FILAJ LA AMBASADOR.

COEN STORK ÎN VIZORUL SECURTITĂŢII

Răzvan Brăileanu

13 ian. 2009

Dosar

«Coen Stork, ambasador al Olandei in Romania intre 1988-1993, este o figura emblematica printre occidentalii care au sprijinit disidenta romaneasca in vremea comunismului. Cum acest sprijin acordat celor care se impotriveau terorii ceausiste nu putea ramane fara urmari, Securitatea i-a intocmit un dosar solid, care acopera perioada dintre februarie 1988 si decembrie 1989, contine peste 1.500 de file, in 6 volume pline de declaratii, note informative, fotografii, transcrieri de convorbiri telefonice, note de analiza si planuri de actiune concreta.

Dupa 1990, Coen Stork a cerut sa aiba acces la propriul dosar, dar acesta nu i-a fost permis decat anul trecut, cand Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii i-a pus la dispozitie cele 6 volume.
Publicam in continuare, cu acceptul lui Coen Stork, o nota de analiza pe care Securitatea a intocmit-o in decembrie 1989, cu doar cateva zile inainte de Revolutie, precum si o serie de fotografii din dosar. Nota contine o sinteza a activitatii ambasadorului olandez in tara noastra si o serie de propuneri de masuri impotriva acestuia, pe care serviciile secrete comuniste nu au mai apucat sa le puna in practica.

Nota de analiza in dosarul de urmarire informativa “Stan”

“Stan” (nume real Stork Coenraad Frederik) a fost acreditat ca ambasador al Olandei la Bucuresti la 3 februarie 1988.
Este in varsta de 60 de ani, casatorit cu Stork Ellen Victoria, fotoreporter la un ziar englez, care nu locuieste cu obiectivul, ci la Londra. Aceasta vine anual in tara in timpul concediului, pe perioade de 7-10 zile.
Din masurile intreprinse pentru controlul activitatii lui “Stan” au rezultat urmatoarele date de interes operativ:
In scurt timp de la venirea la post si-a creat relatii in randul oamenilor de cultura si arta, majoritatea aflati anterior in atentia diplomatilor englezi. Din randul acestora a cultivat cu insistenta pe cei cunoscuti cu probleme de Securitate (Dinescu Mircea, Plesu Andrei, Haulica Dan, Gheorghiu Mihnea etc.) pe care i-a exploatat informativ, i-a instigat si incurajat in atitudinile si manifestarile lor ostile, de pretinsa opozitie. Contactele au fost realizate la resedinta sa, la actiunile protocolare organizate de Ambasada Olandei sau alte reprezentante diplomatice, precum si la domiciliile elementelor respective, in multe situatii noaptea tarziu, dupa orele 24.
De asemenea, s-a implicat direct in actiunile antiromanesti desfasurate de ziaristii olandezi care ne-au vizitat tara in aceasta calitate sau sub acoperirea de turisti individuali, furnizandu-le date si informatii ce sunt exploatate in propaganda externa defavorabila R.S. Romania si le-a facilitat scoaterea din tara, prin curierul diplomatic, a insemnarilor, filmelor sau altor materiale cu continut ostil.
La 12 septembrie 1988, ambasadorul a cazat la resedinta sa doua ziariste olandeze, venite ca “turiste”, care s-au deplasat a doua zi in judetul Cluj, unde au incercat sa desfasoare activitati de presa neautorizate. Au fost avertizate si s-au intreprins alte masuri specifice de prevenire. Totusi, dupa revenirea la Bucuresti, “Stan” le-a insotit la domiciliile lui Plesu Andrei, Ascanio Damian si Fistoc Ion, elemente protestatar-disidente. Au fost prevenite aceste contacte si documentata activitatea ambasadorului.
In baza informarii noastre, la 26 septembrie 1988, conducerea Ministerului Afacerilor Externe l-a atentionat pe ambasadorul olandez in legatura cu activitatile sale incompatibile cu statutul ce-l are si care contravin scopului acreditarii in R.S. Romania. “Stan” a adoptat o atitudine sfidatoare, afirmand ca “este dificil sa hotarasca cu cine sa stabileasca contacte si cu cine nu”, motiv pentru care “va informa guvernul olandez si va cere instructiuni”.
- In luna decembrie 1989 “Stan” a cazat la resedinta sa o alta ziarista olandeza (Van Dutzhujzen Reinildis Elisabeth) venita in calitate de turista care, la indicatia amasadorului, a incercat sa viziteze la domiciliu mai multe elemente ostile, actiuni ce au fost prevenite si straina avertizata. Ignorand avertismentul si actionand provocator, in ziua de 10 decembrie 1988, ziarista a fost condusa personal de ambasador la domiciliul unui element ostil aflat in preocuparea Securitatii Municipiului Bucuresti.
Pentru acest fapt, pentru incercarea secretarului I al Ambasadei Olandei de a o contacta pe Cornea Doina, precum si in legatura cu activitatile incompatibile cu statutul de turist desfasurate in 1988 de peste 40 de cetateni olandezi a caror activitate ostila a fost documentata, “Stan” a fost din nou atentionat la 31 ianuarie 1989 de conducerea Ministerului Afacerilor Externe al R.S. Romania. Ambasadorul olandez a avut o atitudine recalcitranta, afirmand ca “va insista” ca membri ai Ambasadei Olandei sa aiba contacte cu Cornea Doina, iar in ce priveste celelalte elemente a solicitat, in mod provocator, ca Ministerul Afacerilor Externe sa puna la dispozitie “lista persoanelor la care nu este agreat accesul”. De asemenea, desi i s-a cerut in mod ferm sa inceteze – atat el, cat si alti diplomati si turisti olandezi – activitatile ce contravin colaborarii romano-olandeze – ambasadorul a afirmat ca “nu poate promite ca nu vor exista si alte contacte cu persoane neagreate de autoritati”.
Nesocotind atentionarile Ministerului Afacerilor Externe, “Stan” a amplificat ulterior, in mod ostentativ, numarul invitatiilor la resedinta sa, dar mai ales al vizitelor la domicilii si al contactelor realizate pe strada cu mai multi cetateni romani ale caror pozitii sunt exploatate de cercuri ostile din exterior in actiuni propagandistice antiromanesti, astfel:
- La 5 februarie 1989 a organizat un pranz la resedinta sa unde, pe langa ambasadori si alti diplomati straini, a invitat, in mod neoficial, pe Dinescu Mircea, Plesu Andrei, Kovacs Adalbert si Ascanio Damian, care au participat fara a avea aprobare;
- La 13 martie 1989 a participat la o asa-zisa petrecere organizata de Covaci Aurel, traducator, caruia i-a solicitat date despre Desliu Dan;
- In noaptea de 14-15 martie 1989 s-a intalnit pe strada cu Desliu Dan de la care a preluat un material cu continut denigrator la adresa tarii noastre. Tot in luna martie 1989 a primit in mai multe randuri la resedinta sa pe Brucan Silviu, sustinandu-l in actiunile sale ostile si asigurandu-l ca va face cunoscuta activitatea lui mai multor ambasadori straini acreditati in Romania;
- In perioada 5-11 martie 1989 “Stan” a cazat la resedinta sa pe Alexandrescu Adrian Sorin, cetatean olandez de origine romana. (Trimis in 1974 in calitate de lector de limba romana la Universitatea din Amsterdam, in 1980 a refuzat sa revina in tara la expirarea misiunii si s-a angrenat in actiuni ostile R.S. Romania, motiv pentru care a fost inclus pe lista persoanelor indezirabile. In perioada mentionata i s-a permis in mod exceptional intrarea in tara pentru a-si vizita mama grav bolnava.) Ulterior Alexandrescu Adrian Sorin a publicat un articol cu continut deosebit de ostil la adresa tarii noastre, ale carui idei erau vadit inspirate de ambasadorul olandez;
- La receptia organizata la 28 aprilie 1989 cu ocazia zilei nationale a tarii sale, “Stan” a invitat toate elementele cunoscute cu atitudini si manifestari ostile, a caror participare a fost prevenita.
Comentand numarul redus al romanilor care au dat curs invitatiei, ambasadorul a afirmat ca “intampina dificultati in desfasurarea activitatii in Romania, fiind tot timpul descurajat de autoritati in ce priveste realizarea contactelor cu cetatenii care au curajul si critica deschis regimul”.
- In perioada 31 mai-6 iunie a.c., s-a aflat in tara ca turist individual ziaristul olandez de nationalitate maghiara Varga Van Kieed Sandor care a contactat cetateni romani pe care i-a instigat la actiuni potrivnice statului. Dupa avertizarea sa de catre organele de stat, ambasadorul olandez i-a oferit protectie, gazduindu-l la resedinta sa, cel in cauza continuand sa desfasoare activitati ostile.
Ambasadorul olandez a fost chemat in audienta la 5 iunie 1989 si i s-a solicitat sa ia masuri pentru ca strainul respectiv sa paraseasca imediat teritoriul R.S. Romania.
- In ziua de 14 iunie 1989, exploatand prilejul oferit de incheierea misiunii in tara noastra a secretarului II de la Ambasada Olandei, “Stan” a invitat la resedinta sa cetateni romani din care 7 erau cunoscuti cu atitudini si manifestari protestatar-disidente (Dinescu Mircea, Desliu Dan, Stancescu Nicu, Lefter Bogdan, Botez Celac Mariana etc.). Au fost intreprinse masuri preventive, participand numai persoane oficiale, care au avut aprobarea in acest sens.
- In zilele de 28 si 29 iulie 1989, impreuna cu sotia, aflata temporar in tara, “Stan” a realizat doua contacte cu Cornea Doina la Cluj-Napoca si l-a vizitat la domiciliu pe scriitorul Buzura Augustin.
Masurile preventive de securitate intreprinse asupra principalelor legaturi ale ambasadorului olandez l-au determinat pe acesta sa renunte la tentativele de a le contacta la domicilii, continuand insa sa le invite la actiuni protocolare sau vizite particulare.
Concomitent, incearca sa-si diversifice cercul de relatii in randul romanilor, folosind in acest scop contactele cu medicul Florescu Alexei si sotia acestuia, Florescu Tomnita, arhitect, prin intermediul carora a cunoscut si permanentizat contacte cu alte persoane ce activeaza in domeniul cultural-artistic. Astfel, prin Florescu Tomnita a cunoscut si ramas in legatura cu… (anonimizat de CNSAS, nota redactiei), dar o foloseste si pentru cunoasterea altor persoane din randul intelectualitatii romane. Spre exemplu, cu sprijinul acesteia, a intrat in contact cu scriitorul Mircea Ivanescu si cu pictorul Mircea Stefanescu (de fapt, Stanescu, nota redactiei), ambii din Sibiu, pe care i-a vizitat la domiciliu in zilele de 21 si 22 octombrie 1989. In discutiile cu ei “Stan” a cautat sa le cunoasca si influenteze opiniile privind fenomenul cultural romanesc, precum si in legatura cu situatia scriitorilor Dinescu Mircea, Plesu Andrei, Ana Blandiana, cat si a lui Brucan Silviu. De asemenea, a incercat sa culeaga date despre o inalta personalitate din judetul Sibiu si a prezentat interlocutorilor in mod tendentios unele aspecte privind vizita conducerii de partid si de stat la TIB-89.
- Primind invitatia de a participa la lucrarile Congresului al XIV-lea al PCR, “Stan” a dispus secretarei sa comunice textual la Ministerul Afacerilor Externe ca “ambasadorul Olandei refuza sa accepte invitatia”.
In timpul desfasurarii lucrarilor Congresului, ambasadorul olandez a desfasurat o intensa activitate de influentare negativa a ziaristilor si reporterilor de televiziune straini prezenti in tara cu aceasta ocazie. Astfel, in perioada 21-24 noiembrie a.c. a primit la resedinta 15 ziaristi occidentali (olandezi, francezi si canadieni), carora le-a acordat interviuri si le-a prezentat date denaturate despre realitatile romanesti. Toti acestia – fara exceptie – au publicat ulterior articole sau au realizat reportaje de televiziune cu caracter denigrator.
- In ziua de 5 decembrie 1989 a fost vizitat la resedinta de ziaristul american Patinkin Mark Alan. Imediat dupa vizita, ziaristul a incercat sa intre la domiciliul lui Brucan Silviu, dar nereusind, l-a vizitat din nou pe ambasadorul olandez.
- In ziua de 5 decembrie 1989, ambasadorul olandez a predat unui angajat roman al reprezentantei, spre a fi traduse din romana in engleza, doua materiale cu continut ostil, respectiv apeluri ale unor scriitori adresate presedintelui Uniunii Scriitorilor prin care cei in cauza se solidarizau cu actiunile lui Dinescu Mircea si altor elemente protestatar-disidente. Nu s-a stabilit pana in prezent cum a intrat in posesia respectivelor materiale.
Avand in vedere activitatea deosebit de nociva desfasurata de ambasadorul olandez, care in urma atentionarilor repetate ale conducerii Ministerului Afacerilor Externe nu numai ca nu a incetat activitatile de instigare a unor cetateni romani si sprijinul acordat strainilor pentru a desfasura actiuni antiromanesti, dar chiar le-a amplificat, propunem urmatoarele:
1). Izolarea ambasadorului olandez de legaturile sale din randul cetatenilor romani, cunoscute cu probleme de Securitate. In acest scop:
- Va fi anchetata informativ Oprescu Sofia, profesoara de franceza la Institutul Politehnic Bucuresti, membra a PCR, lucrata cu aprobarea organului de partid competent, in scopul clarificarii naturii legaturilor cu obiectivul si obtinerii unor date operative despre activitatea diplomatului in cadrul anturajului format din cetatenii romani care frecventeaza petrecerile organizate de familia Florescu la domiciliul sau. I se va pune in vedere sa intrerupa orice contact cu ambasadorul ori alti membri ai personalului diplomatic olandez.
- Impreuna cu UM 0110 – in atentia careia se afla sotii Florescu – vor fi intocmite informari pentru Comitetul de Partid “Sanatate” (Florescu Alexei este medic psihiatru la Spitalul de Urgenta) si pentru Comitetul Centrului Universitar Bucuresti (Florescu Tomnita este asistent la Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”), pentru a se dispune masurile statutare adecvate.
- Vor fi anchetate informativ toate persoanele, cetateni romani, care il vor vizita pe obiectiv neoficial la resedinta sau sediul ambasadei, indiferent de natura relatiei, ocazie cu care li se va pune in vedere sa nu continue sub nicio forma contactele cu acesta.
- Vor fi strict controlate, in continuare, toate actiunile protocolare organizate de ambasador ori alti membri ai personalului diplomatic olandez, permitandu-se participarea numai a persoanelor oficiale aprobate.
Prin posiblitatile informative ale unitatii va fi urmarita intreaga activitate a ambasadorului pe timpul prezentei la actiunile protocolare organziate de alte reprezentante straine cu participanti romani.
2). Vor fi continuate toate masurile informativ-operative destinate cunoasterii si controlului activitatii ambasadorului olandez. In acest cadru, o atentie deosebita va fi acordata controlului activitatii secretarului II al Ambasadei Olandei, Van Spronsen Kees, sosit la post in septembrie 1989, pe care ambasadorul l-a introdus in anturajul unor cetateni romani, dar care dezaproba unele din actiunile superiorului sau.
3). Se va intocmi un plan special de masuri pentru controlul activitatii lui Stork David, fiul ambasadorului olandez in varsta de 24 ani, care activeaza ca ziarist in Statele Unite ale Americii. Acesta urmeaza sa soseasca la 6 ianuarie 1990 in R.S. Romania, unde intentioneaza sa ramana circa trei luni.
4). Avand in vedere inclinatia pentru relatii extraconjugale a ambasadorului olandez, vor fi intreprinse masuri destinate compromiterii acestuia prin angrenarea lui intr-o legatura de acest gen cu o femeie “casatorita”, sursa de incredere a organelor noastre, care-i va fi interpusa.»

