Diuen que les crisis, de tot tipus, són temps de canvis, i gairebé sempre és així, i és bo que ho sigui. El problema rau en cap a on s’enfoquen aquests canvis, segons l’anàlisi que se’n fa dels motius de la crisi i a qui es vol beneficiar amb cada mesura presa.

Aquesta vegada (una volta més) ens volen fer pagar aquesta crisi a les classes treballadores, a base de retallades de drets socials i laborals i increments accentuats de l’atur. Com a joves, a més, som un dels col·lectius que més patim aquests afectes i, molt probablement, els seguirem patint en un futur, quan aquestes mesures regressives es consolidin i ens enfonsin en una precarietat encara major. I és que, de fet, la situació actual no és més que un agreujament d’una precarietat endèmica que les classes treballadores patim sota el jou del capitalisme.

Tanmateix, aquest no és l’anàlisi imperant del pensament oficial, que necessita justificar-se darrera dèbils arguments neoliberals, per tal de poder aplicar les seves mesures, sense que una mobilització de la majoria de la ciutadania, aquella que no es beneficia de les polítiques que s’estan prenent, hi pugui fer front.

Per aquest motiu, des de l’Espai Jove de la Intersindical-CSC, encetem aquesta campanya, amb el títol “Contra la nostra crisi endèmica, el jovent encapçalem la revolta!” i amb un manifest que ha rebut el suport de les principals organitzacions juvenils independentistes i d’esquerres dels Països Catalans. El nostre objectiu és oferir un nou punt de vista de l’actual situació econòmica, en clau juvenil, nacional i de classe, denunciar l’ús que es realitza de la crisi per tal de retallar-nos drets i sensibilitzar de la necessitat d’iniciar un període de lluita i mobilitzacions, per revertir les mesures preses i avançar cap a un procés de transformació social i alliberament nacional que ens situï en les cotes de benestar, justícia i igualtat que anhelem i mereixem.

Sou a agonia do desespero

Trago nas vestes padrões de ansiedade.

Seta que atinge e me fere

 Cada dia que passa.

Minha estrela azul

Dos meus anos de aperto, decadência

Dos dias de choro,

 Lágrimas de transbordo, sonolência.

Aí! Mundo… cruel veemência

Sem ti sou nada… alma em sofrimento

Sem ti sou sangue… sem essência

Anemia da vida… porque foste tu e eu não?

Castigo o de continuar com a longevidade

Castigo o de festejar sem estares.

Vazio o caminho do destino, olhares.

Anemia da vida…a minha…sem a tua.

Multi,multi,multi ,multi oameni nemultumiti de organizarea alegerilor.

Caut pe internet si nu gasesc cine se ocupa , pas cu pas de logistica organizarii alegerilor. Cine sunt aceia care scuipa romanul in ochi cu mojicie? Care-l ia de prost pe roman, care-l priveste de sus!
Pentru ca mi-ar place foarte mult, enorm chiar, sa stiu CINE, sunt acei romani indiferenti, apatici, obtuji, incremeniti intr-o mentalitate din care ei nu se misca si nu lasa nici pe altii sa se miste, care ne organizeaza si influenteaza viata , inca? Cine sunt proprietarii demersurilor? Deciziilor,  C-U-M SA NU DECURGA ALEGERILE civilizat la nivelul altor tari democratice!! Cum sa nu fie respectat cetateanul!! Cum sa nu se dea valoare demnitatii lui de om care traieste intr-o societate a anilor 2009 !!! Cum sa-l faci pe roman sa se simta ca un rebut de lumea a treia in tara lui!

Tare as vrea sa stiu! Dar, imi aud ecoul!
Cum o sa se schimbe vreodata ceva , daca atitudinea de revolta si vocea oamenilor, nimeni n-o s-o asculte?
Dar cand se pun biruri pe spinarea oamenilor, sunetul ‘guldenilor’ ,guvernul il aude , ha? Clinchetul banutului, pe care-l plateste cetateanul ca sa tina oficialii , ala suna bine, e auzit? Nemultumirea se pierde in soapta insa, neauzita!

Oamenii au venit sa voteze. Asta au vrut.  Au venit sa se implice, pentru mersul Romaniei, pentru mersul societatii. Pentru noi toti la un loc. O societate in care fiecare om , alaturi de celalalt om si alaturi de toti ceilalti oameni , reprezinta interese comune.  Sau cel putin asa ar trebui sa fie! Doar ca niste *draci prieteni* conduc un proces de sabotare la bunul mers al societatii.
Nu e nevoie de stiinta spatiala pentru ca votarile sa functioneze. Ci logistica (planificare si executare).
Sper ca o comisie de evaluare a decursului electoral sa se puna pe roate dupa ce iese din cuiele in care aparem fixati .
Si mai este ceva care ma preocupa. Un tanar de 17 ani, ingrijitor de vaci, om muncitor, care a votat si nu ar fi trebuit , risca 3 ani de inchisoare. Pai de ce? Nu era cineva acolo care sa ii verifice actele si sa ii spuna ca n-are voie!?

SOLUTIA: watch ,learn and do it like a pro’ !

http://www.youtube.com/watch?v=ihwFrXLyr1g

Rog mai întai pe toţi cei care au ceva de comentat, indiferent de culoarea politică sa o facă civilizat în secţiunea de commenturi. Pentru că aşa e firesc, nu am ajuns să mă trag de şireturi de wiseassi dăştia care cred ei ca ştiu despre ce e vorba în politică. Eu nu ma erijez aiurea, vă vorbesc din experienţă şi din reflecţii personale, influenţate de ce văd, cred şi aud de la diverse persoane printre care şi tatăl meu, care se ocupă (printre altele) cu asta de 20 de ani.

