Here’s an enchanted item associated with a number of legendary medieval magicians, particularly Roger Bacon and Albertus Magnus.

Brazen Head

A Brazen Head appears to be a sculpture of a humanoid head, crafted of brass or bronze and with an articulated jaw. Sometimes the eyes and eyelids are also articulated, although usually they are not. These heads vary in scale, from life size (and thus portable) to gigantic examples which are permanently installed in an area.

A Brazen Head is inhabited by a twisted spirit of prophesy. Once per day the head may be asked a question, which it will answer in an audible voice. A Brazen Head will only answer a given individual once concerning a particular topic. The answer to the question will always be true, but will also almost always be mocking or deceptive in some way. Therefore, great care must taken when consulting a Brazen Head, lest the questioner be led astray. For example, if a Brazen Head is asked if an adventure will be a success it may answer “A great treasure will be acquired by the party of brave adventurers”, meaning that the characters will be ambushed and killed by a group of rival adventurers who steal the characters’ treasure for themselves .

The knowledge of the manufacture and activation of Brazen Heads is widely disseminated by Infernal agents. The materials needed are quite common, and the actual construction is surprisingly easy. The diabolical devices are intended to be temptations and torments for mortal men, forever mocking them with the possibility of perfect knowledge. Accordingly, every so often a Brazen Head will give a perfectly clear and reliable answer, just so its owners do not lose all hope and faith in the device. The Infernal inventors of the devices do not wish that mankind’s downfall be too easy, but rather a protracted series of near successes and possible triumphs leading to a final, ultimate doom.

From time to time a Brazen Head may spontaneously utter oracular statements without having been first consulted. These statements will always be such that they torment the device’s owner in some way, speaking of missed opportunities and horrible events about which the listener can do nothing.

A Brazen Head has a 1% chance per use of simply blowing up, inflicting 1d4 points of damage to all in a 10 foot radius.

Value: 8,500gp (but costs just 500gp to make) Experience: 3,000

Adventure Seed: In the midst of a terrible plague, a strange old man enters town selling the plans to build a Brazen Head. Both the Baron’s court magician and the Mother Superior of the local convent of the Goddess of Mercy have been unable to find a cure for the disease, so the Baron purchases the instructions and has his magician construct the head. The adventurers are employed to track down the objects that the court magician believes are needed to cure the plague. Unfortunately, the old man who sold the device was a disguised demon. The court magician has unwisely asked the Brazen Head “How can I stop the plague from infecting any more people?” Once the adventures assemble all the objects that the Brazen Head calls for the plague will indeed be unable to spread – because a powerful demon will be released from imprisonment and proceed to slaughter the entire Barony!

Seems my father, Alan Scott, was planning to publish a book of his essays. “These essays,” he says, “came into being as postwar sedatives.” I’ve calculated this to be written in May of 1946. 

Before the war, Alan Scott was what is commonly called, a news commentator. However, it must be said that his was an uncommon technique. As in all things he has attempted, Scott defied the standards of conventional news analysis. His broadcasts were never pedantic; there was no suggestion of special sources or omniscience so characteristic of many of his contemporaries. His manner was rather that of a fellow who might be sitting next to you on the bus who, with a modicum of encouragement would tell you how issues current happened to strike him.

As a further anti to any toxins which may attach to the designation of news commentator, it should be noted that his syntax was at all times clean, without being unpleasantly precise; his rhetoric smartly cut, without being overtailored; his manner, amiable. If there is visible in the above paragraphs a disposition to an appraisal of Alan Scott, radio personality, and if that seems untoward in an introduction to a published volume of his essays, there is a defense. Until now, with minor exceptions, Scott’s journalistic efforts have been exclusively for radio. The challenge posed in writing for vocal delivery is different from that confronting the writer whose work will be set down in dumb print. There is, however, some feeling among contemporary critics that universal radio attendance has served to bring two techniques into more affable focus. It may well be that the preserved literature of the language will be affected. If that happens, there is more than a passing possibility that Alan Scott will be anointed as one of the earliest disciples of the new modus.

Certainly there are few, to date, who, in the field of radio writing have come up with anything worth putting under glass. For the most part, writing for radio has produced either a prose so outrageously blowsy as to be unable to stand up under second look (as in the case of writers of stature who have been called in from time to time to minister to the ailing script) or out-and-out orthodoxy in the classic pitch. The latter attempts when re-examined must be ticketed as homeless hybrid. The writing, while good enough has not been as frivolous as sound requires and just sits there like black print.

It is not my purpose to dissect or fix a price tag to the skill with which these essays are composed. The reader will, in time, make that judgment for himself. Having charged Scott with being the Roger Bacon of the New Literature, I simply submit that the following essays will serve as exhibit en masse for the prosecution. It is my guess that this book will be read (a) by everyone who has heard Scott on the air and knows there IS a book; and (b) by those to whom it has been earnestly recommended by AS.  I, therefore, leave it to AS  to effect the personal introduction. They will probably busy themselves trying to isolate that special ingredient of style which is both pepsin and clove. And they will probably despair of it as I do and end up by saying “Here, read and see for yourself.”

However, though I have (and rather nimbly, I think) ducked the major responsibility of introduction, I am obliged to mention the basic vital statistics. Alan Scott is a Philadelphian, He is thirty-seven years old. His wife is Maralene. His son is Jeffery Joel, aged twenty months as this goes to press. He is best known to radio audiences in the Philadelphia and Chicago metropolitan areas. He has broadcast coast to coast.

A word about Murdoch. He is referred to from time to time in these essays. All that I know is that Scott has never suggested that Murdoch is a first or last name. . .  only that it ends with an H and not a K and that Murdoch is rather fastidious about it.

www.peliculaagora.tk Ágora, una caricatura histórica   . .

Blog Película Agora . http://peliculaagora.tk .. .

Tomado de Agea, voluntariado cultural .

http://agea.org.es .

http://agea.org.es/20091009803/a-proposito-de-la-pelicula-agora.html#agora .

Ágora, una caricatura histórica

.

Juan Orellana – Critico de cine

.

Imagínense que hay que explicar con una película la realidad de Norteamérica a alguien que no sabe nada de historia, de culturas, Y para explicarle cómo es América le enseñamos unos planos de unas familias japonesas, entrañables. Luego aparece un avión donde sale un piloto con cara de bruto mascando chicle, y con fotos de playmates pegadas en el salpicadero. Por último vemos cómo ese avión lanza la bomba atómica sobre la ciudad de esas amables familias japonesas. Una vez terminado el cortometraje, se le dice al ignorante espectador: “Ya ves, esto es América”.

.

Hiroshima existió. Nadie lo duda. Nadie se alegra. Pero el juicio sobre los americanos que se deduce de ese film, ¿es justo? Es una mentira. Aunque Hiroshima sea una verdad. Esto mismo es lo que sucede con la última película de Amenábar, Ágora: unas bases históricas reales, muchísimo maquillaje y caricatura históricos, para llegar a unas conclusiones completamente equivocadas.

.
Amenábar vuelve a demostrar que es un grande en el oficio de dirigir películas. Otra cosa es que él decida someter su genio a los imperativos del pensamiento único. Lo más interesante es que Ágora no aparenta ser una película hecha en la era digital, sino que parece que todo decorado es real. La dirección artística es soberbia, y Rachel Weisz hace de Hipatia un personaje memorable. La película es solemne, minuciosa, con un trabajo del sonido espectacular y con unos guiños cosmológicos muy brillantes. Hay mucho cine dentro de Ágora, y por ello es muy fastidioso ver cómo el guión va estropeando la película a medida que avanza.