*         *

*

Din “Nota de analiză” prezentată reiese în primul rând mizeria unui modus operandi odios al aparatului de securitate, pe care l-am constatat şi studiind dosarele de securitate ale propriilor mei părinţi. Dar mai reiese şi rolul derizoriu al Dinescu în disidenţa de atunci. Securitatea însăşi îl pune pe Dinescu la “şi alţii”, pe lângă oameni care astăzi nu fac caz de atitudinile avute atunci. Din simplul fapt că Mircea Dinescu frecventa corpul diplomatic străin nu putem trage decât concluzia că se ducea acolo să mănânce şi să bea ceva mai bine decât ceilalţi români.

Celebrul său interviu din Libération – un document revoluţionar, cred – nu este fictiv, dar nu-i de găsit nicăieri.

Deşi am cotrobăit pe internet, n-am reuşit să găsesc nici curajosul interviu, dar nici gloriosul dosar de urmărire operativă al “disidentului” bonjurist Dinescu care, nu-i aşa, ar fi trebuit să se fălească cu ele. Apare, astfel, explicabilă dorinţa sa ca CNSAS să fie desfiinţat. «E un an important, vor fi alegeri, anul acesta vom umbla din nou în cazanul de smoală şi rahat. Mulţi pitulici se tem”. Mircea Dinescu nu vede nicio problemă în desfiinţarea Colegiul CNSAS, dar nu acum, ci “după prezidenţialele din 2009”.» (“Gândul“).

Voi comenta pe larg “disidenţa” de tip “furaj” a lui Mircea Dinescu într-un articol separat, deoarece văd că din ea pasc cu evlavie tipi, gen Doru Buşcu, pe care sarcinile de serviciu ar trebui să-i oblige la o informare documentată, nu păreristă.

— VA URMA —

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

Am promis ieri catorva amici, postatori pe Politeía, la fel ca mine locuitori ai Bucurestiului masacrat de Ceausescu, sa incercam sa conservam cel putin amintirea cartierulul Uranus,  cartier in care o mare parte dintre noi si-au petrecut copilaria. Postarea este dedicata tuturor oamenilor care s-au nascut si au crescut in cartierele distruse ale Bucurestiului  si tinerilor care au datoria sfanta de a pastra memoria acestor masacre ale valorilor noastre.

Majoritatea noastra am stat la case:  “in comun” sau nationalizate, evident, pentru ca nu mai erau ale parintilor sau bunicilor nostri. In curtile lor am ingrijit primul catel, prima pisica, acolo am sadit primele flori si le-am udat atent in fiecare seara cu o stropitoare de jucarie. Acolo au venit colegii de joaca de pe strada sa ascultam povesti. Acolo am fugarit un motan ‘rau’ care furase bucata de carne obtinuta pe ratie (si atunci cand eram mici erau ratii) si am vazut-o pe mama cum plange. Asa cum plangea deseori, ascunzandu-se de noi si de tata.

Prima postare va fi bazata pe articolul unui alt copil al cartierului Uranus, Traian Ungureanu.

Ultima lume locuita

Pana la sfarsitul anilor ‘70 a existat in Bucuresti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucuresti cu buldozerul si dinamita. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate si, probabil, am pierdut odata cu ele ceva ce nu vom mai intalni vreodata. Doar intamplarea a hotarat ca eu, copil al blocurilor, sa cunosc bine cartierul Uranus. Sora mamei mele traia acolo de mai mult de treizeci de ani, intr-un bloc mic, in stil “american”, sus, chiar in punctul cel mai inalt al Dealului Spirii. Ceva mai jos, era Arsenalul, un grup de cladiri masive, invaluite intr-o solemnitate neterminata. Ceva sentimental, sudic si mahalagesc, neinsemnat si cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul si pornea de la cap, dimineata, odata cu primii papuci tarsaiti prin curti. Era Paradisul. Timpul se oprise, in sfarsit, la adapost de framantarile care munceau alte parti ale orasului. Strazi inguste, cu piatra lustruita de biciclete vechi, coborau in panta, coteau deodata ca un izvor strans de munti si se intretaiau cu alte strazi in piete mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunza mereu ruginita. Pe margini, peste peretii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iedera. Oamenii locului se tineau cu o mana de ele si urcau treptele marunte ale strazii cu priceperea si cumpatarea serpasului.

Vara, din loc in loc, oamenii se strangeau langa garduri vechi de fier, cu inflorituri calme, si vorbeau tot asa. Iarna, sub zapada, Uranus devenea locul marii recapitulari. Din strazile zidite in zapada nu se mai putea iesi decat pe cararui late cat sa lase un mosor la vale. Pe acolo umblau, ziua, oamenii dupa lucrurile de trebuinta: pana la Paine, pana la Sifoane. Dar seara, felinarele ramaneau singure in piete. Prin lumina lor palida trecea rar cate un caine, lasand in zapada, pentru cateva ore, desene ascutite de vers japonez. In rest, tacere intrerupta neasteptat de cate un radio sau vreun strigat tarziu dupa cel plecat sa mai aduca niste lemne. Lumea se retrasese de buna seama pentru a recapitula viata de peste an. Lumina razbatea multumita din case modeste si curate, ca un costum de functionar chemat la sef in ziua avansarii. Pacea acestei lumi marunte mirosea a vechi si era bine asezata. Ea venea de demult, din lumea functionarilor marunti posesori neasteptati ai unei bune-cuviinte ce scapa vremurilor noi. Panorama Uranus incepea acolo unde se termina intelegerea scolara a lui Caragiale. Ea era, probabil, esenta vechii civilizatii orasenesti a Romaniei de care acelasi Caragiale a ras mult mai putin decat ne place sa credem. O multime de oameni modesti, lumea cartierului Uranus era pastratoarea unui miracol. Traind cu pricepere din lefuri mici, acesti oameni se simteau rasplatiti de simplul fapt ca traiau impreuna, spunandu-si, negresit, “Domnul…” si “Doamna…”. Miracolul din Uranus tinea de o religie fara izvoare scrise. Obisnuinta cuminte, ordinea spontana a legaturilor intre oameni dadeau impreuna o forma de viata banala si profund spirituala. Viata in Uranus avea conturul bland al unei icoane afumate. Nici o idee radicala, ba chiar nici o idee, n-a tulburat viata acestui loc adancit in propriul echilibru, ca intr-o superstitie. Nici o noutate obraznica n-a patruns cu adevarat in acest loc indestulat de propria magie. Pana in 1982.

Prima lume nelocuita

Cartierul Uranus a fost demolat si cred ca acest lucru nu mai are cum sa ajunga la cunostinta noastra in toata gravitatea sa istorica. Orasele se schimba, desigur. Timpul macina pana la pulbere. Dar Uranus n-a fost acoperit de lava, nici abandonat si ingropat apoi de nisipuri. Uranus n-a avut o moarte onorabila. Si nici oamenii care l-au locuit. Locuit? E vorba de mult mai mult. Oamenii care au “locuit” in Uranus au dat vietii o calitate pe care noua Romanie a pierdut-o. Viata vechilor cartiere bucurestene era, pana la urma, un act de bun gust, oricat de coscovite casele si oricat de curioase tatele. Aceste locuri traiau dupa reguli complicate si cel mai adesea invizibile. Ele ascultau de o eticheta cotidiana la fel de neobligatorie ca buna-cuviinta, pantalonul calcat si propozitiile clare. Aceasta fina reglare fara rost imediat a vietii e confundata adesea cu rutina si literatura moderna a “inadaptarii” a facut tot ce se putea face pentru a o discredita. Teoriile sociale care au exaltat si continua sa exalte urbanismul absolut au adaugat impresia de inapoiere si au recomandat sau au poruncit fatis inlaturarea acestor spatii “depasite”. Insa viata potolita si ticaita a fostelor cartiere bucurestene a fost cu totul altceva. Literatura a inteles gresit, iar marxismul industrial si urban sunt, de fapt, vinovate de crima. Viata pe care ele au discreditat-o si apoi au distrus-o era rezultatul unui raport spiritual. Un raport natural in care omul face parte din spatiu luandu-i forma si dandu-i detaliul. Armonia vietii in cartierul Uranus era atat de izbitoare tocmai din cauza acestei intelegeri netulburate. Nici o constrangere si nici un viitor obligatoriu nu apasau aceste locuri care erau foarte sigure de rostul lor. In jur insa, in concentrarile de blocuri numite prin abuz cartiere, spatiul era si este dominat de constrangeri si obiective zdrobitoare.

Oamenii blocurilor locuiesc acolo in mod fundamental din nevoi dictate de construirea societatii noi si distrugerea lumii vechi. Sa nu uitam, blocurile au fost construite pentru a adaposti rapid si in masa bratele de munca necesare industrializarii, iar industrializarea a fost gandita ca speraclul care va permite societatii sa forteze intrarea in modernitate. Oamenii blocurilor au fost de la bun inceput pasageri. Ei au aterizat in blocuri constransi de imperativele noii societati si arendati unui viitor mereu anuntat. Prin urmare, situarea lor in timp e precara. Ei locuiesc provizoriu un spatiu care e doar un pic mai stabil decat baraca de santier. Locul nu e al lor desi, cu timpul, ei au reluat gesturile clasice de integrare: au plantat pomi in fata blocului, au pus banci, au montat usi prestigioase pe holuri insalubre. Gesturile evoca ceva, mimeaza impamantenirea, dar lumea blocurilor nu poate intoarce spre locuitorii ei nimic pe masura. Spatiul e strain, e chiar ceea ce a fost de la bun inceput: un loc viran, construit. Daca produce totusi ceva, spatiul blocurilor incurajeaza o lume dizarmonica, o populatie in care oamenii, neputandu-se ignora, sunt adesea legati de raporturi ostile. Asa au invatat oamenii blocurilor sa convietuiasca intr-o camaraderie de subzistenta, un model de viata complet lipsit de arta de a trai, de finetea si discretia vietii impreuna, de ceea ce s-a numit, odinioara, si in Romania, civilitie.

Harta viitorului

Demolarea cartierului Uranus a fost o crima istorica. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici in razboaie: stiinta de a trai, asa cum am invatat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulata si traita in reluare. Din acest punct de vedere, teoria care incearca sa ne linisteasca asigurandu-ne ca Romania se va imburghezi e o iluzie. Pentru trecut, ea e gestul de gratiere iresponsabila a unei crime oribile. Pentru viitor, ea e prelungirea traditiei de ignoranta sociala care a facut ravagii sub comunism. Da, Romania se va imburghezi, dar altfel. Mai nervos si mai nesarat. Cu vile si jeep-uri la poarta, dar mai ales cu un fel de a trai impreuna fara nici o magie, fara intelepciune si gratie. Vom fi barbari cu antene de satelit. Istoria nu are pret. Ce s-a pierdut odata e bun pierdut. Tocmai acest tragism definitiv a scapat anticomunismului profesionist de dupa 1989, singurul curent de opinie care a avut in maini tema crimelor comuniste. Campaniile menite sa dezvaluie dimensiunea criminala a demolarilor au enumerat la nesfarsit liste de monumente arhitectonice. Normal, dar insuficent. Tragismul lumii romanesti sub comunism e, in primul rand, o lectie despre autodistrugere istorica. Ce a fost unic si aproape sacru prin frumusetea convietuirii a fost scos dintre valorile natiunii cu buldozerul si dinamita. Operatia a ilustrat o nepasare uluitoare fata de propria soarta, mai clar spus, un nivel de inconstienta nationala pe care clasa conducatoare comunista nu putea sa-l inventeze cu totul.

Operatia a fost dusa la bun sfarsit si a lovit in centrul de echilibru al oricarei natiuni: capacitatea de a trai impreuna pe baza unei identitati, siguranta ca eu sunt eu si tu esti ca mine. Limba a ramas singurul element solid de identitate nationala. Insa modul de a trai exersat in istorie, civilizatia – cum ar fi mai corect sa spunem – nu mai face parte din elementele de identitate nationala. Or, efectele acestei traume istorice nu s-au incheiat odata cu benzina din buldozere. El continua sa lucreze pervers prin efectele sale tarzii. Generatiile postcomuniste, de pilda, nu pot recupera actele de civilizatie istorica distruse fizic si spiritual de aparatul de stat comunist. Ele au crescut intr-un spatiu fara legaturi cu alte spatii si timpuri si traiesc vremurile postcomuniste cu senzatia fundamentala a unui destin strict individual, exceptional si independent. Cu rare exceptii, aceste generatii se raporteaza sau sunt silite sa se raporteze numai si numai la parghiile de ascensiune pe un culoar stramt. Harta ramificata a oligarhiei, cu toate hatisurile si subhatisurile ei regionale si locale, e arhisuficienta pentru orientare. Trecutul a existat si deci nu mai exista. Viitorul depinde doar de un deget bine pus pe harta.

Combinatia explica impasul. Caracterul ireversibil al crimelor comuniste, paralizia retorica a anticomunismului si ignoranta stimulata a noii generatii fac la un loc golul pe care il numim azi postcomunsim.

Traian Ungureanu – Revista 22.  22 septembrie 2001.

Toti românii de pe-afara
Sufera de dor de tara.
Cei din tara se usuca:
Sufera de dor de duca.

Bonus.

“Cred ca Romania seamana, acum, cu o tara din America Latina, unde stii ca tu, ca cetatean, nu ai puterea de a schimba nimic in destinul tarii tale. De ce ? Pentru ca e dominata de o clica secreta.Politie secreta, ca si in statele sud-americane. Serviciu secret alarmant. Cam asta e situatia in Romania. Pina la urma poate totusi se va dovedi ca romanul are demnitate civica si va reusi sa inlature clica aceea care conduce din umbra si va reusi sa cladesca ceva pe ruinele tarii sale. Dar asta cere mare efort si cere un mare optimism. Nu stiu daca romanii il au. Asta intr-adevar ar trebui sa vina : un mare optimism civic in democratie. Nu-mi pare ca Romania explodeaza de optimism la ora actuala”.

 I.P.Culianu, in interviul acordat dpamnei Gabriela Adamesteanu in 2 decembrie 1990 la chicago, interviu publicat in revista 22 in 5 aprilie 1991 sub titlul “Lumea est-europeana : o tragica pierdere de timp, de oameni, de energii” si continuta in volumul : “Pacatul impotriva spiritului” /  I.P.Culianu / Polirom / 2005.

 S-a schimbat ceva ? Si daca da, ce?

BALADA PREAFRUMOASEI CONSTIPATE

ŞI-A ÎNAMORATULUI CUFURIT

_________________________________

Biet amor de barză chioară
Pentr-un stâlp de telegraf
Maţul tău mă înfioară
Damful tău mă face praf.

Cu zulufi, dar constipată,
Grizonat, dar cufurit,
Mi s-a pus pe tine-o pată
Să ţi-o trag la infinit.

Cum te mai strigam, conteso,
Când intram la tine-n gang
Şi-ţi făceau bucile zbang
Na-ţi-o frântă că mi-ai dres-o.

Eminesculând odoare
Veronică, Veronică
Eu credam c-o ai mai mică,
Tu credeai c-o am mai mare…

Mircea Dinescu a ajuns un poet degradat, cu epoleţii şi petliţele smulse, cu spada talentului frântă într-o coprolalie noduroasă, capabil doar de producţii de prost gust, triviale, inepte şi penibile. Ca această “satiră” (?) la adresa lui Eminescu şi a Veronicăi Micle.

Un text excelent, semnat de Mihail Neamţu, intitulat Poetul dizidentul şi decepţia şi publicat în revista “22″ asta primăvară, face o radiografie perfectă a “devenirii” lui Mircea Dinescu, poetul, dizidentul, histrionul, dizzydentul, oportunistul, neamul prost parvenit, ciocoiul, misoginul, golanul.

Nu pot să nu vi-l propun. Merită citit, sau recitit…

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

________________________________________________________

Poetul, dizidentul şi decepţia

de Mihail Neamţu

Marţi, 10 Martie 2009

________________________________________________________

«Istoria literaturii române va consemna probabil trei mari acţiuni din biografia lui Mircea Dinescu: naşterea scrisului poetic, curajul protestului anticomunist şi clovneria mediatică post-decembristă.

Talentat până la refuz, vizionar ameţitor şi răsfăţat de cuvinte, tânărul „cu spatele frumos” îşi invoca la debut muza: „vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” O înregistrare din 1967 ne arată un holtei amuzat, candid, zâmbind fâstâcit în faţa camerelor de luat vederi, gata să explodeze pe făgaşul serpentinos al metaforei. Erau vremuri în care Mircea Dinescu îndura stoic sărăcia şi anonimatul. Poetul s-a maturizat rapid şi a scris mai departe. Versurile s-au aşezat mereu între tonul ludic, gravitatea vertiginoasă şi incantaţia elegiacă. Mircea Dinescu s-a pus cordial „La dispoziţia dumneavoastră” (1979), alegând apoi dramatic un „Exil pe o boabă de piper” (1985). A stat în preajma clasicilor, i-a citit pe Rimbaud, Borges şi Puşkin, a fost apreciat de critici şi a râvnit la „O beţie cu Marx” (1989). Editurile străine i-au publicat cu generozitate texte interzise acasă („Ce faci tu, literatură? / Tulburi cîţiva tineri caraghioşi din provincie / aşezi negustorul de hîrtie / la masa celui cu burta plină de litere / pui păduchi de aur în chica boemului / şi tricolor pe pieptul academicianului / dar nu poţi îndulci apa înecatului / nici topi zăpada leprosului / nici îngrăşa vinerea săracului”).

În anii de hazna şi servitute ai socialismului, Mircea Dinescu n-a acceptat ca viaţa literelor să fie guvernată exclusiv de „autonomia esteticului.” Acum douăzeci de ani, la 17 martie 1989, poetul declara pentru ziarul Libération că drepturile omului sunt încălcate (precedentul fiind interviul dat postului Radio Moscova în august 1988, când a lăudat perestroika lui Gorbaciov). Câţiva intelectuali de prestigiu — Geo Bogza, Şt. A. Doinaş, Mihai Şora, Octavian Paler, Al. Paleologu, Dan Hăulică şi Andrei Pleşu — s-au solidarizat cu Mircea Dinescu printr-o scrisoare de susţinere. Poetul a fost dat afară din serviciu iar semnatarii au primit interdicţia de-a mai publica (cu excepţia antifascistului Geo Bogza). Devenit faimos prin intermediul „Europei libere”, Mircea Dinescu a fost salutat – alături de Doina Cornea – drept erou al conştiinţei naţionale. La Revoluţie, întreaga ţară şi diaspora fac cunoştinţă cu cel mai spectaculos intelectual-dizident al „epocii de aur”. În ziua de 22 decembrie 1989, cel care a rostit faimoasa declaraţie „Fraţilor, am învins!” a fost iubit instantaneu de întreaga Românie.

După ianuarie 1989, strategia împrietenirii cu puterea a dat neaşteptate roade. Ion Iliescu, îndeosebi, s-a bucurat de invitaţii nenumărate pe proprietăţile poetului (în Ialomiţa sau în Dolj, „La Cetate”). Orientarea pro-democrată l-a menţinut succesiv aproape de Emil Constantinescu, Teodor Stolojan şi Traian Băsescu (pe care l-a lăudat în campania din 2004, pentru a-l apropia într-o caricatură ineptă din 2009 de figura lui … Hitler). După 2005, şi de atunci fără alte fluctuaţii de simpatie, Dinu Patriciu sau Călin Popescu-Tăriceanu au vibrat la pofta de concesie şi interesele de asociere ale domnului Dinescu.

Sigur, a existat şi bătălia pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi. În afara acestui episod onorabil, însă, mandatul vigilenţei etice („to speak truth to power”) s-a prăfuit uşor. O perioadă, scrisul de pamflete suculente şi pastile pontoase a mai atras cititorii de politică (nu şi poezie). Histrionul latifundiar s-a reprofilat apoi în domeniul business. A făcut afaceri cu Sorin Ovidiu Vântu, Silviu Prigoană sau Academia Română, devenind – după propria declaraţie – un fermier capabil să investească (fără profit) peste un milion de dolari (echivalentul premiului Nobel pentru literatură sau pace).

Toate acestea n-ar fi fost deloc prilej de sminteală dacă, de ani buni, atât harul creatorului, cât şi îndrăzneala protestatarului n-ar fi lăsat loc unei măşti de circar. Aciuat pe lângă marii oligarhi, el vinde necazul proletarului şi compasiunea pentru mujic. Vrea să apere limba română, dar ca la uşa cortului. Împreună cu Stelian Tănase – autor recent de numeroase pagini pornografice (vezi romanul Maestro) – fostul dizident dezbate situaţiunea într-o cheie manelist-intelectuală. Tănase, confirmat pe post de profesor universitar după standardele româneşti ale profesiei, girează orice platitudini segmentate cu „dezvăluiri de culise” şi izbucniri vesele de limbaj bocciu. Nu e loc de rigori conceptuale, reflexe profesioniste, comparaţii pertinente sau referinţe istorice exacte: vorba să curgă, timpul să treacă iar magnetul poantei – oricât de ieftine – să ţină audienţa aproape! Şueta găzduită săptămânal în studiourile din Piaţa Presei Libere ajunge astfel o nefericită imitare a „hazului-de-necaz” propus americanilor de Stan şi Bran, în timpul marii depresiuni. Torturile cu frişcă sunt înlocuite însă de petele gri ale discernământului şi mirosul de ţiţei al frazei.

Omniprezent la televizor, invitat să comenteze orice subiect imaginabil, Dinescu bate câmpii pe sute de hectare. Cei care-l invită şi, probabil, el însuşi mizează pe imaginea omului simpatic – „prieten al elitelor”, pe alocuri, dar şi „băiat de comitet”. Chestionat pe cele mai mărunte teme, el se pronunţă cu fanatism obosit, aplomb isteric sau certitudini infantile. Uneori, dă impresia că ar face orice să ne ţină, contra-cost, atenţia mereu trează: de la expectoraţii involuntare şi mici înjurături live, până la cântece la firul de ceapă sau catrene uşor libidinoase, fostul patron al „Academiei Caţavencu” ajunge, la ore târzii, lăutarul favorit al gloatei. În momentele de sobrietate, se mai aud doar înjurături către yanchei, spasmul grijii pentru soarta stângii, relativizarea noţiunii de corupţie, o gustoasă reţetă culinară şi explicaţia despre rolul ecologic al ciorilor după campania agricolă de toamnă.

Darul povestirii şi umorul oacheş rămân în rezerva de înzestrări native ale fostului mare poet şi curajos dizident. Ridicat însă pe estrada bâlciului nostru balcanic, Mircea Dinescu – comparat odinioară cu expresionistul Blaga – nu mai girează astăzi decât mahalaua unei eterne tranziţii.»

________________________________________________________

INTERVIU CU MIRON MITREA:

Geoană, prizonierul “găştii Hrebenciuc”

de Andreea Pora

Marţi, 06 Octombrie 2009

________________________________________________________

Noul „dizident de serviciu“ al PSD, statut pe care Miron Mitrea şi-l asumă cu oarecare voluptate, susţine că dacă partidul nu ar fi ieşit de la guvernare şansele lui Mircea Geoană de a intra în turul doi de scrutin ar fi fost sensibil reduse. Într-un interviu pentru revista 22 (pag 6-7), fostul şef al campaniilor PSD diseca relaţiile de putere din interiorul PSD, putere acaparată acum de grupul Hrebenciuc-Vanghelie. „Care este cel mai mare duşman al lui Mircea Geoană?“, o întrebare la care Mitrea răspunde fără ezitare „Hrebenciuc şi gaşca“. Aceştia au fost cei care l-au determinat pe Geoană să aleagă la formarea guvernului Ministerul de Interne, în detrimetul Finanţelor şi Transporturilor. Adică un minister în care se putea face „miliţie“ în teritoriu.

Miliţie şi nu numai. Pentru că, aşa cum s-a văzut de-a lungul celor nouă luni de guvernare şi aşa cum a declarat Marian Vanghelie, serviciul „Doi şi un sfert“ pare să fi fost adevărata miză. Acum cineva va trebui să plătească „decontul“ pentru ceea ce s-a întâmplat la „Doi şi un sfert“, spune Mitrea. „Dacă ai şi un Vanghelie în partid, care, pe lângă umilinţa la care te supune de câte ori vorbeşte în numele partidului, mai face şi declaraţii, că are casete şi… Sigur că trebuie să te întrebi dacă nu cumva cineva a fost sinucigaş intrând în acest joc, dacă nu cumva ne va costa mai mult decât merita toată această acţiune cu Internele şi «Doi şi un sfert»“. Deşi îl consideră pe Mircea Geoană „prizonierul“ acestei grupări, Mitrea spune că, dacă ea va reuşi să-l facă preşedinte, victoria se va contabiliza în dreptul ei.

