Criza egal vanzari mai mici egal venituri mai reduse egal cheltuieli mai greu de sustinut egal taieri de costuri. Acestea din urma se pot realiza prin disponibilizari sau reduceri salariale, renegocieri cu furnizori de produse sau spatii inchiriate, externalizarea unor activitati, eficientizarea altora, reducerea consumului si variantele pot face subiectul unui articol intreg separat. Care sunt insa cele mai sigure metode de a da gres?

De la varful piramidei in jos, cererea sau impunerea unei schimbari in cadrul firmei in sensul reducerii costurilor dar fara ca top managementul insusi sa-si schimbe atitudinea. Asa se intampla cand entuziasmul ideii este mai mare decat planificarea la rece a masurilor necesare, cand masurile de moment sunt implementate fara o analiza prealabila, fara o re-planificare a activitatilor in conditiile date de redimensionarea resurselor disponibile si fara ca masurile sa fie acceptate si adoptate de membrii echipei. Este ca si cum ar merge intr-o directie necunoscuta.

Urmeaza lipsa de incredere dintre management si angajatii din pozitiile de executie fapt ce duce la subminarea activitatilor firmei. Deseori managerii considera ca deciziile nu se discuta si trec peste prezentarea masurilor si pregatirea angajatilor in vederea implementarii lor iar acestia din urma considera ca managerii stiu mai bine ce se va intampla cu compania dar in mod intentionat evita comunicarea cu angajatii. Rezulta un butoi de pulbere si o lipsa de determinare.

Ca in orice activitate, un om este numit responsabil de implementarea unui program de masuri de reducere a costurilor. Drumul spre esec este pavat cu bune intentii. Ce folos daca cel responsabil nu are experienta unor momente similare sau nu are expertiza acestui tip de activitati sau capacitatea de a prevedea efectele masurilor? Prea multe firme dau gres in acest fel.

Patronii cu dare de mana prefera alte metode. Angajeaza consultanti care sunt foarte bine pregatiti teoretic dar la nivel practic stau mai rau decat proprii angajati care cel putin cunosc resorturile care au facut compania sa prospere sau sa decada. Cei mai buni dintre consultanti au in spate aproape o viata in care si-au desavarsit metodele de lucru proprii, implementate cu succes de-a lungul timpului in diverse proiecte. Dar mai sunt ele valabile intr-o perioada de criza? Pot fi adaptate programele pe termen lung pe care le promoveaza consultantii la masuri corective rapide?

In plus taierea masiva a costurilor dintr-o parte poate insemna privarea de resurse in alta parte asa incat activitatea firmei are de suferit inca si mai mult. Increderea este zdruncinata de lipsa unor perspective pozitive reale asa incat drumul spre faliment devine cu sens unic.

De multă vreme presa îi suspectează pe câţiva înalţi demnitari că mediul academic ori şcolile înalte prin care au trecut nu le-au asigurat cine ştie ce competenţă în domeniul activităţii social-politice. Au acumulat, în schimb, o însemnată cantitate de neologisme „preţioase”, numai bune spre a-şi demonstra loruşi ce multă ştiinţă de carte au, deşi sintaxa precară demonstrează contrariul. De aceea, comportamentul lor rămâne unul neaoş, venind dintr-o istorie a minimei civilizaţii, dominată de înapoiere şi sărăcie. Inclusiv intelectuale. Iată de ce fac vâlvă în spaţiul mediatic tot felul de fapte reprobabile, proastă-creştere şi imoralitate, vorbe de clacă rostite ca mari adevăruri. Doar se adresează unui „stupid people”.