.
¿Una película contra la intolerancia?

.

Ágora es presentada por Amenábar como un film contra la intolerancia. Peroes necesario analizar el marco elegido por el cineasta para su alegato.

.
El contexto histórico son unos hechos luctuosos perpetrados por cristianos y paganos desmadrados entre los siglos IV y V en Alejandría. Según el historiador de la Iglesia Hubert Jedin, “el suceso más deplorable en el enfrentamiento entre el paganismo y el cristianismo en Egipto fue la muerte de la filósofa pagana Hipatia, que en 415 fue atrozmente asesinada, tras haber sufrido graves injurias, por una chusma fanatizada” (1).

.
Amenábar carga las tintas, descontextualiza y simplifica al máximo ciertos personajes como San Cirilo o Amonio. Aquellos hechos reprobables se sitúan, por tanto, en el contexto de la confrontación de dos cosmovisiones, de dos culturas, la pagana y la cristiana, y es ahí precisamente donde Amenábar quiere aprovechar para proponer su propia filosofía de la historia: si el paganismo fue luz, el cristianismo es oscuridad; si el paganismo fue progreso, el cristianismo supuso una marcha atrás en la cultura, en la civilización, en la filosofía y en la ciencia.

.
No es una metáfora caprichosa: en Ágora, los paganos visten de blanco (Hipatia), y los cristianos de gris o de negro (Amonio, Cirilo). A este esquema bipolar, Amenábar añade a lo largo del film una vuelta de tuerca: lo malo no es en realidad el cristianismo, sino cualquier concepción teológica. Ya sean los dioses paganos o el Dios cristiano y judío: la religión oscurece la razón, desprecia a la filosofía y frena la ciencia y el progreso. Frente al escepticismo que genera ver tanta guerra de religión en un kilómetro cuadrado, Hipatia declara: “Yo creo en la Filosofía”.

.
El cristianismo como verdugo de la cultura

.

Y ahí reside la relevancia de Ágora, que bajo el envoltorio de una película histórica, propone un juicio muy negativo sobre el valor actual de las religiones en general y del cristianismo en particular. Desmentir esa afirmación precisaría de una biblioteca como la de Alejandría, para documentar someramente lo que el cristianismo ha aportado al progreso de la cultura, del arte, de la ciencia, del derecho, de la filosofía, de la política, de las relaciones internacionales… Pero dicha biblioteca sería insuficiente para ilustrar lo que el cristianismo ha supuesto para el “progreso” personal de millones y millones de hombres y mujeres concretos a lo largo del mundo y de la historia: el “progreso” que viene de encontrarse con Jesús, que promete sin rubor satisfacer los deseos del corazón del hombre.

.
Esto en Ágora no se intuye ni de lejos. Los cristianos que aparecen son bárbaros, fanáticos, misóginos, violentos y muy visionarios. Y los dos “buenos” cristianos que vemos, Sinesio y Davo, se van contaminando a lo largo del film del oscurantismo circundante.
.
Quien encarna las características de una antropología cristiana –caridad, benevolencia, serenidad, tolerancia, insobornabilidad, castidad, fraternidad universal, igualdad– es la pagana Hipatia, un personaje que Amenábar vuelve fascinante, ideal de virtud, y dechado de inteligencia y humanidad. Hipatia se propone como una santa laica de las que tanto están de moda.

.
Un primer argumento a favor del “retroceso” cristiano que se puede desprender de Ágora es el de la inmoralidad de aquel grupo de cristianos pendencieros, que aparecen capitaneados por un san Cirilo cruel y maquiavélico. Ciertamente hay muchos episodios en la historia de la Iglesia por los que un cristiano no se siente orgulloso. Así ha sido siempre y así será, porque la Iglesia la forman pecadores. Incluso los Papas han pedido a veces perdón por errores del pasado. La conciencia del mal y del pecado es tan clara en el seno de la Iglesia que esta instituyó en sus mismos orígenes el sacramento de la penitencia y del perdón. Que se sepa ninguna organización, asociación o partido cuenta con una institución como la confesión, con lo que quizá habría que concluir que nadie como los cristianos tiene tanta conciencia del propio pecado.

.
Fe contra razón

.

Más importante en Ágora es el conflicto soterrado –¿incompatibilidad?– que plantea entre razón y fe, entre ciencia y religión. No este el lugar tampoco para explicar y aclarar que la fe es la amiga más fiel de la razón, que lo que Amenábar y tantos otros llaman fe, no es más que una superstición visionaria y esclerótica que nada tiene que ver con el cristianismo. Bastaría con que leyeran algo, por ejemplo la Fides et ratio, para comprender que la fe no es enemiga ni de la ciencia, ni del progreso, ni mucho menos de la razón.

.
Siempre habrá energúmenos entre las filas de los creyentes, pero que sólo son representativos de su propia equivocación. En este sentido, el magnífico homenaje que Amenábar brinda en este film a la ciencia antigua, y muy en especial a la astronomía, es un homenaje a la razón que cualquier espectador cristiano disfrutará como propio, aunque Amenábar parezca querer oponerlo a los intereses “reducidos” de los cristianos (2).

.
Por todas estas razones es imposible que un cristiano pueda sentirse históricamente reconocido en la propuesta cinematográfica de Amenábar, muy lastrada por tópicos, prejuicios, esquemas ideológicos y leyendas negras.
.
——————————
.
NOTAS
.
(1) Hubert Jedin, Manual de Historia de la Iglesia, vol. II, Herder, Barcelona, 1990, p. 259.
.
(2) No hay que olvidar que una figura de la talla intelectual de San Agustín es contemporáneo de Hipatia. Ni que el siguiente paso de gigante en la astronomía fue obra de Nicolás Copérnico en el siglo XV, dentro de una cultura de matriz cristiana. Los que creen que la ciencia se interrumpió durante los “oscuros siglos medievales” harían bien en informarse sobre Robert Grosseteste, Alberto Magno, Roger Bacon, Jean Buridan, Nicolás Oresme…

.

Tags

.

Agora, pelicula, cine, tolerancia, intolerancia, ciencia, “edad Media”, Astronomia, copernico, oscurantismo, cristiano, paganismo, fe, razon, filosofia, filosofa, Alejandria, religion, paganos, confesion, Hipatia, “san Agustin”,  mal, bien, Robert Grosseteste, Alberto Magno, Roger Bacon, Jean Buridan, Nicolás Oresme,

.

Nur wenige technische Neuerungen haben die Welt so nachhaltig geprägt und verändert wie die Erfindung und Anwendung des Schießpulvers (längst nicht nur für militärische Zwecke). Kein Wunder also, dass sehr viele diese Entdeckung für sich beanspruchen wollen. Unter den zahlreichen Überlieferungen führt eine Spur auch ins mittelalterliche Augsburg und dies durchaus mit einer gewissen Plausibilität.

