Nicht jeder weiß, dass Bat Out Of Hell ursprünglich ein Musical war, das Jim Steinman über Peter Pan geschrieben hat (z.B. merkt man es bei der Textzeile: “Like a bat out of hell I’ve been gone when the morning comes”). Unglücklicherweise wurde das Musical nie realisiert und so tat sich Steinman mit Meat Loaf zusammen und man nahm das legendäre Album auf, dass sich bis heute sehr gut verkauft und mit seinen wagnerianischen Klängen zu gefallen weiß. Nun soll das Musical doch auf die Bühne kommen (in wie weit es noch etwas mit Peter Pan zu tun hat möchte ich jetzt nicht mutmaßen) und Pixie Lott wäre glücklich, eine Rolle darin zu übernehmen. Man möchte es der talentierten Sängerin wünschen!

Sonetti di  William Shakespeare

Adattamento teatrale di: Peter Brook

Musiche di: Louis Couperin (1626-1661)

Robert Schumann (1810-1856)

Richard Wagner (1813-1883)

eseguite dal vivo dal Maestro Franck Krawczyk

con: Natasha Parry, Michael Pennington

Spettacolo in lingua originale con sopratitoli.

E’ uno spettacolo semplice, minimo, in cui gli attori leggono, recitano, interpretano una scelta di 31 sonetti di Shakespeare divisi in quattro parti: Il tempo divoratore (sonetti 15,19 ,30, 64, 73, 12) La separazione ( 29, 57, 97, 50, 44, 27, 49, 87) La gelosia (149, 147, 120, 93, 92, 138, 61, 110, 129, 142, 90, 145) Il tempo sconfitto (71, 146, 60, 123, 116).

Indubbiamente lo spettacolo non è fruibile a chi sia completamente digiuno di poesia inglese. Le parole di Shakespeare (anche nella traduzione italiana) sono cariche di passione e sentimenti che raramente senza una buona base culturale si riescono a cogliere ed interpretare. La cosa migliore è, a nostro avviso,  prepararsi adeguatamente prima, oltre a sapere la lingua inglese.

Magistrali le interpretazioni dei due attori/lettori che, grazie alla loro espressività, hanno reso il tutto un amalgama perfetta ed inebriante. Le parole dei sonetti ci portano in un mondo onirico fatto di amore e metafore, parole che colpiscono direttamente il cuore e sensazioni fortissime.

Inutile aggiungere che il tutto viene reso quasi magico dalle musiche del maestro Krawczyk, che alla fine del recital ci regala un concerto di 20 minuti per pianoforte con musiche di Couperin, Schumann e Wagner.

In poche parole: emozioni allo stato puro!

]]> http://lyrikzeitung.wordpress.com/2009/11/21/110-hellmut-seiler-uber-herta-muller/ Sat, 21 Nov 2009 15:34:53 +0000 lyrikzeitung http://lyrikzeitung.wordpress.com/2009/11/21/110-hellmut-seiler-uber-herta-muller/

Und hier eine echte Herta-Müller-Nachricht, sie kommt wie die nachrederische aus Rumänien, aber von einem Autor, den ich etwa solange kenne wie Herta Müller und aus derselben Quelle. Ich habe gelegentlich mit Studenten ein unter damaligen Umständen in Rumänien ebenso wie in der DDR subversives Gedicht gelesen (gedruckt wurde es aber nur in Rumänien, in der Zeitschrift Neue Literatur), es hieß “Agronomisch” und beschrieb die Menschenpflanzschulen unserer jeweiligen Diktaturen. Vielleicht konnte der dortige Zensor kein Deutsch und war einfach zufrieden, wenn am Beginn des Heftes die obligate Eloge auf Ceausescu stand? Hellmut Seiler schreibt in der Siebenbürgischen Zeitung über Herta Müller und die damalige deutschrumänische Szene:

Mit manchen Menschen sind flüchtige Begegnungen gar nicht möglich; seien sie auch noch so kurz, so sind sie doch nie oberflächlich, bleiben nachhaltig im Gedächtnis haften. Meine Be­kannt­schaft mit Herta Müller ist von dieser Art. Begegnet ist sie mir zuerst in Textform; in der Mai-Nummer 1979 der Neuen Literatur las ich ganz ungewöhnliche Texte einer mir bis dahin unbekannten Autorin, eine auffallend persönlich geprägte Prosa, ein unverwechselbarer Ton.

Kennengelernt haben wir einander 1980 in Temeswar, im Rahmen des „Adam-Müller-Gut­tenbrunn“-Literaturkreises (AMG), dessen Mit­glied ich geworden war, anlässlich einer Lesung von mir ebenda. Von den deutschsprachigen Li­teraturkreisen in Rumänien – es gab deren auch in Klausenburg, Kronstadt, Bukarest je einen, den der Germanistik-Fakultät in Hermannstadt habe ich selber von 1972-76 geleitet – war der AMG sicherlich der lebhafteste, der mit den meisten Mitgliedern, darüber hinaus der einzige, der einen Beitrag erhob und aufgrund dessen Preise auslobte. Auch derjenige, der der Staats­macht der spitzeste Dorn im Auge war und über den der Geheimdienst daher intensiv wachte. Die Diskussionen in den Redaktionsräumen der Neuen Banater Zeitung wurden privat fortgesetzt, die halbe Nacht hindurch in der Wohnung (Richard) Wagner / (Herta) Müller.

Zugegen waren die Mitglieder der vormaligen „Aktionsgruppe“ Johann Lippet, William Totok, Horst Samson, Helmut Frauendorfer, auch Roland Kirsch, den die Securitate auf dem nicht existenten Gewissen hat. Es ging in erster Linie um literarische Belange, die (häufig von den Ver­lagen aufgeschobenen) Bucherscheinungen des einen oder anderen, die neuesten Entwicklungen in der DDR und in Westdeutschland, das nächste Themenheft der Zeitschrift Neue Literatur etc. Es ging auch darum, wer welche Bücher/Litera­turzeitschriften auf verschlungenen Wegen gera­de erhalten hatte; wir waren als eingeschworene Gemeinschaft durch intensiven Austausch ziemlich auf dem Laufenden mit den Neuerscheinun­gen. Es war nicht nur Beflissenheit, unser Welt­bild war literaturzentrisch, aber unter Einbezie­hung der Ver­hältnisse, wir verstanden uns als politische Literaten, wir wollten uns aber dort artikulieren und etwas verändern, keiner von uns trug sich (noch) mit Auswanderungsabsich­ten. An Hertas Wortmeldungen erinnere ich mich als nüchterne, sachliche Einlassungen, auch von dunklem Humor geprägt. In der lebhaften Runde war sie eher zurückhaltend.

By David Amos

SAN DIEGO–We know the great musicians of the past from the legacy of wonderful music they left us. But, we may not be familiar with their writing and comments. Some composers were quiet, shy, and introverted, while others were notorious conversationalists, humorists, writers, and commentators on many social issues of the time.

Here are a few interesting and insightful comments which I hope you will find amusing, enlightening, and informative; they may also give you a fresh perspective into composers familiar to you only through their music.  And if you enjoy these, I would like to recommend that you obtain for your library the book from which they were extracted,  Music Lovers Quotations by Helen Exley.

PETER I. TCHAIKOWSKY: To hear Mozart’s music is to feel one has accomplished some good deed. It is difficult to say precisely wherein this good influence lies, but undoubtedly, is beneficial; the longer I live and the better I know him, the more I love music.

CHARLES GOUNOD: The great geniuses suffer, and must suffer, but they need not complain; they have known intoxication unknown to the rest of us and, if they have wept tears of sadness, they have poured tears of ineffable joy. That in itself is a heaven for which one never pays for what it is worth.

IGOR STRAVINSKY: I know that twelve notes in each octave and the varieties of rhythm offer me opportunities that all of human genius will never exhaust.

RICHARD WAGNER: I believe in God, Mozart, and Beethoven.

LUDWIG VAN BEETHOVEN: I am inclined to think that a hunt for folk songs is better than a manhunt of the heroes who are so highly extolled.

ANTONIN DVORAK: In the Negro melodies of America I discover a great and noble school of music… These beautiful and varied themes are the products of the soil. They are the folk songs of the United States. All the great musicians have borrowed from the songs of the common people….I have myself gone to the simple tunes of the Bohemian peasants for hints in my most serious work…The Negro melodies are pathetic, tender, passionate, melancholy, solemn, religious, bold, merry, gay, gracious.

PABLO CASALS: For the past eighty years I have started each day in the same manner. It is not a mechanical routine but something essential to my daily life. I go to the piano, and I play two preludes and fugues of Bach. I can not think of doing otherwise. It is a sort of benediction on the house. But that is not its only meaning to me. It is a rediscovery of the world of which I have the joy of being a part. It fills me with awareness of the wonder of life, with a feeling of the incredible marvel of being a human being.

GEORG SOLTI: Mozart makes you believe in God-much more than going to church- because it can not be by chance that such a phenomenon arrives into the world and then passes after thirty six years, leaving behind such an unbounded number of unparalleled masterpieces.