Astăzi, ca orice student plecat de acasă, am mers sa votez la una dintre secţiile de votare speciale din Timişoara. Pentru cei care nu consideră din simţ civic ca trebuie să voteze la 18+ ani, atunci îi invit să petreacă un sejur de vis în oraşul Filiaşi and then get back to me cu privire la calitatea vieţii din România, pentru că e clar, nu au ce să caute într-o astfel de conversaţie. Deci am mers sa votez. Tatăl meu s-a mândrit astăzi cu mine. Pentru la la 19 ani am simţ  civic mai ascuţit. Şi nu l-am dezamăgit, după cum nu mi-am dezamăgit nici ţara. Am fost la vot. Degeaba. Pentru că după ce am stat la secţia 123 3 ore si jumătate la coadă să aştept să imi exprim dreptul meu de cetăţean, am fost respins la 50 de cm de intrarea în camera de vot pentru că era 20:45 şi se pare că la 21:00 se inchid urnele. Întrebarea mea, zic eu destul de pertinetă, a fost: de ce nu am voie in 600 de secunde să intru in cabina de vot să imi exprim opinia? Fac abstracţie de cele 200 de persoane care erau numai in anticamera din secţie. Poate că ei chiar au aşteptat 3 ore degeaba, ce vroiam eu să ştiu e de ce nu pot EU să votez, care eram chiar acolo, la intrare, langa domnul cu cravată roşie de la Prima TV. Pentru că “Bucureştiul nu a aprobat prelungirea cu o oră a perioadei de votare”. Voi renunta acum la diacritice pentru ca nu pur si simplu imi stapaneste furia pe masura ce scriu si prin urmare nu pot sa ma “desfasor” cum stiu eu sa fac mai bine. Bun, doamna… atunci va repet intrebarea: mai sunt 10 minute de vot (au trecut deja 5 de cand vorbim), de ce nu pot sa primesc declaratia pe proprie raspundere ca votez ca sa pot sa intru. Dar eu v-am anuntat de la 6, ati fost la coada cand am zis ca nu veti apuca cei de la coada cozii. Eram langa dumneavoastra doamna, la mijlocul ei… si mai sunt 8 minute nu ma intrereseaza ce ati spus la 6. Alo, Biroul Electoral Judetean, sunt de la sectia 123, trimiteti Politia ca nu mai fac fata oamenilor, e nebunie aici. Doamna, repet, mai sunt 5 minute… nu le spuneti ca va amenintam noi, pentru ca nu este cazul, intrebati-i daca mai pot vota cei de la intrare, ne stim drepturile am citit Constitutia, asta e frauda electorala! Imi pare rau, trebuie sa sigilez usa… Ai renuntat? imi spune unul de la Prima, nu i-am raspuns, am injurat si am plecat. Le-am spus oamenilor ca nu se mai voteaza. M-au injurat. Mi-au spus ca ei stau acolo de 3 ore. Unii erau furiosi, altii erau distrati… pur si simplu nu le pasa asa de tare, “ce mai conteaza un vot”. Si mi-am dat seama de ce ma formez ca om in Romania. Ca sa ma calce pe picioare la alegeri, sa imi spuna ca nu mai pot vota cu 15 minute inainte de inchidere, sa ma scuipe la iesire sa imi spuna ca sunt idiot, ca ei stau de ore si vor vota (si n-au votat), sa ma atate presa, sa ii injur sa apar pe post ca sa ma fac de ras, sa ma prefac ca nu sunt vinovati ingerii lui Basescu, ca Blaga nu coordoneaza alegerile si ca administratiile locale nu sunt oarbe cand dubite vin si ingrasa urnele cu voturi, sa mi se spuna ca presa are dreptate, ca Basescu e un nemernic, cat timp bosii trusturilor stau cu conturile doldora si beneficiaza cand opozitia ii strivesc lor dusmanii. Stiu asta, si plec capul, mai rusinat decat am intrat, si imi primesc palme peste obraz pentru naivitatea mea, crezand ca un singur vot conteaza. Dar va veni o vreme cand votul meu, cel neexprimat, tacut, clocotit, va conta… si cand doamna de la sectia 123 si Basescu si baronii din spatele lui Geoana se vor uita cu spaima cum zeci de ani de fraude electorale sunt de ajuns. Si atunci, nu imi voi mai strica pantofii pe trotuarul strazilor, nu voi mai face 10 ore pe drum pana acasa, nu voi mai fi rusinat sa spun ca sunt profesor sau lucrez pentru Stat, nu voi locui in apartamente prost incalzite si scumpe, ca si cand as locui la Paris, intr-un oras care se minte ca pastreaza poleiala de aur a sa, cand toata lumea vede ca e din cupru care a clocit de mult. Si atunci, voi fi rusinat doar ca intr-un trecut (imi doresc din toata inima sa nu fie el prea indepartat), o doamna la sectia 123 mi-a interzis sa votez, formal, pe hartie. Din punctul meu de vedere, eu am votat, si mai sunt si altii ca mine. Ne vom recunoaste noi, candva… poate chiar la sectia 123.

P.S. Ah am uitat sa precizez, am mai si racit. Si au iesit si cei doi candidati pe care ii dispretuiam din tot sufletul. Si da, ma voi duce si la turul II. Pentru ca asta vor, sa nu ma duc la vot, sa voteze ei in locul meu, sa isi faca jocurile lor. Astazi a votat si stra-stra-bunicul meu, daca nu stiati. Generatii consecutive stranse la vot, pentru Partid, Popor si Lider. Suna cunoscut, nu?

Liviu

No silêncio, os pássaros zombam da noite e os podres arquitetam a inveja do próximo e as ruas se incendeiam de sexo dissecado em gemidos e gritos. Às claras! A noite cai.

Injurias são lançadas ao branco do vazio e o pouco que sobra. Transtorno. Louco pela exatidão do inverso e pelo resto. Padece. A esperança avança mais um dia.

