Generaţiei care nu-şi găseşte repere decât în indiferenţă.

Generaţiei căreia nu vrem să-i cunoaştem şi nici nu stăm să-i ascultăm sufletul.

Generaţiei care se scufundă în haos pentru că nu are repere…

Nu pentru că şi le-a pierdut.

Nici n-ar fi avut ce.

Repere nu a avut nici generaţia mea.

Dar a avut încrâncenare.

În fiecare dintre noi era atunci un Icar.

Iar zborul nu ne-a fost iluzie.

A fost vis.

Mai devreme sau mai târziu împlinit.

Indiferenţa unora şi altora…

Nu mai ascultăm de mult.

Cred că nici pe noi câteodată nu ne mai ascultăm.

Generaţiei nemulţumite…

Cum fiecare generaţie cred că a fost la rândul ei.

Unii au ştiut însă de ce.

Şi nu le-au permis altora să aleagă.

Au ales ei.

Post-scriptum

O dată cu reciclarea materialelor refolosibile ar trebui să începem să ne reciclăm şi sufletele.

Şi înainte de a vrea să salvăm planeta şi delfinii ar trebui să ne salvăm generaţiile.

Dar din asta unii n-ar avea nici un câştig, nu?

Şi nici nu cred că ar fi interesaţi să aibă.

Am cateva intrebari:

- daca pana la 50 de ani nu ti-ai ales singur repere morale si un model in viata, mai poate cineva sa o faca pentru tine?

- in Romania de azi, cine are cea mai mare nevoie de repere (nu reper) dupa care sa se ghideze?

- ce poate intelege un licean din Corabia sau un student din Targu Jiu dintr-un model gen “Maica Tereza” daca el nu are in apropiere niciun reper dupa care sa se ghideze?

- ce este mai util: ceva apropiat, tangibil, pe care il poti intelege sau o idee abstracta, nedefinita, atunci cand vorbim de exemple care sa ne faca sa intelegem diferenta dintre corect si incorect sau bine si rau?

Iar ceea ce intelegem noi de aici este ca:

In special tinerii au nevoie de repere corecte in viata. Dar reperele trebuie sa fie in primul rand intelese, reale, nu abstracte.

Presedintele trebuie sa fie la randul sau un reper. In intreaga societate.

Ma bucur ca Antonescu a avut curajul sa faca aceasta nominalizare. Ma bucur ca cel putin a fost deschisa o discutie. Si cel mai mult ma bucur ca inca exista repere in societatea noastra dupa care generatiile noi sa se orienteze in gasirea propriilor modele!

P.S. Cineva are chiar in propria casa un model moral… dar in afara casei promoveaza “modele” gen Ridzi, Udrea si Anastase. Ce sa intelegem din asta?

Statia de metrou langa care se afla apartamentul in care stau are 3 iesiri. Stiu asta pentru ca am iesit in 3 zile la rand pe la o iesire diferita. Dintre cele 3 iesiri, una e la aproximativ 100 de metri de scara blocului. Mai este una peste strada si mult mai in spate, si inca una destul de departe. Cand intru la metrou e simplu, pentru ca aleg varianta care e cel mai aproape. Cand ies, in schimb, ma orientez mai greu. 

In primele zile dupa schimbarea locuintei am iesit, dupa cum spuneam mai devreme, prin 3 locuri diferite. Asa ca data viitoare am luat-o invers si mi-am luat un punct de reper. Si pentru ca atmosfera era goala, m-am folosit de  inspiratia artistica a unui cetatean care, in trecerea lui prin acele locuri a simtit nevoia sa inscriptioneze pe pereti “Bruzli il bate pe vandam”.  Asa ca nimic mai simplu de acum inainte, mi-am spus

Incet incet, ruta dinspre metrou catre casa mi-a intrat in reflex, asa ca puteam fara nici o problema sa-mi termin ultimul capitol din Grisham inceput la Izvor pana ajungeam in fata scarii si trebuia sa scot cheile din geanta.