Die frühesten Vermutungen  gehen auf China zurück. Die freilich meist wenig spezifizierten Andeutungen auf eine „chinesische Erfindung“ entpuppen sich bei näherer Betrachtung in der Regel als wenig überzeugend. Zwar werden bereits für das Jahr 1044 ominöse Brandsätze erwähnt, doch ist dabei nicht nur die Datierung fraglich, da das als Quelle angeführte Werk namens „Wu Ching Tzung Tao“ in seiner frühesten Kopie erst in der Ming-Zeit um 1550 überliefert ist, als in Europa sozusagen längst aus allen Rohren geschossen wurde. Eine nachträglich Rückdatierung ist nicht ausgeschlossen und auch nicht unwahrscheinlich. Im Text selbst ist nun das sicher nicht grundlos als anrüchig empfundene Kampfmittel mit dem vielsagenden Namen „fên phao kuan fa“ erwähnt, was als „Fäkalien-Schleuderbombe“ übersetzt wird. Zur Herstellung nimmt man der Beschreibung gemäß reichlich getrocknete und fein gemahlene menschliche Fäkalien, etwas Öl des Tigli-Baums, eine Brise Arsensulfid und dergleichen mehr. Wie auch immer, ist es unstrittig, dass es in China auf dieser Basis zu keiner waffenfähigen Entwicklung gekommen ist .

Neben „den Chinesen“ wurde oft der Freiburger Franziskaner Bertholdus Niger als Entdecker genannt, der je nach Quelle 1353 oder 1359 das explosive Pulver gemischt haben soll. Mehr noch soll sogar sein ins deutsche übersetzte Name Schwartz namensgebend für das Schwarzpulver gewesen sein. Das freilich ist historisch nicht aufrechtzuerhalten, da bereits 1326, also rund drei Jahrzehnte zuvor, der Einsatz waffenfähigen Schießpulvers in Europa zweifelsfrei belegt ist. Zudem stammt die Bezeichnung Schwarzpulver erst aus dem 19. Jahrhundert und diente zur Unterscheidung des dunklen Pulvers zur Abgrenzung eines neu entwickelten weißen auf der Basis von Cellulosenitrat. Gleichwohl die Freiburger ihrem legendären Mönch sogar ein Denkmal setzten, scheidet er als Entdecker des „Donnerpulvers“ selbstverständlich aus.

Als zweifellos ernsthafterer Anwärter lässt sich jedoch Nigers franziskanischer Kollege Roger Bacon (1214 – 1292) erwägen. Der aus dem englischen Ilchester bei Somerset stammende „Universalgelehrte“ ist als origineller Denker überliefert, seiner Zeit in manchem augenscheinlich weit voraus. Er erkannt u.a. die Gesetze der Reflexion und der Strahlenbrechung und hatte, für einen Menschen des 13. Jahrhunderts sicher ungewöhnlich, auch zumindest vage Vorstellungen von Unterseeboten, Flugmaschinen, komplizierte Hebevorrichtungen und durch Radantrieb funktionierende Wagen und Schiffe. So man ihm all dies oder Teile davon nicht posthum angedichtet hat, ist es verständlich, dass er später im Ruf stand eine Art “Seher” gewesen zu sein. 

Um 1250 erwähnte Bacon demnach in seinem Traktat „De secretis operibus artis et naturae“ die Herstellung eines Pulvers aus Kaliumnitrat, Holzkohle, Schwefel und Salpeter, was in der Zusammensetzung als ältester literarischer Nachweis des Schwarzpulvers gilt. Bei aller Fortschrittlichkeit in seinem Denken war Bacon trotzdem jedoch ein Kind seiner Zeit und im Glauben an Magie und Geister verhaftet. So versuchte er als Alchemist ernsthaft Gold herzustellen, um mittels der hermetischen Kunst dem Königshof die nötigen Geldmittel zu beschaffen, was auch heute ein Ausweg aus finanziellen Krisen wäre. Offenbar blieb es aber nicht nur damit beim theoretischen Ansatz, denn noch 1267 schrieb Bacon in einem Brief an den Bischof von Paris über die Herstellung es oben beschriebenen Pulvers und beklagte, dass er kein optimales Mischungsverhältnis finden konnte. Heutige Historiker hingegen kämpfen mit der Deutung komplexer Anagramme und Bacons kryptischen Formelsprache, von denen spätere wie zeitgenössische Okkultisten behaupten, dass sie nur “Eingeweihten” zugänglich seien. Bezeichnend ist wie auch immer jedoch das Fehlen jeglicher Berichte über die Entwicklung eigentlicher Schusswaffen im örtlichen wie zeitlichen Umfeld zu Roger Bacon.

„Die ersten Feuerwaffen dürften relativ primitive Konstruktionen gewesen sein. Einfache Rohre und vasen- bzw. büchsenförmige kurze Geschütze in Mörserform jeweils mit verstärkter Pulverkammer, in das ein Zündloch gebohrt oder beim Guß bereits vorgesehen war, erschöpften anfangs die Variationsbreite. Die Zündung erfolgte mit dem Glüheisen. Die ersten Büchsen waren relativ kurz, und lange, schlanke Rohre (Schlangen, Basilisken) wurden erst im 15. Jahrhundert üblich.“ 

(- Karl Georg Zinn – Kanonen und Pest – über die Ursprünge der Neuzeit im 14. Und 15. Jahrhundert, Opladen 1989, Anm. 252)

An diese vermutlich authentischen Grundlagen knüpft eine weniger bekannte Augsburger Legende an, die freilich eine Reihe von bemerkenswerten Umständen beinhaltet und letztlich sogar auf eine konkrete Person zurückgeführt werden kann.

Im ersten Viertel des 14. Jahrhunderts, so berichtet die Erzählung, habe ein fremdartiger Neubürger durch seine äußere Erscheinung für einiges Aufsehen in Augsburg gesorgt, wo er nahe bei St. Ulrich in der heutigen Maximilianstraße wohnte. Der bärtige Mann trug auf seinem Kopf einen grünen Turban und da dies – heute wie damals – in Augsburg kein geläufiger Anblick war, machten sich die Leute zahlreiche Gedanken darüber, wer dieser Mann war und wo er wohl herstammen mochte. Zusammen mit seinem dunkel gekleideten und zudem noch finster dreinblickenden Diener hatte er die Angewohnheit nachts auf dem Dach seines Hauses herumzuspazieren und den Himmel zu beobachten oder Blitze zu fabrizieren. Die Gerüchte über den vermeintlichen Zauber drangen schließlich auch zum Rat der Stadt, der sich freilich mit anderen Problemen befassen musste, wurde Augsburg doch von äußeren Feinden bedroht. Die pragmatischen Schwaben gaben deshalb wenig auf das Geschwätz der Leute und „so gab’s etliche Köpfe unter denen vom Rat, die vermeinten, man könne ja den gelehrten Fremden in seinem Dachstüblein einmal befragen, ob der nicht Hilfe in solcher Not wüßt‘.“ 

Bei ihrem Besuch in der Dachstube des Mannes entdeckten die Räte sodann zahllose Bücher, Schriftrollen und eine Unmenge an Flaschen und Behälter jeder Art. Auf die Frage, ob er dazu in der Lage sei, den Augsburgern eine Waffe zu schaffen, mit welcher man dem „grimmen, neidischen Feind“ beikommen könne, bot der eigentümliche Mann mit dem grünen Turban ihnen eine sofortige Demonstration. Er mischte in einen Mörser verschiedene Pulver zusammen, legte einen Stein darauf und trat damit ans Fenster. Dort entzündete er das Pulver und sofort gab es „einen Blitz und einen Schlag als ob das Wildfeuer vom Himmel herunterfahre“.  Die Ratsherren erschraken selbstverständlich und wollten fast die Flucht ergreifen, doch als der Rauch verflogen war, beobachteten sie, dass draußen eine blecherne Wetterfahne ein großes Loch aufwies: „Das tat die Gewalt des Steines, den das seltsame Pulver mit Blitz und Donner aus dem gelben Mörser geschleudert hatte.“