Da. Vedeţi bine. Televizorul dăunează grav sănătăţii. Cum am ajuns la această concluzie?
Vă uitaţi la filme. Sunt sigură. Şi eu mă uit. Sunt filme în care dragostea e perfectă. Ea merge pe stradă senină, brusc se trânteşte de un făt-frumos, ohii le strălucesc amândurora, soarele îi luminează speciaell pe ei (sau reflectoarele, cum vreţi). Şi totu-i bun şi frumos. Şi acum, în zilele noastre, vezi fete care ies tot mai des pe stradă, că dee aşa au văzut în filme, şi se trântesc de băiatul care le place. Dacă vede că nu le merge, se mai trântesc o dată. Poate, poate. Sau vezi scenă de dragoste perfectă, ea adoarme zâmbind în braţele lui şi dimineaţa dragii mei, se trezeşte mai aranjată ca niciodată, părul perfect, faţă perfectă şi mai au chef de nu ştiu câte mii de pupături, că deee, nu-i ”pute” gura. Departe de realitate dragii mei. Mulţi în ziua de azi aşa aşteaptă să şi fie. DEPARTE! Ea se trezeşte cu părul vâlvoi, cu faţa umflată, cu puchi pe la ochi şi el… amărâtul de el, părul lui e ca o căpiţă de fân proaspăt răsturnată. Asta e realitatea.
Te uiţi la Bruce Lee, Jackie Chan şi la James Bond, şi încerci multe lucruri de-ale lor în viaţa reală. Mergi pe stradă umflat de parcă ai înghiţit 3 kg de heliu, ai pălărie cu boruri pe care o mai ridici cu vârful degetelor şi te prezinţi lumii ca : ”X-ulescu. Gheorghe X-ulescu.” Dar când e vorba să se ia cineva de tine, te învârţi ca nuca în ceaun.
Te uiţi la ”Blonda de la drept” şi crezi că dacă ea a reuşit, poţi şi tu. Aşa că te îmbraci toată în roz, mesteci gumă, vizitezi zilnic coaforul, ţii geanta pe mâna care parcă e scrântită şi mergi şi-ti dai admiterea la drept. Wake up! Eşti tu blondă oxigenată, cu sânii mari şi ai o pasiune aparte pentru roz, dar… alta e realitatea fetiţo!
Ce ar fi să ieşim de sub lumina reflectoarelor care ne orbeşte şi să realizăm adevărul? Nu v-aţi săturat să trăiţi o viaţă a actorilor? Nu v-aţi săturat să vă jucaţi prost rolul? Spre deosebire de voi, actorii sunt plătiţi!

Mhuaaaaaaaa. Nu as putea incepe mai nimerit postu asta decat printr-o strambatura (care se vrea simpatica si putin rautacioasa) la adresa celor care o ard cult in metrou. Na, ca v-au tras-o astia:) Sigur, e absolut gratuita remarca. Nu vreau sa ma gandesc la toti amaratii (pensionari, oameni bolnavi care au avut nevoie de ambulanta, sarmani ce aveau urgente azi) care au fost dati peste cap de greva. Subliniez inca o data demersurile ireal de naive pe care unii si altii le postuleaza. Poi cum bai, maca`v`as eu ficatii aia plini de lecturi, faceti voi bebleoteci cand se inchide subteranu? Nu o sa fie pacat de Biblioteca din Aviatorilor?

Anyways, e doar un “hai sa ne dam si noi in stamba”, ca refuz, in continuare, sa cred ca unii sunt atat de cretino-militanto-naivi. Booon, e campanie si oamenii mizeaza ca metrou va circula, dupa. Mizeaza corect, dar zic eu… primejdia exista

A doua cestiune pe ordinea de zi e tot un fel de “haide dom`le sa facem ceva” a simonei tache. N`o stiu pe domnisoara, sa fie sanatoasa si ferice. O citesc din cand in cand. Dar indemnul m-a lasat cam nauc. Descrierea lui tanti romanica este giugiuc (nush cum se scrie in turca, dar asa cre ca se spune), dar reactia… pffffff…. “Să punem mâna pe bâtele noastre simbolice și, în primul rând, să votăm”. De unde sa incep? Dar stiu unde termin… da`o in sange, vorba regretatului Dan Iosif… Dupa ce ca suntem in rahat, vai de mama noastra de natie mancatoare de merdenele de supt vremuri cu trei imperii pe langa noi, tre sclavii sa mai mearga sa legitimeze puterea. NB: nu exista alternativa, ci doar “un rau mai mic” – perfect de acord. Poi daca plecam de la premisa asta, ce draci suntem decat niste sisifi cu pene de papagal. Wtf?! Eu sunt bou, uneori, dar nu vreau sa abuzez. Si replica minunata “nu votezi, nu ai ce comenta” e de`o forta argumentativa egala cu greutatea unui pipi de bebe. Iar cestiunea cu golaniada 2.0 este, cum zice dl Baselu, “sifi”. Sau traiam in alte realitati. Ceea ce pot intelege…. la cati pitici imi umbla prin capatana. Mai zice domnisoara tache : “Nu merge cu proteste elegante pe Facebook sau cu lamentări pe bloguri și în presă”. Foarte frumos, dar protestul simbolic, ce cucu meu e? Raspunsul asta… uzitam de legalitate, mijloace legale, firesti sa le bagam mintile in cap e de domeniu lu harry potter. Oameni buni, cu suflet cald si credinta`n Dumnezeu… Ei fac legea. Pe bune. Adica ei legifereaza. Ei controleaza parghiile, ei au toate cheile, ei controleaza toate iesirile, ei e Matrix vere. Si nu am vazut pan acu vreun pui de Neo pe langa Dambovita. Zau asa…

Draga Simona Tache, eu propun calea Zenului cu spume la gura. As vrea sa le sparg dintii cu o caramida si sa`i pun sa mearga cu ratb`ul cand e greva la metrou. Tot sifi este, dar macar suna mai bine. Iar despre alegeri… eu as avea o ditamai erectie intelectuala cat a lu taica kant sa vad 0% prezenta la vot. La fel de simbolic/utopic gestu`. Dar muuult mai kinki

Neste programa, aconteceu de novo: eu programei o videocassete só pra gravar o Didi (it’s the Didi, stupid) e achava que iria voltar pra casa à tarde para programar o Pânico. Mas não voltei, tive de ficar direto no servicçcço e só pude assistir de O Impostor(*dá play em sua música mega-favorita  de todos os tempos no Winamp só pra relaxar*) em diante.
Então, a partir de agora, com o auxílio do portal RedeTV!i, mais uma vez, o que rolou no Pânico na TV. Por isso, as matérias não estão na ordem.