Pana intr-o zi cand, am coborat din metrou, mi-am pus semnul la carte si m-am indreptat spre scari, cand, ce sa vezi… peretele meu punct de orientare era gol golut. E de la sine inteles ca alte semne care sa imi sugereze pe unde sa merg nu erau si brusc, desi deja invatasem drumul, m-am dezorientat.  A fost suficient sa vina cineva si sa stearga urmele de marker de pe perete ca sa ma intreb cateva secunde daca am gresit drumul sau nu. Si acum ma intreb… cine a mazgalit peretele o sa stie vreodata ca gestul lui mic (si deviant, ce-i drept) a fost pretiosul meu punct de reper in drumul spre casa?

A.

Fiecare avem o lista cu personalitati demne de admiratie. Este o listã deschisã; mai adaugãm, mai stergem…Deoarece dispar ordonat, pe rând, ni-i putem imagina încolonati, câte unul, pe calea uitãrii. Brâncusi i-a vazut pe eroi sprijinind cerul…. Sau urcând spre cer…Pe vremea lui Brâncusi,  existau eroi  in viata. Existau repere, existau oameni credibili, oameni cu demnitate dobanditã înainte de-a ajuge demnitari, bugetari… La inaugurarea Coloanei Infinite trecusera doar douazeci de ani de la Razboiul de Reintregire. Tot in douazeci de ani, mai exact în ultimii douazeci de ani, au fost reduse la tacere si uitare rânduri, rânduri, de mari personalitati. Un pesimist mi-a spus azi, cã monumentul lui Brâncusi este coloana celor sugrumati de sistemul democratiei originale!

Quelques réflexions et outils indispensables sont présentés dans cette brochure dont la version papier existe également.

Istoria e o preocupare şcolărească cu un pronunţat caracter de inutilitate. Mulţi dintre creştini par să ştie asta de multă vreme, aşa că nu s-au preocupat niciodată să afle cum vine treaba cu Biserica. Unii s-au mulţumit să asculte  povestea cu Sf. Andrei şi creştinătatea de două mii de ani, transformând-o în normă şi unică istorie validă, alţii au fost convinşi (nu foarte dificil) că primii creştini erau baptişti sau penticostali. Apoi s-au interesat prea puţin cum s-au perpetuat ei până în prezent, atâta timp cât baptiştii, penticostalii sau ortodocşii (după caz) există în prezent şi sunt buricul spiritual – incontestabil – al lumii.

Mărturisesc că am avut în minte şi un asemenea public atunci când am scris ceea ce urmează. Mă mâna probabil şi oarece revoltă, dar şi tristeţea că lucrurile care ne stau destul de la îndemână ne rămân multora atât de străine. Că greşelile şi habotniciile evitabile vizbile acum în trecut, în istorie, devin stindarde false (şi îndrăznesc să zic că ridicole) ale viitorului.

Chestiunea mă preocupă de mai multă vreme, aşa cum s-a văzut şi cu altă ocazie, dar nu mă pretind un expert. Am citit relativ puţin (pentru cât e de vast domeniul) cu intenția de a încerca să înţeleg câte ceva. N-am pretenţia că înţelegerea mea e infailibilă, dar orice activitate individuală comportă anumite riscuri. Timpul, interacţiunea cu alţii şi providenţa lui Dumnezeu pot ameliora considerabil lucrurile pe care le-am prost-înţeles sau ignorat.

Am fost nevoit să mă documentez şi din pricini obiective: lucram la o carte care se ocupa de chestiuni de istoria Bisericii. Le cer scuze de pe acum cititorilor specialişti (în cazul în care vor fi), informându-i totodată că voi primi fără ifose eventualele observaţii folositoare. Nu consider nici că epuizez subiectele abordate, ci mai degrabă că schiţez o imagine cu privire la anumite chestiuni. Îmi asum amatorismul unei astfel de încercări.