Wieder pragmatisch verstanden die beeindruckten Stadtherren, dass was sie erschrak auch andere erschrecken konnte und so baten sie den Meister, so bald es ihm möglich wäre zum Rathaus der Stadt zu kommen, um weitere Demonstrationen seiner fürchterlichen Kunst zu geben. Dort vollzog er mit seinem Diener weitere Experimente und der Rat ließ nach den Angaben des Fremden Rohre gießen, aus denen sodann „der Blitzstrahl und der runde Stein fuhren mit einer Gewalt als der wildeste Feuerstrahl vom Wetterhimmel.“

Da der Fremde die Stadt mit seiner Waffe aus der feindlichen Bedrängnis rettete, blieb die Belohnung nicht aus und so schenkte man ihm ein Grundstück in der damals noch kaum besiedelten nördlichen Jakober Vorstadt, woran die heute noch erhaltene Straßenbezeichnung Pulvergäßchen erinnern solle. Das besagte Grundstück dürfte demnach etwa dem Areal des ehemaligen Hauptkrankenhauses  entsprechen. Der Legende gemäß handelte es sich bei dem rätselhaften Fremden mit dem grünen Turban um einen Juden namens Tipsiles. Dieser sei mit seinem Diener Ismael auf der Flucht vor „den wilden Horden des Sultans“ nach Augsburg gelangt.

Man muss sich nicht in Lokalpatriotismus üben, wenn man feststellt, dass man der „Legende von Tipsiles, dem Juden der in Augsburg das Schießpulver erfand“ eine gewisse Plausibilität nicht absprechen kann. Die Datierung der Erzählung in das erste Viertel des 14. Jahrhunderts ist zeitnah zum tatsächlich überlieferten historischen Geschehen.  Der Einsatz von sog. Bombarden – primitive Vorläufer späterer Kanonen, die aus röhrenförmig geschmiedeten Stahlplatten bestanden, die mit Metallreifen verstärkt wurden – ist bereits um das Jahr 1340 bezeugt. Doch bereits aus dem Jahr 1326 stammen die ersten bildlichen Darstellungen von Feuerwaffen, die zwei Jahre zuvor, also 1324 in den Kämpfen um die Stadt Metz zum Einsatz gekommen sind. Der englische Kleriker Walter de Milimete aus der Grafschaft Cornwall, bildete dabei in einer Illustration seiner heute in Oxford aufbewahrten Handschrift mit dem Titel „De Officilis Regum“ (Die Pflichten des Königs), die er für Edward III. verfasste, ein kanonenartiges Geschütz ab, das Metallpfeile per Pulverkraft verschießt. Die nach dem Illustrator „Milimete-Geschütz“ genannte Waffe gleicht dabei – analog zur Augsburger Tipsiles-Legende – mehr einer knapp einen Meter langen, liegenden Vase als einer Kanone späterer Art. Die Lade- und Zündtechnik wirkte aber bereits wie bei sämtlichen verbesserten Modellen bis ins 18. Jahrhundert. Man leerte das waffenfähige Pulver in eine hinten verschlossene Rinne und setzte ein passendes Geschoss auf die Ladung. Die Zündung erfolgte nämlich auch hier schon durch einen (meist) seitlichen Luntenstock, und nicht wie manche Autoren annahmen durch ein glühendes Loseisen.

illustration of an early cannon, year 1326

Es ist bekannt, dass Augsburg in jener Zeit an der Seite Kaiser Ludwig des Bayern stand, der sich wiederholt bei Augsburger Juden verschuldete und dafür einmal sogar seine Stadt München als Pfand einsetzte. Belegt ist zudem, dass Augsburg dem, 1324 von Papst Johannes XXII gebannten, keineswegs unumstrittenen Kaiser wiederholt bei militärischen Auseinandersetzungen zur Seite stand und Soldaten zu seinen Heeren beisteuerte. Zeitweilig geschah dies auch im Bündnis mit den Engländern, weshalb der Augsburger Bischof sogar auch am Hofe des englischen Königs empfangen und mit reichlichen Geschenken belohnt wurde. Vielleicht war dieser als Waffenhändler auf Reisen. Eine wie auch immer geartete Augsburger Beteiligung an den Auseinandersetzung im Krieg von Metz ist folglich durchaus denkbar.

Plausibel erscheint nun auch die exotisch wirkende Herkunft und das Erscheinungsbild des Tipsiles im Kontext des Geschehenes der Augsburger Überlieferung. In einer Zeit in welcher es insbesondere  auch in Süddeutschland wegen Ritualmord- und Hostienschändungsanklagen schlimmste Verfolgungen ganzer jüdischer Gemeinden gab, ist es kaum denkbar, dass eine Tradition einen noch dazu fremdländischen Juden ersinnt, um die Erfindung eines bald weltbekannten Pulvers für die Geschichte der Stadt zu reklamieren.

Anders als bei „den Chinesen“, Berthodus Niger aber auch Roger Bacon steht die Erfindung des Schießpulvers hier im unmittelbaren Zusammenhang mit dem praktischen Einsatz als Waffe, deren Erwähnungen sich „nach Metz“ in ganz Europa häufen. Schon 1327 ordnen die Räte der Stadt Florenz die Herstellung von Kanonen und Metallkugeln (pilas seu pallectas ferreas et canones de metallo) an. Um 1330 kommen als vasi e scioppi bezeichnete Geschütze bei der Belagerung italienischer Städte zum Einsatz. 1339 verwendeten Franzosen bei Perigord und Cambrai gegen Edward III von ihnen als pot-de-fer bezeichnete Kanonen – weshalb es verständlich ist, dass er sich diese von Walter Milimete beschreiben ließ. In Italien sind in dieser Zeit bereits Vorläufer von Handfeuerwaffen illustriert.

Das Schwarzpulver war nun der erste Explosivstoff, der als Treibladung für Schusswaffen verwendet wurde. Es wurde erst relativ spät im ausgehenden 18. Jahrhundert durch effektivere Mischungen verdrängt. Nur im Schießsport, bei Feuerwerken oder bei historischen Festen wird Schwarzpulver heute noch benützt.

Wer war jener Tipsiles, der auch in der Jewish Encyclopedia kurz Erwähnung findet und der nach einer weiteren Augsburger Überlieferung nicht nur das Schießpulver, oder genauer gesagt die Kanone erfand, sondern auch der erste Papiermacher der Stadt und zudem offenbar auch Apotheker war?

Der eigentümliche Name hat einen gräzisierenden Klang freilich ohne griechisch zu sein, vielmehr handelt es sich dabei um eine Korruption von Tiplisi, der sich ursprünglich auf die heutige georgische Hauptstadt Tiflis (neu- georgisch: Tblisi) im Kaukasus bezieht.  