- O Fã. Nesta edição assustando Bárbara Paz, azucrinando Daniel Boaventura e correndo atrás de Wolf Maya, que não quis parar. Hélio de la Peña, que já caiu em Pegadinha do Phaustão, cai nas graças do Fã .
E, detalhe: Hélio é extremamente bem-humorado, porquê nessa ele aparentemente estava acompanhado do filho. Esse pessoal da Globo adora que os filhos apareçam na RedeTV!, pergunta para a Carolina Meneghel ou para Maria da Graça Dieckmann. Ou mesmo pra Luciana Gimenez, cujo rebento não aparece na emissora do próprio padrasto mas nem a pau.

- Marília Gabi GabriHerpes – Hoje entrevistando Jesus Luz e Mini-Madonna, Faustão Magro (Edu Sterblich), Presidente Molusco (Carioca) e Caitano Veloso (Carioca). #euri!

- Amaury Dumbo em uma festa com a elite do futebol. E que elite… tem dirigentes que dão entrevista e jogadores que não estão nem Raí. Hã? O que que eu falei, produção? E, uma pergunta-bomba: Amaury pergunta logo de cara para Geraldo Luiz, da Record, a pergunta que os fãs de Globo e SBT não querem calar. Mas ele apronta de volta…
Freddie, com sua espontaneidade inphantil, tenta phazer mais um segurança rir. E maaaaaaaaaais um capítulo de Toninho (sou mais o Tonin, do Charges.com.br!) Se bem que parece que esse é o último!! Próximos capítulos serão mera forçação de barra. Voltando ao presente, Freddie arrasa nas embaixadinhas virtuais. Mas atenção, não pense que Makelelê Prateado é um mero figurante, hoje ele nos phaz rir e muito! E você nem nota que eles foram para outro evento.
E pára tudo. A Dumbo Lanches apresenta um prato que foi definido como “o pior de todos os tempos”, que eu chamaria de X-Tudo… Tudo Mesmo! Dica procêis, assim que começar o Amaury Dumbo, largue o refrigerante e tudo que você estiver comendo, belêzz?
Durante esta matéria, uma cena que não foi absolutamente pro ar: a aparição de Luísa Mell, convidada para o evento, tirando sarro do elenco do programa porquê ela não apareceria mesmo. Eles ficaram sem reação, segundo contam testemunhas oculares.

- Musa da Beleza Interior. No Rio de Janeiro e marcando a volta da dupla original Vesgo & Silvio. Eles zoam com todo mundo, estrangeiros e brazucas, debaixo de um sol de 40 graus e sem uma nuvem para contar a história!… Ê, Faraó, como diria Margareth Thatcher, digo, Menezes. O tema é extremamente livre desta vez, e se eu for destacar todas as piadas, acaba a nossa cota de armazenamento de dados… mas o que eu noto é que uma das Musas desta vez canta algo impressionante, uma música inexistente de Michael Jackson!

- O Mijo & o Bicho [For Girls]: Desta vez com animais MUITO menores do que os que estávamos acostumados a ver neste quadro, mas que puseram à prova as habilidades vocais das participantes. Mas, fala sério: qual foi a última vez que você viu um rato de verdade na sua vida? Aposto que muitos marmangios também gritariam que nem o Fã, ou o Detonator do Massacration. E teriam comentários tecidos  por Freddy Mercurie Prateado.

MEDA – Christian Pior vai um evento, hã, digamos… Classe B? Aniversário do promoter Glaycon Muniz. Em uma churrascaria… Ele pergunta aos entrevistados se esse tipo de evento tem futuro. Pior (Christian) encontra o colega… de prophissão, Amin Khader, que demonstra saudades de Freddy Mercurie Prateado!

- Pânico Delivery – Bola, Piu-Piu e Dani Bolina em busca de mais um badabim, badaboom, badabeackman. E começamos bem: Piu Piu pergunta se o cara vai embora dirigino, cadê o GC saino da boca e deslizando pela tela?… Rapaz, a vítima de hoje é um cara daquelas piadas, que o pessoal diria que ele “bebe, bebe, bebe, bebe…” Pois é. Antes de entrar na limusine, uma prova ao estilo, digamos, Topa Tudo por Dinheiro de Plástico. O cara é um performer, qualquer coisa sai dançando. E cantando um curioso forró de duplo sentido… português.
O gesto do Ceará vestido de Galvão Bueno e ao som de banjo começa a fazer sucesso por aí… A matéria quase é interrompida por uma freada brusca, que tira o câmera de órbita. (Caramba, alô ricaços do meu Brasil, seus 0,5% de privilegiados, vocês sofrem com esses problemas ao andarem de limusines?…) Rapaz, estou com a ligeira impressão que a música da cabritinha vai ser o próximo hit do verão, preparem os ouvidos…

- Sabrina e Presidente Molusco (que, surpresa! é Ceará)em um evento quase secreto… uma  convenção do PSDB para tentar definir o candidato do partido à presidência. Só a equipe do Pânico  estava lá! Entre os entrevistados, o senador Eduardo Azeredo (brrr – mesmo que a lei tenha ido pras cucuias, o senador ainda está por aí). Eles estranham que a maioria dos entrevistados não declara se torce para Aécio ou para Serra, e que eles estão em cima do muro. Surpreendentemente um deles deixou escapar: “Se eu não estou em cima do muro, não sou tucano!” – na verdade, essa fama era atribuída ao tucano de primeira hora Mário Covas por seus adversários.
Os pessedebistas também dizem que se Dilma for candidata, eles vencem. Presidente Molusco conhece de perto as habilidades de defesa pessoal de Artur Virgílio.  Dos pré-candidatos, eles só encontram Aécio, que contrariando muita coisa que se diz dele, ri de todas as piadas do programa. Ou talvez imaginando que, no dia em que ele for presidente ele vai cassar a concessão da RedeTV! e da Jovem Pan… Meda! Opa, esse é outro quadro do Pânico.