***

Dacă Tertulian spunea că sanguis martyrum, semens christianorum, atunci poate că aşa e cel mai nimerit să încep, cu martirii. Deşi primul martir certificat este Ștefan, el nu constituie pentru cei care i-au urmat un prototip. Documentele ce au ajuns până la noi (diferitele acte martirice) şi care vorbesc despre martirajele din primele trei veacuri creştine fac mereu referire la Cristos ca model. Astfel că primul martir al Bisericii este doar cel dintâi într-o ordine numerică şi cronologică. Asta nu înseamnă că n-ar fi fost preţuit pentru sacrificiul său, ci doar că toate morţile martirice afirmau laolaltă adevărul credinţei creştine într-un Dumnezeu întrupat şi Treime.

De ce era persecutată totuşi această religie nesemnificativă venită din Palestina? Civilizata societate romană nu putea să admită, în ciuda pluralismului ei, ateismul, canibalismul, incestul şi orgiile. Atei – pentru că nu credeau în mai mulţi dumnezei, ci într-un singur Dumnezeu şi acela invizibil. Canibaili – pentru că mâncau trupul şi beau sângele cuiva. Incestuoşi – pentru că toţi sunt fraţi şi surori, dar nu se sfiesc să se căsătorească unii cu alţii. Orgii – ce altceva să fie mesele suspecte pe care le dau şi unde mai pui că se adună noaptea, în locuri ascunse…

Ca şi când astea n-ar fi fost de ajuns, această religie orientală obscură îşi revendică unicitatea şi valabilitatea universală. Dumnezeul creştinilor, o afirmă chiar ei, nu adminte concurenţă. El nu doar că nu luptă cu alţi zei, dar le contestă orice putere şi orice existenţă. Mai mult, se zice că Dumnezeul lor S-a întrupat (ceea ce e în mod clar în contradicţie cu orice idee despre un zeu onorabil) şi a murit pe o cruce, iar apoi a înviat. Creştinii se cred deţinătorii adevărului unic, depozitarii lui, de fapt. Nici măcar în faţa împăratului nu se pleacă, sfidându-l şi subminându-i implicit autoritatea. Toată buna convieţuire a cetăţenilor împeriului, pax romana însăşi sunt periclitate de existenţa acestei secte dubioase şi bizare. Pluralismul şi corectitudinea politică a vremii se vedeau primejduite.

Ignorarea nu părea să fie o soluţie. Zeii înşişi se răzbunau (?!) pe comunităţi din pricina răzvrătiţilor creştini, nu degeaba trimiteau molime şi catastrofe naturale. Prin aceste „semne divine”, se cerea, desigur, pedepsirea celor vinovaţi. Iar stârpirea acestor dereglaţi era indicat să-i vizeze cu preponderenţă pe mai-marii lor. Odată rămaşi fără conducători, se vor împrăştia şi vor dispărea pur şi simplu, nu? Nu! Surpriza a fost nu doar că n-au sucombat ca mişcare, ci au sporit, au câştigaţi noi adepţi.

Creştinii înşişi îşi socoteau martirajul (potenţial) ca fiind un semn al harului divin. Origen, de pildă, se plângea în vremea lui că lipsa persecuţiilor (în zona în care trăia) era un semn al nevredniciei generaţiei sale. Unele dintre actele martirice au fost consemnate cu scopul de a infirma tocmai această idee şi de a afirma răspicat că încă Dumnezeu e îndurător cu ai săi, oferindu-le şi altora harul martiriului (vezi actul martiric al Sf. Perpetua şi Sf. Felicitas). Aşadar, unele dintre aceste relatări nu erau menite în primul rând să rămână mărturii peste secole, ci se adresau unor destinatari contemporani cu autorii şi martirii. Referirile la moartea lui Cristos sunt sugerate adesea în aceste consemnări. Astfel că martirii sunt cei găsiţi vrednici de a-L urma în moarte pe Domnul lor şi de a împlini în trupul lor ce lipsea suferinţelor Lui (Col. 1:24).