Im 9. Jahrhundert hatte Musa al Safrani (aus der persischen Ortschaft Safran stammend), dessen Name hebräisch Amran Ha-Parsi (der Perser) lautete in Bagdad eine karaitische Sekte begründet. Die Karaiten, die in ihrer Blütezeit im 11./ 12. Jahrhundert etwa ein Drittel der Juden ausmachten (der Historiker Salo Wittmayer Baron (1895-1989) schätzt sogar runde 40 %), hielten den Talmud, all seine Überlieferungen und Bestimmungen für völlig unverbindliche Meinungen und waren deshalb mit der Mehrheit der Juden, die sich an den rabbinischen Lehren orientierte in teilweise heftige Kontroversen verstrickt.  Karaiten oder Karäer wurden wegen ihrer Ablehnung des Talmuds auch nicht von Christen bedrängt, da ihre bloße Bibeltreue nach christlicher Auffassung nicht den Lehren des Evangeliums im Wege standen. Diese „Toleranz“ gegenüber Karaiten hielt bis ins 20. Jahrhundert an, weshalb die wenigen Hundert von ihnen auch von den Nationalsozialisten nicht verfolgt wurden. Andererseits waren auch die Karaiten untereinander zerstritten und splitterten sich in mehrere rivalisierende Gruppen auf. Da ihnen das schriftlich fixierte Gerüst des Talmuds fehlte, bildeten sich zahlreiche Karaiten-Schulen mit abweichenden Interpretationen des biblischen Textes. Musa Al-Safrani etwa vertrat eine Reihe von Ansichten, die zwar Anklang bei seinen Schülern hatten, das Establishment der Karaiten in Bagdad aber gegen ihn aufbrachten. Als sie ihn öffentlich verfluchten und schließlich beseitigen wollten, floh er und landete nach einiger Wanderschaft im Kaukasus. Dort hatte er unter chasarischen Konvertiten weit mehr Erfolg und ließ sich dauerhaft in Tiflis nieder. Sein dort erworbener Beiname Abu Imran ha-Tiplisi ging schließlich auf seine Anhänger über, die „die Tifliser“ genannt wurden und nun wiederum in Ägypten ebenso vertreten waren wie im byzantinischen Reich oder im israelischen Haifa. Sie brachten eine Reihe von beachtlichen Gelehrten hervor, die neben religiösen auch medizinische, astronomische und dazu grammatikalische Werke verfassten.

Aus der karaitischen Schule der Tiplisim, deren Merkmal das Tragen grüner Kopfbedeckungen war, nun stammte auch der 1279 in Haifa geborene, aber in Ägypten aufgewachsene Daud Jusuf Al-Tiplisi (hebräisch: David ben Josef), der zeitweilig am Hof des Sultans Nasir Muhamad (1285 – 1340) diente, aber um das Jahr 1309 herum das Land verließ, nachdem der junge Herrscher zeitweilig gestürzt wurde. Er ging nun zurück in seine Geburtsstadt Haifa und von dort wiederum nach Konstantinopel wo er einer der Lehrer des in Kairo geborenen Aharon ben Elia (1300 – 1369) wurde, einem der bedeutendsten Gelehrten des karaitischen Judentums. In Konstantinopel verfasste David ha-Tiplisi eine Reihe von Schriften, wovon jene mit dem Namen „Chochma nistara“ (verborgene Weisheit) in Auszügen erhalten geblieben ist. Aus den Responsen seines Schülers Bachja ben Salomon (1294 – 1355) nun wissen wir, dass David – aus einem uns unbekannten Grund – Konstantinopel verlassen hatte und in das Gebiet von „ostera uswabin“ übersiedelte, was sich unschwer als Österreich und Schwaben deuten lässt. Als zeitliche Angabe ergibt sich aus dem weiteren Zusammenhang, dass dies sieben Jahre vor der Eroberung der ca. 90 km südlich von Konstantinopel gelegenen Stadt Bursa geschah, demnach also wohl im Jahre 1319.

David ben Josef Ha-Tiplisi (1279 - 1359)

(painting by Chana Tausendfels, 2005)

Zwar findet sich für das Jahr 1324 in den Augsburger Annalen ein David verzeichnet, jedoch können wir nicht sagen, ob sich dieser Eintrag auf David ben Josef bezieht. Auch der in der Tipsiles-Legende erwähnte Name seines Dieners Ismael findet sich in den Augsburger Steuerbüchern, freilich mit enormen zeitlichen Abstand im Jahre 1383, jedoch in der Schreibweise Yshmahel. Relevant für die Geschichte des Tipsiles in Augsburg nun aber auch die Notiz, dass er weit abseits der städtischen Judenviertel des Königshofs und des Rathauses wohnte, nämlich in der später so genannten Maximilianstraße. Schon die klare räumliche Trennung von der Judengemeinde legt nahe, dass er allgemein einen Sonderstatus innehatte. Der Umstand, dass David ben Josef ein Karaite war, also das talmudische Judentum ablehnte, könnte diese Absonderung von der restlichen Gemeinde erklären. Ungeklärt ist nun jedoch der eigentliche Grund wie die Dauer seines Aufenthaltes, wovon auch sein Schüler nichts zu berichten weiß. Aus einer anderen Quelle findet sich spät eine Spur, die besagt, dass der nun wieder Daud Jusuf Al-Tiplisi genannte Gelehrte am 20. Tamus des Jahres 5119 ( = 1259) in Akko starb.  Augsburg hatte er, wenn nicht bereits zuvor, wohl während des Massakers im November 1348 verlassen. Damit blieb ihm auch erspart, dass nach der Ausweisung der Augsburger Juden über deren Friedhof das städtische Waffenarsenal errichtet wurde.

Neben der Zuschreibung der Namensgebung für das Pulvergäßchen erinnert an Tipsiles in Augsburg womöglich noch eine kleine Figur, die sich in der Kirche St. Anna befindet. Sie stellt den Kopf eines rothaarigen Mannes dar, der einen grün oder grünbläulichen Turban trägt. Die Figur als solche ist für eine christliche Kirche in Schwaben sicherlich eher atypisch. Sie wurde erst am Ende des 19. Jahrhunderts bei Restaurierungsarbeiten in der auf das 14. Jahrhundert zurückgehenden Hirn‘schen Kapelle im Fußboden gefunden und ohne besonderen Bezug für ein Schmuckstück gehalten. Als solches hängt es in der Kirche nun an einer Seitenwand.

Das überlieferte Todesdatum des David ben Josef jährt sich am kommenden Schabbat zum 650. Mal, weshalb der jhva an dieser Stelle an den mutmaßlichen Erfinder des waffenfähigen Schießpulvers, bzw. der modernen Schusswaffen erinnern will.

Mão na massa, finalmente.

Quando se constrói uma casa, começa-se por uma planta. Construiremos uma cabana-universo, começamos pelos mapas.

Mapa da poesia, mapa da fotografia, mapa da política, mapa da dança, mapa das artes plásticas, mapa das ciências, mapa da sociologia, mapa da filosofia, mapa do romance, mapa dos cineastas, mapa dos excêntricos, mapa da música popular, mapa da música contemporânea, mapa dos utopistas, mapa da arquitetura. Mapa de estratégias.

Espalhamos esses mapas pelas paredes da sala. Que cada um escolheu e ampliou. Fico atordoado com a quantidade de nomes que não conheço, e depois de um tempo começo a misturá-los na minha cabeça. Vi Poe, mas onde estava? Entre os poetas ou entre os excêntricos? Vi Swedenborg ali? Swedenborg viu Mohamed (que eram outros que se faziam passar por ele) no Inferno, pregando aos muçulmanos, foi despedido e colocaram outro no lugar. Mr. Crowley estava entre os excêntricos também, e segundo dizem por aí jogou xadrez com Jung, e ganhou.. E não vi Jung, e não vi Freud. Me perdi.