Vesgo e Silvio – na festa da esposa de Sérgio Reis, Ângela Márcia. Que uma das convidadas confunde com Ângela Maria, vê se puede… Eles são credenciados para entrar no evento, e o site da RedetV! diz: “Imagine o naipe dos convidados!” Ângela é cantora de jingles e backing vocal, é uma dessas valorosas operárias da indústria musical (assim como as Harmony Cats, que além de cantarem, davam uma phorça em dublagens da Turma da Mônica nos anos 70). Ah, não percam o Pac-Vesgo, que não tem nada a ver com o Plano de Aceleração do Crescimento, é outra coisa… (Ah que inveja, e eu aqui com essa fome…) Enfim, bela matéria, valeu, Serjão!

Sabrina Sato no caso Geyse. Uma das matérias mais tensas já feitas por ela! Depois dessa acho que ela ficou com saudade do tempo em que ela era a “boneca de testes” do Pânico, pelo menos era só ela e a produção. Alunos defendendo os dois lados da questão são ouvidos – alguns dizendo coisas que eu não sabia, como que a aluna teria “bancado a Minerva Mink” pra cima do pessoal… (Minerva é uma personagem pouco conhecida da série Animaniacs que enlouquecia seus interlocutores.)
Há quem diga até que um diploma da Uniban poderia ser motivo de piadas, o que eu, sinceramente, não acho (e eu, que poderia ter tido um diploma de uma faculdade muito menos conhecida?…) Aliás, piadas é o que quase não tem nesta matéria que está mais para coisa do CQC. A segurança do Pânico na TV inphelizmente não é a segurança de Mp3adonna (ou phelizmente, porquê estes vão pro céu ) e teve trabalho.
A matéria emenda com um teste do programa: garotas com vestidos igualmente curtos andam por outras universidades.A galera até que se comportou muito bem, isto é, padrão “pessoal da obra”… Na Casper Libero elas tiveram alguns problemas com os seguranças, o que qualquer pessoa que tentasse entrar lá eu imagino que também teria (estes já atazanaram o Carioca na gravação de um quadro). O teste prossegue: e se phosse um rapaz de sunga?… A matéria termina ao som de Academia Brasileira de Letras, digo, Caetano Veloso.

Marcos Chiesa (& o Bolinha) em Dicas de Programas de TV. Lembra da semana passada, com músicas? Agora são programas de TV que são homenageados com as dicas, que raramente tem algo a ver com o conteúdo dos mesmos. Rapaz, Bolinha estava insuportável nesse dia, imagine se Bola o chamasse de argentino outra vez. Se fosse no colégio, Bolinha seria expulso com louvor, e pelo reitor, mesmo estando no ensino médio … Já vi melhores, mas também já vi piores. Embora não dê para ignorar o Temperatura Máxima!
Chego em casa e me deparo com os quadros à séguir:

- O Impostor. Se você gosta muito do Impostor, e tem pressão alta, cuidado com esta edição. Desta vez, DeLari e ele mesmo tomam uns mega-catiripapos dos seguranças de MP3adonna, que andou circulando no Brasil.
Madonna nunca mais, sou mais o Maradona. Próximo. E se não gostaram, pode mandar aquele careca dos inpherno aqui em casa!
(PS: Que tal um crossover do Freddie Mercury prateado com esses caras aí?…)

- Sabrina, Alfinete e Zina vão em algum lugar do Rio de Janeiro (não e Cuiabá não? Tá quente pra dedéu!! A quadra tem até IRRIGAÇÃO, nunca vi isso!!!) cobrir o phutebol de anões. Não é só eles que são estranhos, tem também a banda marcial só com percussão e vibrafones, mas vamos cair pra dentro.
(Caramba, no time de São Paulo está Pirulito, um dos anões fixos do Pânico, e o time é patrocinado por uma loja da Barra Funda que eu pretendo visitar qualquer dia desses pra comprar Spectar PETG.)
Bem, talvez vocês pensem que já viram esta matéria. Tá, mas não com tantas falhas técnicas e reviravoltas. E no final, Zina realiza o sonho que ele diz que não tem.

- Nada de análise (como a das vinhetas da Rede Globo). Desta vez, o Pânico mostra e reprisa a sério o vídeo institucional da RedeTV! apresentado por crianças de 10 anos, que depois de eu ver trocentas vezes, agora até você que é telespectador ocasional e panical da emissora poderá contemplar… Sacanárre, porque eles poderiam tirar um sarrinho, assim como fizeram com as vinhetas de final de ano da desprestigiada emissora azulverde. E digo mais, a audiência deve ter caído nessa hora.
[Assim como a dos discursos quando foram transmitidos ao vivo em 13/11, de 3 pontos que dava no horário, caiu pra 1 ponto.]

- Opa! No final do programa a imagem começa a pular, o pessoal precisa desfragmentar aquele servidor de 1 petabyte… Ou isso ou é sacanárre do sr. Skavurzka pra aumentar a audiência de A Fazenda 2, que, na maior cara-de-pau deste universo, estreia apenas poucos meses depois do 1 (eu queria mesmo era ver coisa parecida no SBT, por exemplo, uma chamada do tipo “Para você que está cansado de assistir sempre os mesmos episódios, vem aí, programa Chespirito!…”)

- E assim phoi mais um Pânico en la Televisión! E que venham os próximos. E que sejam melhores. E que não tenham cantoras internacionais que saem batendo em todo mundo. Pretexto pra dar 1000 comentários detected. Antsônio Nunez! *pá*!

Hoje fiz uma matéria que me deixou revoltada. Não encontro outra palavra para descrever a ânsia que senti. Foi sobre o caso dos bebês do hospital da Ulbra. Os recém-nascidos eram sedados, provavelmente, por uma técnica de enfermagem (afinal, embora seja provável, por enquanto ela é apenas suspeita). Pelo menos 11 crianças foram vítimas de alta dosagem das substâncias. O mais angustiante foi ouvir as declarações do advogado de defesa… Bom, tá aí o boletim. Ando sem tempo para postar, em breve preparo algo melhor. Beijos!

* Versão full do boletim da Radioweb.