N-ar trebui ca fruntaşii să ne fie modele demne de urmat? Căci nu neapărat din cauza proastei guvernări, a deciziilor nefundamentate ori nesimţite se generalizează neîncrederea poporenilor, cei mai mulţi neavând habar de managementul politic, cât datorită faptelor şi vorbelor neobrăzate, a minciunilor sfruntate care nu-i mai păcălesc nici pe copii. În spatele tuturora se străvăd setea neostoită de putere şi egoismul, mai josnice decât oriunde în lumea civilizată. Drept consecinţă a unei atari purtări, se percep tot mai clar viclenia, duşmănia şi încălcarea înţelegerilor între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi guvernaţi. Numai că şi putere, şi opoziţie au de gestionat împreună treburile ţării, fiecare cu rolul ei: una să-şi pună în operă programele pentru cetăţeni, iar alta să o critice, să nu o scape din ochi. Împreună constituie faţa şi reversul imaginii unice a politicianului român, responsabil faţă de votul alegătorilor. Responsabilitate făcută uitată după obţinerea sufragiilor, când, golăneşte, batjocoresc poporul numindu-l în scârbă gloată, plebe, mulţime, populaţie şi chiar prostime. Ca să nu mai adăugăm şi măscările.

De aceea, episodul cu biciul, ori harapnicul dlui Boc, ditai prim-ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, n-a primit încă replică pe măsură. O asemenea nesăbuinţă ar fi trebuit să-l măture imediat din viaţa publică, nu doar politică. Luaţi cu bălăcăreala zilnică, ne-a scăpat semnificaţia joasă a faptei. De la cronicari citire, biciul, harapnicul, gârbaciul, topuzul sunt simboluri dureroase ale supuşeniei perene, imprimate de veacuri în mentalul colectiv, semne ale lipsei de reacţie împotriva celor ce ne ştrangulează dreptul divin la libertate, căci am rămas obedienţi merei uzurpatorilor dinlăuntru şi vecinilor hrăpăreţi. Această „forma mentis” ultragiantă, extrasă din ideologii imperiale, e reînviată în faţa cetăţenilor noii Europe: trăim într-o promiscuitate pseudofeudală alături de cei ce ne jefuiesc şi ne asupresc, iar revolta ne dă ghes o dată la două generaţii irosite. Fiindcă mămăliga românească nu explodează.

Biciul, harapnicul şi gârbaciul ne vin din istoria plină de osândă a Evului Mediu. Aduse din orientul osmanlâu şi mujic, sunt preferate mai ales de fanarioţi pentru îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor, pentru estorcarea ultimei picături de strânsură şi strâmtorarea rumânilor, a vecinilor, a ţăranilor clăcaşi. Cu asemenea scule de tortură ispravnicii, agii, vechilii strângeau dările şi birurile ori menţineau în frâu talpa ţării: „îmi voi împleti biciul în piele de rumân”, ne îngrozea aga Costache Chiorul pe la 1830. Mai devreme cu un secol, C-tin Mavrocordat foloseşte gârbaciul ca să siluiască boierimea autohtonă şi să stoarcă tot rodul muncii silnice. Îi promisese sultanului în schimbul caftanului, tuiului şi topuzului că ştie cum să plătească un haraci de zeci de ori mai mare decât cel cerut, lecuindu-i pe români de „lene” cu gârbaciul. Vezi că şi pe atunci eram „neproductivi”. Însă neamul acesta veşnic docil nu a putut niciodată înţelege de ce trebuie să fie productiv pentru îmbuibarea altora. Şi apoi, unde s-au mai văzut robi productivi?  Căci naţiunile Apusului au prosperat doar în libertate. A lor. A noastră a fost mereu jugulată de diriguitori „mari şi tari”, străini de durerile celor mulţi.

