De 1 decemvrie, tribut pentru Ligeti si memoria colectiva a poporului care, de la mic la mare, isi sarbatoreste ziua de “unire”, cei doi de la Rezistenta Materialelor s-au gandit ca trebuie sa revina si printre hotare. Au pus mana de la mana si au reusit sa-si gaseasca un inceput cu care pot da startul oricarui set, ursaresc sau nu. Cum ar veni,”s-a strigat linie” pentru micsul de 1 Decembrie caci, se stie, pe la noi sarbatorile incep mai devreme si tin mai mult decat la alte popoare.

Bonus track pentru tributul produs, se poate reflecta si la ilustratia sa:

Metrou’, pe lângă submarine, e mijlocu’ de transport ce mă sperie de simt că’mi cad nădragii în vine şi’mi tremură ţurloaiele mai rău decât Intercontinentalu’ la cutremuru’ din 77. Da’ tre să’mi inving frica ş’o să vorbesc despre el pentru că primii leapşa de la Meri, care la rându’ lor o încasară de la Mădă. În concluzie, tre să zic 2 snoave despre metrou…şi începem.

Atenţie se’nchid uşile, urmează staţia Snoava 1 cu paragrafu’ pe partea stângă!

Metrou’ din Bucureşti are o poveste ciudată. Reţeaua de metrou se dorea a fi construită începând cu 1930, apoi cu 1938, da’ cum veniră nemţii şi ruşii p’acia şi făcură ei tranşee, românii au hotărât pe la 1970 să facă metrou. Astfel, în 1979 s’a dat în folosire linia de metrou M1 între Timpuri Noi şi Semănătoarea (metrourile au fost construite integral în România).

Snoava 2

Metrou’ în lume…prima linie, Metropolitan Railway din Londra, unde fusei, inaugurată la 1863. Ce om fi făcut noi 100 de ani?

Să trecem la lucruri mai serioase…

Prima mea amintire cu metrou’…să tot fi avut vro 4-5 anişori, mergeam cu mami nu ştiu unde, cert e că plecam de la grădiniţă. Am intrat într’o staţie de metrou, am coborât pe peron şi aşteptam să vină ucide’l'ar toaca. Ş’a venit…mă îndreptam cu paşi mărunţi către el, paşi mărunţi că şi io eram mic…ş’o aud pe mami spunând:

- Sângerică mamă, vezi să faci pasu’ mare, da? Hai băiatu’ lu’ mama…

Şi fac pasu’ mare să trec peste hău’ ce se căsca între peron şi vagon. Şi pasu’ meu se tot mărea, se mărea…se părea că o să trec. Când, mă mâncă în dos, limbrici de mic copil, să privesc io în hău. Şi nu văzui nimic, decât beznă. O beznă ce mă sperie, îngheţai cu pasu’ în aer cu ochii beliţi spre hău şi parcă auzii nişte voci cristaline strigându’mă pe nume…

-  Sângericăăăă, Sângericăăăăă…

În clipa aia, pasu’ meu o luă în jos şi picioruşu’ meu cel drept se îndreptă hotărât spre hău. Şi intră până peste genunchi în el. Simţii cum zeci de mâini mă apucă de pulpiţe (aveam doar oase, da’ nu contează că nu ne cunoşteam pe vremea aia) şi mă trag mai adânc în hău, cum unghii de metal îmi rup dresu’ (eram la grădiniţă, da?), cum colţi reci îmi intră în carne şi….ţipai! Mama mă văzu încălecat pe peron şi mă trase de mână, sănătos către ea. Da’ o mână din hău fu mai puternică şi rămăsei cu picioruşu’ prins acolo…între peron şi vagon. Acum, mama îmi zicea să întorc picioru’ ca să mi’l scoată de acolo, io ţipam că nu, că m’a prins bau-bau de picior…pâna la urmă după câteva vorbe dulci, m’a smuls de acolo ş’am intrat în metrou. După 2 staţii văzui că săndăluţa din piciorul drept dispăruse. Bau-bau o luase!