Ameninţarea torturilor şi concreteţea morţii curăţau Biserica de laşi şi de prefăcuţi. Problema e, cu siguranţă, mai complicată, dar rămâne un fapt că nu oricine putea să reziste spectrului întunecat al pericolelor.

Martirajul, oricât de dorit şi de glorios, nu trebuia căutat cu orice preţ. Sf. Policarp, ucenicul apostolului Ioan, a plecat – la insistenţa apropiaţilor – din Smirna când a fost căutat. În mod similar, Sf. Ciprian al Cartaginei s-a refugiat şi el din calea urmăritorilor, deşi îşi dorea cu ardoare să capete cununa de martir. Pentru a fi considerat valabil, martiriul trebuia să survină împotriva voinţei mucenicului şi să fie inevitabil. Unii căutau să câştige numai faimă de pe urma acestei experienţe. Speranţa de viaţă era oricum foarte mică, dar măcar mureau cu glorie. În orice caz, azi, când lucrul cel mai de preţ este să-ţi aperi viaţa şi să o faci confortabilă, chiar pare straniu cum ar putea unii să caute moartea martirică. E încă o dovadă – indirectă, dar nu mai puţin grăitoare – cu privire la atracţia pe care o manifesta sacrificarea creştinilor.

Era nevoie de multă pricepere. Cei care se confruntau cu moartea trebuiau să vadă când să îşi aducă mărturia finală în favoarea credinţei lor şi când să se ferească din calea persecutorilor. Antonie cel Mare a părăsit pustiul egiptean (potrivit spuselor lui Atanasie), îndreptându-se către Alexandria în speranţa că va avea parte de „favorul” martiriului. Dar nu i-a fost hărăzit. Aşa că, după ce i-a încurajat pe cei martirizaţi, s-a întors la asceza lui în izolare de lume.

Nu se ştie cu precizie nici câte persecuţii au fost, nici câte victime. Se estimează că ar fi murit între 3.000 şi 10.000 de creştinii. Tradiţii medievale vorbesc despre 10 persecuţii, dar numărul este ales simbolic, reluând cu semn schimbat cele zece urgii care s-au abătut asupra egiptenilor. Iată însă câteva nume de împăraţi romani în timpul cărora au existat priogoane: Nero, Domiţian, Galeriu, Traian, Marc Aureliu, Comodus, Elagabalus. Cele mai crunte au fost în timpul lui Decius (mai ales după edictul din 250, care deschidea practic drumul persecuţiei generalizate în Imperiul Roman) şi în vremea lui Diocleţian şi al tetrarhilor cu care împărţea conducerea imperiului (~303-304).

Citite azi, poveştile astea sună fain, eroic. Sunt ca nişte filme care te ţin în priză. E un alt soi de entertainment, dacă nu ai grijă. E vorba de oameni totuşi. Mai mult, de oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Dumnezeu („fanatici fundamentalişti” – vor zice unii). Au murit copii, au murit femei ce încă alăptau (Perpetua), lăuze (Felicitas), bătrâni onorabili (Policarp), aristocraţi şi sclavi, femei şi bărbaţi laolaltă. Metodele de tortură erau foarte inventive, de la arena fiarelor, la rug, cruce, moarte prin fierbere, schinjuiri, mutilări, decapitări etc. Presiunile psihice asupra lor erau foarte mari. Mai toţi aveau familii, prieteni, relaţii. Unii dintre aceştia îi încurajau să moară pentru credinţă, însă alţii îi rugau stăruitor să renunţe la creştinism.