Cât despre şansele lui Geoană, deşi acestea au crescut considerabil prin ieşirea de la guvernare a partidului, cursa pentru accederea în turul al doilea este plină de neprevăzut, mai ales după intrarea lui Sorin Oprescu în competiţie. Miron Mitrea nu exclude ca scenariul de la alegerile locale să se repete. „A fost contracandidatul nostru, însă era o poveste frumoasă de care puteam să ne remorcăm. Şi ne-am remorcat (…) Noi am folosit foarte mult, deşi unii nu şi-au dat seama, funcţia de primar general–Oprescu în alegerile parlamentare. Uitaţi-vă cât de mult a săltat PSD în Bucureşti şi nimeni nu s-a întrebat de ce. Foarte simplu, pentru că Sorin Oprescu este pesedist, chiar dacă e independent.“

Deşi dizident, Miron Mitrea face parte din acea mare „formaţiune de luptă“ numită PSD, care atunci când pleacă la război, adică la alegeri, lasă orice neînţelegere deoparte şi „se bate corect pentru candidat“. Unul care, chiar dacă nu este candidatul ideal, va coagula toată armata pesedistă, fie ea şi nemulţumită de pierderea „resurselor“. „Dacă Traian Băsescu pierde alegerile, atunci, indiferent cine va fi preşedintele Româ­niei, PD-L pleacă de la guvernare. Şi cel care va face jocul va fi PSD, indiferent dacă va fi preşedinte Geoană, Oprescu sau Antonescu, ăsta e marele avantaj al PSD.“, susţine Miron Mitrea.

* * *

A făcut bine sau rău PSD ieşind de la guvernare?

Pentru Mircea Geoană, rămânerea la guvernare nu era o soluţie ca să intre în turul doi. Că ieşirea de la guvernare ar fi fost mult mai utilă pentru PSD mai devreme este de asemenea adevărat. Dar motivaţia ieşirii, motivaţia publică, serioasă, a asumării răspunderii guvernului pe cele trei legi, dintre care două creează dificultăţi majore sociale, cum vedem, ar fi fost un motiv mult mai serios. Câştigul este unul de imagine şi asta nu e puţin, acela că ai ieşit de la guvernare şi eşti în opoziţie, deci nu intri în campanie ca mâna a doua a lui Traian Băsescu, într-o guvernare discutabilă şi discutată de toată populaţia, ăsta e un câştig evident. Pierderea este că, sigur, sunt oameni în teritoriu, mulţi, nu mă refer la cei 9 miniştri, care îşi pierd serviciile, care au un punct de sprijin electoral şi care nu vor fi foarte fericiţi cu această situaţie. Accesul la resursa organizatorică, materială, informaţională în timpul unui joc politic este foarte importantă, la toate nivelele.

Deci momentul a fost prost ales?
Dacă am hotărât că evoluţia este să ne rupem la un moment dat de alianţă, ori noi, ori PD-L, atunci momentul a fost prost ales. Dacă am fi vrut să rămânem la guvernare şi să facem o campanie în interiorul guvernării, atunci sigur că modul în care ne-am poziţionat de-a lungul timpului faţă de alianţă nu a fost cel mai bun. În momentul în care am încercat să facem un joc pe care întotdeauna PSD l-a făcut cu mare succes, să fie la guvernare şi în acelaşi timp în opoziţie, ştiam că va veni un moment de fractură.

Miza reală pare a fost „Doi şi-un sfert“. Credeţi că pierderea acestui serviciu de informaţii a contribuit mult la decizie?
Aici puneţi o întrebare care are răspunsuri diferite în funcţie de cel la care ne uităm. Este evident că miza de a controla „Doi şi un sfert“ a fost foarte mare din momentul în care am făcut guvernul, motiv pentru care am renunţat la Ministerul de Finanţe, la Ministerul Transporturilor, la ministere foarte importante pentru noi ca partid de stânga. Ne-am bătut să luăm Ministerul de Interne, care este un minister de forţă, dar de un alt tip de forţă, nu forţă politică, ci forţă administrativă. Şi aici a fost de fapt ruptura şi războiul între mine şi Geoană. I-am spus: hai să luăm ministerele de forţă politică, acelea unde putem să facem politică în teritoriu, nu acelea în care putem să facem „miliţie“ în teritoriu. Este evident că au fost oameni interesaţi să ajungă acolo. Şi, după cum s-a bătut atunci Viorel Hrebenciuc şi echipa lui împotriva mea pentru a ajunge la Interne, nu la Finanţe şi Transporturi, e evident că el şi-a dorit foarte mult acest lucru. Acum, au fost puşi în situaţia să decidă: să-şi păstreze acest acces sau să-i termine toate şansele lui Geoană de a ajunge în turul doi şi să-l bată pe Traian Băsescu. A mai fost şi orgoliul şi dorinţa pesediştilor de a arăta că nu sunt călăriţi. Au fost împinşi către direcţia asta.

Şi PSD, ca să spunem aşa, a căutat-o cu lumânarea, prin acest joc dublu de care vorbeaţi mai devreme. Au fost atacuri violente din partea PSD la adresa PD-L, la Traian Băsescu.
Asta e o chestiune care s-a petrecut în România tot timpul. În afară de momentul în care a fost un singur partid la guvernare care s-a numit PSD, în toate coaliţiile, unul dintre partidele din coaliţie făcea joc dublu. PD a fost marele specialist, a făcut joc dublu şi când a fost cu CDR, şi când a fost cu PNL. Totdeauna au ieşit prost toate partidele care au făcut jocul ăsta, că nici PD n-a câştigat atunci foarte multe voturi. Sigur, spre deosebire de ţărănişti, care au dispărut din viaţa politică, ei au rămas. Probabil că au fost politicieni în PSD care au gândit că şi noi trebuie să facem la fel. Am sprijinit PNL, dar nu eram la guvernare, acum s-a practicat aceeaşi neclaritate. A fost un joc strategic făcut de echipa care conducea campania şi partidul în momentul respectiv, dar a fost cu o singură finalitate, alegerea lui Mircea Geoană. Nu pot să spun că au făcut bine sau rău. Vom vedea. Dacă Mircea Geoană iese preşedinte înseamnă că nu am avut dreptate când am spus să nu facă anumiţi paşi şi să luăm anumite ministere şi au avut ei dreptate. Important e să câştige alegerile.

Revin la această miză a „Doi şi-un sfert“-ului, despre care chiar dvs. spuneaţi, în diverse intervenţii pe blog, că de fapt PSD şi-a dorit accesul la un serviciu de informaţii…
Nu PSD, Viorel şi Mircea Geoană. Dar nu cred că PD-L e fata mare în jocul ăsta. Să fie foarte clar punctul meu de vedere. Mai degrabă cred că a fost o capcană. Au văzut dorinţa foarte mare a unui grup de la PSD de a pune mâna pe „Doi şi-un sfert“, i-au lăsat să se joace acolo, ca să spun părerea mea sau cum aş fi făcut eu, acum le iau jucăria şi-i trimit pe unii ca să facă decontul. L-am văzut pe Blaga spunând că cel care a fost numit la „Doi şi-un sfert“ primul lucru pe care l-a făcut, singura condiţie pe care a pus-o a fost să-i dea voie să facă o anchetă să vadă ce s-a întâmplat acolo. Pentru mine este foarte clar.

Şi cine va plăti decontul?
Din păcate, îl plăteşte PSD. Mă interesează mai puţin ce păţeşte o persoană sau alta din cei care au condus jocul. Noi ca partid plătim chestia asta. Am luat un minister care nu ne trebuia, pierdem puterea şi se pare că lăsăm în spate nişte urme care nu cred că o să ne convină foarte mult nici în campanie, nici după aceea, referitor la modul cum s-a lucrat la „Doi şi un sfert“.

Credeţi că Mircea Geoană este prizonierul acestei grupări Hrebenciuc-Vanghelie?
Ştiu că este. Nu cred, ştiu că este. Dar nu ştiu de ce este. Eu ştiu ce mi-a spus Vanghelie, ce mi-a spus Hrebenciuc de-a lungul timpului. După aceea am văzut cum au reuşit să obţină totdeauna ce au vrut, deşi erau într-o minoritate evidentă la momentul respectiv. Deci, este prizonierul lor. Dar un prizonierat foarte bun, dacă-l scot preşedinte. Dacă îl scot preşedinte al României este pentru PSD o victorie foarte mare, deosebit de importantă, care va fi în dreptul lor, evident.

Şi cum ar putea să-l scoată preşedinte? Geoană este un candidat care nu reuşeşte de ani de zile să sară peste scorul partidului.
Asta e o mare problemă a lui Mircea Geoană şi nu de ieri, de azi. Pe vremea când eram secretar general discutam cu el serios problema asta, pentru că e uşor ciudat să ai un partid pe care îl conduci şi tu eşti în situaţia să te tragă partidul, nu tu pe el. Un lider de partid este cel puţin la nivelul partidului, de obicei cu 2-3-5 puncte în sus. Eu când făceam campaniile şi previziunile pentru PSD, pentru liderii partidului, totdeauna candidatura lui Ion Iliescu am pus-o plus 5% pentru partid. 5 puncte este foarte mult în viaţa politică. Diferenţa de la 28 la 33 este imensă sau de la 10 la 15, de la 15 la 20. Deci, am avut această discuţie. Stau şi eu şi mă întreb care este strategia lui Viorel, că el este cel care ar trebui să aibă o strategie. N-o înţeleg. Ori are o strategie atât de deşteaptă încât nu pot s-o urmăresc, ori nu are.

Care ar trebui să fie strategia corectă, după dvs.?
Nu sunt Mafalda în domeniu de campanie. Eu ştiu nişte lucruri însă, foarte clare. O campanie n-o câştigi în luna de campanie, o câştigi din timp. Trebuie să ai o „poveste“, o „poveste“ politică sau o „poveste“ legată de populaţie, ce se întâmplă în ţară. În alegerile locale – e prima oară când spun – am mers pe povestea Sorin Oprescu, chit că n-aveam nici o comunicare cu el şi eram rupt de Sorin. A fost contracandidatul nostru, însă era o poveste frumoasă de care puteam să ne remorcăm. Şi ne-am remorcat. N-am construit-o noi, a apărut. Dar ştiam că o să apară. Le-am spus: dacă nu îi dăm lui candidatura la Bucureşti din partea PSD, Oprescu va candida independent. Şi atunci, pe această chestiune am construit şi eu. În afară de sprijinul masiv din teritoriu care exista pentru partid, ai nevoie de o poveste. În plus, trebuie să vezi la nivel local care este forţa pe care o ai, să întăreşti orice organizaţie, mare sau mică, ca să vină să te ajute, o întăreşti legând-o de populaţie. În Vrancea, unde aplicăm această chestiune de 15 ani, organizaţia este strâns legată de populaţia locală.