A doua amintire legată de metrou…prin anii facultăţii. Chiulesc cu un coleg de la Rezistenţa Materialelor (împuţită materie…am dus’o din anu’ 2 până în 4) şi după vro 2-3 ore de biliard, decidem să plecăm către casă. Ş’ajungem la metrou’ Politehnica. Acolo, constatăm cu uimire studenţească_că n’avem bani la noi să ne luăm măcar o amărâtă de cartelă. Ne’am dat seama în faţa casei, când tantili se uitau la noi. Şi paznicii. Aşa că, facem cale întoarsă…vro 7-8 paşi, după care, auzind metrou’ o zbughim către barierele ce ne despărţeau de metrou. Auzim ţipetele tantililor şi urletele paznicilor, da’ cum eram prinşi de viteză, nu ne’am putut opri. Şi sărim peste bariere.

Ăsta, cu care eram, cade…cu barba de pardoseală de i se împrăştiară colile şi pixu’ din buzunare pe jos. Pe lângă ele 2 dinţi şi nişte sânge. Io, fiind mai lent decât el, încep să râd în timp ce alerg, văzându’l aşa lăţit pe jos. Şi sar graţios peste barieră. Da’ picioru’ stâng se încăpăţânează să rămână puţin în urmă, atât de puţin cât să se poată agăţa de aparatu’ de compostat…Aşa că, picioru’ stâng rămâne pironit pe aparat, dreptu’ se duce muuuuult în faţă, corpu’ mi se mulează pe barieră şi mă trezesc contorsionist. Acum râdea ăla. Şi plângea.

Ne adunăm de pe jos că oamenii legii de la metrou se apropiau, o luăm şontâc şontâc la fugă, târâş, şi pe când coboram scările către peron auzim un urlet…un paznic călcă pe colile colegului şi’şi dădu bazinu’ rău de tot şi el de pardoseală de rămase cu ochii beliţi şi cu mâinile întinse către noi cu degetele chircite ca şi cum ar fi vrut să ne sugrume. Da’ am scăpat. Totuşi după 2 săptămâni, din nou, io şi colegu’ la acelaşi metrou. Ne apropiem de casă şi surpriză, ăla cu bazinu’ era de gardă. Ne’a recunoscut din prima, s’a ridicat de pe scaun şi a făcut 2-3 paşi către noi. Se vedea că încă suferă, că’i citeam pe buze scrâşnetele măselelor. A mai chemat 2-3 colegi din ochi şi când să pună mâna pe noi, colegu’ zice:

- Avem abonamente…lăsaţi’ne să trecem…criminalilor, huooo…ia bă mâna de pe mine, ai auzit de libertate? Criminalii, săriţi oameni buni…

Paznicii cu ochii cât cepele, răsuflarea tăiată se uitau la ăsta cum se albise la faţă în timp ce urla şi se îndepărtară cuminţei de noi. Lumea ce intra/ieşea de la metrou începuse să ţipe la ei…Noi ne strecurăm rapid până pe peron ş’acolo îl aud p’ăsta…

- Coaie, bine că am trecut…că îmi luau ăştia iarba dacă ne prindeau!

Gata…centrez mai departe către Raeka, Cocoana şi Toarşu’.

pies: văzurăţi mă aseară pe Unirea? Bravo lor!

Vrei mesaj? Iti fac masaj!

Pe creier, aproape in direct de la Rezistenta Materialelor, pe post de teaser la un set nou, avem Fishheads (barnes and barnes rmx). And it goes like this:

@ Traian 42, la o saptamana de la setul de la Gradina Capitol. Fiti cu ochii pe Bogdan!

Video* (interviu + concert)

Audio*

/// * in colaborare cu Veioza Arte.

Proaspat anuntat pe mail, noul EP semnat de cocin&rucian (Rezistenta Materialelor) contine trei piese dintre care a se neaparat retine “Rata”, in dulcele stil caterincos.

EP-ul e de downloadat de aici iar baietii sunt de vazut joia asta, la Baraka.