…Iar a trecut ceva timp …iar am uitat de blog …dar imi aduc din cand in cand aminte si mai scriu si eu d’ale vietii aberatii:)) Cu cine votez? Ce am ajuns?  Sa ma sune amicii sa ma intrebe cu cine sa voteze …. e de rau …chiar nu stiu sa faca un “calcul politic?” …Cum procedez eu cand votez? … Uite’asa …. Ma duc la sectia de votare … OBLIGATORIU …si acolo ma cauta domnii si doamnele “profesoare” pe lista …ma gasesc …verifica buletinul (C.I.) …si imi ofera un buletin de vot …eu ca cetatean roman de origine greaca …verific daca buletinul de vot nu cumva si din intamplare nu mai contine vreo stampiluta … sau ceva neregulamentar … dupa care intru intr-o cabina verific atent candidatii si pun stampila fix pe candidatul ales … si uite asa “procedez” “procedul” “procedurii” de vot.

Ho!!!! Nu ma fa inca imbecil ca eu am inteles intrebarea amicilor mei care stiu sa puna o stampila pe o foaie … Ho!!! Cum imi aleg candidatul pe care il si votez la alegeri?!?!?!? Intai ma documentez, ascult, privesc, observ, deschid ochii bine, ma gandesc la trecut, analizez trecutul , ma gandesc la viitor, analizez “viitorul” , si in cele din urma ma gandesc si la mine …si la amicii mei …si la familia mea …si la oamenii simpli de pe strada …pe care desi merg cu masina ii observ … Si uite asa imbin istoria cu sociologia, psihologia cu strategia, statistica cu matematica etc … si ajung la un rezultat final care in OPINIA si MINTEA mea consider ca procedez corect  si votez.

De ce votez? Pentru ca trebuie si pentru ca “PREZENTA FACE DIFERENTA”. Spiritul civic este destul de bine dezvoltat in mine …de ce ?!?!?! …chiar nu stiu…  Chiar daca am radacini grecesti …m-am nascut in Romania … am plecat la studii in strainatate …dar m-am intors in Romania …Sunt si Roman si conform constitutiei si drepturilor omului am dreptul la opinie si dreptul la alegere. si pot afirma … “Votez deci imi pasa!”

Mais uma vez venho aqui pra expor algo que se não fosse trágico seria digno de entrar pro Livro dos Recordes ou de pelo menos uma cobertura internacional do fato.

Um feito dos nossos deputados que mesmo contra todas as probabilidades matemáticas conseguiram por 4 meses seguidos apresentar notas fiscais com o valor máximo da verba indenizatória R$90.000,00.

O levantamento foi feito pela ONG Transparência Brasil, e a matéria completa da uma idéia  da dificuldade disso acontecer,  só ilustrando ganhar na sena as chances são de 1 pra 7.151.980 o que eles fizeram as chances são de 1 pra 10^84, o que representa 84 zeros depois do 1!

Boa sorte no próximo jogo

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

Berlin 1989 mai no hauria succeït sense Poznan 1956 -vídeo-. Sense tantes altres revoltes populars contra el comunisme de les que enguany, com aquesta a Polònia però també a Hongria ¡ Txèquia i Eslovàquia i etc., gairebé enlloc se n’ha dit res.

Malgrat tots els europeus torturats i assassinats al seu decurs en lluitar per la seva llibertat i identitat:

Només el sacrifici de molta gent va fer possible la fi del mur de Berlín

El comunisme ha fracassat. Però les seves consignes fossilitzades segueixen voltant com zombis. Atiats per la gerontocràcia del maig del ‘68, que encara viu dels seus rèdits, enquistada com a classe pseudo-intel·lectual a Europa. Així com pels seus deixebles i tots els que s’hi deixen entabanar en general.

Malden perquè del comunisme resti un record esllanguit. Com si d’una anècdota inofensiva i fins i tot simpàtica es tractés en acabat. Fins que s’esvaeixi. Com el petó a la boca entre Brezhnev el dictador soviètic i el seu súbdit Honecker el dictador de la meitat d’Alemanya sota control soviètic -l’extinta RDA-.

Malgrat fer-se’l per explicitar el seu compromís de suport mutu contra alemanys, russos, ucraïnesos, estonians, letons, lituans, etc. Per reprimir-los plegats cada vegada que s’hi rebel·lessin en contra seva. Per massacrar-los, com a Poznan o Budapest també al 1956, en nom del seu comunisme. Poques vegades un petó ha estat tan amenaçador, una promesa de mort més que no pas d’amor.

Mentint-nos avui com mentien aquests mateixos comunistes ahir tant als europeus sota el seu control com als que pretenien sotmetre. Però ara fent-ho mitjançant els seus derivats postcomunistes com, per exemple, l’immigracionisme. Esperant així, amb aquest succedani, que no ens n’assabentem del que fan ni dels seus objectius.

Volen bastir en contra nostra la darrere malaltissa fantasia utòpica on s’han refugiat -l’immigracionisme-. En contra nostra en veure’ns com una nosa per la seva materialització. Nosaltres ja no som el subjecte del seu experiment ideològic. Perque hem estat nosaltres qui, combatent per la nostra llibertat i identitat, hem esmicolat i enterrat el comunisme. Nosaltres som el seu pitjor enemic.

De la que, com l’anterior simbolitzada pel mur de Berlín, ja se n’albira la degeneració en distòpia i potencialitat genocida. Ara, en concret, de la identitat etnocultural dels europeus. A qui ens comminen a deixar-nos deconstruir per poder fer realitat el seu nou paradís promès, el substitut del seu fracassat paradís del proletariat, és a dir el paradís multintercultural. Avui, com ahir, ens cal combatre per la nostra llibertat i identitat com europeus.

Iubit popor,iubiti romani!

Sa ne unim cu toti eforturile ,cei care nu dorim sa-i mai aruncam gologanul, in poala, acestui cersetor pervers numit Basescu , sa punem mina de la mina si sa ii facem cadou, un mandat cu transmisie permanenta live ,sa aiba o Romanie numai a lui,cea din propria celula!

Sa-i spunem ,intreg poporul,la unison:

„Mars la puscarie ,escrocule!Mars la puscarie,Satan!”

Popor roman, sa-i dam un sut in cur lui Satan si tiitoarei sale diavolesti,Elena Udrea!

JOS TIRANUL!VIVAT PATRIA!

Bravo,Mazare,mi-a placut!Bravo, Mircea Dinescu!Bravo, Mircea Badea!Bravo,moguli!

Bravo baaaa,romani!M-ati uns la inima!

ASALT FINAL : REDUTA DIN COTROCENI!

Suntem alimentati de Basescu,ca mogulii reprezinta raul acestui neam.

Tot ce e potrivnic lui Basescu este impotriva interesului national.

Basescu se crede interesul national.

Mogulii sunt :

Liderii rezistentei poporului roman in fata unui dictator .Traian Basescu.

Traian Basescu este: CANCERUL ROMANIEI!

Mie nu mi-e scarba de Romania,nu mi-e scarba de institutiile statului.

Mi-e scarba de Traian Basescu si Elena Udrea!

Nu-i inghit nici cu un camion de lamai,vorba unui apropiat.

Traian Basescu a amenintat ,furios ,ca daca mogulii o sa mai „muste din Romania” o sa le arate el in viitorul mandat.

O amenintare.

Un atac direct la libertatea presei.

Traian Basescu spune :

”Daca nu va astamparati comisarul Daniel Morar va va ingropa in dosare!”

„Baaaaaaa,va fac dosare,lasati-ma sa ies presedinte!”

Traian Basescu isi elimina opozantii prin dosare de politie politica.

Curata mizerie!

Odios acest chelios si chior presedinte al Romaniei!

Cine sunt „mogulii”?

Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu.

Fratii Paunescu proprietari ai televiziunii B1TV,unde se difuzeaza emisiuni de genul „Nasul” un fel de „Telejurnal” de pe timpul lui Ceasca nu sunt moguli.

Difuzeaza conform directivelor materiale de propaganda basesciana si exulta in laude.

Daniil Sihastru,din viitoarea chilie Gherla, maraie ceva de escrocii astia doi,fratii Paunescu ?

Mogulii au cladit prin munca imperii financiare.

Dau de lucru oamenilor.

Fac cinste Romaniei in relatiile internationale.

Se zbat,construiesc,nu dorm noaptea.

Investesc.

Sunt oameni de afaceri romani,fac parte din acest popor.

Mogulii sunt piinea de pe masa a multora.

Nu au averile ca Basescu si Berceanu dosite prin offshore-uri,nu au vase care navigheaza sub alte pavilioane.

Pe unul din acele vase se intoarce capitan ,Basescu?Nu mai apuca!

Procurorii de la DNA iau leapsa mereu de la avocati,de la ei mai invata si ei cate ceva.Politia politica DNA,nu respecta legile tarii si drepturile omului in Romania.

Ce sa faci cu facultatile private.Ecologica ,auzi!

Morar de la DNA, un fraier ca si Placinta Constantin, care copiaza rechizitoriile.

Morar este un papagal foarte bun cand ii rasuceste Basescu cheita.

Doru Tulus,Ionita Vasile,Doana Vasile: cheita si spaguta.

Basescu e nemultumit ca ,cei mai bogati romani, nu i-au aruncat gologanul in poala de cersetor lui si curvei aleia.

S-a lamurit lumea buna dupa cazurile Anghelescu si Becali.

Sa nu mai vorbim de consilierii prezidentiali care au zburat ca potarnichile in toate cele patru vanturi!

Arunca dupa ei cu scrumiera.

Baaaaa,mogulilor dati-i bani lui Basescu sa cumpere voturi!

Fara moguli la ce ne-am fi uitat?

La TVR unde,tara arde si baba se piaptana,la B1TV unde se lafaie Talpes protectorul criminalilor si Udrea santajista ?

Suntem o tara de manelisti sa ne uitam la „Taraf’ si mai stiu eu ce mizerii de televiziuni de-ale lui Prigoana ?

Nu mai zic de televiziunea care era favorita mea PRO TV care traieste,parca,intr-o lume paralela.

Dan Diaconescu e mai libertin,apare orice numai sa platesti factura,daca mai e vorba si de pupat in cur basescu e si mai bine.

Din care Romanie musca mogulii?

Romania este mosia masii,a lui Basescu?

Ce a facut acest betiv in viata?Nimic.

A furat banii impreuna cu frate-sau si Udrea.

De la primaria capitalei,de la ministerul transporturilor,de la Cotroceni.

Au nenorocit judetul Prahova cu furaciunile lui William Branza,Andrei Volosevici,Roberta Anastase si cele doua curve de pe centura politicii,Florin Anghel si Emanoil Savin.

Baaaaa chiorpecu’ dracu’ la Ploiesti ,la gazari,a fost republica.

Noi l-am dat pe Caragiale,noi l-am dat pe Nichita Stanescu.

Ioan Grigorescu ,un pionier al documentarului de televiziune, e tot al nostru.

Nicolae Iorga a trait,a scris si a murit tot la noi in Prahova.Hasdeu asisderea.

Ploiestenii nu sunt prosti.

Noi aveam lumina la coltul strazii cand toata Europa nu avea.

Noi ,ploiestenii,americanii si rusii,am invatat intregul glob petrochimie.

Prahova a fost rezervorul de petrol care a alimentat masina de razboi germana.

Americanii in al doilea razboi mondial nu stiau unde e Romania,dar Ploiestiul il stiau ca pe tatal nostru.

Pe noi ,prahovenii,ploiestenii republicani,ne pune in genuchi ,prostituata Elena Udrea si proxenetul,Traian Basescu?

Rusine prahoveni,rusine romani!

Are dreptate nu iti trebuie prea multa carte.

„How much?”sau „Skolko?” si „OK” sau „Davai”

Ce sa mai facem cu invatatorii si profesorii?

Le dam droguri usoare si prostituate la copii.Ce ne trebuie noua educatie?

Primul program al presedintelui american Barack Obama,se numeste „CARTI NU ARME!”

Investitii colosale in educatie.

Ai copii stiutori de carte,ai elita.

Valabil si in sport si in arte,cultura.Nu sadesti in pepiniera ,nu ai de unde sa culegi!

De unde echipa nationala daca nu mai avem un lot mare de selectie?

Am ras de „Daciada” lui Ceasca,luati sportivi,acum!

Copiii nu mai merg la sport de performanta.Nu au cadru,nu au burse de merit.