Os mapas existem para que a gente se ache. Um mapa do universo faz com que a gente se perca.

Alguém disse que aquilo era um recorte. Boa. Era um recorte, uma delimitação, uma mijada na árvore, por assim dizer.

Godel/Kepler; Marx/Marcola; Annelies Strba/Cindy Sherman; Ismael Ivo/ Isadora Duncan; Mestre Molina/Beuys; Estamira/Euclides da Cunha; Pound/Whitman; Althusser/Nietzsche; Guimarães Rosa/H. Hesse; Tarkovski/Bergman; Pierce/Roger Bacon; Moondog/Damião Experiença; Surfista Prateado/Thomas Morus; Stockhausen/Stravinski; Peter Zunthor/Tadao Ando.

Os nomes, ou os acidentes geográficos acima foram alguns dos pontos que visitamos.

Assombro-me quando Rubens fala do poema de Pound, velho, para Whitman, morto: “agora pode haver negociação entre nós”. Fico em silêncio quando penso nisso.

Busco em Borges a citação de um certo Suárez Miranda (Viajes de Varones Prudentes, livro quarto, cap. XLV, Lérida, 1658):

… Naquele Império, a Arte da Cartografia alcançou tal Perfeição que o mapa de uma única Província ocupava toda uma cidade, e o mapa do Império, toda uma Província. Com o tempo, esses Mapas Desmesurados não foram satisfatórios e os Colégios de Cartógrafos levantaram um Mapa do Império, que tinha o tamanho do Império e coincidia pontualmente com ele. Menos Afeitas ao Estudo da Cartografia, as Gerações Seguintes entenderam que esse dilatado Mapa era Inútil e não sem Impiedade o entregaram às Inclemências do Sol e dos Invernos. Nos desertos do Oeste perduram despedaçadas Ruínas do Mapa, habitadas por Animais e por Mendigos; em todo o País não há outra relíquia das Disciplinas Geográficas.

Como sempre em Borges, não sei o que é dele e o que é do citado, e muito menos o que é fato e o que é invenção.

Pensando melhor, não faz diferença: tudo é invenção.

1.
During the first intermission of an outdoor performance of Othello, Sir Laurence Olivier was stopped at his portable  dressing room by an anxious lady who wanted directions to the New Haven bound bus.
“But why,” Laurence asked,   “ aren’t you staying for the reminder of the performance?”
“Frankly,” explained the lady, I saw it years ago in Brooklyn in Yiddish-and it hurts me to see what it loses in translation.”
2.
It was a well known fact in the Theater circles that Sir.Herbert Beerbohm Tree was always recognizable behind his ornate make ups. Naturally his personality was such he scarcely wanted to conceal it even while he emoted such roles as Cardinal Wolsey or Shylock. Of the latter the drama critic from the Saturday Review commented thus: Shylock as Mr. Tree.
3.
There is a feline stroke usually ascribed to Wilde the one which said that Tree’s Hamlet was funny without being vulgar. On another occasion, after seeing an unidentified actor mangling Hamlet, he is reputed to have remarked that it would have been a fine time to settle that great controversy as to who wrote the play; one need merely have watched besides the graves of Shakespeare and Bacon to see which one turned over.
4.
Another time while Beerbohm Tree was to play Cardinal Wolsey in Henry VIII he had to rush from California to New York where already rehearsals were going on. He heard cheerfully the progress the cast was making in his absence and then his representative presented to him the bevy of girls brought in as ladies- in- waiting to the Queen. Visibly agitated he said, “Ladies, a little more virginity, if you don’t mind.”
5.
Of one performance of Hamlet the drama critic of the Denver Post, Eugene Field summed up thus: “so and so played Hamlet last night at the Tabor Grand. He played till one o’clock.”
Eugene Field had to say thus of the unregal performance of Creston Clarke as King Lear,” Mr. Clarke played the king all evening as though under constant fear that someone else was to play the ace.”

compiler:benny

“If you tell a lie big enough and keep repeating it, people will eventually come to believe it. The lie can be maintained only for such time as the State can shield the people from the political, economic and/or military consequences of the lie. It thus becomes vitally important for the State to use all of its powers to repress dissent, for the truth is the mortal enemy of the lie, and thus by extension, the truth is the greatest enemy of the State.” Joseph Goebbels

“A lie told often enough becomes the truth.” Vladimir Lenin

“There is something fascinating about science.  One gets such wholesale returns of conjecture out of such a trifling investment of fact.”  Mark Twain

“Science is built up of facts, as a house is built of stones; but an accumulation of facts is no more a science than a heap of stones is a house.”  Henri Poincaré

“To know the history of science is to recognize the mortality of any claim to universal truth.”  Evelyn Fox Keller

“I am compelled to fear that science will be used to promote the power of dominant groups rather than to make men happy.”  Bertrand Russell

“Most institutions demand unqualified faith; but the institution of science makes skepticism a virtue.”  Robert K. Merton

“The improver of natural science absolutely refuses to acknowledge authority, as such.  For him, scepticism is the highest of duties:  blind faith the one unpardonable sin.”  Thomas Henry Huxley

“Science can only determine what is, but not what shall be, and beyond its realm, value judgements remain indispensable. Religion, on the other hand, is concerned only with evaluating human thought and actions; it is not qualified to speak of real facts and the relationships between them.”  Albert Einstein

“One of the saddest lessons of history is this: If we’ve been bamboozled long enough, we tend to reject any evidence of the bamboozle. The bamboozle has captured us. Once you give a charlatan power over you, you almost never get it back.” Carl Sagan

“It is inexcusable for scientists to torture animals; let them make their experiments on journalists and politicians.” Henrik Ibsen

“No science is immune to the infection of politics and the corruption of power.” Jacob Bronowski

“The strongest arguments prove nothing so long as the conclusions are not verified by experience. Experimental science is the queen of sciences and the goal of all speculation.” Roger Bacon

“[Those] who have an excessive faith in their theories or in their ideas are not only poorly disposed to make discoveries, but they also make very poor observations.” Claude Bernard

“It is a capital mistake to theorise before one has data. Insensibly one begins to twist facts to suit theories instead of theories to suit facts.” Sherlock Holmes

“The man of science has learned to believe in justification, not by faith, but by verification.” Thomas H. Huxley

“Whenever truth stands in the mind unaccompanied by the evidence upon which it depends, it cannot properly be said to be apprehended at all.” William Godwin

O manuscrito Voynich (ms408) : astronomia?

Uma das coisas que mais me fascina é descobrir coisas misteriosas… E pensar que, com toda a tecnologia hoje existente e tanto conhecimento ainda existem objectos indecifráveis, que continuam a desafiar as mentes mais prodigiosas e, por isso mesmo, a alimentar a nossa imaginação…

Vem isto a propósito de um certo manuscrito, conhecido por MS408, do qual tive conhecimento através da leitura de um pequeno livrinho, já há uns tempos atrás, um pouco na vaga de romances “mais ou menos” históricos que apareceram ferozmente depois do ímpar sucesso do “lendário” “Código Da Vinci”… O livro chama-se exactamente “Manuscrito ms408″, de Thierry Maugenest, editado em Portugal em 2006.

manuscrito Voynich ou MS408

Trata-se de um texto de carácter científico ou “mágico”, também designado por manuscrito Voynich, escrito numa língua não identificável, e atribuído a um cientista, filósofo e teólogo inglês do século XIII, o monge franciscano Roger Bacon. Várias hipóteses de decifração do seu conteúdo têm sido formuladas mas a obra continua a defender o seu segredo. A descrição deste manuscrito aqui.