Cateodata stau pur si simplu si-mi dau seama ca nu sunt k, ceva nu e in regula. Cel mai ciudat e ca in ultimul timp sunt destul de bine, nu prea este multa drama in viata mea si totusi…o fi oare cautarea aceea atotprezenta a lui Dumnezeu? Sau sa fie doar neimplinirea umana, fizica?

Uneori imi place sa gandesc ca si un ateu fiindca mereu ajung prin a recunoaste ca nu se poate nimic fara El. Se pare ca Dumnzeu este al meu Waldo, pe care uneori Il gasesc, alteori nu.

Pana la urma totul se rezuma la ce are nevoie un om pentru a fi fericit, implinit si toate cele. Deci de ce are nevoie? Stiu ca stiti ca stiu, dar uneori imi place sa nu stiu.

Nu credeam ca daca voi face probleme pentru reistenta materialelor voi ajunge sa filozofez, dar na, uite ca iese filologia din mine.

Stiu, nu prea are sens tot ce am scris mai sus, de aceea am si numit postul “ganduri razlete”. E mai mult un reminder peste timp.

Costin, unul dintre cei doi membri ai ansamblului electronic de tropical/healing&easy-listening/screamo Rezistenta Materialelor, are, ca un adevarat geek, studii de muzica clasica.

Iata-l dirijind inceputul Simfoniei a 5-a de Beethoven, “Allegro con brio”, ieri seara:

+ O compozitie proprie. Piesa – “Inca o ecuatie in atractorul lorenz” – este scrisa pentru licenta si vrea sa ilustreze “teoria fluturelui” conform careia, dupa cum am aflat de la Costin, “micile schimbari din atmosfera produse de bataile din aripi ale unui fluture se propaga mai departe si pot altera, forma sau preveni formarea unei tornade in alta parte a lumii”. Din pacate n-am prins decat un fragment:

+ “Pentru ajutor apasa F1″:

Mai multe despre compozitie puteti citi in Cotidianul.

Baietii de la Rezistenta Materialelor au cantat vinerea trecuta la Orange Concept Store (AVMotional). Pentru ca imi plac atat de mult incat le evanghelizez piesele inca de la inceputul lui februarie, cand si-au facut aparitia publica, n-aveam cum sa ratez cel de-al patrulea concert al lor. Pe care l-am si iutiubizat, in 7 parti, aici.

Rezistenta Materialelor, despre care mai puteti citi in Cotidianul si pe Save or Cancel, face parte dintre gastile de urbani care au inteles ca traim vremuri in care remixul si citatul sunt unelte la fel de importante ca si instrumentele clasice. Ei apeleaza la amandoua cu atata dezinvoltura si ironie incat trimiteri culturale gen Becali, Dallas sau Ikea isi gasesc perfect locul intr-un melange muzical unic in momentul de fata in .ro, cu elemente de screamo, tropical si healing & easylistening, dupa cum scriu pe MySpace-ul lor.

Pentru Rezistenta Materialelor nimic din realitatea romaneasca nu pare penibil sau de lepadat. De la foamea cu care ne transformam orasele in colectii de mall-uri pana la isteria generata de mobila Ikea sau de icon-uri regionale (Becali, Nea Nicu sau personajele din Dallas), orice poate fi reciclat de Lucian si Costin intr-un context sonor updatat la trendurile 2008.

Sound-ul lor include doze precise de loop-uri retarde, sintetizatoare dezacordate, voci trecute prin vocoder si suprapuse minimalist pe straturi de IDM, thrash si electro. Peste tot clash-ul asta Rezistenta Materialelor afiseaza o atitudine de geeks care, chiar daca isi petrec prea mult timp in fata clapelor, laptopurilor si Kaos Pad-urilor, sunt destul de punkisti ca sa se distreze copios pe orice tema.

Abia astept sa-i aud imitati sau macar, la randul lor, reciclati. Pana scot album (cica au destule piese) trebuie neaparat sa-i prindeti in concert. Momentele de varf au aratat, cel putin vineri, cam asa:
Eu sunt mama mea

Ideea Ikea

si