Universitarul de drept constituţional, un anume Boc, fiu de harnic ţăran ardelean, băgat iată pe nedrept de odraslă în ocară, nu se lasă mai prejos, ameninţându-şi şi el concetăţenii cu biciul: “Ia daţi-mi un bici…, că cu ăştia trebuie făcută … ordine” (Scuzaţi. Am sărit peste un dezacord! n.a.). Să fie vorba de „Ordnung und Disziplin”? „Începem de la Parlament şi mergem mai jos cu biciul, mai departe”… Parlamentul fiind simbolul democraţiei, al suveranităţii şi al libertăţii României! Pe care îl calcă în picioare ca apoi să deplângă neîncrederea otova în „clasa politică”. Mai ţineţi minte poza marţială a lui Hitler cu biciul ameninţător în mână? Căci şi naziştii au ales biciul ca simbol al atotputniciei fuhrerului. Între Mavrocordaţi şi Boc, trei secole de sugrumare a libertăţilor, trei secole de război primitiv cu propriul popor. Se vede clar că nu l-a luat gura pe dinainte, ci aşa gândeşte. Îşi urăşte neamul în care s-a născut. Din contribuţia căruia îşi hrăneşte copiii. Nu e singurul. Seară de seară tovarăşii săi în frunte cu alt posesor, de astă dată de buzdugan ridicat spre cer, ne ameninţă nu numai cu biciul, ci şi cu foamea, cu tăierea salariilor, a ajutoarelor sociale, ori că ne umflă dările şi preţurile. Cică, în nimicnicia noastră, halim ca sparţii şi consumăm curent mai mult ca nemţii. Pe deasupra, mai şi cârcotim.

Rătăciţi de tradiţie şi de cultura străbună, pe care au abandonat-o în sărăcie lucie, au picat din mediu academic tocmai în clasa maneliştilor, pe care, radiind de fericire, îi citează copios, ori le lălăiesc ahturile de baştani şi gologani dând cu căciula de pământ. Ca-n dosul crâşmei „La ultimul leu”. Astfel economia, sociologia, politologia care i-au călăuzit pe alţii afară din criză, au ajuns „ştiinţele lu’ Peşte”.

Criza asta nu e economică, nici politică, ci boală a imposturii.

Petru Tomegea

]]> http://routelange.wordpress.com/2009/09/07/site-uri-care-te-ajuta-sa-fii-responsabil/ Mon, 07 Sep 2009 10:44:58 +0000 Radu Acsinia http://routelange.wordpress.com/2009/09/07/site-uri-care-te-ajuta-sa-fii-responsabil/ http://capshunik.wordpress.com/2009/09/06/singurul-vinovat-esti-tu-taci-si-inghite/ Sun, 06 Sep 2009 18:52:33 +0000 capshunik http://capshunik.wordpress.com/2009/09/06/singurul-vinovat-esti-tu-taci-si-inghite/

V-ati gandit oare de ce tot timpul cand esuam  undeva sau in legatura cu ceva, tot timpul ne lamentam si cautam un vinovat?  Cautam sa spunem ca cineva e vinovat pentru ceea ce ni se intampla,si nu noi. Nu deciziile noastre. NU. Ci tot timpul altcineva este de vina nu? Cand la scoala ai numai note rele, profesori nu sunt indulgenti, asa e? Cand la servici te prezinti din ce in ce mai prost, seful si colegii sunt de vina. Cand ceva scartaie in relatia ta, nu tu esti de vina, ci partenerul. Daca s-a intamplat cumva sa se intample cineva, noi tot timpul suntem victima. Si cand nu putem gasi vinovati pentru ceea ce s-a intamplat sau pentru ceea ce suntem, in mod sigur vinovat e Dumnezeu! Daca nu ai devenit ceea ce ai dorit, este pentru ca parintii tai  nu au investit indeajuns in tine nu? Daca ai ajuns sa fii un ratat in viata sociala, este pentru ca ceilalti au ceva cu tine, nu tu ai o problema.

TREZESTE-TE!!!! Nimeni nu e vinovat ca TU esti o victima. Nimeni nu e de vina ca TU nu stii sa-ti rezolvi probleme. Nu Dumnezeu trebuie sa-ti traiasca viata, ci TU!  Inceteaza sa mai faci pe victima. Inceteaza sa ai tot timpul scuze la cum te comporti. Nu exista asa ceva.