Pentru că am ajuns în punctul Oprescu, credeţi că există posibilitatea repetării acestei poveşti Oprescu-PSD, de data aceasta în folosul lui Geoană, şi la alegerile prezidenţiale?
Noi am folosit foarte mult, deşi unii nu şi-au dat seama, funcţia de primar general–Oprescu în alegerile parlamentare. Uitaţi-vă cât de mult a săltat PSD în Bucureşti şi nimeni nu s-a întrebat de ce. Foarte simplu, pentru că Sorin Oprescu este pesedist, chiar dacă e independent. Pe Bucureşti cred că va merge foarte bine Sorin ca independent în alegerile prezidenţiale, ăsta e simţul meu. Are ceva probleme pe Ardeal. Are probleme pe zona rurală, unde oamenii sunt mai puţin interesaţi de televizor, de poveştile politice şi unde primarii locali sunt extrem de importanţi în crearea unei opinii politice în favoarea sau defavoarea unui candidat. Or, acolo PSD are cei mai mulţi primari şi PD-L vine după aceea. Deci aici mă aştept aşa să iasă ordinea: PSD, PD-L sau PD-L, PSD, asta depinde cum îşi face campania în zona rurală, iar Sorin să vină pe locul 3-4.

Îl vedeţi pe Sorin Oprescu intrând în turul doi în locul lui Geoană?
Şi el, şi Crin Antonescu au şansa să intre în turul doi. Dar prima şansă o are Geoană, mai ales după mişcarea de săptămâna trecută. Dacă Geoană n-ar fi făcut mişcarea asta, aş fi spus că Sorin Oprescu are o şansă consistentă să intre în turul doi, cu un PSD care se lăsa călcat în picioare de PD-L. În acelaşi timp, cred că şi PD-L îşi doreşte ca noi să avem candidat în turul doi. Este mult mai simplu să te baţi cu un candidat de partid decât cu unul ca Sorin Oprescu, care este total imprevizibil, care are sprijinul populaţiei. Populaţia din România a dovedit că este dispusă foarte uşor să voteze un om antisistem. Aşa a câştigat şi Băsescu, cu „eu sunt antisistem“, acum nu mai poate să spună asta, că e preşedintele României. Uitaţi-vă la electoratul lui Traian Băsescu. El a intrat cu un electorat de 70% urban, 30% rural, acum are 60% rural, 40% urban, şi-a schimbat consistent electoratul în cei cinci ani de când e preşedinte.

Înseamnă că Oprescu ar putea deveni un colector de voturi pentru Geoană în turul doi. Se ia în considerare cred o asemenea socoteală destul de simplă, că voturile lui Oprescu se vor duce la Geoană şi ar putea ieşi câştigător pe mâna lui Oprescu.
Nu ştiu ce socoteli se fac. E complicat. Sunt convins că analizele arată diferit la cele două partide. Sorin are un electorat al lui, nu foarte mare, dar foarte mult electorat de la PSD, în mod evident. Contează cât ia, pentru că dacă ia foarte mult intră el în turul doi, nu mai intră Geoană. Nu cred că se va întâmpla asta, dar există această posibilitate. Electoratul pe care îl ia de la PSD s-ar putea să se întoarcă la Geoană, dar noi ştim că un electorat de partid nu votează tot cu candidatul partidului respectiv, şi o parte merge în partea cealaltă. Aşa s-a întâmplat şi cu înfrângerea lui Adrian Năstase, o parte au fost cei care au plecat de la noi, care erau votanţii PSD, şi s-au dus la Traian Băsescu, din diferite motive. Acum ştim de ce, dar
n-am ştiut atunci şi de-aia am pierdut. S-ar putea ca o parte din electorii lui Sorin Oprescu să meargă la Geoană şi o parte la Băsescu. Câţi dintre ei, asta n-am analizat.

Care este adversarul cel mai puternic al lui Traian Băsescu?
El însuşi. Şi statistica. Niciun preşedinte al vreunei ţări din fostul bloc răsăritean din Europa Centrală sau de Est nu şi-a mai refăcut mandatul, cu excepţia lui Havel, altă personalitate, alte poveşti au fost acolo. Nimeni nu şi-a refăcut mandatul. Nici în România. Iliescu nu şi l-a refăcut. Iliescu l-a pierdut şi după patru ani a revenit, dar n-a putut să ia două mandate unul după altul. Deci, în mod firesc, statistic, Traian Băsescu trebuie să se gândească să facă o pauză de cinci ani sau definitiv. În mod normal, candidatul PSD, partidul cel mai puternic, trebuie să vină fără probleme să câştige alegerile.

Şi adversarul cel mai puternic al lui Geoană?
Hrebenciuc şi gaşca. În primul rând, această grupare l-a împins pe Mircea Geoană la destructurarea partidului în interior. Ceea ce nu se face într-un an electoral. Au fost eliminaţi din fruntea unor organizaţii oameni mai buni sau mai puţin buni, nu discutăm acest aspect, dar care n-au fost înlocuiţi cu formule de conducere mai eficiente. Iau exemple de lângă noi, Giurgiu şi Ilfov. Au fost înlocuiţi doi lideri de partid, Bădălău şi Gabi Oprea, care au venit cu rezultate mediocre, dar acceptabile în alegerile parlamentare, cu Vanghelie, care la Giurgiu şi-a pus şoferul şi la Ilfov şi-a pus cumătrul, sau invers, oameni care n-au nici o legătură cu partidul. Mai pot da exemplu Aradul, Bihorul, Clujul. Nu mă puteţi acuza că eram fan grupul de la Cluj, dar s-a dizlocat conducerea de la Cluj şi nu s-a pus nimic în loc. A destructurat partidul din interior. A doua chestiune pe care cred că acest grup a făcut-o: l-au băgat pe Geoană în povestea cu „Doi şi un sfert“, care, cred eu, deja costă din punct de vedere politic şi am senzaţia că va costa şi mai mult în perioada următoare, văzând cum iese Vanghelie, care povesteşte ce discuri are el şi nu ştiu ce casete. Adversarii vor folosi treaba asta.

Este Geoană candidatul cel mai bun pentru PSD? Există eticheta pusă de Ion Iliescu, percepţia în opinia publică este aceea a unui personaj supus tuturor influenţelor şi găştilor, lipsit de anvergura unui adevărat lider. Şi în interiorul PSD există o nemulţumire, noi presa o ştim foarte bine, faţă de Geoană.
PSD este, ca formaţiune politică, o formaţiune de luptă. Eu am condus acest partid în multe campanii şi ştiu că, indiferent ce se întâmplă, în momentul în care intră în război, în alegeri, se şterge cu buretele toată această chestiune şi toată lumea se bate corect pentru candidat. Şi aşa va fi şi acum, indiferent… Eu am spus-o public de foarte multe ori. Lumea s-a certat să mă găsească, nu aşa cum visa Vanghelie, în tabăra lui Băsescu, că n-am ce căuta acolo, ci în tabăra lui Sorin Oprescu. Nu m-am dus şi iată că nu mă duc. Eu sunt un pesedist, rămân pesedist şi am să mă bat atât cât pot, din postura în care m-am pus eu, nu altcineva, ca PSD, prin candidatul lui, care este Mircea Geoană, să câştige aceste alegeri. Nu are rost să mai discutăm astăzi care ar fi candidatul ideal, pentru că avem candidatul, care se numeşte Mircea Geoană. Şi n-o să mă găsiţi pe mine, cu toată situaţia mea mai specială, să spun că Mircea Geoană nu este un candidat bun.

Cu cine ar trebui, după opinia dvs., să negocieze PSD între cele două tururi o susţinere?
Dacă Geoană nu intră în turul doi, va merge cu oricare dintre candidaţii care sunt anti-Băsescu. Dacă intră Geoană în turul doi, va negocia cu toată lumea în afară de PD-L. Dacă Traian Băsescu câştigă alegerile prezidenţiale, PD-L e cel care va face jocurile. În sensul că va alege partenerul, care va fi UDMR, obligatoriu, şi vom vedea, PSD sau PNL. L-am auzit pe Videanu vorbind de o platformă cu politicieni din toate partidele. Sigur, este o ameninţare pentru partide: aveţi grijă, dacă nu veniţi la negocieri, vă luăm oamenii. Dacă Traian Băsescu pierde alegerile, atunci, indiferent cine va fi preşedintele României, PD-L pleacă de la guvernare. Şi cel care va face jocul va fi PSD, indiferent dacă va fi preşedinte Geoană, Oprescu sau Antonescu, ăsta e marele avantaj al PSD. Cred că PSD are şanse să fie la guvernare, în oricare dintre variante, în general.

*        *

*

Comentariul meu:

Mi s-a părut interesant acest interviu nu numai pentru faptul că dezvăluie unele dedesubturi din PSD, ci şi pentru că îmi întăreşte şi îmi confirmă unele păreri pe care le-am expus şi aici, pe blog.

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009

in legatura cu cazul Ivanciuc Colaborarea lui Ivanciuc la revista 22

Rewriting the Revolution (1997): Chapter 5 Timisoara 15-17 December 1989

A chapter from my Ph.D. Dissertation at Indiana University: Richard Andrew Hall, Rewriting the Revolution: Authoritarian Regime-State Relations and the Triumph of Securitate Revisionism in Post-Ceausescu Romania (defended 16 December 1996). This is the original chapter as it appeared then and thus has not been revised in any form.

Chapter Five

…

“Yalta-Malta” and the Theme of Foreign Intervention in the Timisoara Uprising

At an emergency CPEx meeting on the afternoon of 17 December 1989, Nicolae Ceausescu sought to make sense out of the news from Timisoara by attempting to fit it in with what had happened elsewhere in Eastern Europe thus far that fall:

Everything which has happened and is happening in Germany, in Czechoslovakia, and in Bulgaria now and in the past in Poland and Hungary are things organized by the Soviet Union with American and Western help. It is necessary to be very clear in this matter, what has happened in the last three countries–in the GDR, in Czechoslovakia, and Bulgaria, were coups d’etat organized by the dregs of society with foreign help.[1]

Ceausescu was giving voice to what would later become known as the “Yalta-Malta” theory. Significantly, the idea that the Soviet Union and, to different degrees of complicity, the United States and the West, played a pivotal role in the December 1989 events pervades the vast majority of accounts about December 1989 in post-Ceausescu Romania, regardless of the part of the ideological spectrum from which they come.

The theory suggests that after having first been sold out to Stalin and the Soviet Union at Yalta, in early December 1989 American President George Bush sold Romania out to Mikhail Gorbachev during their summit in Malta. The convenient rhyme of the two sites of Romania’s alleged betrayal have become a shorthand for Romania’s fate at the hands of the Russians and other traditional enemies (especially the Hungarians and Jews). To be sure, similar versions of this theory have cropped up throughout post-communist Eastern Europe among those disappointed with the pace and character of change in their country since 1989.[2] The different versions share the belief that Mikhail Gorbachev and the Soviet KGB engineered the sudden, region-wide collapse of communism in 1989. Their successors in Russia have been able to maintain behind-the-scenes control in Eastern Europe in the post-communist era by means of hidden influence and the help of collaborators within those countries. “Yalta-Malta” has become the mantra of those who seem to have experienced Eastern Europe’s el desencanto most deeply.[3]

Although one can probably find adherents to the Yalta-Malta theory in every East European country–particularly since the “Return of the Left” through the ballot box–there is little doubt that the theory finds its widest and most convinced audience–both at elite and mass levels–in Romania.[4] This is because, as we have seen, the suggestion that the Soviet Union and the KGB were attempting to undermine the regime leadership and infringe upon national sovereignty was not an ad hoc slogan in Romania in 1989, as it was in East Germany, Czechoslovakia, and Bulgaria where aging political leaderships hinted at such arguments in a last-ditch effort to save their positions. Such appeals had far greater resonance in Romania in December 1989–particularly within the regime–because they had been tenets of the Romanian regime’s ideology for well over two decades. And they have had a lingering popularity in the post-Ceausescu era for that same reason. It is the uniquely antagonistic character of the relationship between the Securitate and the KGB during the Ceausescu era (discussed in chapter four), and the genuine, scarcely-veiled animosity between Ceausescu and Gorbachev, which give the Yalta-Malta scenario a plausibility and credibility (however spurious) in Romania it cannot find elsewhere in Eastern Europe.

Western analysts have frequently caricatured the views of the former Securitate towards the Ceausescu era by suggesting that they uniformly look back favorably and nostalgically upon it. In fact, many of them now openly criticize Nicolae Ceausescu’s misguided policies, erratic behavior, and harsh rule.[5] Clearly, much of this is post facto judgement. The deceased Ceausescu serves as a convenient scapegoat for all that went wrong during his rule and by blaming him they can absolve themselves. Nevertheless, regardless of how they now view Nicolae Ceausescu, almost every former Securitate officer challenges the spontaneity of the Timisoara protests and suggests that the catalyst for the unrest came from outside Romania’s borders. Thus, they argue, even if Nicolae Ceausescu had brought the country to the point of profound crisis, this “foreign intervention” converted the Timisoara events primarily into a matter of national security.

It is interesting to recall Nicolae Ceausescu’s own interpretation of the Timisoara events during a rambling, scarcely coherent teleconference on 20 December 1989:

…all of these grave incidents in Timisoara were organized and directed by revanchist, revisionist circles, by foreign espionage services, with the clear intention of provoking disorder, of destabilizing the situation in Romania, of acting in order to eliminate the independence and territorial integrity of Romania….It is necessary to attract the attention of everyone, not only of the communists [emphasis added], but everyone to the shameful…campaign… unleashed right now by different circles, beginning with Budapest, convincingly demonstrates that…, including the declarations of the president of the United States, who declared that he had discussed the problems of Romania with Gorbachev at Malta…[6]

In their discussion of the December events, the former Securitate have expanded upon Ceausescu’s allegations of “foreign intervention.”

In February 1991, while on trial for his part in ordering the repression of demonstrators in December 1989, the former director of the Securitate, General Iulian Vlad, proposed two principal groups of suspects for the Timisoara unrest.[7] He described the first group as Romanian citizens (the majority of whom were presumably of Hungarian ethnicity) who had fled to Hungary, passed through refugee camps, and been sent back to Romania with a mission to engage in “destabilizing acts.” According to Vlad, “only able-bodied males” were sent back. The second group of suspects were large groups of so-called Soviet “tourists.” Here is Vlad’s depiction of this second group:

Halfway through December 1989 massive groups of Soviet tourists began to enter the country. They entered coming directly from the USSR or from Yugoslavia or Hungary. The majority were men and–in a coordinated fashion–they deployed in a convoy of brand-new “LADA” automobiles. During the night of 16-17 December ‘89 such a column attempted to enter Timisoara. Some of these cars were forced to make a detour around the town, others managed to enter it…[8]

Pavel Corut, a former high-ranking Securitate counter-military intelligence officer who has written dozens of novels seeking to rehabilitate the reputation of the former Securitate, has written of “the infiltration on Romanian territory of groups of Soviet commandos (Spetsnaz) under the cover of being tourists. It is noteworthy that December is not a tourist month and nevertheless the number of Soviet tourists grew greatly.”[9]

In 1994, the Securitate’s official institutional heir, the Romanian Information Service (or SRI), declared in a report on the December events:

In addition to gathering information, some Soviet agents from among our ranks received the mission to make propaganda for “changes,” even at the risk of being found out. Actions at direct incitement [of the population] were also initiated by Soviet “tourists,” whose number had grown in the preceding period and had taken on exceptional proportions by the end of 1989.

Beginning on 9 December 1989, the number of Soviet “tourists” in “private” vehicles grew from around 80 to 1,000 cars a day. This phenomenon, although realized at the time, did not lead to the necessary conclusions and measures. The occupants (two to three per car), athletic men between 25 and 40 years in the majority, avoided lodging facilities, sleeping in their cars…The cars were mostly of a “LADA” and “MOSKOVICI” make, deployed in a convoy, and had consecutively-numbered license plates and similar new equipment. The majority were “in transit towards Yugoslavia”…

It is certain that during the Timisoara events there was a large number

of Soviet “tourists.” During 15, 16, and 17 December 1989, to these already in the country were added those “returning from Yugoslavia,” the majority by car.[10]

But the reach of this theory extends well beyond the former Securitate and their cheerleaders in the Ceausist nostalgic press. The head of the first Senatorial commission investigating the December events, film director Sergiu Nicolaescu–a key figure in the newly-formed National Salvation Front during the events of 22-25 December 1989 and a legislator of the ruling Front after 1989–described the catalyst of the December events to a journalist in December 1993 as follows:

By chance, everything began in Timisoara. It could have begun elsewhere since many places were prepared. It is known that in Iasi something was being prepared, and also in Brasov and Bucharest. There was clearly foreign intervention….For example, the intervention of the Russians in Romania. A year before in 1988 about 30,000 Russians came. A year later in 1989, in December, the number doubled. Thus, it reached 67,000. It is known that there were at least 1,000 automobiles in which there were two to three men between the ages of 30 and 40 years old, at a maximum 45 years old. It is very interesting to observe that, only a few months earlier, the Securitate had ordered that for those from socialist countries crossing the border, it was no longer necessary to note their license plate number or how many people were on board.[11]

Asked who in the Securitate gave the order to no longer record this information, Nicolaescu insinuated that they were Soviet “moles” who had been placed there “4, 5, 10, and even 30 years earlier.”[12]

The theory has also found its way into the opposition media. Cornel Ivanciuc, who in 1995 wrote one of the most influential exposes to date on the former Securitate for the weekly 22, maintains that the Soviets achieved their aims in December 1989 by means of the so-called “tourist-incursionists, whose activity during the revolution was identical to those of the Spetsnaz special troops for reconnaissance and diversion of the GRU [Soviet military intelligence].”[13]

Two months after General Vlad’s 1991 court statement, Sorin Rosca Stanescu, one of the most prominent journalist critics of the Iliescu regime and the SRI, presented an interview in the leading opposition daily Romania Libera with an anonymous KGB officer residing in Paris who outlined a familiar scenario.[14] The KGB officer claimed that he had entered Romania on 14 December with others as part of a KGB plan to open fire and create confusion. He had been in Timisoara during the events, but suggested he never received the anticipated order to open fire and left the country on 26 December. Rosca Stanescu, however, made sure to remind his audience of “the insistent rumors which have been circulating referring to the existence on Romanian territory of 2,000 “LADA” automobiles with Soviet tags and two men inside each car…”[15] Stanescu closed by asking his readers: “What did the Ceausescu couple know but were unable to say? Why is general Vlad held in this ambiguous chess game?…Is Iliescu protected by the KGB?”

Stanescu’s intentions are further drawn into question by the fact that this particular article has been cited positively by former Securitate officers in their writings. Colonel Filip Teodorescu of the Securitate’s Counter-espionage Directorate, the second highest-ranking Securitate officer in Timisoara during the repression and sentenced to prison for his role in those events, cites extensively and favorably from this very article by Stanescu in a book on the December events.[16] Pavel Corut also invokes Rosca Stanescu’s interview in support his arguments.[17] Moreover, Rosca Stanescu’s questionable comments make the issue of his (revealed and acknowledged) past collaboration with the Securitate’s USLA unit between 1975 and 1985 relevant.[18]

[1].. See the stenogram from the emergency CPEx meeting of 17 December 1989 in Mircea Bunea, Praf in ochi. Procesul celor 24-1-2. (Bucharest: Editura Scripta, 1994), 34.

[2].. Tina Rosenberg, The Haunted Land. Facing Europe’s Ghosts after Communism (New York: Random House, 1995), 109-117, 235. Rosenberg suggests the theory’s popularity in Poland and especially in the former Czechoslovakia.

[3].. Huntington discusses the concept of el desencanto (the characteristic disillusionment or disenchantment which sets in after the transition) in Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century (Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1993), 255-256.

[4].. By contrast, Rosenberg clearly suggests that those who buy into the Yalta-Malta conspiracy theory elsewhere in Eastern Europe are a distinct minority in political circles and marginal figures in the post-communist era.

[5].. This has come through, for example, in the novels and articles of the well-known, former high-ranking military counter-intelligence officer, Pavel Corut, and in the comments of the former head of the First Directorate (Internal Affairs), Colonel Gheorghe Ratiu, in an extended interview during 1994 and 1995 with the Ceausist weekly Europa.

[6].. See the transcript in Bunea, Praf in Ochi, 47. Ceausescu goes on to link the US invasion of Panama which was taking place at this time to a general offensive by the superpowers to eliminate the sovereignty of independent states. The fact that Ceausescu appeals “not only to the communists” suggests his attempt to play on a non-ideological Romanian nationalism.