Dintre cei judecaţi, unii cedau şi îşi renegau credinţa, fiind apoi eliberaţi, alţii reveneau asupra mărturiei şi mureau ulterior împreună cu cei fermi şi inflexibili. S-au stabilit chiar grade ale apostaziei: sacrificati (cei care au adus jertfe zeilor), thurificati (cei ce au ars doar tămâie în cinstea zeilor), libellatici (care au obţinut pe bani un certificat din partea autorităţilor cum că ar fi adus jertfe, dar nu aduseseră – acest certificat este impus în vremea lui Decius), acta facientes (cei care au tăgăduit la interogatorii că ar fi creştini). Problema reprimirii lor în biserici a fost una spinoasă. A generat chiar şi schisme locale temporare.

Biserica nu se confrunta însă numai cu ameninţări fizice, ci avea de înfruntat adversari ideologici. Circulau tot felul de erezii, pe de o parte, iar filosofii păgâni asaltau teoretic credinţa creştină, pe de altă parte. Dar despre acestea cu altă ocazie.

Bibliografie (folosită şi/sau recomandată):
1. Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
2. Comby, Jean, Să citim istoria Bisericii, traducere de Mihaela Voicu, Bucureşti, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, vol. 1, 1999.
3. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, SMR, 1992.
4. Schaff, Philip, History of the Christian Church, Volume II: Ante-Nicene Christianity. A.D. 100-325, Grand Rapids, MI: Christian Classics Ethereal Library, http://www.ccel.org/ccel/schaff/hcc2.html. Această carte, precum şi altele, pot fi descarcate sau citite pe site-ul http://www.ccel.org/.
5. Actele martirice, traducere de Ioan Rămureanu, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, PSB 11.

Greşit: proliferarea homosexualităţii este unul dintre semnele clare ale actualei crize a valorilor si reperelor.

Corect: homosexualitatea nu proliferează, iar dacă ascultăm mai mult Ceaikovski sau Enescu decât Blondy, dacă ne uităm mai mult la fotografii cu operele lui Michelangelo sau Tonitza decât la pozele din revista “Cancan”, dacă învăţăm mai mult din ce au spus Socrate sau Noica decât din ce spune Dan Diaconescu, dacă citim mai mult din ce au scris Marguerite Yourcenar sau George Călinescu decât din ce-a scris Corneliu Vadim Tudor, dacă ne uităm la mai multe filme cu Marlene Dietrich sau Maia Morgenstern decât cu Oana Zăvoranu şi dacă ascultăm mai multe emisiuni radio realizate de Neculai Constantin Munteanu decât de Daniel Buzdugan, vom combate cu succes criza valorilor şi reperelor.

Nota 1: “A prolifera” înseamnă, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, 1. “a se reproduce, a procrea”; 2. (fig.) “a se înmulţi exagerat de rapid”. Cercetările realizate până acum susţin că procentul de persoane homosexuale se menţine constant, în timp. Dacă însă în ultimii 15-20 de ani aţi văzut sau aţi auzit că 100 de oameni dintr-un total de 300 de cunoscuţi de-ai dumneavoastră (amici, colegi, vecini, administratori de bloc – în fine, cunoştinţe) au devenit homosexuali sau lesbiene sau au făcut copii care acum, în preajma majoratului, se identifică în marea lor majoritate drept homosexuali sau lesbiene, atunci este cazul să ne alarmăm, căci în ritmul acesta neamul omenesc riscă să se stingă în următoarele două secole!

Nota 2: Senzaţia că homosexualitatea ar prolifera provine din faptul că, în secolele XX şi XXI cenzura şi omisiunea exercitate asupra ei în secolele anterioare s-au diminuat, cum era şi normal în trecerea dinspre regimuri autocratice spre regimuri democratice. Altfel spus: homosexualitatea care înainte exista, dar nu se vedea, este una şi aceeaşi cu aceasta care există şi se şi vede, azi.

Nota 3: Dintre numele consacrate menţionate mai sus, Ceaikovski, Michelangelo, Socrate şi Neculai Constantin Munteanu sunt homosexuali, iar Marguerite Yourcenar şi Marlene Dietrich sunt lesbiene. Aceşti oameni au dăruit lumii valoare (artistică, intelectuală, morală, etc.) şi constituie nişte repere în aceeaşi măsură ca personalităţile heterosexuale enumerate alături de ei (Enescu, Tonitza, Noica, Călinescu, Morgenstern).