La fel cum copiii isi aduc jucariile stricate la noi cu lacrimi in ochi ca sa le reparam, mi-am adus visele zdrobite la Dumnezeu fiindca El este prietenul meu. Dar apoi, in loc sa-L las sa lucreze singur in pace, am stat pe langa El si am incercat sa-L ajut prin propriile mele metode. In final, mi le-am luat inapoi si am strigat: “Cum poti fi atat de incet?”  DA! am incercat sa caut un vinovat in toate. Mi-a placut sa fiu in postura de victima. Ne simtim bine in postura de victima nu? Ne simtim bine cand permanent dam vina pe cei din jur. Sa-ti spun ceva, o noutate pentru tine dragule, daca esti un RATAT/ RATATA esti pentru ca asa vrei tu sa fii, nu pentru ca cineva te-a facut asa! Avem un obicei extrem de prost. Vaicareala. Zi de zi nu facem nimic si ne tot plangem de lantul de esec din viata noastra. Ne placem sa ii facem pe ceilalti responsabili de toate. Toata lumea are probleme. Dar altii, spre deosebire de tine, care stai si din vacareala ai facut un sport international, ei fac ceva cu viata lor. Incearca sa repare ceva.

Observ ca a devenit o moda sa te vaicaresti. Sa te plangi de tara, de conducere, de situatia financiara, de casa in care locuiesti, de vreme…etc… Niciodata nu vei fi multumit cu nimic. Tot timpul vei bombani si vei fi un ursuz.  Asa ca, un sfat de la mine: “Taci si inghite! Devino responsabil”

Deci fara a avea vreo legatura cu alianta de trista amintire (D punct A punct) si fara a pretentii de puntuatie ori ortografie am decis sa fac un blog pentru ca sa afle tot romanu cum e sa fi om politic intro tzara asa de frumoasa si sa te intereseze de propriul tau popopr de oamnii tai astfel incat sa vada toti dusmani ca pentru oameni ca noi nu exista stavile sau stavilare prea mari ca sa ne impotmoleasca din drumul nostru pentru propasirea acestui popor punct

Acestea fiind zise sper sa ma intelegi si pe mine cum vreau sa fac cu acest blog astfel ca sa vedem cu totii tot ce am de zis. Si nu uita cu cine votezi!…

Fi responsabil

foto: resursadefun.ro

Se aude ca fortele de ordine se vor suplimenta cu inca 2000 de agenti

Si zece mii daca s-ar mai angaja, situatia va fi aceiasi !

Degeaba se umplu strazile cu politisti daca cei ce s-au obisnuit sa sfideze legea sunt convinsi ca mare lucru n-o sa li se-ntample. Mai o slabiciune a sistemului speculata abil de un avocat bine motivat, mai o spaga unde trebuie, mai un certificat medical – spectrul puscariei nu prea mai sperie !

Cei responsabili oare sa nu-si dea seama ca buba nu-i in numarul ”insuficient” de aparatori ai legii, ci in modul de perceptie a sistemului justitiar ?
Care perceptie ar putea fi schimbata radical doar prin aplicarea unui singur cuvant – intransigenta !

Am vazut pe tramvaie un nou aptipild.

Ideea este una buna, insa oamenii nu pot prelua o informatie decat prin puterea exemplului.

Chiar credeţi ca acest tip de campanii au vreun efect asupra şoferilor? Mi-as dori enorm de mult.
Pai sa vezi bun simt si responsabilitate la greu, când se pleacă de la serviciu . Regula junglei: cel mai tare supravieţuieşte, mă doare-n cur de restul şoferilor.

ROMÂNIA e o tara in care BUNUL SIMT SI RESPONSABILITATEA in trafic exista doar in dictionar, in orele profesorilor de traseu si legislatie, in mintea unor incepatori si doar a celor cativa soferi destepti.

Cum zicea o vorba “cel mai destept cedeaza”

BAU,

–
“Le Notti di Cabiria” – The best movie I’ve seen. The one movie I recommend seeing to anyone I know over 15 years of age. The one movie for which I would change my Gmail signature Go see it now! Read about it on my blog:
http://tinyurl.com/6p4n3y

Primul meu blog…Închid ochii pentru câteva secunde şi mă concentrez. Cu ce ar trebui să încep? Să vorbesc despre mine? Nuuuuuu! Nu ar avea rost acum. Să povestesc cum şi de ce m-am decis eu să îmi fac propriul blog? Din nou nuuuuuuuu! s-au scris deja prea multe pe această temă…Deci am să incep pur si simplu!

La început de noiembrie am ieşit să mă plimb pe străzi. Da! Fără scop, fără să mă îndrept undeva anume, doar aşa…să mă plimb, să respir, să privesc, să am încă senzaţia aceea de vară care a uitat să mai plece. Duminică dimineaţa, puţine magazine deschise, acelaşi zgomot sâcâitor de trafic, praf, clădiri vechi, câini, oameni grăbiţi…În lumina călduţă a zilei Bucureştiul meu arată respingător. Încă îmi amintesc cum am ajuns prima dată aici, cum oraşul mi se părea fascinant, cum voiam să descopăr totul: teatre şi cluburi, parcuri şi baruri, muzee şi magazine…dar acum am obosit. La început de noiembrie mă gândesc la toate schimbările din viaţa mea, schimbări care au avut darul de a mă surprinde si de a modifica puţin felul meu de a gândi şi de a înţelege. Mă uit în urmă şi, uneori, am impresia că nu mă mai recunosc.

La început de noiembrie m-am trezit în apartamentul meu micuţ, undeva aproape de Universitate, gândindu-mă cu un uşor sentiment de regret (sau dor?) la viaţa de cămin la care mă grăbisem, cu bucurie chiar, să renunţ. La camin rareori ai spaţiul tău, timpul tău…dar să fim serioşi! nici nu îţi doreşti asta prea mult. Eşti tânăr, vrei să te distrezi nebuneşte (să simţi că eşti tânăr, nu?), să râzi în fiecare zi, să iubeşti, să deschizi ochii şi să îţi vezi prietenii, să dormi puţin (la vârsta asta somnul pare teribil de inutil!), să exagerezi puţin (din nou, să simţi că eşti tânăr, că acum e momentul tău, că mai târziu nu o să mai ai timp sau chef)…Toate astea îmi plăceau la cămin, dar cel mai mult îmi plăcea să îmi fac prieteni noi, să mă trezesc dintr-o dată că oameni pe care îi ştiam de câteva săptămâni, sau poate zile, îmi sunt prieteni pentru că la cămin trebuie să împarţi totul, de la mâncarea pe care ţi-o trimite mama de acasă la sentimente şi emoţii, de la cărţi, cd-uri, muzică bună (sau mai puţin bună ), pixuri, creme, cursuri, la idei şi amintiri. Şi uite aşa nu mai înţeleg de ce am vrut eu să mă mut la apartament. Bine, bine! sunt anul 3, lucrez şi vreau să pretind că sunt responsabilă; mai vreau, probabil, şi colţişorul meu în care să îmi exersez talentele de viitoare gospodină (glumesc?), în care lucrurile să fie aranjate sau deranjate după bunul meu plac; stau aproape de facultate (cel mult 25 de minute pe jos) şi aproape de banca la care lucrez….Şi totuşi de ce toate astea mi se par insuficiente? De ce regret aglomeraţia, zgomotul, nebunia, iresponsabilitatea din camin?

La început de noiembrie ma gandesc la relaţia mea încheiată, care nu vrea să stea încheiată, mă gândesc la cei câţiva oameni pe care vreau să îi evit şi nu reuşesc şi la cei câţiva oameni cu care chiar vreau să mă întâlnesc, dar la fel nu reuşesc. La început de noiembrie îmi e frică de examenul de licenţă de care mă despart câteva luni (suficiente, totuşi!) şi pe care l-au trecut fără probleme în fiecare an sute de oameni…dar mie îmi e frică. Ştiu apoi că trebuie să îmi dau TOEFL-ul şi GMAT-ul, dar tot amân. Mă mai gândesc şi că trebuie să am un job bun, să fiu independentă şi responsabilă, deşi nu vreau asta. Apoi mă gândesc că îmi e teribil de dor de vară şi, în acelaşi timp, îmi e dor de vacantele mele de Crăciun, de vacanţele mele de copil care ştia să se bucure de puţină zăpadă, de o felie de cozonac, de un glob frumos colorat, de un cadou aşezat sub brad. La început de noiembrie vreau doar să mă bucur de stropul de soare rămas, de prietenii mei, de cartea pe care am început-o, de un film bun, de puţină iubire…şi parcă nu am timp, parcă între muncă, facultate şi examene nu rămân decât oboseala şi grijile…

Uite de ce, la început de noiembrie am decis să fac puţină ordine şi puţin timp pentru lucrurile care chiar contează… Şi pentru că vreau să mă ţin de cuvânt, aici închei, e ziua Mihaelei, e rost de petrecere şi de poveşti cu prietenii, trebuie să aleg un cadou frumos şi trebuie să fiu punctuală.