[7].. See Vlad’s testimony in Mircea Bunea, “Da sau Ba?” Adevarul, 16 February 1991, in Bunea, Praf in Ochi, 460-461.

[8].. Ibid.

[9].. Pavel Corut, Cantecul Nemuririi [The Song of Immortality] (Bucharest: Editura Miracol, 1994), 165.

[10].. See the excerpts of the SRI’s preliminary report on the December events in “Dispozitivul informativ si de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor (III) [Soviet information and diversion teams were connected to all phases of the events],” Curierul National, 11 July 1994, 2a.

[11].. Sergiu Nicolaescu, interview by Ion Cristoiu, “Moartea lui Milea, Momentul Crucial al Caderii,” Expres Magazin, no. 48 (8-15 December 1993), 31.

[12].. Ibid.

[13].. Cornel Ivanciuc, “Raporturile dintre Frontul Salvarii Nationale si KGB [The Relations between the National Salvation Front and the KGB],” 22, no. 21 (24-30 May 1995), 11.

[14].. Sorin Rosca Stanescu, “Iliescu aparat de K.G.B.? [Iliescu defended by the KGB]” Romania Libera, 18 April 1991, 8.

[15].. Ibid. Rosca Stanescu had in fact already floated this theory. In June 1990, he wrote: “…in the Army, more and more insistently there is talk of the over 4,000 ‘LADA’ automobiles with two men per car, which travelled by various routes in the days preceding the Revolution and then disappeared…” (Sorin Rosca Stanescu, “Se destrama conspiratia tacerii? [Is the conspiracy of silence unravelling?]” Romania Libera, 14 June 1990, 2a). At that time it could be argued that Rosca Stanescu was unaware of the Securitate account. It is difficult to say the same of his comment in April 1991.

[16].. Filip Teodorescu, Un Risc Asumat: Timisoara, decembrie 1989 (Bucharest: Editura Viitorul Romanesc, 1992), 93-94. Curiously, Teodorescu adds: “Besides, I have no reason to suspect that the journalist Sorin Rosca Stanescu would have invented a story in order to come to the defense of those accused by the judicial system and public opinion of the tragic consequences of the December 1989 events.”

[17].. Although Corut does not mention Stanescu by name as does Teodorescu, the references are unambiguous. See Pavel Corut, Floarea de Argint [The Silver Flower] (Bucharest: Editura Miracol, 1994), 173; idem, Fulgerul Albastru [Blue Lightning] (Bucharest: Editura Miracol, 1993), 211.

[18].. In April 1992, documents were leaked (presumably by regime sources) to the media and foreign embassies showing that Stanescu had been an informer for the Securitate’s elite anti-terrorist unit (the USLA) between 1975 and 1985. Stanescu admitted that the charges were true. Although released from Romania Libera in June 1992, he was picked up elsewhere in the opposition press, returned to Romania Libera the following year, and eventually became editor of an opposition daily owned by the trust which runs Romania Libera. Prominent opposition figures have steadfastly defended him as a victim of the Iliescu regime, and in spite of his past, his writings have largely gone unscrutinized. On Stanescu’s case, see Sorin Rosca Stanescu, “Securea lui Magureanu,” Romania Libera, 17 April 1992, 1, 3 (the article which personally attacked the SRI’s Director Virgil Magureanu and appears to have prompted the release of Stanescu’s file); Anton Uncu, “Opriti-l pe Arturo Ui,” Romania Libera, 30 April 1992, 1, 3; Rosca Stanescu, “Sint H-15,” Romania Libera, 9 May 1992, 5; idem, interview by Andreea Pora, “‘H-15′ in slujba patriei,” 22, no. 120 (15-21 May 1992), 13; “Catre SRI,” Romania Libera, 9 June 1992, 1; “Goodbye Magureanu,” The Economist, no. 2212 (18 June 1992) in Tinerama, no. 85 (10-17 July 1992),

Ziarul Adevarul a publicat in data de 21 aprilie un articol calomnios la adresa Directorului general al Arhivelor Nationale, Dr. Dorin Dobrincu. Intr-o maniera tipica pentru lipsa deontologiei profesionale a jurnalistului roman, articolul, semnat de Iulius Cezar si Iulius Popa, foloseste drept unica sursa de informare delatiunile doamnei Camelia Moraru, care a fost demisa din pozitia pe care o ocupa la Arhivele Nationale, pentru incompetenta profesionala. Jurnalistii de la Adevarul, altfel un ziar cu pretentii, au devenit astfel instrumentul razbunarii ordinare a unei persoane de calitate morala indoielnica.

Revista 22 publica acum un drept la replica al domnului Dobrincu (intelegem din aceasta ca ziarul Adevarul a refuzat celui acuzat acest drept, ceea ce ne face sa ne indoim de moralitatea conducerii ziarului).

Traim, deci, in Romania, unde toate – delatiunea, incompetenta, imoralitatea – sunt posibile.

Asa cum spuneam si altadata, mai avem de asteptat inca cel putin 20 de ani pentru a ajunge la o minima normalitate in aceasta tara uitata de Dumnezeu.

84 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române la 4 februarie 1925. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea primului patriarh, Miron Cristea (1925-1939).
Creştin Ortodox

Funcţii şi slujiri în Biserica Ortodoxă Română
George Aniculoaie: “Aşa după cum spuneam, ierarhia bisericească este formată din trei trepte: diacon, preot şi episcop. Intrarea în această ierarhie dumnezeiască o poate face doar episcopul. Atât diaconia, cât şi preoţia, cum de altfel şi episcopia sau arhieria, se primesc în cadrul Sfintei Liturghii, prin „punerea mânilor“, în cadrul Tainei Hirotoniei, de către un singur episcop, cu diferenţa că arhieria se dăruieşte de trei episcopi.”
Ziarul Lumina

Kirill, un patriarh pentru liniştea Kremlinului
Armand Goşu: “Patriarhul Kirill va păstori peste cea mai mare Biserică Ortodoxă din lume, care numără circa 165 de milioane de credincioşi. În subordinea Patriarhiei Moscovei funcţionează peste 28.000 de biserici, 732 de mănăstiri, zeci de seminarii şi academii teologice (doar în Moscova sunt 3 astfel de instituţii de învăţământ superior). Patriarhul Kirill a fost prezentat de presa rusă drept un modernizator, un prooccidental, un deschizător de drum în relaţiile cu Vaticanul (s-a reamintit de nenumărate ori faptul că mitropolitul Kirill s-a întâlnit cu papa Benedict al XVI-lea).”
22

Dietrich Bonhoeffer
Emi Pavel: “Credinţa în Dumnezeu şi lupta împotriva nedreptăţilor au caracterizat viaţa teologului german Dietrich Bonhoeffer. El a trebuit să plătească cu viaţa implicarea pentru cauza libertăţii şi a drepturilor omului în Germania nazistă. Faptele lui Bonhoeffer nu au avut niciodată ecourile celor ale lui Gandhi, ale lui Martin Luther King sau ale Maicii Tereza, cu toate acestea, numele său poate sta oricând alături de aceste mari personalităţi şi modele.”
blog.punctul.com

Domnul Mihnea Georgescu este unul dintre colegii oneşti de pe blogosfera românească, încep prin această recunoaştere. Onestitatea intelectuală este rară în spaţiul virtual de limba română! Domnul Mihnea Georgescu a scris recent articolul :

http://mihneageorgescu.wordpress.com/2008/03/11/etimologia-cuvantului-nastase/

Cu bunăvoinţa lui M.G., redau textul domniei sale: “Pentru că sunt, cu modestele mele forţe, un iubitor al Logosului şi pentru că m-am jucat mult cu numele “Năstase” încercând să găsesc rime pentru lozinci… mi-am pus problema care este etimologia acestui frumos nume. Numele pare derivat din greceşte din cuvântul anastasios. Printr-un fenomen de corupere (nu râde, neinfectatule acolo în spate, aşa se zice!) s-a eliminat a-ul iniţial şi s-a românizat terminaţia, ajungându-se la forma “Năstase.” Tâlcul acestui nume (şi evreii credeau că fiecare nume are o semnificaţie mai profundă), mai ales că am intrat în Postul Paştelui, este că purtătorul său va trece prin suferinţe mari în viaţă, dar “va învia” din morţi. Cuvântul grecesc anastasia nu înseamnă atât “înviere”, cât “ridicare la o poziţie iniţială,” fapt evident în variantele engleze şi franceze care redau “resurection.” Deci, sensul numelui redă o ridicare a purtătorului său la demnităţile din care a fost coborât pe nedrept şi vremelnic.”

Nu mai redau nenumăratele comentarii rusofobe/grecofobe pe tema Tamara / Anastasia. Mihnea Georgescu, răbdător, le-a acceptat totuşi pe blog! Mărturisesc că sînt lipsit de darurile acestea de răbdare, şterg nenumăratele comentarii negative care încearcă să se insinueze pe blogul meu. Pentru că există şi categoria ‘idiota’, termenul este folosit aici numai în conotaţia Trivium din latina scolastică medievală!, printre bloggerii care pun  linkuri la instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară.

Bineînţeles, domnul Mihnea Georgescu a acceptat şi comentariul meu.

“Felicitări pentru articol!”, i-am spus. “Este binevenit, pentru că  este necesară clarificarea temei Adrian Nastase, politicianul român caracterizat acum prin cel mai avansat IQ.”

Iată aici şi un articol pe care l-am scris în bună credinţă, pentru a mă ajuta să înţeleg tema Adrian Nastase şi a familiei sale:

http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/29/pusca-din-otel-de-damasc/

Aici puteţi accesa alt articol, în care  critic limitele sale de cultură organizaţională :

http://blogideologic.wordpress.com/2007/12/31/confuzia-lui-adrian-nastase/

Dar este altcineva mai bun? 

Adrian Nastase este singurul dintre politicienii români actuali care a demonstrat că poate asimila concepte foarte dificile de ştiinţă prudenţială, domeniul peren al cunoaşterii unde se construiesc judecăţile de valoare.

Titus Filipas

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: “Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip “laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa “Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de “Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi “Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi “Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii “l’héritage de Lumières”, adică “moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul “neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic “des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, “şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, “Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, “Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat “stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, “degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, “ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al “încremenirii în Proiect”. Sigur, “încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de “gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea “încremenirii”, se poate face cu “mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas