l-am cunoscut pe acest băiat, şi tot ce îmi cerea eu îi dădeam… e nebunesc ce vă spun dar e adevărat… nu vă cer să aprobaţi ci să ascultaţi… de prima dată când am vorbit m-a făcut să plâng pentru că undeva în sufletul lui ştia ce îmi doresc, şi făcea tot ceea ce eu mi-am dorit vreodată… şi într-o zi a venit, ca Ali Baba , la poarta sufletului meu, a rostit Sesam deschide-te, şi porţile au ascultat… nu l-a speriat nimic… a intrat…. a privit… a ascultat… m-a îmbrăţişat… mi-a spus că o să îmi vindece rănile…. deşi doar le-a deschis…. a plecat… pur şi simplu…

… mă simt ca o femeie ieftină care îşi vinde sufletul pe un sărut…

de ce!?… pentru că plecasem cu toate armele… pentru că vroiam să îmi apăr slăbiciunea faţă de el, pentru că nu vroiam să-l las să mă facă să mă simt vulnerabilă… dar mi-a spus, lăsăm armele jos, aici nu e loc de violenţă… şi le-am lăsat… dar am fost înjunghiată pe la spate… am fost o fraieră şi am plătit…

(… vă rog să nu învinovăţiţi acest băiat… nu ştiţi şi nu ştiu argumentul lui faţă de tot… luaţi totul ca pe un fapt… )

… poate aş fi preferat să mă bată decât să mă ademenească în capcană şi apoi să mă pălmuiască cu superficialitatea lui… ştiam împotriva cui să mă apăr… ştiam cui trebuie să cer socoteală… dar superficialitatea te loveşte când nici nu te aştepţi şi te doare cel mai tare…

…el este o stâncă imnesă care te zdrobeşte cu toată forţa fără să fie clintită câtuşi de puţi în interior… nu o topeşte nimic… nici măcar propria căldură…

şi acum probabil că o să spuneţi că este vina mea… în primul caz nu o să vă dau dreptate dar în al doilea poate că aveţi perfectă dreptate… e vina mea completă căci nu am vrut să ascult de sentinţele obiective ale celor din jur la adresa lui… e vina mea că am ascultat ceea ce am simţit şi nu ceea ce am gândit… e vina mea că am avut încredere în bunătatea din oameni oricât de mică… e vina mea că am vrut să cred în Cenuşăreasa…

e vina mea, complet şi total vina mea…

… sunt o femeie ieftină care şi-a vândut sufletul pe un sărut unui străin cu maşină albă care s-a oferit să privească câteva clipe visele ei…

… eu sunt săracă şi deci ale mele sunt doar visele, mi-am aşternut visele la picioarele tale, ai grijă cum calci căci calci pe visele mele…

şedinţa a durat câteva ore bune, argumente şi contra argumente au zbura prin camera ca păsările… la final sentinţa a fost pronunţată… inculpatul este declarat nevinovat din lipsă de experienţă de viaţă şi cunoaştere de oameni, din naivitate, inocenţă şi puritate nu a ştiu să se ferească (şi aici doar în al doilea caz) de ceva care era evident un mod cert de profit (mă smiorcăi în favoarea băiatului, pentru că în adâncul meu ştiu că poate nu a profitat, dar în zadar, tribunalul e de neclintit)  

… mi se dă un sfat… relaţiile dintre băieţi şi fete sunt ca şi nişte afaceri… totul este o afacere… nu dai nimic fără să primeşti şi nu primeşti nimic fără să dai… stai, urmăreşti, analizezi, cântăreşti şi apoi te decizi dacă acest om vrea ceva de la tine sau nu…

… plâng, plâng amarnic şi parcă nu vreau să mă căiesc pentru ceva în care nu cred ….în adâncul meu simt altfel… dacă trebuia să analizez , să cântăresc, să urmăresc poate nici până astăzi nu aş fi vorbit cu băiatul ăsta… e superficial.. ce puteam să văd , judecând obiectiv… că nu vrea nimic decât să se joace, că pur şi simplu are el chef aşa să meargă cu cineva la film, la concert sau naiba ştie ce vrea cu adevărat… dacă judecam obiectiv, nici nu l-aş fi observat pe stradă, aşa cum nici nu-l observasem până la un moment dat…

… dar am ales să îmi ascult instinctul, l-am lăsat  pe el să decidă, el împreună cu providenţa divină au decis… să fii ales oare greşit!?…

… şedinţa se încheie şi mi se recomandă să îmi şterg lacrimile şi să merg la culcare… ca şi când ar fi uşor… îmi plânge sufletul pentru că nici de data asta nu a câştigat bunătatea, inocenţa, puritatea, pentru că zadarnice au fost rugăciunile mele de laudă trimise către ceruri…. îmi plânge fiecare celulă pentru că sinceritatea, onestitatea, iubirea, sunt aruncate undeva într-un colţ de suflet, amărât şi el de atâta răceala….

…. e chiar atât de greşit să crezi în bunătate … 

… nu mă doare că sufăr… mă doare că a câştigat superficialitatea lui, obiectivitatea părinţilor, răceala oamenilor… mă doare că mă plimb printre oameni de afaceri care îşi vând şi îşi cumpără peniteţe şi care fac un act de bunătate doar pentru că e profitabil şi face bine la imagine…

… mă doare că în adâncul lor oamenii îşi doresc căldură, iubire, mângâiere, îşi doresc bunătate, inocenţă, puritate, dar îşi reprimă toate de dragul unor afaceri… mă doare că şi el şi-a dorit şi încă doreşte… dar îşi reprimă pentru că… şi aici doar el ştie de ce…

… şi nu m-ar fi durut dacă mi-ar fi spus NU… dar mi-a spus NU ŞTIU… cu o mână îmi dă otravă şi cu cealaltă mă mângăie patern… nu a câştigat nici superficialitatea şi nici sufletul lui… e pasiv… totul e pasiv…

… şi acum o sa luaţi totul ca o plângere de milă… alegerea voastră… totul e o afacere, nu-i aşa!?… atunci mergeţi şi faceţi afaceri din vieţile voastre…

…întrebaţi-l vă rog împotriva cui se apără… împotriva mea!?… împotriva lui!?….

 ooo, dar să îi arătaţi o poză vă rog, şi să îi spuneţi că Ana întreabă… Ana… nu Oana…. Ana…. nici măcar nu mă vede… e orbit de superficialitate…

… în ciuda tuturor lucrurilor voi continua să cred în principiile mele… bunătatea şi iubirea va învinge într-o zi… voi doborâ o fortăreaţă imnesă şi nu se va scrie despre mine în ziar ci sufletul eliberat mă va răsplăti cu dragostea lui… doar atât cer… niciodată nu am cerut mai mult… decât dragoste… şi în naivitatea mea credeam că tu eşti capabil să mi-o dai…

… dar aveţi toţi dreptate… totul este o afacere… mergeţi şi faceţi afaceri din vieţile voastre…. eu o să stau aici, şi încăpăţânată cum sunt, o să continui să cred că vă înşelaţi… şi o să îmi cânt în linişte imnul…

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute

Nici rănile din piept nu dor

Cum dor acele braţe slute

Care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă

Ce-nseamnă-n luptă un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă ruptă

Când te ridici cu-n steag mai sus.

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

Nici ochii când în lacrimi ţi-s

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis.

… am pierdut o altă luptă… dar asta nu înseamnă că am pierdut războiul…

să aveţi o primă zi de cursuri minunată!!!!

… eu sunt doar o mică nebună care la un moment dat a avut curajul să se cunoască pe sine… eu cred în instinctul meu, şi cred că nu m-am înşelat în privinţa băiatului cu maşinuţe…

… cât despre noi doi… las lumea şi el să decidă , tot timpul , lumea decide…

PS „Dan, trebuie să vorbim … (dacă mai am cu cine)… putem să nu mai fugim de data asta… ”

În fiecare zi mă opresc

În galeria de artă a sufletului  meu.

Mereu aceleaşi portrete moarte îmi vorbesc.

Şi aproape că nu-mi mai ajung pereţii

Pentru toate chipurile uitate undeva

În cufărul amintirilor.

Deplâng buzele pecetluite,

Cândva atât de vii,

Cândva atât de iubite.

Va arde, curând, mica mea galerie,

În incendiul lacrimilor mele amare.

Ioan 6:70-71

Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.

Prelucrare după o predică a lui Ionuţ Benea – Biserica Speranţa, Cluj Napoca

Ne plac poveştile de succes care vorbesc despre transformarea în bine a unei persoane. Un om rău, o lepră a societăţii, un depravat, un ratat, un demon – are un moment de luciditate când îşi analizează viaţa şi decide să îşi schimbe drumul. Un om fără speranţă de a se mai integra în societate se întâlneşte cu Hristos, iar transformarea deplină îl face un binefăcător al societăţii. Un Saul rău şi crud îl întâlneşte pe drumul Damascului pe Isus Hristos şi devine apostolul neamurilor pe care le ura şi le dispreţuia ca reprezetant al celei mai rigide secte iudaice – fariseismul. Ne place să credem că şi pentru noi mai există speranţă pentru mai bine şi mai sfânt.

Dar oare cum privim un proces invers? Cum privim un bun, integru, altruist când cade în hăurile dezastrului personal? Cum îl privim când pasiunile îi doboară raţiunea? Cum îi vedem transformarea din rău în mai rău? Cum privim transformare unui sfânt în demon? Este posibil aşa ceva? Se întâmplă peste noapte?

Iuda a fost omul care a trădat. Evangheliştii îl amintesc foarte rapid, o scurtă consemnare istorică, ca şi cum ar dori să îi uite şi amintirea lui. Pentru că odată cu amintirea lui, îşi amintesc că cineva dintre ei a trădat. Putea fi oricare. Dar a fost Iuda Iscarioteanul.

Iuda a fost cu Iisus mai bine de trei ani. A văzut tot ce era de văzut: puterea lui Iisus, bunătatea Lui, dragostea pentru Dumnezeu Tatăl şi pentru oameni, autoritatea cu care acesta vorbea, semnele şi minunile pe care Le-a făcut. I-a văzut inima în profunzime: dorinţa de a plăcea Tatălui, transparenţa gândurilor, zâmbetul, înţelepciunea, rugăciunile, durerile. Şi totuşi…l-a vândut.

De ce a căzut Iuda Iscarioteanul? Şi care sunt treptele transformării din ucenic în demon?

Prima treaptă a căderii este faptul că Iuda a acceptat în viaţa lui un cui al Satanei: lăcomia. Evanghelistul Ioan consemnează că Iuda avea obiceiul să mai ia din punga/fondul comun/ă a grupului bani – Ioan 12:6. Cu siguranţă aceste mici lipsuri s-au repetat şi au fost cunoscute de unii dintre ucenici, chiar dacă nu s-a vorbit deschis despre ele. Iuda ştia că Iisus – care cunoştea inimile oamenilor, trebuie să îi ştie şi micile lui ,,afaceri necurate.”

A doua treaptă a căderii o vedem în faptul că Iuda a ignorat harul pe care Iisus Hristos i l-a acordat, manifestat în cadrul potrivit -grupul ucenicilor şi prezenţă Sa personală- pentru a se pocăi. Domnul ar fi trebuit să îl ia deoparte şi să îl avertizeze cu privire la slăbiciunea pe care o avea pentru bani. Apoi ar fi trebuit să îl sancţioneze. E paradoxal că nu a făcut lucrul acesta. Asta, deoarece apostolii nu au consemnat o astfel de discuţie particulară sau publică cu Iuda în această privinţă. E paradoxal ca Dumnezeu să ştie păcatele tale, dar să te tolereze pentru pocăinţă. Asta nu înseamnă că El nu le vede. Nici că le acceptă. Apostolul Pavel surprinde acest har pe care Dumnezeu îl acordă fiecăruia dintre noi în următoarele cuvinte: ,,Şi crezi tu, omule, …că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:3-4). Alte referinţe: Ps. 50:21; Ecl. 8:11; Isaia 57:11b.

A treia treaptă a căderii lui Iuda se observă în faptul că a tolerat păcatul în inima lui până ce aceasta s-a împietrit. Iuda a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavi, a scos demoni. Dar a ajuns în cele din urmă să devină el însuşi un demon. Dacă la început inima lui mai tresălta de durere când săvârşea o fărădelege, cu timpul conştiinţa lui a devenit de piatră. Un bătrân indian compara conştiinţa cu un triunghi cu vârfuri ascuţite care se învârte în craniul unui om. La fiecare păcat triunghiul se învârte şi provoacă dureri. Dar odată cu trecerea timpului şi cu învârtirea tot mai deasă a triunghiului, vârfurile se tocesc şi durerea devine suportabilă, chiar obişnuită şi nebăgată în seamă.

Iisus a încercat să trezească conştiinţa lui Iuda când i-a întins la Cina cea de Taină din odaia de sus bucata de pâine. Acest gest avea în sine un mesaj:,,Mai este şansă Iuda. Eu Însumi Mă dau pentru tine.” Mesajul a continuat şi în Grădina Ghetsimani, când Iisus i-a spus: ,,Prietene!”. Acestea erau semnale de iubire. Iuda le-a ignorat constant, deoarece păcatul făcuse inima lui ca o stâncă. Pentru el nu mai era cale de întoarcere.

Ultima treaptă a căderii lui Iuda au fost aşteptările neîmplinite. Iuda a fost dezamăgit de Iisus Hristos. El s-a simţit trădat, de aceea a trădat. Nu a avut nici o remuşcare când a făcut asta, deoarece tocmai în acea zi au fost trădate toate aşteptările şi pretenţiile lui. Coborâseră Muntele Măslinilor în aclamarea unei mari mulţimi din poporul adunat pentru sărbători la Ierusalim, şi în loc să focalizeze poporul pentru o răscoală masivă împotriva regimului din ţară, Iisus a plans. Doar atât a putut face bărbatul acesta puternic, aclamat de mulţimi şi venerat de atâţia? Acele lacrimi ale lui Iisus au fost marea dezamăgire a lui Iuda. Sacrificase atâta timp, fusese alături de el prin praful Palestinei şi pe dealurile Galileii, în bărcile care miroseau a peşte, iar acum totul a avut un final diferit de pretenţiile lui Iuda. ,,Trădarea” naşte trădare. Am să îl vând.

Satan a profitat de slăbiciunea lui Iuda pentru bani şi printr-un gând subtil a ajuns să îl posedeze. A ,,pedalat” pe punctul slab al lui Iuda Iscarioteanul şi l-a învins.

Aşa este păcatul. Este ca un belciug – o verigă – pusă în nasul unui animal, bou, spre exemplu. Odată ce ai pus această verigă în nasul lui, poţi să îl stăpâneşti foarte uşor, deoarece poţi introduce în acea verigă o bârnă cu un cârlig la capăt, iar animalul, oricât de puternic ar fi, trebuie să te asculte. Păcatul ne face vulnerabili dacă îl lăsăm să îşi facă cuib în viaţa noastră.

Iuda l-a vândut pe Hristos Iisus. L-a trădat. L-a aruncat în mâinile celor ce îi doreau moartea. Dar nu s-a mai putut pocăi. Nu a mai putut găsi în Iisus Hristos puterea de pocăinţă, ca şi Petru. Ca un ultim gest al disperării s-a sinucis. Şi totuşi…mai exista HAR.

Dar eu? Dar tu?

O să încerc de acum să mă uit pe net înainte să mă duc la un film… Aseară, rupt de oboseală şi cu o stare de spirit nu prea bună am insistat să mergem la “Atonement”. Filmul a început frumos, doar că după doar câteva minute mi-am amintit că am citit cartea. Speram să nu mai ţin minte mare lucru, dar după încă maxim 5 minute am avut un flash cu finalul (finalul-surpriză, evident). Aşa că m-am plictisit, în timp ce mă zbăteam să nu adorm şi să nu-i dezvălui Dianei finalul filmului (trebuia să fie o surpriză, după cum spuneam).
Mi-a stârnit foarte tare interesul reclama la ultimul film al lui Caranfil, “Restul e tăcere”. Mi se pare genială ideea, nu sunt prea convins de trailer, însă…

Pentru un regizor de talia lui şi o producţie atât de scumpă, parcă se putea investi totuşi într-o promovare ceva mai deşteaptă. Mai ales când vezi printre sponsori nume cu ceva experienţă în comunicare – Ogilvy, Foote (îmi cer scuze) Cone & Belding, McCann şi Odissey… Muzica de fundal, vocea aceea de reclamă la apă minerală, textul siropos, montajul – nimic nu te îndeamnă să aştepţi filmul cu nerăbdare. Teamă mi-e că în ultimii 5 ani dl Caranfil a cam ieşit din conştiinţa publică, iar generaţia care la “Filantropica” avea sub 15 ani (şi deci poate a ratat media buzz-ul creat de film) nu cred că o să înţeleagă mare lucru din motivele pentru care nu are voie să rateze “Restul e tăcere”.
Oricum, eu personal aştept cu nerăbdare data de 7 martie, când e anunţată lansarea oficială…