HECTOR BERLIOZ: When I hear a piece of music…I feel a delicious pleasure in which reason has no part. The habit of analysis comes afterwards to give birth to admiration. The emotion increasing in proportion to the energy or the grandeur of the ideas of the composer soon produces a strange agitation in the circulation of the blood; tears, which generally indicate the end of the paroxysm, often indicate a progressive state of it, leading to something still more intense. In this case, I have spasmodic contractions of the muscles, a trembling in all my limbs, a complete torpor of the feet and hands, a partial paralysis of the nerves of sight and hearing. I no longer hear, I scarcely hear—vertigo—a semi-swoon.

ANOTHER TCHAIKOWSKY QUOTE: I grew up in a quiet spot and was saturated from earliest childhood with the wonderful beauty of Russian popular song. I am therefore passionately devoted to every expression of the Russian spirit…As to this national element in my work, its affinity with folk songs in some of my melodies and harmonies comes from my early years in the country.

And to conclude, there is an old Jewish legend about the origin of praise. After God created mankind, says the legend, He asked the angels what they thought of the world He had made. “Only one thing is lacking”, they said. “It is the sound of praise to the Creator”. So, the story continues, “God created music, the voice of birds, the whispering wind, the murmuring ocean, and planted melody in people’s hearts”.

*
Amos is conductor of the Tifereth Israel Community Orchestra (TICO) and has guest conducted orchestras around the world.

Aktionsgruppe Banat (Grupul de acţiune Banat) a fost o grupare formată din tineri scriitori de naţionalitate germană din Banat, care încercau să promoveze un spirit mai liber, opus închistării dogmatice a regimului comunist, şi chiar să critice aspectele antidemocratice ale acestuia. Pentru motivele arătate, ei au fost puternic hărţuiţi de Securitatea lui Ceauşescu şi în final au fost nevoiţi să părăsească România, chiar cu câţiva ani înaintea izbucnirii revoluţiei din decembrie 1989.
Scriitorii tinerei generaţii din Banat au început să se afirme din jurul anului 1970, profitând şi de climatul ceva mai relaxat de la începutul perioadei lui Ceauşescu. Încă din liceu, ei îşi publicau scrierile (în special poezii) în paginile revistei Neue Literatur din Bucureşti, al cărei redactor principal era bănăţeanul Gerhardt Csejka, născut la Zăbrani în 1945. Grupul acestor tineri îi cuprindea pe: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner şi Ernest Wichner. Toţi proveneau din localităţile şvăbeşti din Banat şi erau născuţi în intervalul 1951-1955. O excepţie o reprezenta în acest sens Johann Lippet, care se născuse în 1951 la Wels, în Austria, unde părinţii săi se refugiaseră din vremea războiului, dar în 1956 s-au reîntors în Banat şi au locuit la Vizejdia.
Alt loc în care aveau posibilitatea să publice în 1969-1971 era pagina săptămânală pentru elevi a cotidianului timişorean Neue Banater Zeitung, care a promovat atunci circa 30 de tineri. Mai târziu, după ce au intrat pe rând la facultate, ei au început să fie promovaţi şi prin intermediul nou-înfiinţatei (în 1971) Edituri Facla, în cadrul unei antologii poetice. Pentru o scurtă perioadă, în literatura germanilor din Banat nu s-au resimţit efectele negative ale Tezelor din iulie 1971, impuse de Ceauşescu după vizita din China şi Coreea de Nord. Marxismul de faţadă proclamat de scriitorii germani determina cenzura să nu reacţioneze încă faţă de temele abordate în lucrările lor.
La 2 aprilie 1972 a fost publicată în suplimentul studenţesc Universitas al ziarului Neue Banater Zeitung o masă rotundă cu titlul La început a fost discuţia. Această dată a fost apoi considerată drept naşterea Aktionsgruppe. Atunci i-a fost conturată atitudinea ideologică şi politico-literară. Cu această ocazie, Richard Wagner a definit un program teoretic, pe care l-au aprobat şi ceilalţi participanţi. El afirma: „Noi suntem prima generaţie de scriitori născuţi sub zodia socialismului. Asta produce o altfel de raportare la realitate. În comparaţie cu cei mai în vârstă, avem posibilitatea unei observări mai lipsite de prejudecăţi şi mai complexe a realităţii de azi. Dar şi în astfel de afirmaţii trebuie să manifestăm reţinere. Educaţia părinţilor noştri a creat false scheme de gândire, care pot împiedica o vedere obiectivă.” Aceste cuvinte, cu referire la generaţia germanilor bănăţeni din timpul războiului, care crezuseră cu tărie în regimul nazist, au fost considerate drept o provocare la adresa membrilor minorităţii germane şi i-au pus pe aceşti tineri într-o postură destul de singulară.
La 14 mai 1972, în acelaşi ziar, Horst Weber, redactorul săptămânalului sibian Die Woche, a şi găsit o denumire pentru acest grup. Sub titlul Grup de acţiune, el scria: „Din aceste discuţii de grup ar putea să răsară un grup de acţiune al tinerilor scriitori.” Imediat, termenul folosit de Weber a fost adoptat de către tineri ca denumire pentru grupul nou închegat.
Membrii grupului publicau sau prezentau în public poezii şi eseuri cu un conţinut direct referitor la regimul existent în România, denunţându-i atât forma, cât şi fondul. Prin starea lor de spirit protestatară, în operele lor criticau populismul, propaganda care denatura realităţile din ţară, nehotărârea populaţiei în faţa unui sistem politic care arăta o indiferenţă totală faţă de om. Ei încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în adevăratul sens al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată.
În noiembrie 1972, grupul publica o cuprinzătoare culegere de texte în revista Neue Literatur, sub titlul: Exerciţii destinate indiferenţilor de către tineri autori bănăţeni, care a reprezentat o cotitură în activitatea literară a germanilor din România. Atât introducerea semnată de Anton Sterbling, cât şi restul textelor, vor stârni de aceea numeroase reacţii.
Majoritatea membrilor Aktionsgruppe Banat fiind studenţi la facultatea de filologie a Universităţii din Timişoara, au înfiinţat Cenaclul literar „Universitas” de pe lângă Casa de cultură a studenţilor şi l-au luat practic sub control. Acolo erau citite lucrări literare atât de către membrii grupului, cât şi de către alţi invitaţi apropiaţi Cenaclului. O inspiratoare a tinerilor bănăţeni se va dovedi poeta bucureşteană Anemone Latzina (născută în 1942 la Braşov, decedată în 1993 la Bucureşti, fiind călcată de tramvai), care debutase promiţător în 1971 cu volumul Ce se poate poetiza astăzi. Poeziile sale, deşi aflate sub influenţa marxismului, prezentau o atitudine cu totul nouă în raport cu realitatea socială şi erau eliberate de orice schematisme şi dogmatisme. Scrierile ei se inspirau din poezia dialectală a lui Brecht şi au constituit un model pentru membrii Grupului de acţiune.
Ca urmare, din 1973, Latzina era urmată şi de tinerii bănăţeni, a căror atitudine începea deja să irite Securitatea. Aceasta îşi trimitea informatori atât la şedinţele Cenaclului „Universitas”, cât şi în comunele şi oraşele unde aceşti tineri îşi prezentau creaţiile. Pasul următor l-a constituit tentativa de racolare chiar a unor membri ai grupului. Strategia adoptată de aceştia nu a fost una de respingere făţişă. Ei se arătau dispuşi să coopereze în aparenţă, dar ţineau în acelaşi timp la curent întregul grup în privinţa obiectivelor urmărite.
Anul 1974 va reprezenta punctul culminant al activităţii grupului. Membrii săi ajunseseră să îşi citească operele în cele mai importante centre ale ţării: Bucureşti, Cluj, Timişoara etc. În luna aprilie, o selecţie din lucrările lor a apărut în revista Neue Literatur, publicaţie oficială a Uniunii Scriitorilor din România, care a folosit pentru prima dată cu acest prilej denumirea de „Aktionsgruppe Banat” ca generic pentru toţi cei nouă membri ai săi, reuniţi datorită unor convingeri estetice şi social-politice asemănătoare. Chiar dacă textul introductiv era laudativ la adresa lui Ceauşescu, care tocmai se proclamase preşedinte al R.S.R., acesta era urmat de culegerea de texte aparţinând Grupului de acţiune numită Noi, deschizătorii de drumuri. Gerhardt Csejka preciza: „Gruparea ce s-a impus cu tot mai multă hotărâre conştiinţei publice în ultimii doi ani sub numele de «Grupul de acţiune Banat» nu a fost salutată din toate părţile cu aplauze furtunoase; cu atât mai furtunos au trebuit să se comporte cei ce i-au susţinut. Cel puţin aşa au arătat lucrurile. Dar perioada de ocrotire – dacă într-adevăr trebuie să existe aşa ceva în cazul tinerelor talente – a trecut pentru autorul colectiv numit «Grupul de acţiune Banat». El nu mai are nevoie de asta. Dimpotrivă, el are nevoie de confruntări deschise pentru a înainta.”
Culegerea ar fi trebuit să conţină şi poezia colectivă Angajament, care era prezentată în deschiderea multor apariţii publice. Ea arăta astfel:

„eşti angajat
da

sunt angajat
da da
foarte angajat

eşti şi tu angajat
da
sunt şi eu angajat
foarte angajat
da da

dar nu mai vreau să fiu angajat
am fost angajat deja de prea multă vreme

nici eu nu mai vreau să fiu angajat
am şi fost angajat de prea multă vreme

da
cu tine aici
cu tine aici de asemenea
nu mai sunt angajat de
nu mai sunt angajat de asemenea
da da
da da de asemenea

dar cine a fost odată angajat
va rămâne angajat totdeauna
da
da da”

Poezia a fost suprimată de cenzură, iar apoi întreaga culegere va fi retrasă din circulaţie de către Securitate. Dar apariţia ei a generat un conflict între Cenaclul „Universitas” al Aktionsgruppe şi cenaclul oficial „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor, având membri pe scriitorii germani mai vârstnici din Timişoara. Rivalitatea aceasta convenea foarte mult Securităţii. O expresie a acestei rivalităţi o reprezenta scrisoarea unui cititor numit Rudolf Poledna, publicată în noiembrie 1974 de Neue Literatur sub denumirea Un cititor ocazional – care s-a săturat de data aceasta de literatură. Acesta critica un text satiric al lui Werner Kremm denumit Însemnare dintr-un ziar, declarându-l „de nevalorificat artistic” şi acuzându-l de falsificare a realităţii. Indirect îi era reproşat întregului grup faptul că ar desfăşura activităţi duşmănoase faţă de stat.
În februarie 1975, a avut loc o şedinţă de cenaclu la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti, ocazie cu care mai mulţi autori au citit pasaje din operele lor. În rândurile numerosului public prezent se aflau şi informatori ai Securităţii.
La 17 mai a fost ţinută la Casa de cultură a studenţilor din Timişoara şedinţa jubiliară de aniversare a 3 ani de la naşterea oficială a Aktionsgruppe Banat. Pentru aceasta a fost pregătit un colaj de texte înregistrate şi pe bandă, cu titlul Aplauze frenetice din toate părţile. În plus, au fost prezentate şi noi creaţii ale grupului. Cu acest prilej, Anton Sterbling a prezentat eseul Grup de acţiune – sau cam aşa ceva, care avea să apară în iulie în Neue Literatur. Au mai citit Rolf Bossert, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok. Anemone Latzina, care nu a putut fi prezentă, a trimis grupului o scrisoare, citită de Gerhardt Csejka, iar Bernd Kolf a prezentat parabola antiautoritară intitulată Caligula-Cizmuliţa. Sărbătorirea a fost continuată la domiciliul lui Ortinau, unde şi-au făcut apariţia şi informatorii Securităţii. Aceasta o va considera drept o provocare şi din acest moment a trecut la acţiuni făţişe de suprimare a grupării.
Fratele lui William Totok, Günter, aflat în armată, a fost arestat pe motiv de „propagandă fascistă”, conform articolului 166 din Codul Penal. Ca urmare, la domiciliul familiei din Comloşu Mare a fost efectuată o primă percheziţie la 23 iunie 1975, cu care ocazie lui Totok i-au fost confiscate numeroase manuscrise literare. El însuşi a fost interogat timp de 5 ore la Securitatea din Timişoara pe tema „activităţilor antistatale” ale Grupului de acţiune. Acest grup l-ar fi influenţat ideologic în spirit fascist şi pe Günter Totok! William Totok era acuzat „numai” de acţiuni antisocialiste, deoarece investigase pe cont propriu cazul elevului Stelian Mihalaş de la Liceul „Loga” din Timişoara. Acesta din urmă răspândise între colegii săi cu ocazia numirii lui Ceauşescu ca preşedinte în martie 1974 un chestionar care conţinea întrebarea: „Sunteţi de acord cu alegerea lui Ceauşescu?” Mihalaş a fost „demascat” şi exclus din U.T.C., fiind şi exmatriculat din liceu. În acest mod, soarta Grupului de acţiune se dovedea a fi hotărâtă.
Împotriva membrilor săi a fost declanşată din partea Securităţii o intensă campanie de denigrare, prezentându-i drept „hitlerişti” şi subminatori ai ordinii sociale existente. Se pretindea că grupul ar fi ţinut legătura cu Radio Europa liberă prin intermediul lui Günter Totok, care ar fi furat un aparat de emisie din unitatea militară. Totodată, el ar fi furat şi o armă, care ar fi fost găsită în beciul casei. Aceste procedee erau folosite chiar în condiţiile în care, tocmai atunci, România semnase Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) de la Helsinki (august 1975), al cărui articol 19(2) prevedea: „Orice persoană are dreptul la liberă exprimare; acest drept se referă la libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.”
La începutul anului 1975, Ernest Wichner, unul dintre membrii Aktionsgruppe, emigrase în R.F. Germania, unde era ţinut la curent prin scrisori asupra evoluţiilor dramatice care au urmat. El avea sarcina ca în caz de agravare a situaţiei să informeze presa occidentală asupra a ceea ce se petrecea în România. Securitatea lansase deja o ofensivă generală împotriva scriitorilor timişoreni şi pregătea un proces politic prin inculparea acestora. În toamnă deja erau vehiculate acuzaţii de complot antistatal, care erau pedepsite cu până la 20 de ani de închisoare.
La 11 octombrie, scriitorii Gerhardt Csejka, Gerhard Ortinau, Richard Wagner şi William Totok au fost arestaţi sub acuzaţia de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Anchetaţi la Timişoara, li s-a spus că aceasta era dispoziţia Securităţii, care îi considera (în special pe Totok) o ameninţare la adresa siguranţei statului. Dar arestarea a patru scriitori se va dovedi în timp o gravă greşeală din partea autorităţilor comuniste. Chiar politicienii din ierarhia superioară de partid au reacţionat faţă de acest gest necugetat. Sosiţi din capitală, Ilie Verdeţ, secretar cu problemele ideologice şi ale naţionalităţilor conlocuitoare din C.C., şi Adalbert Millitz, secretar al Comitetului Central responsabil cu minoritatea germană, au dispus eliberarea lor. Orientarea lor împotriva grupului era clară, întrucât au ordonat ca Totok şi Ortinau să fie exmatriculaţi de la facultate. Ofiţerul care le-a restituit buletinele şi obiectele personale la eliberare i-a „sfătuit” să meargă acasă şi să nu se mai întâlnească în niciun chip.
Chiar în acea seară, cei patru eliberaţi s-au întâlnit la un restaurant din Timişoara, unde şi-au împărtăşit experienţele din săptămâna de detenţie. De la fiecare dintre ei se încercase obţinerea unei declaraţii prin care să recunoască faptul că Aktionsgruppe se ocupase cu propaganda antisocialistă. Csejka şi Ortinau trebuiseră să dea o interpretare textului lui Totok intitulat Wieland citit prin lornietă, iar Wagner unor fragmente din poezia aceluiaşi denumită Cântec românesc. Februarie 1973. La 18 noiembrie 1975, Totok era din nou arestat, iar la 12 decembrie fratele său era condamnat de către Tribunalul militar din Timişoara la 5 ani de închisoare, fiind la rândul său exmatriculat din facultate.
Din acel moment, asupra autorităţilor comuniste române au început să se exercite presiuni din exterior, inclusiv de la Amnesty International, pentru eliberarea deţinuţilor politici. Ziarul francez Le Monde din 20-21 iunie 1976 publica articolul România: Un poet de origine germană se află închis pentru delict de opinie, preluat şi de mass-media din alte ţări occidentale. Aceasta a determinat eliberarea lui William Totok la 29 iunie. Totuşi, seria articolelor din străinătate continua. La 10 iulie, Frankfurter Rundschau publica studiul lui Dieter Schlesak Politică culturală cu intervenţii poliţieneşti. Etnici germani cu convingeri comuniste din România tulbură liniştea revoluţionară a statului „socialist”. A urmat şi eliberarea lui Günter Totok, prezentată ca un gest de mărinimie din partea lui Ceauşescu. Dar scriitorului nu i-a fost redat dreptul de publicare, în ciuda numeroaselor sale adrese şi petiţii către înaltele autorităţi de partid. La 19 noiembrie, revista Săptămâna ataca pe scriitorii critici ai regimului, printre care şi pe Totok, considerându-i elemente ostile, manipulate de agenturile străine (Eugen Barbu). Totok a trimis autorului o scrisoare de protest şi copia unui memorandum adresat lui Ceauşescu.
În decembrie 1976, revista literară Akzente din München a descris pe larg represiunile la care erau supuşi membrii Aktionsgruppe Banat. Fostul membru al grupului, Ernest Wichner, a scris introducerea, din care cităm: „Publicarea textelor le este adesea refuzată şi ei sunt intens supravegheaţi de Securitate. (…) În plus, pentru o anume parte a cititorilor, trebuie precizat că, de cele mai multe ori, poeţii spionaţi şi asupriţi de stat nici măcar nu-i erau ostili acestuia, ci dimpotrivă!” Denumirea Aktionsgruppe şi lirica practicată de acesta au fost interzise.
La 5 ianuarie 1979, criticul literar Annemarie Schuller avea să scrie în articolul de fond De la valoare de întrebuinţare la contemplaţie. Un studiu asupra evoluţiei noii poezii a germanilor din România din săptămânalul sibian Die Woche: „După Euforia lucidităţii (Peter Motzan) a urmat, în 1975, odată cu destrămarea Grupului de acţiune, o tăcere confuză. (…) După pretinsa revoluţie, a urmat trezirea. Contemplarea, retragerea spre domenii mai mult sau mai puţin private au apărut la aceşti autori, care au dovedit că au destule resurse pentru a depăşi perioada «de acţiune» neafectaţi. (…) Poezia lor nu este nepolitică, deoarece implică în intensitatea ei spaţiul vital – social şi politic – al autorului. Ea nu mai are «valoare de întrebuinţare», nu se mai încarcă excesiv de politică (cel puţin nu în exemplele reprezentative), câştigă însă realism prin plusul de observaţie concretă.”
La începutul anului 1977, scriitorul Paul Goma a adresat o scrisoare deschisă conducerii partidului, cerându-i să respecte drepturile omului. În acest timp, foştii membri ai Grupului de acţiune aşteptau în continuare îmbunătăţirea situaţiei din interiorul ţării, nedorind să ia în calcul varianta emigrării. Totuşi, semnele erau departe de a indica aşa ceva. La 13 septembrie a fost efectuată o percheziţie la locuinţa lui Gerhard Ortinau, care era acuzat că intenţionase să răspândească manifeste anticomuniste. Ortinau a solicitat permisiunea de a părăsi ţara, care îi va fi acordată după aproape patru ani.
Odată cu interzicerea Grupului de acţiune, a fost desfiinţat şi Cenaclul „Universitas”. Singura grupare literară a germanilor bănăţeni care mai era recunoscută de autorităţi era Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” al Uniunii Scriitorilor. Din 1977, lui i s-au integrat şi foştii membri ai Aktionsgruppe Banat care intenţionau să-şi continue activitatea. Criticul Emmerich Reichrath avea să constate prezenţa lor în volumul său Reflexe II: „Promotorii acestei tendinţe au fost în parte acei tineri autori (Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, chiar Rolf Bossert etc.) care la sfârşitul anilor şaizeci şi la începutul anilor şaptezeci s-au afirmat (prin apariţii comune în revista Neue Literatur) ca fenomen de grup, primind eticheta «Grupul de acţiune Banat». Această etichetă s-a transformat curând în nume de marcă şi a fost acceptată de ei înşişi ca atare.”
Cum era de aşteptat, în cadrul Cenaclului Guttenbrunn se vor crea imediat două curente de opinie. Primul era reprezentat de vechii membri ai acestuia, obedienţi faţă de regim, iar celălalt de foştii componenţi ai Aktionsgruppe, în continuare mult mai nonconformişti. O reconciliere între conservatori şi progresişti nu era posibilă. Ultimilor li s-au asociat treptat şi alţi tineri scriitori: Jakob Mihăilescu, Herta Müller (Premiul Nobel pentru literatură în 2009), Werner Söllner, Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch şi Horst Samson. Biografia acestora nu era mai puţin interesantă. Horst Samson s-a născut în 1954 în localitatea Salcâmi din Bărăgan, unde era deportată familia sa din Teremia Mică. Cel mai tânăr dintre ei, Roland Kirsch (născut la Deta în 1960), va fi găsit spânzurat la Timişoara în primăvara lui 1989, fără a se putea şti dacă a fost sinucidere sau crimă.
Referitor la noua componenţă a Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, William Totok avea să scrie mai târziu: „Cenaclul a devenit cu timpul un for alternativ care, mulţumită experienţelor negative avute de foştii membri ai Grupului de acţiune cu organele de represiune şi birocraţia culturală, încerca să perpetueze un fel de nesupunere culturală faţă de restaurarea stalinismului de către Ceauşescu.” În 1981, conducerea cenaclului a fost preluată de Richard Wagner de la Nikolaus Berwanger. El era şi corespondent al ziarului braşovean Karpaten Rundschau. Johann Lippet era din 1977 secretar literar al Teatrului German din Timişoara. Rolf Bossert a fost instructor la Casa de cultură „Friedrich Schiller” din Bucureşti şi lector la Editurile Meridiane şi Kriterion. Ernest Wichner, Anton Sterbling, Albert Bohn şi Gerhard Ortinau emigraseră deja în Germania occidentală. Werner Kremm s-a detaşat de foştii colegi de grup şi a lucrat la ziarul Neuer Weg. William Totok a lucrat la ziarul Neue Banater Zeitung din Timişoara. Astfel, numai patru dintre cei nouă foşti membri ai Aktionsgruppe Banat mai activau pe tărâmul literar. Securitatea era însă în continuare deranjată de activitatea acestora şi încerca să-i racoleze ca informatori.
În 1981, cenaclul redacta prima lucrare în samizdat a germanilor din România, denumită A.M.G.-Info, care prezenta textele redactate pe tema Noi, germanii din România – 1981. La Editura Kriterion a apărut în limba română antologia Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeţi germani din România. Electrecordul a editat un disc: Tineri poeţi germani din Banat. Nr. 12/1982 al revistei Neue Literatur era dedicat Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”. În acelaşi an a apărut şi anuarul Pietre de caldarâm al cenaclului, cuprinzând textele literare ale membrilor săi.
Securitatea a efectuat noi percheziţii la domiciliile lui William Totok şi Horst Samson. Totok a fost reţinut, dar pentru puţin timp, datorită protestului lui Berwanger. Acesta s-a reîntors la conducerea cenaclului după ce Wagner nu se putuse menţine decât un an. Tot Securitatea îl forţase să renunţe. Într-un interviu din Neuer Weg, Wagner definise cenaclul drept „un chioşc de grădină politizat, care pe de o parte nu face decât să întărească ideile fixe ale conaţionalilor noştri, iar pe de altă parte nu este decât o prelungire a proletcultismului declarat mort în anii ‘60.” Programul expus de el în continuare se prezenta astfel: „Nu suntem un grup închis. Ne leagă un program minimal. Noi suntem de partea a tot ceea ce trăieşte, la nevoie chiar împotriva măsurii cu care se măsoară momentan timpul pe această planetă. Ţelul nostru este ca, dincolo de toate deosebirile existente, să promovăm o literatură critică în limba germană, care să depăşească tradiţionala pornire spre confirmarea de sine a literaturii minorităţilor şi să facă faţă actualului stadiu al dialogului social. Vrem să încercăm posibilităţile unei astfel de literaturi.” (24 iulie 1982)
În 1983, în Cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn” a fost impus poetul Franz Johannes Bulhardt, provenind din perioada stalinistă, iar în semn de protest o serie de tineri au părăsit cercul literar. Wagner a fost exclus de la Karpaten Rundschau , deoarece a refuzat să scrie elogios despre 23 august, rămânând şomer. La fel şi Herta Müller, care în 1980 a rămas fără servici datorită faptului că a refuzat să colaboreze cu Securitatea. Ea a reuşit ulterior să lucreze pe la diverse şcoli, unde trebuia să îşi reînnoiască anual contractul de muncă.
Următoarea ţintă a Securităţii a fost tânărul poet Helmuth Frauendorfer, care a fost interogat de mai multe ori în vara anului 1984, cu scopul de a declara că colegii săi de cenaclu promovau „texte duşmănoase”. El a fost bătut, a primit un avertisment scris şi ameninţarea că i se va intenta un proces. În consecinţă, şapte scriitori au trimis o scrisoare lui Cornel Pacoste, primul secretar al P.C.R. pe judeţul Timiş, şi lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, care merită reprodusă în întregime:
„Stimate tovarăşe preşedinte,
Dorim să vă aducem la cunoştinţă, noi, tinerii scriitori germani din Timişoara, următoarele: În zilele de 19, 20, 21, 24 iulie şi încă o dată în ziua de 20 august a.c., tânărul nostru coleg Helmuth Frauendorfer, absolvent al facultăţii de filologie din Timişoara (1984), cu un frumos început literar şi o bogată activitate artistică (a condus grupa germană de teatru a Casei de cultură a studenţilor) şi publicistică (ca responsabil al paginii în limba germană a revistei Forum studenţesc, pagină care, pentru noi inexplicabil, nu mai apare), a fost anchetat de către Securitatea Statului, şi anume de lt. col. Păduraru Nicolae şi maiorul Adamescu Ion. În cursul anchetei, colegul nostru a fost insultat şi o dată chiar bătut de maiorul Adamescu. I s-a cerut să semneze declaraţii prin care recunoaşte că ar fi scris poezii ostile statului nostru (folosim formula Securităţii) şi ar duce activităţi de acelaşi fel. De asemeni, i s-a cerut să semneze declaraţii că noi, cei care ne alăturăm colegului nostru prin această scrisoare, l-am fi influenţat şi orientat spre aceste activităţi «ostile». Aceasta şi prin Cenaclul «Adam Müller-Guttenbrunn» al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, cenaclu care a fost numit de către lt. col. Păduraru un «bârlog». «Bârlogul» este condus de scriitorul Nikolaus Berwanger, secretar al Uniunii Scriitorilor. În cenaclu activează o parte dintre semnatarii scrisorii de faţă. Ne-am decis să scriem această scrisoare deoarece incidentul cu tânărul nostru coleg, care de altfel s-a terminat cu un avertisment scris, nu este primul. De ani de zile suntem persecutaţi de către organele Ministerului de interne din Timişoara. Ceea ce scriem este răstălmăcit în mod tendenţios, căutându-se să se dovedească că activitatea noastră ar fi subversivă, suntem împiedecaţi să călătorim în străinătate, au avut loc percheziţii domiciliare, reţineri, unor colegi li s-a refuzat primirea în Uniunea Scriitorilor, deşi întrunesc condiţiile necesare acestei primiri, tineri colegi aflaţi la începutul scrisului sunt intimidaţi sau atraşi prin ameninţări să colaboreze cu Securitatea etc. Este evident că această stare de lucruri nu mai poate continua. Noi o considerăm o flagrantă încălcare a statutului naţionalităţilor din patria noastră şi, în ultimă instanţă, a spiritului congresului al IX-lea al partidului, care, cum se ştie, a pus societatea noastră pe baze noi, pronunţat democratice. Starea de lucruri descrisă nu reprezintă pentru noi altceva decât o boicotare sistematică a activităţii noastre de scriitori de limbă germană. Aceste tracasări nu sunt altceva decât încercări de a ne reduce la tăcere şi a ne forţa să părăsim ţara.
Apelăm la conducerea Uniunii Scriitorilor să intervină la conducerea de partid pentru a pune capăt acestor stări de lucruri din Timişoara. Dacă aceasta nu este posibil, ne vom adresa direct conducerii superioare de partid.
(O scrisoare similară am trimis-o şi primului secretar al Comitetului Judeţean P.C.R., Cornel Pacoste)
Timişoara, septembrie 1984.
Semnat: Helmuth Frauendorfer, Herta Müller, William Totok, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Balthasar Waitz.
La 12 octombrie, semnatarii scrisorii au fost chemaţi la secretarul cu propaganda al judeţului Timiş, Eugen Florescu, care i-a tratat cu deosebită duritate. Participant la discuţie, şeful Securităţii timişene, colonelul Cristescu, i-a ameninţat făţiş că vor fi deferiţi Procuraturii. A doua zi, Florescu şi Cristescu au dispus ca semnatarilor scrisorii să le fie interzis accesul la Radio Timişoara şi în presa locală. Curând, în ianuarie 1985, Radio Timişoara şi-a încheiat complet activitatea. Încă înainte de aceasta, la Televiziunea Română fuseseră eliminate emisiunile săptămânale în limbile maghiară şi germană, iar întregul program a fost redus la două ore pe zi.
Tot în vara lui 1984 a fost anchetat de către Securitatea din Bucureşti pentru „scrieri antistatale” şi poetul Rolf Bossert, care a primit şi el un avertisment scris. După aceste evenimente dramatice, Cenaclul Guttenbrunn nu şi-a mai putut relua activitatea. Berwanger a rămas în Occident, iar conducerea a refuzat să înceapă noul sezon, în ciuda presiunilor Uniunii Scriitorilor. Chiar inspectorul-şef al Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă Timiş, Josef Tussinger, recunoştea la 5 iulie 1985 în Neuer Weg că activitatea Cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn” a scăzut în intensitate în cadrul festivalului naţional „Cântarea României”. Din 1984 au fost desfiinţate şi secţiile pentru limbile germană şi maghiară ale Editurii timişorene Facla.
La ordinul Securităţii, Cenaclul Guttenbrunn a fost totuşi reînfiinţat în noiembrie 1985. Din comitetul de conducere făcea parte şi redactorul-şef al ziarului Neue Banater Zeitung, Erwin Lessl, care în curând avea să rămână şi el în Occident. După el, postul de la ziar a rămas neocupat. La ordinul lui Pacoste şi Florescu, William Totok a fost dat şi el afară de la ziar la 21 ianuarie 1985. Herta Müller nu a fost lăsată să călătorească în străinătate, datorită publicării volumului de proză Niederungen („Depresiuni”) la o editură din Berlinul de Vest, care a fost primit cu numeroase elogii. Singurul membru al grupului care a primit paşaportul, în mai 1985, a fost Richard Wagner, invitat la o întâlnire a poeţilor la Münster. Securitatea spera ca el să nu mai revină în ţară. Lui Totok i s-a refuzat o prezenţă similară în R.F.G., iar lui Frauendorfer chiar una în R.D.G.!
Nemaiputând suporta situaţia, Herta Müller şi Richard Wagner au făcut cerere de emigrare în octombrie 1985. Imediat, au primit interdicţia de a mai publica şi de a le mai fi amintite numele în presă. În septembrie, Totok i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, menţionând situaţia dramatică în care se afla. El amintea: „În urma faptelor descrise mai sus, s-au înteţit şi represaliile pe alt plan. Deja în toamna anului 1984, după ce a fost expediată scrisoarea semnată de şapte scriitori forurilor amintite, mi s-a interzis – nu numai mie – orice colaborare la emisiunile postului teritorial de radio Timişoara (desfiinţat între timp). Interdicţia s-a aplicat în aşa fel, încât nu numai eventualele colaborări semnate de mine să nu fie transmise, ci şi numele meu să nu fie pronunţat într-un context sau altul. Această tabuizare a numelui meu a atins la ora actuală dimensiuni groteşti. Nu ştiu cine hotărăşte în România ca un autor să fie interzis, să nu i se publice lucrările, să nu-i apară semnătura sau să nu mai poată fi amintit. Cert este că, în cazul meu, se recurge la suprimare evidentă.” Şi încheia în acest fel: „Consider că aceste practici contravin în mod flagrant spiritului congresului al IX-lea de acum 20 de ani, care a trezit în cetăţenii acestei ţări multe speranţe. Ceea ce se întâmplă, după părerea mea, nu este altceva decât practicarea unui stalinism voalat.” Mai târziu, în decembrie 1985, Herta Müller, William Totok şi Johann Lippet adresau o scrisoare şi Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, în care anunţau că îşi retrag cererile de înscriere în Uniunea Scriitorilor, datorită faptului că aceste cereri erau trecute printr-un „filtru politic”, lucru care contravenea însuşi statutului organizaţiei.
La finele aceluiaşi an, reşiţeanul Rolf Bossert a obţinut în sfârşit aprobarea de a părăsi România. El a făcut relatări ample presei vest-germane asupra condiţiilor în care erau nevoiţi să îşi desfăşoare activitatea scriitorii germani din România. La 13 februarie 1986, ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung insera articolul Scriitori supuşi presiunii, în care se menţiona: „Scriitorii de limbă germană din România solicită tot mai des emigrarea în Occident pentru că statul le refuză publicarea operelor şi îi supune în acelaşi timp unei presiuni considerabile, a relatat Rolf Bossert, poet german născut în România. (…) Potrivit lui Bossert, cei ce solicită să părăsească România trebuie să aştepte ani de zile şi sunt supuşi nenumăratelor şicane ale autorităţilor. Ei îşi pierd serviciile şi continuă să trăiască sub limita de existenţă. Bossert a caracterizat drept «cazuri stringente» pe cele ale scriitorilor Richard Wagner, William Totok şi Herta Müller, ultima fiind autoarea volumului de proză Niederungen, apărut în urmă cu un an în Germania, distins cu mai multe premii şi primit cu entuziasm de critici.”
La 17 februarie, la numai şase săptămâni de când sosise în Germania, Rolf Bossert, în vârstă de 33 de ani, s-a sinucis, aruncându-se de la un etaj al azilului de emigranţi din Frankfurt în care locuia provizoriu. Colegii săi din ţară nu au putut nici măcar să publice un anunţ mortuar. La 21 ianuarie, Totok depusese la rândul său o cerere de emigrare.
În semn de solidaritate, în martie 1986 scriitorii Herta Müller, Johann Lippet, Richard Wagner şi William Totok au fost primiţi în Uniunea Scriitorilor vest-germani (V.S.), care a şi început o largă campanie în sprijinul lor. În declaraţia Uniunii erau pomeniţi şi Horst Samson şi Helmut Seiler, care erau de asemenea „supuşi unor presiuni crescânde.” Erau amintite şi cazurile poetului Gheorghe Ursu, care a decedat în arest, în condiţii neelucidate, şi al criticului şi poetului Marius Robescu, găsit mort în locuinţa sa. Comunicatul oficial al Uniunii a fost transmis la 2 aprilie de către agenţia germană de presă D.P.A. (Deutsche Press Agentur), fiind preluat în numeroase publicaţii. Totodată, Uniunea trimitea o scrisoare deschisă cancelarului Helmut Kohl, cu rugămintea de a nu-l vizita pe Ceauşescu. Aceasta a fost difuzată de posturile de radio Deutsche Welle şi Europa liberă.
În aşteptarea primirii paşaportului, Herta Müller şi Richard Wagner locuiau în apartamentul lui William Totok din Timişoara (primit iniţial de Wagner), care a fost de-a lungul timpului supus mai multor spargeri dubioase. În sfârşit, în 1987 au putut şi ei să părăsească România, devenită atât de neospitalieră. În 1988 a plecat şi Johann Lippet. Întregul Grup de acţiune a ajuns în Germania, cu excepţia lui Werner Kremm, care se îndepărtase demult de foştii săi colegi şi care trăieşte şi acum la Reşiţa. De asemenea, nu trebuie uitate numele celor trei victime, Rolf Bossert (1986), Roland Kirsch (1989) şi Anemone Latzina (1993).
Istoria zbuciumată a tinerilor scriitori germani din Banat în ultimele două decenii ale epocii comuniste dovedeşte care era climatul general în România acelor ani. Stalinismul revenea puternic pe poziţii şi toate aspectele vieţii umane şi intelectuale se aflau într-o continuă degradare. Disidenţa scriitorilor germani a fost tratată de către Securitate cu maximum de duritate care se putea aplica în acel moment, când organismele internaţionale erau cu ochii pe România. Trebuie însă menţionat că lupta Aktionsgruppe Banat cu regimul comunist nu a fost una zadarnică. Ea a menţinut în Banat un climat şi o stare de spirit a populaţiei profund ostile regimului. În scurt timp, efectele aveau să se vadă. Izbucnirea revoluţiei din decembrie 1989 la Timişoara, în Banat, a reprezentat cel mai bun răspuns pe care opresorii acestor tineri entuziaşti puteau să îl primească. Iar Premiul Nobel al Hertei Müller de peste 20 de ani a demonstrat definitiv cât de „justificate” fuseseră acţiunile Securităţii lui Ceauşescu.

Bibliografie: William Totok, Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, 1995; Idem, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, 2001; http://ro.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_Ac%C5%A3iune_Banat .

The latest issue of Sirena: Poetry, Art and Criticism, is released. This special issue, dedicated to Günter Kunert, includes poetry by renown poets such as: Herta Müller (2009 Nobel Laureate), Ilse Aichinger, Ingeborg Bachmann, Sarah Kirsch, Michael Krüger, Hans Bender, Richard Wagner, Michael Augustin, Bas Böttcher, Jan Wagner,  Artur Becker and, of course, Günter Kunert.

To subscribe to the journal, follow this link: http://www.press.jhu.edu/journals/sirena/index.htmldone

The original video is property of Elektroschallarchiv, by Michael Augustin from Radio Bremen: http://www.elektroschallarchiv.de/blog4/

Al escuchar la admirable obra del compositor ruso Tchaikovsky (1840-1893) “El Lago de los Cisnes”, me viene a la mente la historia de amor de Sigfrido y Odette y el  famoso ballet de cuatro actos compuesto por Richard Wagner que nos cuenta su historia.

Rodeado de amigos, el príncipe Sigfrido celebra su veintiún cumpleaños en los jardines de su castillo, cuando llega la reina, madre de Sigfrido para recordarle que ha preparado una fiesta al día siguiente con el propósito de escoger esposa. Las más bellas muchachas estarán invitadas a la fiesta para que el joven elija una de ellas. Pero esto le causa gran melancolía a Sigfrido y, sus amigos deciden distraerle invitándole a ir de caza. Llegan a un hermoso bosque y cuando se acercan al lago comienzan a salir de las aguas unos cisnes que se van convirtiendo en hermosas jóvenes. Sigfrido apunta con su ballesta hacia las jóvenes cisnes, cuando aparece su reina, Odette y le cuenta que fue transformada en cisne junto con sus compañeras por el malvado mago Rothbart, que sólo por la noche vuelven a su forma humana y que el hechizo solo puede romperse cuando le juren amor eterno. Los jóvenes se enamoran rápidamente, pero cuando Sigfrido va a jurarle amor eterno a Odette, aparece Rothbart, quien hace que las jóvenes vuelvan a convertirse en cisnes para evitar que el príncipe rompa el hechizo. Antes de que se marche Odette, Sigfrido le pide que asista al baile que se realizará en castillo la noche siguiente y Odette se aleja convertida en cisne.

Comienza la fiesta en el castillo donde Sigfrido deberá elegir esposa; entra la reina madre junto a Sigfrido y comienza el festejo. Se presentan una a una las jóvenes candidatas y la reina madre le pide a su hijo que elija esposa. Él piensa en Odette y se niega a escoger, por lo cual su madre se enfada con él. En ese momento el maestro de ceremonias anuncia la llegada de un noble desconocido y su hija; es el barón Rothbart y su hija Odile. El príncipe hechizado por el mago, cree ver a Odette en Odile y la escoge como esposa. La reina madre acepta y Sigfrido le jura a Odile amor eterno; Rothbart se descubre y muestra a Odette a lo lejos, Sigfrido se da cuenta de su terrible error y corre desesperado hacia el lago. A las orillas del lago las jóvenes cisnes esperan tristes la llegada de Odette. Ella llega llorando y les está contando a sus amigas los acontecimientos de la fiesta en el castillo cuando aparece Sigfrido y le implora su perdón. Reaparece Rothbart reclamando el regreso de los cisnes. Sigfrido y Odette luchan contra él, pero todo es en vano pues el hechizo no puede ser deshecho. Los dos enamorados se lanzan al lago y Rothbart muere a consecuencia de ese sacrificio de amor siendo los otros cisnes liberados del maleficio. Segundos después, se ve aparecer sobre el lago los espíritus de Odette y Sigfrido ya juntos para siempre.

En otra versión de igual manera la reina madre prepara una fiesta para celebrar el veintiún cumpleaños de su hijo, el príncipe Sigfrido. Mientras su madre le está comunicando su decisión que debe escoger esposa en la fiesta, Sigfrido divisa unos blancos cisnes en el lago, toma su ballesta y les persigue en la noche, les observa con admiración, cuando un bello cisne se acerca y se transforma en una bella joven. La joven le cuenta que es la Princesa Odette, que ha sido hechizada junto con sus compañeras a permanecer de día en forma de cisne y que al llegar la noche regresan a ser su ser. Siendo el causante del encantamiento el brujo Rothbart, encantamiento que sólo podrá ser roto si alguien le jura amor. De pronto, el brujo aparece, Sigfrido se dispone a disparar al brujo, cuando Odette le dice que si le mata nunca podrá romperse el embrujo. Sigfrido le jura amor eterno a Odette, advirtiéndole ella que si rompe su promesa permanecerá siempre siendo un cisne. Pasan el resto de la noche juntos, al amanecer, Odette regresa al lago y nuevamente se convierte en cisne. El príncipe baila con las candidatas que su madre ha invitado a la fiesta sin poder dejar de pensar en Odette, cuando, de pronto, llegan dos personas que no habían sido invitadas, Rothbart y su hija Odile disfrazados. Sigfrido se asombra por el parecido de Odile con Odette. Rothbart le convence  que Odile es la amada que ha escogido y le obliga a jurarle amor eterno. Rothbart y Odile se marchan. Al aparecer Odette junto a sus damas, Sigfrido se da cuenta que ha sido engañado, Odette perdona a Sigfrido por su inconsciente traición y los amantes deciden permanecer unidos hasta la muerte;  Rothbart destruye el castillo y tras la pareja levantando una tormenta para impedir que se marchen, pero el amor de Odette y Sigfrido es más poderoso que su magia y al tiempo que se lanzan al lago, Rothbart es destruido.

Eine Ehrung besonderer Art haben 11 BeamtInnen (siehe Bild) des Landespolizeikommandos Burgenland kürzlich erfahren.

Von der Präsidentin, Dr. Madeleine Petrovic, des Wiener Tierschutzvereines erhielten sie als Dank und Anerkennung für besondere Verdienste, die sie sich um den Tierschutz erworben haben, eine Medaille.

Schon seit Jahren werden BeamtInnen aus allen Landesteilen durch den Wiener Tierschutzverein nach Eisenstadt eingeladen, um sich persönlich für die Rettung von Tieren, die sie aus qualvollen Situationen befreit haben, zu bedanken.
Im Rahmen einer kleinen Feier, bei der auch Vertreter der Presse anwesend waren, wurden ihre Leistungen auch durch den Dienstgeber entsprechend gewürdigt. “Besonders wichtig, dass PolizistInnen nicht nur Fälle aufgreifen, die angezeigt werden, sondern vielfach aus Eigeninitiative handeln. Sie tun nämlich in diesem Bereich weit mehr als ihre Pflicht. Denn nur wer ein Herz für Tiere hat, wird auch den Menschen mit Anstand begegnen”, sagten die Redner sinngemäß in ihren Ansprachen.
Von Thomas Heintz, Dominik Koppi und Johannes Ganster wurden verletzte Bussarde eingefangen und so vor dem Verenden gerettet.
Die Beamten Johann Friedrich und Peter Hotwagner fanden einen Hund, welcher sich mit der Leine in einem Gestrüpp verfangen hatte, Christian Pfeffer und Andrea Grabner retteten einen Hund aus einem Auto, welcher bei brütender Hitze darin eingesperrt war.
Werner Kappel, Gerhard Kallinger, Manfred Holler und Richard Wagner konnten illegale Transporte von Hundewelpen durch besondere Aufmerksamkeit verhindern.

Sorpresas de la Academia

Esta vez no se trató sólo de Herta Müller, la galardonada con el Nobel, sino de su grupo étnico.

Tuesday and Wednesday evenings of this week were both spent at the Royal Festival Hall.  The two evenings couldn’t have been more different.

First off was Renee Fleming and the Royal Philharmonic Orchestra, with Charles Dutoit whipping up the storms.  To say it was Renee Fleming and the RPO is a bit of an exaggeration; as has been remarked elsewhere (see comment thread in particular), it was the RPO with a brief appearance by Fleming to lighten the mood.  It was an oddly unbalanced concert to say the least.

For starters, it was a ’sing the CD’ affair.  Something to plug?  Book the Festival Hall.  With Fleming, Terfel, Gheorghiu, Netrebko and Hvorostovsky all passing through in the space of a few weeks, it rather feels that the resident orchestras are only required to really put their minds to what to do to fill in the gaps left by the record company managements.  I may well be being unfair, and this may indeed be an exaggeration, but this concert left an unpleasant taste and I therefore feel that a bit of grumpiness is not out of place.

Two Romeo & Juliets – Prokofiev in the first half, Tchaikovsky in the second – were complemented by a few arias from Fleming’s Verismo disc (two by Leoncavallo, one each for Giordani and Puccini) and Eugene Onegin’s letter scene.  It didn’t add up to a whole lot.  Oh, and we had “one encore” (specifically announced in what felt like a ‘this is all you’re getting so make the most of it’ way): O mio babbino caro.  We sat in the choir so admired the back of her gown and the back of her head.  Sound wasn’t great, obviously, but what came across most vividly was the Manon Lescaut item (sola, perduta, abandonnata).  The others seemed to trot by rather blandly.  Sat within spitting distance of the brass and timpani (we restrained ourselves, obviously), the Prokofiev was an intermittently rumbustious affair.

Then Wednesday: the LPO tackled Wagner and Bruckner, with Petra Lang present to deliver a rich, fine Wesendonck Lieder, all led by Christoph Eschenbach.  This was a much more satisfactory affair all round.  Eschenbach was marvellous to watch, as he communicated the more expansive and climactic moments vividly.  If bits of Wagner have to be wrenched free of their settings, then I’ll take the Tannhauser overture quite happily, especially when played (as here) in a way that really ratchets the tension in the build-up to that glorious full-on rendition of the Pilgrims’ Chorus over squiggly violin motifs (that’s a technical term, by the way).  The Wesendonck Lieder were, as I say, rather wonderful.  Having last seen/heard Petra Lang munching her way through already well-chewed scenery in the ROH’s Lohengrin, with full-on vocal dramatics, I wasn’t expecting so refined and controlled a performance.  It was magnetic, with gorgeous tone throughout, and a rapt concentration that was held to the very end when Eschenbach took a good 10-15 seconds to drop his baton slowly in a silent Hall.  Magic.  And how very different from the atmosphere in the same hall the previous night.

I don’t understand Bruckner, and I think it will be a while before I do.  I like it, don’t get me wrong, but bar a rather ropey performance of the 4th by the Oxford University Orchestra in my student days, I haven’t attended a live performance of a Bruckner symphony.  One really needs to do the homework before going.  I see a lot written about the ‘architecture’ of these symphonies, of the overall structure which must be related to the individual building blocks, such as is only possible by the great Brucknerian conductors.  Well, if Bruckner’s 6th is architecture, I fear that I spent a lot of time admiring a couple of pediments, some window surrounds and a rather grand doorcase, but failed to get a full view of the edifice.  Don’t get me wrong, though, I like the sound-world:  I marvel at the glory of those climaxes that blaze forth as only Bruckner seems able to command;  the elegance of the rhythms in the gentler passages is a joy; but overall, the stop-start-soft-loud-soft approach leaves me pleasantly, at times giddily, bewildered, in this case, most particularly in the last movement.  Maybe as I get older I’ll understand…

I will also just remark on an individual in the choir – front row centre – who had the effrontery, pretty much from first bar of Wagner to last glorious climax of Bruckner, to repeatedly nod off and awaken, over and over again, in regular and distracting fashion, falling so far forward as to practically have his head on the rail in front of him, before bobbing back up again and then resuming his droop forward.  After the third movement of Bruckner the people behind him had a word, the effect of which lasted all of about 10mins.  Frankly, I was hoping that someone near by would pull out a sheet of cast iron, slip it between the pages of their programme and, under cover of a Bruckner brass chorale, give him a good stout crack across the back of the head.  He certainly deserved it.  A friend, who spent the first half in the choir behind the miscreant before moving elsewhere for the sake of his sanity, speculated that Eschenbach noticed the miscreant’s narcoleptic bobbing-about.  Unforgiveable, and all credit to Eschenbach for not stopping and demanding his removal.  I could discourse at great length on the irritations of audiences – and at some point will – but this seemed to me wilfully rude. 

So, two evenings, each very different:  the later of the two the more enjoyable and, I have to say, appearing to possess considerably greater artistic integrity.

(note, this is a satirical article that does not reflect the views of wordpress)

Kulturell recykling

Ett sätt att mäta den kulturella stoltheten hos ett folk kan vara sättet att återanvända namn och begrepp. Skulle det nyblivna paret Churchill kunna välja förnamnet Winston, Vad gör man om man heter Eva och är kär i Leif Braun? Vad gör man som hockeymålvakt om man heter Holmquist i efternamn eller som politiker med ambitioner och namnet Göran Persson?

Vår senaste Nobelprisvinnare i litteratur Herta Müller lyckas leva mitt i en sådan kulturell konjunktion av stjärnor av olika magnitud. Hon heter Müller vilket inte är helt ovanligt i kulturella kretsar, även bland lyriker och författare (Jovars! Namnet är väl rätt vanligt), Hon är gift med en modern namne till Richard Wagner vilket bara det är märkligt.  

När nu Hertha blir föremål för Werfelpriset (Franz Werfel som hade direkta kulturella arv från Richard Wagner ’den äldre’, dras bägge in i en reminisens av en kyrkostrid i Rumänien (här kan man läsa lite mer ur DN).

Det jag tycker är spännande med detta är väl just att man då och då hittar denna sorts  referenser, som i detta fall i kontinuiteten mellan en svunnen tyskspråkig kulturepok och en högst samtida dito.

Oavsett vad man tycker om tysk kulturhistoria eller Jöran/Göran Perssons politiska uppgång och fall är de historiska konjunktionerna roliga och tyder på en viss historisk medvetenhet. Det mest inspirerande är att vi säkert går förbi mängder av liknande sammanträffanden utan att upptäcka dem därför att vi tillhör en annan kulturell sfär.

Ni som läser detta får därför gärna komma med egna konjunktioner. De roligaste får ett helt eget inlägg.

I’m supposed to be doing this as much for my benefit – to aid reflection – as for any reader.  I seem to be losing momentum.  Onwards…  there are a good couple of events worthy of an update.

In the vain hope that anyone is following, we last parted just as Carmen was looming on the horizon.  The production was the same reasonably picturesque but not terribly efficient affair it had been in previous incarnations.  Horses and donkeys were paraded; people abseiled in and out of the hideout; hoards of children did their thing in Act 1; and people made a great play of stomping about all over the tables at Lilas Pastia’s (word to the wise: if eating there, don’t scoop up food that falls off your plate, you don’t know who was last tramping, dancing or gyrating on that very spot, and I don’t think Lilas Pastia has a hygiene certificate).  Oh, and there was that naked-torso gymnast ostensibly there to entertain the crowds in Act 3, but also providing a pleasing diversion for us in our Balcony box…

I thought Alagna had more heft and body to his voice than I remember him having.  I came away quite impressed.  Maybe the hoo-ha with his wife has given him renewed vigour, but my recollections of him live are of a lighter voice.  I agree with the various people that have characterised Elina Garança’s Carmen as rather too shiny and glossy.  She did sound fabulous, and she must have been covered in bruises by the end of the run from being thrown on the floor so often in Act 3.  And whilst that was a tribute to her engagement in the drama, I did miss that earthy, vulgar, gritty tang that an outstanding Carmen has.  She was also unfortunate in that her predecessor (Anna Caterina Antonacci) could actually clack her own castanets, rather than passing up the honours to a man in a bow tie and DJ in the orchestra pit – I didn’t see his hips move once.  None of the others made quite that much of an impression on me.  I did so want to like Ildebrando D’Arcangelo’s Escamillio, but he was also a bit too mild-mannered, lacking that last ounce of heft which would have stood the character out from the crowd.  Ah well, it was an enjoyable romp.

At the Royal Festival Hall on Wednesday, a most curious confection was served up: Henk de Vlieger’s ‘Orchestral Adventure’ synthesised from the great orchestral moments of Wagner’s Ring.  The concert started with an interesting (and hitherto unknown to me) Scriabin Piano Concerto, which I couldn’t quite take in and follow but it was nevertheless a marker to come back to.  It sounded on first hearing like Rachmaninov shot through with lemon juice: rich, but with just a little more acid.  I will return… Yevgeny Sudbin was the pianist and I won’t attempt to comment – it’s not my particular study so I wouldn’t add anything insightful.  He played a Scriabin etude (so I’m told…) which was actually received with a stillness which I then realised had been missing from the concerto.  Interesting.

The Ring, reduced to a succession of bleeding chunks sewn together like a Frankenstein creation, was rollicking good fun.  It progressed, sometimes seamlessly, sometimes rather jarringly, from the Rhine, up to the Gods, down to Nibelheim, then back on up to Valhalla, skipped all of Act 1 of Walkure, flitted past the fight scene, then to the Ride and off to the magic fire, into idyllic Siegfried territory, via the dragon-slaying back to the fiery rock, thence a trip down the Rhine, off to the funeral and finally the great conflagration and vision of a new world.  A delight from beginning to end.  It would be so easy to be sniffy, but I can’t.  I thoroughly enjoyed it.  I had fleeting images of various Ring productions in my mind (I tried to banish the Mariinsky debacle), but equally I could just sit back and revel in the music free of the (inevitable) distractions.  A very worthy endeavour, and I am pleased to report being vindicated in that view by John Deathridge, whose pre-performance talk gave it a seal of approval, and invoked the shade of Wagner for a similar endorsement.  Neeme Järvi injected drama into the Royal Philharmonic and, overlooking some slightly off horns at some very exposed moments, gave the piece an impressive outing.

I’m on my way to Sienna at the moment and am in somewhat of a stuper. I don’t really have a hangover but am just immensely tired. One more month of hardcore hi-octane travel action and then I will sleep for a week when back on English soil.

When I arrived I had to have a little power nap on a bench in an attempt to recover some vitality, a bit of a jakey thing to do but necessary regardless.

Sienna really is very pretty, it was well worth the visit and ideally I’d have spent a night or 2 here. As it was I only got a couple of hours but I squeezed a fair bit in during that time whole just trundling round the narrow streets.

Piazza del Campo is sometimes described as the most beautiful main square on the continent, I don’t think I’d go that far but it’s certainly very nice.

I’m stuggling to find different way to express all the different Cathedrals I keep seeing, Italy must easily have the best in the world. This one is no exception. Apparently upon first seeing it, Richard Wagner couldn’t hold back the tears. Get a grip soft lad.

The Stadio Comunale Artemio Franchi is right next to the bus station and strangely you can just walk around it freely, it’s only a tiddler but imagine seeing AC Milan playing there. Wowzers.

When I got back to Firenze I purchased my train ticket, I managed to find a regional route that saved me about €20. I have to change a couple of times, go via Bolongna and it will take 90 minutes or so longer but it’s still worth it I reckon.

I duly spent the 20 Euros saved plus another 10 on a plain v-neck blue jumper from United ColoUrs of Benetton. It’s getting mighty nippy now at night and I’ve very little warn clothing. France in late November should be fun!

The agenda for tonight is to try to stay awake while swimming and then give this Turkish bath lark another whirl.

Prior to some front crawl action I had a salami and peppers pizza in the canteen, though I wish I’d gone for the lasanga the girls on the table next to me had, looked amazing.

I like Florence but with the day tips I’ve been on I haven’t actually seen that much of it, it gives me a good excuse to come back to Tuscany again though which is no hardship.

Venice tomorrow, fingers crossed my hostel won’t be as bad as I reckon it will be.

Ich habe dich in flagranti mit Tristan und Isolde erwischt.

In un contesto di apparente indistinzione, in cui i parametri di valutazione dell’arte e dell’architettura sembrano smarriti o per lo meno in difficoltà, diventa fondamentale affrontare il problema posto dall’opera. La stessa nozione di opera viene già da tempo contestata, secondo un’attitudine tipicamente romantica che ne vede il pieno compimento proprio nella sua assenza. Attitudine nata dalla consapevolezza della velleità delle cose che l’uomo, l’artista, il genio stesso crea, le quali, se è vero che proprio per la loro condizione finitainfinita possono rivelare una dimensione e quindi di verità, lo possono fare solo nell’hic et nunc, oltre il quale la verità differisce dalla cosa. Ma dietro il dramma romantico dell’impossibilità di fissare in un’opera alcunché, si cela un’ironia considerata da Friedrich Schlegel come la rinuncia del soggetto a prestare attenzione alla realtà materiale. Walter Benjamin sintetizza bene il paradosso dell’impossibilità della produzione dell’opera d’arte quando afferma che «uno dei compiti principali dell’arte è stato quello di generare esigenze che non è stata in grado di soddisfare attualmente». Benjamin dopotutto è stato un attento interprete del fenomeno delle avanguardie, le quali poetiche sono sempre state «attraversate, in modi più o meno espliciti, da una idea della morte dell’arte, o, meglio, della morte e trasfigurazione, si potrebbe dire, pensando appunto alla tematica dell’oltrepassamento dell’opera, dei suoi confini limitati, e del suo inveramento nella dimensione totale della vita quotidiana», come ci ricorda Filiberto Menna nel numero 12 della sua rivista Figure. Non a caso infatti, sono proprio le avanguardie che concretizzano, sotto diverse forme, l’idea di una vita come opera d’arte, filiazione diretta di quella Gesamtkunstwerk wagneriana che si pone proprio come un tentativo di superamento dell’arte stessa. Il dadaismo è senz’altro il movimento che più si è avvicinato all’idea di un’anti-arte e di un superamento del manufatto artistico. Per essi infatti «la disgregazione ad oltranza dell’opera può avvenire solo attraverso un’altra opera cui si attribuisce un carattere negativo», solitamente tramite la detronizzazione di un artefatto.

Il caso del para-dadaista Rigaut resta esemplare per descrivere l’essenza di questo tentativo di oltrepassamento dell’opera: avviato ormai da tempo un processo di sottrazione dalla cultura occidentale, egli procede, tramite la moltiplicazione della propria identità, verso l’abolizione della propria soggettività, disconoscendo così l’idea di autore e quindi di opera. Accortosi di essere giunto alla tanto declamata vita come opera d’arte, non può che esorcizzare questa condizione alla maniera dadaista progettando accuratamente il proprio suicido, come gesto di pare valore alla propria vita, ma con segno negativo.
Il noto riflusso dadaista, voluto da Bréton e da Tzara stesso, all’interno del neonato surrealismo, ha portato alla prosecuzione di alcune attività già perseguite dagli artisti dada, ossia le pratiche di visite-escursioni nei luoghi banali delle città. Se questo atto rappresentava nella mente dei dadaisti un rifiuto dei luoghi canonici delegati all’arte, verso una riconquista dello spazio urbano, nei surrealisti queste esperienze sono assimilabili ad «una sorta di scrittura automatica nello spazio reale, capace di rivelare zone inconsce ed il rimosso della città», come ci ricorda Francesco Careri nel suo Walkscape. Ma le sporadiche esperienze surrealiste e dadaiste del genere, arriveranno ad avere consistenza teorica soltanto trent’anni dopo, quando, in seno alla costellazioni di correnti e movimenti che finiranno per convogliare all’interno dell’Internazionale Situazionista, concetti come quello di deriva e psicogeografia arriveranno ad avere una propria indipendenza teorica ed ideologica, tanto da trasformare quello che sembrava essere un riappropriamento da parte dell’arte della città, in quello che conosciamo come il Maggio francese.

I investigate words, allusions, metaphors and such that catch my interest.

Best Word of the Day yet from my dictionary.com e-newsletter:

triskaidekaphobia \tris-ky-dek-uh-FOH-bee-uh\, noun:

Fear or a phobia concerning the number 13.

Thirteen people, pledged to eliminate triskaidekaphobia, fear of the number 13, today tried to reassure American sufferers by renting a 13 ft plot of land in Brooklyn for 13 cents . . . a month.
– Daily Telegraph, January 14, 1967

Past disasters linked to the number 13 hardly help triskaidekaphobics overcome their affliction. The most famous is the Apollo 13 mission, launched on April 11, 1970 (the sum of 4, 11 and 70 equals 85 – which when added together comes to 13), from Pad 39 (three times 13) at 13:13 local time, and struck by an explosion on April 13.
– “It’s just bad luck that the 13th is so often a Friday”, Electronic Telegraph, September 8, 1996

Despite NASA’s seemingly ingrained case of triskaidekaphobia, which forced managers to impose the bizarre, ‘13-free’ numbering system on its flights, the crew of perhaps the most important Shuttle mission to date clearly were unsure if STS-41C was supposed to be unlucky or not.
– Ben Evans, Space Shuttle Challenger: Ten Journeys into the Unknown

Triskaidekaphobia is from Greek treiskaideka, triskaideka, thirteen (treis, three + kai, and + deka, ten) + phobos, fear.

Some famous triskaidekaphobes¹:

• Napoleon
• Herbert Hoover
• Mark Twain
• Richard Wagner
• Franklin Roosevelt

1. Source: “It’s just bad luck that the 13th is so often a Friday,” Electronic Telegraph, September 8, 1996

Be warned, triskaidekaphobes, there’s a Friday the Thirteenth coming in November!

Become a fan of Dictionary.com on Facebook.
Word of the Day, interesting words, Dictionary.com news, and more!

I also twitter Mr. Dictionary to learn about the birth of new words. Always interesting!

“Both rings were round, and there the resemblance ceased”: Tolkien as Wagner’s shadow.