Nota 4: Domnitorul Petru Cercel însuşi, pomenit anterior cu referire la spiritul naţional, este descris astfel în prezentarea Muzeului Poliţiei Române din Târgovişte: “reprezentant strălucit al umanismului românesc, a transformat casa domnească într-un adevărat palat cu etaj şi a construit o nouă biserică domnească legată printr-un pod acoperit de locuinţa domnitorului, astfel încât acesta putea veni să asiste la slujbele religioase fără a mai fi obligat să iasă afară. Tot Petru Cercel aduce apa în cadrul Curţii Domneşti prin ţevi din lemn de pin, amenajând în spatele palatului grădini frumoase alla italiana în care erau şi trei fântâni arteziene.”

Ziua Internationala a Muncii, 1 Mai, se sarbatoreste in toata lumea in memoria miscarilor de protest ale proletariatului, ce au izbucnit in cea de-a doua jumatate a sec al XIX-lea, aceasta sarbatoare fiind cea mai mare a social-democratiei.

1 Mai a devenit sarbatoarea muncii in mai toate tarile lumii, diverse manifestari capatand amploare pe masura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi sa fie libera.La noi, aceasta zi a fost sarbatorita pentru prima data de catre miscarea socialista in 1890.

Una peste alta, PSDul mai rupe si el niste voturi de la saracii romani debusolati care se vor bucura la micii invartiti de Vanghelie pe degete in Parcul Izvor din Capitala. Daca vrei insa sa stii cam ce se mai poate face de 1 Mai in tara, iata cateva repere:

Concert Busta Rhymes, in deschiderea Clubului Bamboo Mamaia

Concert Omul Cu Sobolani si Snails in Vama Veche

Petrecere 1 mai muncitoresc – O petrecere cu clasa cu DJ Bhoris; Club A din Bucuresti

1 Mai cu Sam Obernik (membra/chitarista a band-ului Britney Spears) la Turabo Society Club din Bucuresti

1 Mai Muncitoresc – Epocalul de aur cu Andreea tot din Bucuresti

Concert Directia 5 & friends la Silver Church din Bucuresti

In Fire de 1 si 2 Mai pana in zori este intrarea libera

1 Mai … mai muncitoresc ca-n Vama – petrecerea meseriilor (dresscode) cu Bazooka; Goblin tot in Bucuresti

Concert tovarasesc Timpuri Noi la Clubul Taranului din Bucuresti

Gastromusic la Papa la Soni – lansarea albumului Luna Amara la Vama Veche

MTV Days – Insane, Corina, Andra, Puya, Simplu, Vita de Vie, Zdob si Zdub in fata Obeliscului de pe plaja de la Costinesti

Îl cheamă Joe Castillo. S-a născut în Mexic şi locuieşte în America. S-a pregătit să fie pastor, dar arta – de care s-a contaminat încă din pruncie – nu s-a dezlipit nicicum de inima lui. Aşa că spune poveşti în… nisip. Totul se desfăşoară în timp real. O îmbinare de muzică, lumină, culoare şi… mişcări pricepute ale mâinilor.

Iată cum vede el patimile lui Christos.

Sand Art. Sand Story.

Acest tip de artă are ceva din vremelnicia existenţei. În conglomeratul de evenimente posibile răstignirea, suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea pot să rămână nişte accidente neglijabile. Foarte interesant cum Cel etern S-a făcut efemer ştiind prea bine că riscă să cadă în uitare. Recent am văzut un documentar de vreun ceas plin de tot felul de dovezi împotriva unui Christos istoric şi biblic.