Ma hotarasem sa citesc, in sfarsit, Toamna la Pekin. Ca sa atenuez introducerea brutala in lumea lui Vian am inceput cu prefata, evitand cu tact pasajele care mi-ar putea dezvalui prematur vreo e(in)volutie. Nu-mi plac frazele in care prefatatorul se hotaraste sa sumarizeze intreaga carte omorandu-ti astfel orice chef de a o mai citi in urmatoarele 3-4 luni, dupa care mai uiti cate ceva. Nu a fost cazul.
Iata-ma, deci, in plin avant prin absurd, in care nu e vorba dupa cum v-ati astepta, nici de vreo toamna (propriu-zisa), nici de Pekin, cu toti receptorii deschisi. [Avand in vedere ca nu scriu inca prefate :| voi dedica un articol acestei carti in care daca nu voi strica toate surprizele, macar voi determina pe cativa sa o citesca.] Imi inchipuiam, inca o data, cu mirare si bucurie cum se formeaza personaje si imagini in mintea unor oameni care dispun si de abilitatea de a le transpune pe foaie si-mi dau seama cu stupoare ca nu stiu boaba de franceza.
Sa poti traduce cartea asta trebuie sa-ti placa, sa dispui de ceva imaginatie, sa te cuprinda acelasi (pre)sentiment pe care l-a avut scriitorul si pe care il transmite vreunui cititor oarecare.
Aici intervin Constantin si Gabriela Abaluta , pe care ii respect pentru o treaba bine facuta. Nu am cautat celelalte carti ale lui Vian sa vad daca tot ei sunt responsabili, dar cel putin la Spuma zilelor as inclina spre duo.
Uitam sau nu vedem lucrurile care sunt chiar in fata noastra, dintr-un avant uneori stupid de a cauta mistere in toate umbrele. Detectivi de ocazie cu caietul de presupuneri la subrat.
O carte e frumoasa pentru ca multi oameni “lucreaza” la ea.
Era un articol printr-un ziar despre scriitorii din umbra, cei ce scriu carti pentru altii, un fenomen din ce in ce mai prezent, acum ca expunerea “cu stil” pe care o abordeaza celebritatile e fie o autobiografie :| , fie o carte “de viata” cu numele si mutra lor pe coperta.
Ziarul mai sus mentionat are si o revista-sora in al carei numar din august sunt doua scrisori de la E.M. Cioran. Ma rup de inca 6,5 lei (impreuna:ziarul si revista, fac 10 lei, hmm..) si o cumpar ca sa gasesc ca scrisorile sunt de la Cioran catre Abaluta, cu referire la cateva poeme pe care acesta din urma i le trimisese.
Textele au fost scrise in franceza cu exceptia unor cuvinte in romana de catre un Cioran instrainat, care cere ingaduinta pentru conditia sa.

“…parasind Romania … am observat cu mare regret, ca sute de cuvinte pline de forta imi scapa si n-as vrea nicidecum, ca sa inteleg sensul, sa recurg la dictionarul unei limbi care a fost si a mea si este, dupa parerea mea, cea mai poetica din toate limbile latine. Sunt din nefericire un instrainat. Aratati-mi, va rog, oarecare ingaduinta pentru aceasta conditie, de care numai Istoria e responsabila.”

Acum o sa caut si citesc ceva de Abaluta.

In sfarsit am ceva bun pentru mandrii posesori de BMW. Nu o sa scriu prea multe pentru ca nu ar fi cazul. Vizionare placuta si sper ca data urmatoare cand veti gasi agregatul murdar de caca sa procedati la fel. Cu respect..SUIU.