“O livro ganhou o nome do livreiro  W. Voynich, que o comprou em 1912. A partir de 2005, o manuscrito Voynich passou a ser o item MS 408 na Beinecke Rare Bookand Manuscript Library da Universidade de Yale. A primeira edição fac-símil foi publicada em 2005 (Le Code Voynich).” (ver) O próprio percurso desta obra é, por sua vez, misterioso, aparecendo e desaparecendo de circulação ao longo dos tempos…

A acompanhar o texto indecifrável estão surpreendentes ilustrações, que parecem descrever assuntos relacionados com botânica, astrologia, astronomia, biologia e farmacêutica. Podem observar-se plantas não identificadas, esquemas anatómicos, cartas misteriosas onde parecem representar-se objectos astronómicos vistos por um telescópio ou também células vistas ao microscópio, ou ainda um calendário com os signos do zodíaco. (ver mais)

o Sol?

Esta imagem foi escolhida como imagem do dia pela Nasa, devido à provável representação do Sol. Mas mais intrigante parece ser a hipótese levantada em 1919 por William Romaine Newbold, ao afirmar que o manuscrito continha o trabalho de Roger Bacon e que este conhecia o uso do telescópio e microscópio, tendo observado a estrutura em espiral da galáxia de Andrómeda (!), e as células ,desconhecidas no séc. XIII… (ver mais)

De facto as semelhanças são impressionantes…

uma galáxia?

Galáxia de Andromeda

 Outra hipótese ainda afirma a possibilidade de que aquela ilustração seja uma imagem reflectida da representação da nossa galáxia, a Via Láctea…

a Via Láctea

Esta imagem é resultado da sobreposição da configuração da Via Láctea com a imagem reflectida do manuscrito de Voynich

 ”As imagens não coincidem na perfeição mas as semelhanças são demasiadas para serem ignoradas“…

 
| View Show | Create Your Own

ver mais imagens e mais

 

Pentru popoarele din Europa Occidentală, chiar şi pentru popoarele din Europa Centrală, secolul XVIII a însemnat Epoca Luminilor. Pentru noi, nu. Principatele dunărene gemeau sub jugul fanariot. Astfel că o tranziţie intelectuală majoră din secolul XVIII a fost pierdută de români. În Transilvania, bineînţeles că Şcoala Ardeleană a lucrat intens pentru cauza românismului. Să amintesc aici doar  traducerea Vulgatei  de către vicarul Petru Pavel Aron.  Traducerea creează o punte peste timp până la Sfântul Ieronim care începe a scrie Biblia în limbajul Vetus Latina abia după ce ascultă predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul la 381 AD. Traducerea lui Petru Pavel Aron creează de asemenea o punte până la Roger Bacon, în mod expres prin titlul Vulgata, propus de acest savant occidental pentru opera călugărului balcanic Ieronim. Astfel Petru Pavel Aron  continua în Ardeal, pe linie culturală, politica Romania Neoacquistica iniţiată de strămoşul nostru viking quintesenţial, Mihai Viteazul. Dar politica agresivă de maghiarizare forţată a creat fenomenul penuria hominum şi pentru Şcoala Ardeleană.

În  Epoca Luminilor din Europa Occidentală se realizează tranziţia intelectuală de la principiul  raţiunii suficiente, la teoremele, construcţiile matematice şi paradoxurile „raţiunii insuficiente” (vezi de exemplu teorema lui Bayes, paradoxul lui Condorcet), atât de actuale şi în secolul XXI. Importante pentru noi, –după bizarul interregnum  postmodernist–, dacă vrem să construim România în cea de a doua modernitate.

Titus Filipas

Heroes of Britain in Peace and War (1890-1895) Vol 1.

Cu articolul Ficţiunea ideologică: naţionalismul ortodoxist, publicat în cotidianul România liberă, http://www.romanialibera.ro/a130658/fictiunea-ideologica-nationalismul-ortodoxist.html , domnul Cristian Pîrvulescu iniţiază o intensă dezbatere pe forum RL.

Pentru că sunt teme istorice şi teologice asupra cărora autorul articolului a meditat prea puţin. Din lipsă de informare. Nu pot să spun că avatarul Kramer nu are dreptate. Însă incompleta informare se reflectă şi la el. Nu îl contrazic, dar vreau să adaug.

Eu sînt de religie ortodoxă, dar îl apreciez mai mult pe vicarul greco-catolic Petru Pavel Aron, decât pe ortodoxul Popa Tunsu. Petru Pavel Aron este singurul continuator român din Epoca Luminilor a doctrinei Romania Neoacquistica. Să nu uităm că unirea principatelor înfăptuită de Mihai Viteazul, ‘pohta’ lui,  nu era decât îmbinarea principiului de subsidiaritate cu doctrina Romania Neoacquistica. Apoi, Petru Pavel Aron traduce într-o vernaculară neolatină de calitate, mai precis în limba română de calitate, Vulgata scrisă în limbajul Vetus Latina de călugarul scit Ieronim. Aceasta după ce Ieronim ascultase şi asimilase în Anul Domnului 381, predicile Sfîntului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul) la Constantinopol. Acea Vulgata scrisă de Sfîntul Ieronim în limbajul Vetus Latina face parte din literatura străromână. Unii dintre istoriografii  oneşti ai Occidentului încep acum să studieze acele evenimente culturale. De ce? Pentru că îi interesează, sincer, originea reală a ştiinţei occidentale. De exemplu, transpare acum tot mai clar faptul că originea conceptului de Zero matematic nu este la indieni sau arabi, ci la un călugar scit pe nume Dionisie cel Mic. În fine, unul dintre savanţii-pionieri ai Occidentului, anume Roger Bacon, studia foarte atent Vulgata Sfîntului Ieronim. De altminteri, chiar denumirea acestei cărţi care aparţine de fapt şi drept literaturii străromâne, a fost propusă de către acel Roger Bacon. Biserica noastră ortodoxă are o tradiţie culturală extraordinar de bogată, din care autorul Cristian Pîrvulescu face tabula rasa.

Trăim în timp postmodern, când setul de valori moderne cade. La ce valori recurgem ? În primul rând la valorile excelenţei din civilizaţia veacurilor IV, V, şi VI a Romaniei Orientale.

Titus Filipas

Karl Marx citea în Biblioteca din British Museum, care alături de universităţile Oxford şi Cambridge constituiau triada supremă de surse intelectuale din Anglia. Cărţile lui Karl Marx erau extrem de bine documentate şi construite. Apoi, el cita copios din Destutt de Tracy, adică din aceleaşi texte care formaseră şi gândirea ‘pruncilor români’ Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru. Ar fi necesară o discuţie specială a scrierilor  lui Marx despre români. În atmosfera aceea intelectualistă de excepţie a vremii când studia Karl Marx, se reluase  abordarea istoriei în demersul dacoman-protocronist iniţiat de  John Locke şi de  sir Isaac Newton într-un celebru dialog epistolar. În acord cu sir Isaac Newton,  împăraţii romani care cuceriseră provincia  Dacia  Felix  întruchipau călăreţii Apocalipsului.  Mai mult, seriosul Isaac Newton  începea  numărătoarea anilor  până la Sfârşitul lumii de la luptele lui Domitian cu Decebal!  Dar pe vremea lui Karl Marx, –cum este la Oxford University şi în prezent–, debutul  convenţional pentru lumea  modernă este fixat la 285AD, anul când Diocletian împarte imperiul în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Rusofobia din prima tinereţe a lui Karl Marx  a fost  augmentată prin achiziţionarea acestei informaţii. Dreptul autoasumat al Rusiei de a prelua moştenirea Nova Roma de fapt nu exista! În scrierile lui Marx despre români se analizează conflictul dintre ruşii nedemni şi mincinoşi, şi neolatinii demni şi greu persecutaţi din Romania Orientală.