Nu, disputa nu e între ăia mintoşi care nu pot „admite” existenţa unui personaj precum Isus şi cei încuiaţi care aleargă după mituri. Nu se dă o luptă între emancipaţi şi retrograzi. E mai simplu: sunt cei care cred în Scripturi şi cei care cred în altceva. Pentru cei dintâi, e de ajuns un filmuleţ ca acesta, un desen în nisip, un zvon, o părere, ca să le consolideze credinţa şi să le mişte resorturile interioare. Toată haita danbrownilor nu face cât o mână de nisip bine pus în scenă.

Îmi pare că istoria patimilor este mai reală cumva povestită cu nisip. Ce sunt trei ani în noianul anilor? Ce sunt trei zile într-o viaţă de om? Ce e o moarte într-o lume disperată? Ce mai contează? Vine vântul, dă ploaia… s-a dus. Povestea asta e frumoasă tocmai pentru că e contestabilă. Altfel n-ar avea niciun pic de discreţie, niciun dram de mister. E ca în scrierile fantastice. Trebuie să decizi dacă faci pasul decisiv şi crezi în… basme. Dacă te laşi convins de faptul miraculos. Sau cobori spre straniu. Da, a fost, dar există o explicaţie raţională. Trebuie s-o descoperim. După părerea mea, întregul contact cu creştinismul şi cu Dumnezeul creştin stă sub semnul fantasticului. Când ai părăsit momentul de ezitare, fie ţi-ai pierdut minţile şi crezi în poveşti, fie, ca orice om cu scaun la cap, retezi misterul, inexplicabilul şi încerci să fii rezonabil.

Iaca fantasticul: Christos a înviat! Adevărat a înviat?

Dorind să-mi satisfac o curiozitatea – pur şi simplu nu ştiam cum arată Philip Yancey –, am dat peste un interviu pe care autorul sus-numit l-a acordat lui Dean Nelson de la Point Loma Nazarene University, în seria Writer’s Symposium By The Sea, pe data de 8 februarie, 2008.

N-am de gând să traduc interviul, ci doar să punctez (pentru cei care vor să ştie cam despre ce e vorba) câteva idei pe care le enunţă Yancey. N-am citit foarte multe dintre cărţile lui, dar îi apreciez abordarea. Iar faptul că mărturiseşte mereu că încearcă să se dezintoxice de fundamentalismul sudist este un mare plus, cu siguranţă.

Începutul e foarte interesant prin faptul că vine să contrazică atât de clamata simplitate a lumii, a lucrurilor. Yancey susţine că nu e adevărat că totul e foarte simplu de înţeles. Dimpotrivă, că viaţa i s-a complicat din pricina creştinismului şi din cauza lui Christos. Că fiecare problemă poate avea mai multe faţete, lumini şi umbre.

Apoi continuă, spunând că autorii ruşi (iar dintre aceştia se detaşează pentru el – după cum puteţi vedea din Cu sufletul rămas în viaţă – Tolstoi şi Dostoievski) şi Shakespeare au surprins experienţa umană mai bine decât orice psiholog/psihiatru. De fapt, mai bine decât toate tratatele laolaltă, pentru că au cunoscut foarte bine natura umană şi au reuşit să exprime lucruri universal valabile. Nu prea am auzit americani făcând asemenea afirmaţii.

P.Y.  vorbeşte de procesul creaţiei. Scrisul, zice el, este un act psihotic. Interesantă ideea şi explicaţia.

Mai puteţi afla şi despre prânzul luat în compania celor de la U2, despre accidentul pe care l-a avut în 2007 sau sfaturi pentru scriitorii aspiranţi. Totul pigmentat cu umor, ironie, autoironie. Un interviu agreabil, dar nu lipsit de idei. Pentru cititori, se completează portretul desprins din scrieri cu prezenţa concretă a autorului. Cred că merită experienţa.

Umbla un zvon că ar urma să vină în România, însă se pare că deocamdată nu se va întâmpla. Mă întreb cum ar arăta audienţa unui atare vorbitor.