Un speculant,un bisnitar,un betiv,un curvar!

A adus el si piticul din Twin Peaks-Boc ,tara asta in sapa de lemn.

Niste diletanti la carma Romaniei!

Pe Basescu il deranjeaza 100 de oameni in plus in Parlament.In plus sau in minus ,cu toate cheltuielile aferente,nu insumeaza la un loc cat o singura teapa ca cea data de ministrul sportului Placinta.Un demagog.Cel mai prost presedinte al Romaniei!

Bag mina in foc ca l-a asasinat pe Anghelescu Florin.

Prea s-a atacat ,marti,cu internetul.

Sunt bucuros ca sunt in atentia presedintelui.

Multumesc de confirmare:Traian Basescu este un asasin!

Sunt responsabil pentru aceasta informatie difuzata in premiera de subsemnatul pe internet.

Sherlock Holmes ,sunt!Lazarus ,pe cai!

Romania este si a mogulilor dupa cum este si a mea,a altora ca mine dar si a ultimului maturator din tara asta amarata!

Nu o sa mai fie a ta,Basescule!

Era plin portul.,vanzoleala ,strigate de hamali,chingi care zburau prin aer.

Pescadoare pline cu peste.

Ma minunam ca un copil.

Cunosc portul din Constanta ca pe propriile mele buzunare.

Am avut cunostinte la capitanie.Oameni de treaba.

Machedoni de-ai lui Becali.

E pustiu azi.Unde-i flota tarii mai hotule,mai escrocule de Traian Basescu ?

Decat incarcaturile cu armament ale lui Mircea si arabii lui Ioan Talpes.

Transportul e gratis.

Iar marinari filipinezi sunt garla,cand nu mai are cu ce-i plati ii arunca peste bord.

Marinarii romani sunt someri.Au limbarnita.Cum sa-i angajeze?!

Neamul lui Basescu este inrudit cu Onasis,armatorul miliardar grec,nu stiati?

Va spun eu.

Garjania mamilor voastre de hoti!

Un popor de elite a ajuns sa fie condus de un proxenet.

Traian Basescu si cu Elena Udrea sunt criminali.

Liiceanule,elitistule sari dracu din bmw-utul tau pe care l-ai botezat,semn al senilitatii,fa ceva,repara ce ai lins in cur!

Florin Anghelescu ,bietul negustor,evazionistul de casa al lui Basescu, i-a carat valize cu dolari in campanie si l-a lasat sa moara ca un caine sau chiar i-au comandat asasinarea(vezi articol pe blog).

Cazul Gigi Becali:„Azi te beau,maine te iau!”

Dupa ce a baut cu Becali,i-a ticluit miseleste arestarea.

Sunt criminali.

Ce mod pervers de a-l mulge de bani.

Generalii de opereta Oprea si Iordanescu,evazionistul nr.1 in alcool,Netoiu, prostituata ,blonda falsa,Udrea,vor club de fotbal.

Inaintarea e Hagi,probabil inghioldit de DNA cu dosarele lui cumnate-sau Gica Popescu.ISM.

Au fost presedinti si Ion Iliescu si Emil Constantinescu,dar nu au facut golanii din astea .

Traian Basescu este o „hurjuma”,un neica-nimeni care o sa arda in iad,la smoala.

Un astfel de diavol criminal nu a mai stapinit Romania.

Romania are nevoie de moguli !

Unire!

Astfel de oameni construiesc,Basescu,darima!

Sa nu mai credem in povestile plasmuite de Petre Ispirescu- Basescu cand mogulii refuza sa sustina financiar despotul.

Strig:

Baaaaaa,mogulilor, hai sa-l dam jos pe Basea!

Cum rabda omul de afaceri ,Videanu ,sa fie coordonat de un excrement ca Basescu ?

Mai nea Videne,e prost rau seful asta al dtale…

Vasile Blaga-cap de porc,este un alt exemplu:

adica el cara bani pentru tot partidul sa cumpere voturi si pentru el nu putea?

Parol,Udrea l-a lucrat cand a candidat la primarie.

Bai,Vasile Blaga ,daca taica-tau vindea branza,il stiu.

Daca ala-i taica-tau,cum a iesit un prostavan si un hot dintr-un om asa istet si cumsecade ?

Stolojan este un alt exemplu:

i-a distrus in mod ireversibil cariera politica,i-a furat in mod nedrept imaginea,capitalul politic.

Scapati,mai oameni buni,de Satan si tiitoarea sa!

Apropo,cu cine are Basea un copil?

Cu Boagiu?I-a umblat ala micu ,Sida la motor?

Nea Bebe cauta-i femeie neinceputa la baiat,ca Eba ii distruge copilaria.

Aia e muiere in toata regula ,vorba lui Vadim !

Udrea Elena este Talpa Iadului!

Basescu este insusi Scaraotchi-capetenia dracilor.

Scarbit de Basescu am scris catre:

US-President,Mister Barack Obama,

US-Vice President Mister Joe Biden,

prestigioaselor Washington Post,Il Messagero,The Guardian,The Independent si institutiilor UE

Am mai scris tuturor presedintilor europeni.

Asa sa stii betivan ratat-Basescu!

Scriu tot ce stiu si este adevarat pe internet sa te ataci tu .

Mor de el, e vax,cel putin se crede Ganditorul de la Hamangia sau Esop.

Esti varza mai ticalosule!

Mars la puscarie!Ia-o si pe Udrea!

I-a mai ramas un singur sustinator ,curva cu care face sex oral in biroul de la Cotroceni,Elena Udrea.

Idiota suna la Realitatea cu vocea pitigaita de atata vascozitati care ii astupa gatlejul criminal.

Huoooooooo,cuplu odios,Adolf Hitler si Eva Braun !

Cu astia nu putem sa ne comportam civilizat, trebuie sa ne comportam ca pe stadion cand ne fura arbitrul echipa de suflet.

Cu prietenie si devotiune pentru poporul roman ,

Florin MIHAI.

http://florinmihai.wordpress.com

http://dinscarbadebasescu.blogspot.com

http://my.barackobama.com/page/community/blog/florinmihai