Neolatinii din Latium Novum provin din „socii” – alizarea ilirilor şi a traco – daco – moesilor. Unul dintre aceştia, călugărul Ieronim, scrise Vulgata*. Lăudată  peste mileniu de savantul Roger Bacon. Adoptată ca text constituţional fundamental pentru Romania Neoacquistica, sinteza vechilor Romanii. 

Titus Filipas

*Vulgata lui Ieronim poate fi considerată şi un text de literatură stră-română. Cel puţin acesta este punctul de vedere al protocronismului.

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre “bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi “Al Jazira”. În limba arabă, “Al Jazira” înseamnă “Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă “Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi “Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul “drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în “Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost “ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: “Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  “Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Convertirea reginei suedeze Cristina „spic de secară” la catolicism arată  incontestabil succesul acţiunii creştine purtate de  Contra Reformă. Pentru că această regină dintr- o ţară scandinavă   era fiica unui general de religie reformată care în războiul de 30 de ani conducea armata forţelor protestante împotriva trupelor catolice. Contra Reforma este  un termen care numeşte acţiunea din epoca de revitalizare a catolicismului. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină (liturghia) pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi abrupt latinizant care studiase la Aquileia,  deci această Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, odată cu finalizarea procesului care  a condus  la pacea westphalliană.  Este un exemplu de  perioadă ciclică lungă  în istorie,  în istoria neamurilor europene.  Tocmai acest succes al Contra Reformei, o victorie pur intelectuală în primul rând, provoacă necesitatea unui proces de redefinire a „neamurilor europene”. Sau cu termenul modern:  a naţiunilor europene. Acesta era şi obiectivul interpolărilor lui Simion Dascălul la Cronica lui Grigore Ureche. Primul cărturar român care traduce în vernaculara noastră textul Vulgatei tipărit de Contra Reformă a  fost  Petru Pavel Aron (1709- 1764), vicarul  general al Episcopiei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş. Dar cartea lui pe româneşte  urma să fie  tipărită abia  cu întârzierea celor 243 de ani trecuţi de la încheierea manuscrisului prin truda intelectuală a vicarului. Însă, oricum, acest vicar Petru Pavel Aron  a fost primul teolog  român care justifică, şi pe bună dreptate, succesul incontestabil al uniatismului greco- catolic la românii transilvăneni prin Contra Reforma  care consacrase ca text fundamental în Biserica Universală  tocmai Vulgata elaborată de un călugăr scit aflat la modul cel mai strict sub influenţa teologică a Părinţilor Cappadocieni din Biserica Orientală. Unii plasează traducerea lui Petru Pavel Aron în timpul cultural numit Iluminism. Formal, includerea este valabilă. Însă concentrarea doar pe secolul XVIII este limitatoare. Pentru noi, românii, Vulgata marchează un ciclu amplu şi definitoriu al civilizaţiei din Romania Orientală, ciclu cu o desfăşurare de valori proprii  care vor influenţa  în subsidiar şi civilizaţia modernă a Europei Occidentale. Prima dată s- a întâmplat  la momentul asociat cu personalitatea franciscanului Roger Bacon (1214 – 1294), supranumit Doctor Mirabilis, teolog, om de litere, om de ştiinţă. Acest călugăr atrage atenţia Occidentului asupra valorilor spiritual intense ce sunt  incorporate în Vulgata. Apoi, atunci când elanul intelectual  stârnit de Vulgata începe convenţional epoca modernă prin opera lui Galileo Galilei, ne referim la opera sa integrală.  Trebuie să înţelegem totodată că nu Europa  Occidentală este sursa de ghidare şi direcţie pentru România, deşi mantra curentă ori propaganda ideologică deformată  ne învaţă exact aceasta.   Ampla mişcare spirituală din Romania Orientală începea în modul formal cu pregătirea  primului conciliu ecumenic ţinut la Constantinopol.  Tînărul intelectual creştin Eusebiu Sofronie Ieronim era deja acolo din anul 380. Era acolo mai ales pentru ascultarea şi însuşirea spiritului predicilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul. Pentru noi,  românii,  conciliul de la Constantinopol  este important şi pentru că se recunoştea de jure finalizarea transformărilor  culturale întâmplate şi înregistrate de facto printre etniile din Balcanii cuceriţi de legiunile romane, proces care a condus, prin ‚socii’ -alizare, la apariţia unor personaje latinizante precum  însuşi tînărul cărturar  Eusebiu Sofronie Ieronim.  ‚Socii’ -alizarea, această majoră  transformare  a neamurilor  balcanice, constituia  semnificaţia termenului Nova Roma, sintagma  notată de conciliul de la 381 AD de la Constantinopol, şi care este abuziv speculată de imperiile moderne ai căror istoriografi  se lansează într o frenetică numărătoare pe hârtie a capitalelor imperiale, Nova Roma de la conciliul din 381 AD fiind interpretată eronat drept a doua Romă. Este foarte greu să -i prinzi cu vreo greşeală pe cărturarii ruşi, căci la ei chiar cel mai „banal” act intelectual,  –dar „banal” numai în accepţiunea superficialităţii noastre româneşti–, dovedeşte îndeobşte calitatea şi precizia ingineriei cosmice a lui Korioliov. Totuşi pedalarea intelectualilor ruşi în cage d’écureuil pe identitatea  Nova Roma =  A doua Roma este   asemenea greşeală. În Evul Mediu se arătase prea bine faptul că termenul Nova Roma trebuie considerat numai în tandem cu termenul Novum Latium. Deci cu existenţa unei populaţii „socii”- alizate, însă  din peninsula balcanică, nu din peninsula italică. Mai cred cumva că şi răbufnirea supărării cărturăreşti a marelui vornic  Miron Costin se referea plauzibil la faptul că interpolările lui  Simion Dascălul nu surprindeau tocmai aspectul de Latium Novum al ţărilor româneşti. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata denumită astfel de Roger Bacon, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,  în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Deci marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte  ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. Liturghia care incorporează Vulgata, care îşi găseşte sprijinul în Vulgata, se numeşte Messa Tridentină. La Conciliul Vatican II, în 1965, se decide renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că  prin mutarea  teologică de la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco – catolic  românesc îşi pierde complet orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,  jertfa supremă a martirilor greco – catolici în temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin. Dar a  fost  o neplăcută surpriză  să  se constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare de la Vatican II. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu Motu Proprio, papa anunţa că renunţă la funcţia de Patriarh al Occidentului, conferită episcopului Romei de Biserica Orientală pe vremea când aceasta era încă  Biserica Universală.  Declinul Occidentului,  -  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din  marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas