PUTEREA RUGACIUNII LUI IISUS 

      Prin insusirile minunate si necuprinse de minte a numelui lui Iisus, se gaseste si puterea de a izgoni pe demoni, lucrul pe care ni-l spune insusi Domnul Iisus Hristos.

      El a spus ca, cei ce cred in numele Lui, demonii vor scoate (Mc. 16,17).

      Demonii pot sa salasluiasca in om in doua feluri.

      I. Satana salasluieste in chip simtit in om, cand locuieste cu fiinta lui, in trupul omului si cand chinuieste si trupul si sufletul. In felul acesta, in om se poate afla un demon sau mai multi (Mc. 5,9).

      Acest fel de om, este un demonizat. Din Sfintele Evanghelii aflam ca, Domnul nostru Iisus Hristos, vindeca demonizatii. De asemenea Sfintii Apostoli, ucenicii Domnului, izgoneau pe diavoli din oameni, cu numele Domnului.

      II. In chip moral, satana petrece in om, cand omul se face implinitorul voii diavolului. In felul acesta “a intrat satana in Iuda (Ioan 8,27), adica a pus stapanire pe mintea si vointa lui, s-a unit cu el in duh. In aceasta stare, se afla, tinand seama de gradul lor de pacatosenie, toti cei ce s-au botezat in Hristos, dar s-au indepartat de El prin pacate. Astfel inteleg Sfintii Parinti, intoarcerea diavolului cu alte sapte duhuri mai cumplite in templul sufletesc, din care s-a indepartat Duhul Sfant, prin pacatele omului (Matei 12, 43-45).

      Vrajitorii pot trimite prin vraji, farmece si descantece, diavoli in sufletele oamenilor pacatosi, care nu merg regulat la Sfanta Biserica, nu postesc, nu se Spovedesc, nu se Impartasesc si nu implinesc canonul de rugaciuni si de milostenii. Duhurile care intra in acest fel de om, pot fi izgonite de Rugaciunea lui Iisus, daca vietuim in necontenita pocainta.

      Sa facem aceasta nevointa care este atat de mantuitoare pentru noi. Sa ne ingrijim, sa izgonim duhurile diavolesti intrate in noi, din pricina neglijentei si a pacatelor noastre, prin Rugaciunea lui Iisus.

      Aceasta rugaciune are Puterea de a invia pe cei omorati de pacate si de a-i izgoni pe demoni (Ioan 11,25). Rugaciunea lui Iisus, mai intai descopera prezenta demonilor in om si apoi ii izgoneste. Puterea satanei, care salasluieste in om, in vremea vietii lui pacatoase, cand aude numele Domnului Iisus Hristos, chemat in rugaciune de cel ce se roaga, incepe sa se clatine. Atunci, diavolul atata in om toate patimile, cautand sa-l inrerupa pe crestin de la rugaciune si sa-l inspaimante.

      Precuviosul Parintele nostru Ioan Proorocul, arata ca, lucrarea patimilor si a demonilor sunt legate intre ele, caci demonii lucreaza prin mijlocirea patimilor. Cand in vremea Rugaciunii lui Iisus vom simti o deosebita tulburare si fierbere a patimilor, sa nu cadem in deznadejde si tulburare din aceasta pricina. Dimpotriva, sa ne imbarbatam si sa ne pregatim pentru o nevointa mai puternica cu Rugaciunea lui Iisus, ca unii ce simtim in chip vadit ca rugaciunea a inceput sa produca in noi lucrarea care ii este proprie.

      Sfantul Ioan Gura de Aur spune : “Pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos il atata la lupta pe diavol. Caci sufletul ce se sileste in Rugaciunea lui Iisus, poate dobandi totul, si binele si raul. Mai intai omul va vedea raul dinlauntrul inimii sale, apoi binele. Aceasta rugaciune il atata pe diavol, si tot aceasta rugaciune il va smeri si-l va alunga. Aceasta rugaciune da pe fata pacatul care este in noi si tot aceasta rugaciune il poate nimici. Aceasta rugaciune va birui si smulge incetul cu incetul diavolul din inima noastra.”

RUGACIUNEA SI FELURILE EI 

      Sfantul Ioan Scararul spune ca : “Rugaciunea dupa calitatea ei, este petrecerea si unirea mistica a omului cu Dumnezeu. Iar dupa lucrare, este intarirea inimii, impacarea cu Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, pod peste ispite, zidul care ne apara de necazuri, sfaramarea razboaielor, lucrarea ingerilor, sporirea duhovniceasca a omului, hrana sufleteasca, luminarea mintii, securea deznadejdii, nimicirea intristarii, bogatia monahilor, comoara celor ce se linistesc, imblanzirea maniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea asezarii sufletesti, prevestitoarea rasplatirilor viitoare, semnul slavei Ceresti” (Scara Cuv. 28, pag. 307).

      Sfantul Evagrie monahul spune ca: “Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu, vlastarul blandetii, rodul bucuriei duhovnicesti si al multumirii, alungarea intristarilor si a descurajarilor, urcusul mintii catre Dumnezeu, lucrare demna de vrednicia mintii, sau intrebuintarea cea mai buna si curata a ei.”Iar Dumnezeiescul Parinte Marcu Ascetul zice ca “Rugaciunea este maica tuturor virtutilor”.

      Treptele rugaciunii sunt urmatoarele:

1. Rugaciunea vorbita sau orala

2. Rugaciunea mintii,este rugaciunea in care mintea cugeta la cuvintele rugaciunii

3. Rugaciunea mintii in inima, este rugaciunea in care se uneste cugetarea mintii

cu simtirile duhovnicesti ale inimii.

      4. Rugaciunea inimii sau rugaciunea de sine miscatoare este rugaciunea in care inima se roaga mereu, fie ca omul mananca, fie ca doarme, fie ca vorbeste, fie ca lucreaza.

      5. Rugaciunea vazatoare, este rugaciunea in care sufletul omenesc vede sufletul altor oameni, vede puterile ingeresti si cunoaste gandurile oamenilor.

      6. Rugaciunea in extaz sau rugaciunea curata, duhovniceasca. Aceasta este rugaciunea in care mintea omeneasca este rapita in Cer de catre Sfanta Treime si este dusa in cele mai inalte contemplatii in Rai. Aceasta este rugaciunea cea mai presus de hotarele rugaciunii si se mai numeste si vedere duhovniceasca, iar cel aflat in aceasta treapta a rugaciunii, spune asemenea cu Sfantul Apostol Pavel ca, nu stie daca este in trup sau inafara de trup (II Corinteni 12,3).

      Sporirea duhovniceasca in rugaciune, se face organic, dupa cum un copil creste si devine adult si apoi om matur, fara ca sa stie momentele in care a trecut peste aceste varste ale sale. 
 

DATORIA CRESTINULUI DE A INVATA

SI PRACTICA RUGACIUNEA LUI IISUS 

      Duhul Sfant prin gura Apostolului Pavel ne porunceste: “Rugati-va neincetat!” (I Tesaloniceni 5,17).

      Dupa marturia Sfantului Duh: “Frica de Dumnezeu este inceput al intelepciunii” (Proverbe 1,7) si dupa marturisirea dumnezeiescului Parinte Isaac Sirul: “Frica Domnului este inceput a toata fapta buna” atunci, dupa cum la toata fapta buna inceput se face frica de Dumnezeu, tot astfel si la maica tuturor faptelor bune, care este sfintita rugaciune, inceput bun si temelie este frica de Dumnezeu. Tot astfel, din frica de Dumnezeu se naste infranarea de la patimi si trezvia atentiei, prin care orice om se abate de la rau (Proverbe 15,29).

      Cine are frica de Dumnezeu si pomenirea Lui in minte, unul ca acesta neincetat se roaga. Daca rugaciunea mintii n-ar fi obligatorie, atunci Duhul Sfant nu ne-ar fi spus prin gura proorocului David: “Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea (Psalm 33,1; 102, 1-2). De asemeni nici dumnezeiescul Apostol Pavel – gura lui Hristos – nu ne-ar fi poruncit: “Rugati-va neincetat!” (II Tesaloniceni 5,17).

      Din aceste marturii ale Sfintei Scripturi intelegem ca trebuie sa ne rugam tot timpul si in orice loc, dar mai ales la Biserica si la Sfintele Manastiri, unde este mai puternic darul rugaciunii. Dar vor zice unii, cum putem sa ne rugam neincetat avand atatea munci grele de facut si o singura gura si un singur cuvant?

      Dar bunul Dumnezeu, Cel ce toate cu negraita intelepciune le-a facut, Acela din inceput ne-a inzestrat cu indoit cuvant si indoita gura, spre a putea implini cele ce prin Duhul Sfant avea sa le ceara de la noi. Deci, in afara de gura trupului nostru, avem si o gura tainica a sufletului nostru. Cand omul vorbeste despre cele ale vietii, cand mananca sau doarme, cum poate sa-L laude pe Dumnezeu? La aceasta raspunde Sfantul Vasile cel Mare, ca este o gura de taina a omului dinauntru, prin mijlocirea careia omul devine partas cuvantului datator de viata a lui Dumnezeu, care este painea cea vie, care s-a pogorat din Cer.

      Despre aceasta paine spune Sfantul Prooroc David: “Gura mea am deschis si am aflat” (Psalm 118,131). Dumnezeu ne cheama sa deschidem aceasta gura tainica, pentru ca sufletul sa primeasca hrana cea vesnica, Harul Duhului Sfant. Dar inafara de orice rugaciune tainica, Sfantul Isaac Sirul arata ca, orice gandire cu frica lui Dumnezeu, orice cugetare duhovniceasca, orice grija a mintii pentru mantuire si orice munca pe care o facem cu rabdare, smerenie si dragoste crestina spre folosul semenilor nostri si spre slava lui Dumnezeu, este de fapt o rugaciune, si zice: “Se cuvine sa cunoastem fratilor, ca orice vorbire ce se face in taina si toata grija mintii pentru Dumnezeu si toata cugetarea celor duhovnicesti, in rugaciune se preface, ori cuvinte citite de ai spune, ori glasuri ale gurii spre doxologia lui Dumnezeu, ori grija de mantuire in Domnul, ori inchinaciuni ale trupului, ori cantare de psalmi prin cuvantare de stihuri si altele de acest fel, prin care se face invatatura rugaciunii curate si din care se naste Dragostea fata de Dumnezeu”.

      Este bine sa stim ca si simtirea de Dumnezeu fara cuvinte este o rugaciune. Cand cineva munceste cu frica lui Dumnezeu si spre folosul semenilor si are prezenta lui Dumnezeu in minte, unul ca acesta se afla intru simtirea de Dumnezeu si este intru rugaciune. Daca la aceasta simtire de Dumnezeu adauga si cuvinte (rugaciune), atunci este asemenea cu cel care peste focul aprins mai pune lemne.

      Domnul nostru Iisus Hristos este unicul mijlocitor pentru Mantuirea noastra obiectiva. Numele Lui a imprumutat de la Dumnezeirea Lui o putere atotsfanta si nemarginita. Asadar, daca toata munca noastra o vom face simtind prezenta lui Dumnezeu si rugandu-ne Lui, atunci toata viata noastra se va preface intr-o rugaciune neincetata plina de nadejdea mantuirii. Sa muncim, avand in gura noastra rugaciunea lui Iisus, in minte vederea lui Dumnezeu si sa ne rugam neincetat, oricand si oriunde, sau altfel spus, sa stam cu mintea in inima inaintea Domnului si sa ne rugam. Iar fara rugaciunea lucratoare si munca binecuvantata, nimeni nu poate scapa de actiunea patimilor si a gandurilor de la diavoli.

      Cei care se nevoiesc la ascultare la Sfintele Manastiri, in viata de obste, mai repede biruiesc patimile, caci prin munca, rabdare si taierea voii lor, lovesc deodata patimile in piept si in cap si, prin lovituri repetate, ajung sa le omoare desavarsit. Pentru cei ce sunt in singuratate (pustie), lupta este numai cu gandul, care este tot atat de slaba in lucrarea ei, ca lovitura pricinuita de atingerea uei muste, de aceea omorarea patimilor in singuratate seprelungeste mult timp si aproape intotdeauna, ea nu este propriu-zis o omorare, ci o amortire pe un anumit timp, pana cand nevoitorul se va intalni cu cauzele patimilor. In acest caz, patimile ca fulgerele se aprind si de nu se va trezi cineva cu putere mare, rugaciune si post aspru, nu ramane nevatamat.

      Iata de ce Sfintii Parinti poruncesc sa biruim patimile cu post, prin lupta cu ele in viata de obste si numai dupa aceea sa mergem in pustie.

      Mirenii care vor sa se lupte cu patimile, vor avea ispite de la cei din casa lor, de la oamenii cu care lucreaza sau cu care se intalnesc. De aceea ei trebuie sa aiba un duhovnic sporit la manastire, facand ascultare binecuvantata si astfel fiind sub canonul duhovnicului si intariti prin darul sfintei manastiri, vor putea mai usor sa se mantuiasca. Asadar, nu se cuvine sa ne avantam mai inainte de vreme spre o sporire desavarsita in rugaciunea inalta, de care, dupa Sfantul Isaac Sirul: “abia se invredniceste unul din zece mii”.

      Noua celor patimasi si neputinciosi ne este destul sa vedem macar urma linistii mintale, adica rugaciunea mintii lucratoare, prin care se alunga din inima atacurile vatamatoare si vrajmase ale gandurilor rele. In aceasta consta lucrarea noilor incepatori, prin care, daca vrea Dumnezeu, se poate ajunge si la rugaciunea inalt-contemplativa. Crestinii devin prin Sfantul Botez, fii ai lui Dumnezeu, dupa Har (Galateni 3, 27).

      Dumnezeu este Tatal nostru iar noi suntem copii Lui preiubiti. Mama noastra este Maica Domnului. Asa dupa cum un copil sta de vorba cu mama si ii spune toate lucrurile pe care vrea sa le faca si se roaga ei, asa si noi trebuie sa ne rugam Maicii Domnului – Mama noastra. Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si prin Preacurata Maica Sa ne va milui pe noi si ne va implini cererile cele mantuitoare.

      Cadem in pacate pentru ca nu rezistam ispitelor ce vin de la trup, de la oameni si de la diavoli. Si nu rezistam la ispite pentru ca nu suntem intariti de harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu ne intareste pentru ca nu mergem la Biserica, nu postim, nu ne spovedim, nu ne rugam si nu ne impartasim cu Sfintele Taine. Daca muncesti in manastire si te rogi, esti fiu al lui Dumnezeu dupa har. Daca muncesti fara sa te rogi, esti asemenea unui rob.

      Ca si in muncile trupesti, in practicarea rugaciunii omul trebuie sa aiba dreapta socoteala. Astfel, postul aspru, asceza peste masura, pentru a primi darurile dumnezeiesti, il vor duce pe nevoitor la mandrie si chiar la iesirea din minti. Sa ne rugam neincetat, dar in mod special la orele 12, 15, 18, 21, 24, 3, 6 si 9. Rugaciunea care se face in acelasi timp, in mai multe locuri si de catre mai multi crestini, ne va innoi pe noi si va schimba duhul tarii. Inainte de a adormi, sa practicam rugaciunea lui Iisus pe respiratie, sa spunem Crezul, sa ne insemnam cu Sfanta Cruce. Daca ne rugam cand muncim, Dumnezeu prin Prea Curata Sa Maica, va ajuta lucrarea noastra. Daca nu ne vom ruga, mintea noastra va face tot felul de planuri, care unele vor reusi iar altele ori, pentru ca Dumnezeu ne smereste, nu vor reusi.

      Cei care vin si se roaga la Sfintele Manastiri vor reaprinde mai tare focul si darul Sfantului Duh in inimile lor. Trebuie sa ne rugam neincetat pentru ca neincetat suntem ispititi de patimile trupului, si sufletului de catre oameni si de catre diavoli. Cand ne rugam, Harul Duhului Sfant vine si indeparteaza ispitele care vin asupra noastra.

      Iata de ce duhovnicii trebuie sa practice si sa invete pe ucenici, Rugaciunea lui Iisus.

      Si, dupa cum invata un Sfant Parinte: “Cand oala de mancare se afla pe foc, nu se apropie de ea musca, dar cand se raceste vine musca si se aseaza in ea”.

      Tot astfel si de omul care este aprins cu focul Duhului Sfant, nu se apropie diavolul”. Cel mai mult lupta diavolii pe crestinii care se roaga. Orice crestin cand se roaga, poate observa cu mintea pe diavol, care cauta sa-l intrerupa de la rugaciune, ratacindu-i gandurile in toate colturile lumii si la toate pacatele care le-a facut sau le-ar putea face. “Caci stie diavolul ca nimic nu-l lupta mai tare, decat rugaciunea cea catre Dumnezeu”, ne spune Avva Agaton (Patericul Egiptean, pagina 25). 
 

SUFLETUL OMENESC, ICOANA VIE A

PREASFINTEI TREIMI 

      Creat dupa chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,26), prin minte, cuvant si vointa -Treimea Umana – crestinul este chemat sa devina asemenea cu Dumnezeu, prin virtute si sfintenie, (Matei 5, 48) care se obtine cu ajutorul harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor crestine. Asemanarea cu Dumnezeu infatiseaza starea de deplina sfintenie, dreptate si moralitate ce poate fi atinsa prin statornicia in fapte bune, crestine de catre om. Acest lucru depinde de puterea actiunilor spirituale si morale omenesti, iar pe de alta parte cu ajutorul Harului Dumnezeiesc.

      Prin Sfantul Botez omul cel vechi este inmormantat cu Hristos, pentru ca impreuna cu El sa invieze (Galateni 3,27), devenind astfel purtator de Hristos sau Hristofor. In acest fel, intra prin Iisus Hristos in Trupul Sau Tainic (Mistic), iar TREIMEA DUMNEZEIASCA locuieste acum inlauntrul inimii sale (Ioan 17,21) si il indumnezeieste prin energiile Sale Divine necreate. Treimea Umana, ca chip al SFINTEI TREIMI, trebuie sa se adanceasca in asemanare, ramanand in legatura dragostei dumnezeiesti, pentru ca cel ce nu face aceasta isi sfasie sufletul treimic, desfacand mintea de cuvant si de vointa (ne spune parintele Staniloaie Dumitru). Pacatele si diavolii destrama treimea umana astfel incat:

      -mintea in loc sa fie smerita si luminata de Duhul Sfant, devine mandra si plina de intunecimea pacatelor;

      -cuvantul in loc sa fie plin de har si de mireasma Duhului Sfant, devine plin de putoarea pacatelor;

      -inima in loc sa fie smerita si jertfelnica pentru mantuirea aproapelui, devine impietrita si plina de iubirea de sine.

      Crestinul are minte, cuvant si duh. Iar mintea nu este fara de cuvant, nici cuvantul fara de duh; si acestea sunt una in alta si in ele insele. Caci mintea graieste prin cuvant si cuvantul se arata prin duh. Prin aceasta, omul poarta un “chip” al Sfintei Treimi.

      Harul dumnezeiesc (Energie Divina Necreata) trebuie sa lumineze mintea noastra, s-o aduca la puritate, restabilind facultatile rationale si intuitive orientate spre contemplatie si indumnezeire. Iar cand plinatatea harului va umple inima, se va revarsa si in afara, patrunzand din suflet in trup, transformandu-l din muritor in nemuritor, din stricacios in nestricacios, facandu-l iradiator de buna mireasma, taumaturg si theofor (exemplu moastele sfintilor).

      Cea mai sigura si scurta cale a unirii mistice dintre minte, cuvant si inima cu Mantuitorul Iisus Hristos, se realizeaza prin rugaciunea inimii (rugaciunea lui Iisus) si munca binecuvantata. Spunea Parintele Paisie Olaru: “Toate virtutile crestinesti ajuta mintea sa castige Dragostea Dumnezeiasca, dar mai mult decat toate, rugaciunea curata.” Rugaciunea lui Iisus curata firea umana de pacate mai repede decat orice fapta buna, deoarece ea are ca lucrare si indeletnicire porunca cea mai mare si mai cuprinzatoare decat celelalte porunci, aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot sufletul sau, din toata inima sa, din toata virtutea sa si din tot cugetul sau si pe aproapele, ca pe sine insusi. In mod deosebit, pentru implinirea acestei porunci, dar si pentru implinirea celorlalte, i se da omului Darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curati. Prin rugaciune se poate curati deplin si cat mai repede atat mintea cat si inima omului. Si dupa cum trupul care nu respira este mort, tot astfel si sufletul care nu se roaga neincetat  (1 Tesaloniceni 5,17), este mort.

      Lucrarea Rugaciunii lui Iisus este simpla, nu necesita nici un fel de studii, nici un fel de cunostinte inalte. Nu se cere nimic altceva decat dragoste inflacarata pentru Mantuitorul Iisus Hristos si repetarea ei neincetata, cu atentie, cu frica de Dumnezeu si cu duh smerit. Nu se cere de la inceput rugaciunea inimii sau celelalte faze mai inalte ale ei, ci numai repetarea ei cu buzele mai intai, apoi alternativ cu buzele si cu mintea si asa mai departe.

      Noi sa facem ceea ce este omeneste, adica repetarea rugaciunii asa cum este ea, chiar si necurata la inceput, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc, adica urcarea noastra pe treptele mai inalte ale rugaciunii. 
 

RUGACIUNEA  ORALA  (VORBITA) 

      Primul fel de rugaciune este rugaciunea vorbita, care este granita cea mai de jos a rugaciunii. Duhul Sfant ne spune “Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma! Ia aminte la glasul rugaciunii mele, cand strig catre Tine.” (Psalm 114, 1).

      Daca am fi multumiti sa ramanem la acest fel de rugaciune in viata, atunci ar insemna sa stam pe treapta cea mai de jos a rugaciunii si sa avem pomenirea lui Dumnezeu numai in gura si pe limba noastra, iar cu mintea si cu inima sa ne aflam departe de El dupa cuvantul Sfintei Scripturi: “De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe” (Isaia 29,13).

      Dupa cum nici un lucru nu este fara de inceput, afara de Dumnezeu, tot astfel si rugaciunea are un inceput – rugaciunea orala, care este Slavoslovie si rugaciune catre Dumnezeu, care se face prin cantare de psalmi, de tropare, canoane si alte rugaciuni, ce se gasesc in Ceaslov, Acatistier si alte carti de slujba.

      Sfintii Parinti, tinand seama de pruncia noastra duhovniceasca au randuit ca impreuna cu lucrarea poruncilor lui Hristos, sa citim psalmi, canoane, rugaciuni si sa cantam tropare statornicite de Duhul Sfant spre slavoslovia lui Dumnezeu in Biserica si ca pravila (rugaciune personala) acasa.

      Rugaciunea orala este utila si cand mintea noastra este risipita si tuburata de ganduri in timpul activitatilor zilnice sau cand ne sculam din somn cu mintea risipita, sa cantam Doxologia, tropare si alte rugaciuni catre Dumnezeu si Prea Curata Lui Maica, catre Sfinti. Vom observa ca dupa o perioada de timp, mintea noastra se aduna si ne putem ruga. Rugaciunile care strabat ca fulgerul spre cer sunt: stihuri din psalmi, din Acatiste si Prochimene.

      Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!

      Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!

      Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul, cu cinstitul tau acoperamant!

      Cand nu avem timp sa ne rugam, sa spunem pe drum, in timpul lucrului, in loc de Acatist, de 500 de ori: Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara; sau: Bucura-te, bucuria noastra, Acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau acoperamant! sau catre Mantuitorul nostru: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! sau cand mergem cu masina, sau am suferit pagube: Bucura-te, Sfinte mare mucenice Mina, mult patimitorule! Sa ne rugam si sfantului al carui nume il purtam.

      Exemple:

“Bucura-te, Izvoratorule de Mir, Mare Mucenice Dimitrie!”

“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!” sau:

“Bucura-te, Intaiule mucenice si Arhidiacone Stefan!” sau:

“Bucura-te, Purtatorule de biruinta, Mare Mucenice Gheorghe!” sau:

“Bucura-te, Petre Apostole” sau:

“Bucura-te, Ilie marite prooroc si Inaintemergator al celei de a doua veniri a lui Hristos!” sau:

“Bucura-te, Sfinte Ioane, preacinstite Inaintemergatorule!”

Alte stihuri de Sfinti se gasesc in Acatistier.

      Cei care au probleme cu vrajile, farmecele si deochi:

Bucura-te, Sfinte Ierarhe Vasile! De cel putin 500 de ori, pana cand se indeparteaza ispitele.

Bucura-te, Sfinte Ioane, mare mucenice al lui Hristos!

Bucura-te, Paraschivo, mult folositoare!

Bucura-te, Cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!

      De cate ori ne rugam cu credinta si smerenie: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor Tai, miluieste-ne pe noi”, Dumnezeu ne miluieste si ne intareste cu Darul Sau. Pentru ca, dupa cum ne spune Mantuitorul nostru Iisus Hristos: “Si care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare ii va da piatra?…” (Luca 11,11).

      Dupa o perioada de timp in care vom creste duhovniceste, vom inainta pe celelalte trepte ale rugaciunii. Si dupa cum spun Sfintii Parinti, cand rugaciunea se va pogori inlauntrul inimii tale, cu multa usurinta vei implini poruncile lui Dumnezeu. 

RUGACIUNEA  MINTII 

      Numele omenesc al Domnului nostru Iisus Hristos a primit de la dumnezeirea Lui putere nemarginita si intru totul sfanta, de a ne mantui pe noi. Si acestui nume i se pleaca tot genunchiul, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Cu alte cuvinte, al ingerilor, al oamenilor si al diavolilor (Filipeni 2, 7-11).

      Rugaciunea lui Iisus se imparte dupa lucrare in doua feluri: rugaciunea orala si rugaciune facuta cu mintea. Nevoitorul trece de la rugaciunea vorbita la rugaciunea mintii, singur, de la sine, cu conditia ca rugaciunea vorbita sa fie facuta cu luare aminte. Cele mai importante elemente ale rugaciunii mintii sunt acestea: 1) luarea aminte la cuvintele rugaciunii; 2) inchiderea mintii in cuvintele rugaciunii lui Iisus; 3) sa se rosteasca cuvintele fara nici o graba, cu zdrobirea duhului; 4) repetarea cat mai deasa.

      Mintea noastra se poate smeri mai usor pentru a se aduna la rugaciune, gandindu-ne la multimea darurilor primite de la Dumnezeu si la multimea faradelegilor noastre, la ceasul infricosatoarei judecati, cand vom da raspuns pentru pacatele facute, de faptele bune crestine pe care nu le-am facut, pentru pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, pentru faptele bune pe care nu le-au facut altii din cauza noastra. Rugaciunea mintii este de multe ori insotita de unele simtiri fizice, care sunt deosebite, de la om la om. Daca nevoitorul nu va cunoaste din tip aceste miscari fizice care se petrec inauntrul sau, usor poate cadea in ratacire, din cauza acestor miscari launtrice care insotesc lucrarea rugaciunii mintii. In primul rand, sa amintim de caldurile ce vin in vremea acestei sfinte rugaciuni, spre a le distinge: care sunt de la firea noastra, care de la diavoli si care de la Harul lui Dumnezeu. Cine va cunoaste bine deosebirea acestor calduri va sti cum sa-si manuiasca atentia in vremea rugaciunii, de la un caz la altul si astfel, va putea usor sa scape de inselare.

      Sfantul Calist, Patriarhul Constantinopolului spune ca: “Mai intai vine o caldura de la rinichi, care ne incinge si care pare o ratacire. Insa aceasta nu este o inselare, ci o lucrare fireasca, nascuta din lucrarea vointei. Dar daca cineva crede ca aceasta caldura este de la Har, acest lucru este cu adevarat o ratacire. Oricare ar fi aceasta caldura, nevoitorul nu trebuie sa o primeasca, ci s-o alunge. Apoi vine o caldura de la inima si daca mintea o primeste, ea se coboara in cugetele de desfranare. Aceasta caldura este fara indoiala o ratacire. Daca tot trupul se incalzeste de la inima, iar mintea este curata si fara de patima si parca s-a lipit de adancul inimii, atunci acest lucru este cu adevarat o lucrare a Harului, iar nu o ratacire. Stiind aceasta, este bine ca la inceput sa deprindem mintea ca in ceasul rugaciunii sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei. Dar sa nu fie la jumatate, intr-o parte, sau la capatul de jos al inimii. Pricina pentru care mintea trebuie sa stea in partea de sus a inimii si sa priveasca in adancul ei este urmatoarea: cand mintea sta in susul inimii si lucreaza rugaciunea inauntrul ei, atunci ca un imparat ce sta in inaltime, priveste liber asupra tuturor cugetelor rele care se afla in inima sa si le sfarma cu numele lui Iisus Hristos. Pe langa aceasta, fiind departe de pantece, in orice caz poate scapa de aprinderea patimasa a poftei, care se afla in firea noastra, prin caderea lui Adam.

      Daca cineva incepe sa lucreze cu luarea aminte in timpul rugaciunii la jumatatea inimii, atunci din pricina imputinarii caldurii in inima sau din neputinta mintii si a raspandirii vederii, din pricina lucrarii dese a rugaciunii, sau din pricina razboiului ridicat de diavoli, mintea singura, de la sine, cade spre pantece si se amesteca cu caldura poftei, din pricina apropierii de ea, desi nu ar vrea acest lucru.

      Unii dintr-o nesocotinta naiva, sau pentru ca nu stiu care este partea de sus, sau mijlocul inimii si ce este jumatate sau capatul ei, incep sa faca rugaciunea in jos, de la capatul inimii de langa pantece si astfel, atingandu-se cu mintea atat de inima cat si de pantece, din vina lor proprie, provoaca ratacirea.

      Altii suferind de nepricepere desavarsita si de grosolanie, nici nu cunosc locul inimii, care se afla sub sanul si coasta stanga; ci asezand-o la mijlocul buricului din pantece indraznesc, vai de ratacirea lor, sa faca acolo rugaciunea cu mintea.

      Deci sa savarsim luarea aminte, atentia si rugaciunea, cu mintea inauntrul inimii, concentrandu-ne atentia mai sus de sanul stang, iar nu la jumatatea pieptului sau in partea de jos, spre pantece. De asemeni trebuie sa cunoastem cu simtirea mintii si caldurile care se revarsa in inima:

      1. Caldura care se revarsa in inima de la Dumnezeu este ca un mir bine mirositor. Aceasta caldura incepe cu rugaciunea numai in inima si sfarseste cu rugaciunea tot in inima, dand sufletului siguranta si roduri duhovnicesti;

      2. Caldura care a patruns in noi prin caderea stramosilor are inceputul si sfarsitul in rinichi, aducand sufletului asprime, raceala si tulburare;

      3. Caldura care este starnita in noi de la diavoli se iveste din amestecarea cu aprinderea poftei si aprinde inima si madularele spre desfrau, robind mintea cu cugetele spurcate si momind-o spre desfranare. Daca unii s-au ratacit, vatamandu-si mintea, sa stie ca au patimit acest lucru din cauza ingamfarii lor si a randuielii de sine si pentru ca nu au intrebat un duhovnic cu experienta duhovniceasca, iar nu din cauza practicarii rugaciunii lui Iisus.

      Diavolul pierzand caldura duhovniceasca prin despartirea de Dumnezeu, dar firea lui nazuind-o, pentru ca a avut-o de la inceput in calitate de duh creat de Dumnezeu (Psalmul 103,5), produce o falsa caldura (mandra, egoista) in sine si in cei ispititi, ca sa scape intrucatva de raceala egoista in care a cazut si sa poata sa insele pe cei ispititi. Avem astfel explicatia coexistentei racelii egoiste si a caldurii fara durata si consistenta, a caldurii superficiale convulsive si artificiale a pacatului, a patimii si ispitirii. Pacatul este pe de o parte caldura pacatoasa, iar pe de alta parte un cinism rece (Pr. Acad. Dumitru Staniloaie).

      Sfantul Prooroc David spune despre caldura harica a inimii: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc.” (Psalmul 36,6).

      Staretul Vasile de la Poiana Marului, zice despre caldura harica urmatoarele:

      Cand trupul se incalzeste in inima iar mintea ramane curata, fara patimi si legata parca de adancul inimii, acest lucru este fara de indoiala lucrare a Harului, iar nu a ratacirii. Uneori, la cei ce traiesc o astfel de stare se arata si o sudoare, din pricina caldurii imbelsugate ce este in trup si atunci porneste din inima o sfanta lucrare care misca mintea la cele dinauntru, ca sa strige des: “Iisuse al meu, Iisuse al meu”. Astfel incat, cand se deschide inima, numai atat striga mintea: “Iisuse al meu”, pentru ca nu poate sa rosteasca totul, adica “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma” din pricina ca inima se deschide des. Caci mintea ce se va lipi de lucrarea harica, intrand in cele mai dinauntru ale inimii, nu poate striga mai mult decat: “Iisuse al meu.”!

      Atunci, de la aceasta sfanta lucrare a rugaciunii, se naste in inima o frica plina de evlavie si se coboara in suflet o mare mangaiere de la lucrarea cea sfanta a harului. Inima salta si izvoraste din ea lacrimi pline de dulceata duhovniceasca, care izvorasc din ochi, iar inima da atunci in clocot de prea multa lucrare sfanta. Trupul intreg este aprins de caldura ce se revarsa din inima.

            Se mai petrec si alte taine minunate cu cei care ajung la aceasta stare: “Uneori se face o lumina cu ajutorul careia se vede inauntru sau o luminare care straluceste ca soarele si care izvoraste din inima.

      Se petrec in inima in vremea aceea si alte taine, mintea vede intreaga zidire si uimita de lucrurile sfinte si de contemplarea tainelor dumnezeiesti, inalta slavoslovii din adancul inimii, care nu se pot descrie in scris.

      Omul devine atunci indumnezeit de aceasta miscare harica. Dupa aceasta, mintea se rapeste intr-o vedere dumnezeiasca in Cer, vazand taine infricosatoare si preaslavite. Si pe cat se ridica omul de la momelile diavolilor, pe atat vede mai mult din cele ce ii da Domnul.” (Sbornicul, vol. II, pag. 206,276).

      Sunt oameni care merg pentru prima data la anumite grupari religioase, budiste, brahmanice si sectare si prin rugaciunile si meditatiile care se fac acolo, simt caldura de la firea umana sau in cel mai rau caz, caldura desfranarii si cred ca aceasta este caldura Duhului Sfant. Insa aceasta este o lucrare diavoleasca, care ii indeparteaza pe multi de la Mantuitorul Iisus Hristos.

      In Romania, unul din exemplele cele mai edificatoare, este secta antihristica-yoga a lui Bivolaru. Pentru ca se iubesc pe sine si nu iubesc smerenia lui Hristos si jertfelnicia pentru mantuirea aproapelui, oamenilor le plac mai mult invataturile si faptele insotite de duhul mandriei, a slavei desarte, a iubirii de arginti, a maniei, a uciderii, a desfranarii, a minciunii, a lacomiei…

      Pentru ca nu se roaga si mintea nu se intoarce in inima inspirand focul Duhului Sfant, oamenii fumeaza. 
 

RUGACIUNEA  MINTII  IN  INIMA 

      In timpul acestei rugaciuni, se uneste cugetarea mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii.

      Rugaciunea, ca si stiinta vietii duhovnicesti, se invata prin lucrarea practica si nu prin insusirea unei teorii cu mintea. De aceea trebuie sa ne rugam neincetat (1 Tesaloniceni 5,17), in tot locul, dar mai ales in Biserica, unde este prezent Dumnezeu cu Harul Sau. “Cand incepem sa ne rugam, trebuie sa ne pogoram din cap in inima.” (Sbornicul, 2, Cap. 47).

      Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceste, zicand: “Tu insa cand te rogi, intra in camara ta si inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, care este intru-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6,6). Camara aceasta, dupa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, este inima noastra (Sbornicul 2, pag. 296). Cand va incepe sa ne doara inima, de prea multa incordare a atentiei “sa ne asezam cu luare aminte si cu cuvantul de rugaciune, acolo unde de obicei vorbim cu noi insine, adica sub gat, in partea de sus a pieptului si dupa aceea sa ne pogoram din nou, deasupra sanului stang”. Trebuie sa stim ca, puterea cuvantatoare a inimii noastre este pusa de Dumnezeu in noi in partea de sus a inimii. Aceasta este puterea prin care inima omului se deosebeste de inima dobitoacelor. Puterea si capul sufletului este mintea, care desi este duhovniceasca, totusi isi are locul de petrecere in creier. Tot astfel, puterea cuvantului sau duhul omului, cu toate ca este duhovnicesc, isi are locul de petrecere in partea de sus a inimii, care se gaseste sub sanul stang.

      Deci, pentru a face unirea mintii cu inima, trebuie ca in vremea rugaciunii sa avem luarea aminte si atentia in aceasta parte unde este puterea cuvantatoare a inimii. Unirea mintii cu inima consta in unirea gandurilor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii (Sbornicul 2, pag. 148).

      Sfantul Teofan Zavoratul spune urmatoarele: “In ordinea fireasca a desfasurarii puterilor noastre in trecerea mintii de la cele dinafara la cele dinauntru, adica spre inima, prima vama care poate vatama lucrarea rugaciunii, incercand sa opreasca mintea sa se pogoare in inima, este vama imaginatiei. De aceea trebuie sa ne ferim de ea cat mai mult cu putinta. Pentru a ajunge in chip multumitor cu mintea in inima, sa tinem minte ca cea mai simpla lege a rugaciunii este sa nu ne inchipuim (imaginam) nimic.” Cugetarea la lucrurile sfinte si inchipuirea lor sunt potrivite in vremea meditatiilor evlavioase. In timpul rugaciunii insa, nicidecum, fiindca imaginile tin luarea aminte afara de inima, oricat de sfinte ar fi ele, iar in timpul rugaciunii atentia noastra trebuie sa fie inauntrul inimii. Concentrarea atentiei in inima este punctul de plecare a unei rugaciuni facute cum se cuvine si, intrucat rugaciunea este calea prin care ne suim la Dumnezeu, abaterea atentiei de la inima este o abatere de la aceasta cale. Cand mintea noastra incepe sa coboare in camara inimii pentru a se intalni cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care se afla acolo de la Sfantul Botez, (Galateni 3, 27) incepe razboiul nostru cu pacatele noastre, cu oamenii pacatosi si cu diavolii.

      Trebuie sa ne rugam neincetat, in orice loc, dar mai ales in Biserica, pana cand darul lui Dumnezeu se va pogori, va lumina mintea noastra si va alunga pe diavoli. Daca vad diavolii ca mintea noastra a trecut cu ajutorul Darului lui Dumnezeu de vama imaginatiei, ne asteapta la vama ratiunii. De vama ratiunii este mai greu de trecut decat de vama imaginatiei. Atat gandurile omenesti cat si de la diavolii teologi (arhidiaconi), care cunosc Sfanta Scriptura, asteapta mintea noastra, la aceasta vama a ratiunii si cauta sa intrerupa rugaciunea noastra, prin nenumarate ganduri si cugetari din Sfanta Scriptura, din filozofie si alte ganduri omenesti.

      De aceea, mintea trebuie sa coboare inima cu o singura cugetare, care arde toate aceste ganduri: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”

      Si nu numai atat, ci sa-si miste puterea ceea privitoare a sufletului pentru a zice aceasta rugaciune cu toata vointa, prin cuvantul mintal, cel aflat inlauntrul nostru.

      Tot asa trebuie sa luam aminte prin privirea noastra cea ganditoare, cat si prin auzul cel ganditor, la cuvintele rugaciunii si mai ales la intelesul lor. Daca mintea noastra este risipita si nu ne putem ruga, sa o smerim gandindu-ne ca suntem sub diavoli in iad, datorita darurilor primite de la Dumneeu si a pacatelor savarsite, sa citim din Psaltire, din Ceaslov si Acatistier, psalmi si rugaciuni pana cand mintea se va aduna si linisti.

      Al treilea chip al rugaciunii si al luarii aminte se cuprinde in urmatoarele: Mintea in timpul rugaciunii sa petreaca fara iesire inauntrul inimii si, de acolo, adica din adancul inimii, sa inalte rugaciuni catre Dumnezeu. Aici este tot miezul lucrarii (Sbornicul, p. 62).

      Asadar mintea trebuie sa se pogoare in inima fara nici o imaginatie si fara sa gandeasca, simtit sau gandit, dinauntru sau din afara, chiar bun de ar fi aceasta, fiindca Dumnezeu este afara de toate cele ce sunt simtite si gandite si mai presus de toate acestea, ca sa dobandeasca unirea dumnezeiasca.

      Sfantul Nicodim Aghioritul cere ca mintea, cand se va pogori in inima, sa nu stea acolo numai sa priveasca ci, prin cuvantul asezat inauntru inimii, sa se roage tainic: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”

      La intoarcerea mintii catre inima si la intrarea ei in inima cu rugaciunea cea ganditoare, trebuie sa unim mintea cu cuvantul cel tainic aflat inlauntrul nostru si cu vointa noastra, astfel incat aceste trei parti ale sufletului nostru sa fie una si cea una trei (Treimea Umana).

      Caci in acest chip omul, care este Icoana Sfintei Treimi (asemanarea omului cu Dumnezeu), se uneste cu Intaiul Chip, dupa marturia Sfantului Grigore Palama care zice: “Cand mintea cea una se va face intreita, ramanand totusi una, atunci se uneste cu intreita unime dumnezeiasca incepatoare, inchizand toata lucrarea ratacirii, asezandu-se mai presus de trup, de lume si de tiitorul lumii” (diavolul).

      Insa noi nepricepand maretia, cinstea si slava Harului care ne-a renascut si neingrijindu-ne sa crestem duhovniceste prin implinirea poruncilor si sa ajungem pana la starea de contemplatie cu mintea, ne lasam tarati in bezna nesimtirii si a intunericului (pacatelor). Se intampla ca abia ne putem aduce aminte ca exista Dumnezeu. Dar cum ar trebui sa fim noi ca niste fii ai lui Dumnezeu, dupa har ? Despre aceasta cel mai adesea fie ca nu stim nimic, fie ca nici nu ne ingrijim sa stim. Cine vrea sa sporeasca in rugaciuea curata facuta cu mintea in inima, se cuvine cu toata ravna sa se osteneasca la lucrarea tuturor poruncilor dumnezeiesti si, indeosebi, la chemarea neincetata a numelui Domnului cu mintea in adancul inimii.

      Mangaierile si darurile Duhului Sfant vin in inima omului prin durerile si jertfirea pentru mantuirea aproapelui, dupa cum ne spune Duhul Sfant: “Doamne cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu.” (Psalm 93,19). Cel ce nu sufera, nu munceste, nu slujeste si nu se jertfeste pentru mantuirea aproapelui, nu va primi roadele Duhului Sfant, pentru ca numai prin osteneala si durerea inimii si prin nevointe trupesti se descopera crestinilor Harul Duhului Sfant, care este dat credinciosilor de la Sfantul Botez, Har care din pricina nepasarii noastre fata de implinirea poruncilor dumnezeiesti se ingroapa in patimi si in cenusa uitarii, dar care din negraita mila a lui Dumnezeu, se recapata prin pocainta.

      Deci, se cade ca sa nu fugim de osteneli, din pricina durerilor care vin odata cu ele, pentru ca sa nu fim osanditi pentru nelucrare si sa auzim de la Dumnezeu: “Luati de la el talantul…” (Matei 25,28). Sfantul Grigorie Sinaitul ii sfatuieste pe cei ce nu au sporit in rugaciunea tainica a inimii, zicandu-le: “Unii ca acestia trebuie sa citeasca multe rugaciuni (din Acatistier, Psaltire si Ceaslov) pana cand se va incalzi inima si va incepe in ea lucrarea rugaciunii cea ganditoare cu mintea. Cand va gusta, in sfarsit, din acest Har, sa faca rugaciunea vorbita cu masura si sa petreaca mai mult in rugaciunea mintii in inima, in caz de slabire sau de ratacire, sa se apuce din nou sa rosteasca rugaciuni multe cu gura si sa citeasca mult din scrierile Sfintilor Parinti”.

      Sfantul Diadoh al Folticeei spune: “Cand suntem apasati de multa tristete, trebuie sa facem cantari si rugaciuni cu glas putin mai mare, lovind sufletul cu sunete, nadejdea bucuriei (duhovnicesti), pana ce norul greu se va imprastia de norul melodiilor” (Doxologia, tropare, etc…).

      Crestinul va trece dupa o perioada de timp de la rugaciunea orala la rugaciunea mintii, de la rugaciunea mintii la rugaciunea mintii in inima, si de la rugaciunea mintii in inima la rugaciunea inimii. Iar prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, pentru ca sa nu se mandreasca, crestinul va fi smerit, revenind pe treptele cele mai de jos ale rugaciunii. 

METODA  PENTRU  PRACTICAREA  RUGACIUNII  LUI  IISUS,  PRIN  MIJLOCIREA  MAICII  DOMNULUI  SI  A  SFINTILOR 

      Duhul Sfnt, prin gura Apostolului Pavel ne spune: “Rugati-va neincetat!”

      La Sfantul Botez, diavolul este scos din profunzimea inimii omului si crestinul primeste Harul Duhului Sfant si pe Mantuitorul Iisus Hristos in inima sa (Galateni 3,27), devenind astfel fiu al lui Dumnezeu dupa har (1 Ioan, 3,1).

      Crestinii au un Tata sus in Cer – Dumnezeu Tatal si o Mama – Maica Domnului.

      Crestinii sunt copiii lui Dumnezeu cei prea iubiti, iar mama lor este Maica Domnului. Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos s-a rugat lui Dumnezeu Tatal ca: “Slava pe care Tu Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 21, 22-24).

      Iar Sfantul Apostol Pavel ne spune: “Ci precum intr-un singur trup avem multe madulare si madularele nu au aceeasi lucrare, asa si noi cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madularele unii altora, dar avem felurite daruri dupa darul ce ni s-a dat” (Romani 12, 4-6; Corinteni 12, 12). Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Si daca Ma voi duce si voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua cu Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 3).

      Maica Domnului este Mireasa Dumnezeiasca a lui Dumnezeu Tatal, Maica Dumnezeiasca a lui Dumnezeu Fiul, Biserica Vie a Duhului Sfant, Imparateasa Cerului si a pamantului, avand locasul cel mai apropiat de PREA SFANTA TREIME, fiind mai cinstita decat ceata a opta ingereasca – ceata heruvimilor si mai marita FARA DE ASEMANARE decat ceata a noua ingereasca – ceata serafimilor, fiind cea mai sfanta fiinta, deoarece Dumnezeu S-a intrupat din ea, a luat Trup din trupul ei, Sange din sangele ei.

      Iar Duhul Sfant prin gura Sfantului Apostol Pavel ne spune: “Fratilor, fara nici o indoiala, cel mai mic ia binecuvantare de la cel mai mare” (Evrei 7, 7).

      Maica Domnului este asa de unita mistic cu Fiul ei, Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, incat exista o singura lucrare a Fiului si Maicii, adica lucrarea cea dumnezeiasca si necreata a Fiului ii uneste pe amandoi, neasemanat mai mult decat leaga lucrarea sufletului madularele trupului. Sfantul Teofan al Niceei spune ca: “Activitatile Fiului lui Dumnezeu sunt unite cu Maica Lui, decat inima ei cu ea insasi.”

      Deci lucrarea Maicii Domnului in viata Bisericii Ortodoxe este lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos. In virtutea acestei uniri mistice si binecuvantari, rugaciunile cele mantuitoare ale credinciosilor ajung la Dumnezeu, prin sfinti, prin sfintii ingeri si prin Maica Domnului, iar Darurile dumnezeiesti vin de la Dumnezeu la credinciosi prin Maica Domnului, prin sfintii ingeri, prin sfinti, prin sfintele moaste si prin sfintele icoane.

      Numai prin Maica Domnului se comunica Darurile dumnezeiesti ingerilor, sfintilor si credinciosilor din Biserica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este calea mantuirii, a unirii mistice a credinciosilor cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cand vrem sa invatam rugaciunea lui Iisus trebuie sa stam intr-o camera lipsita de stimuli externi, zgomote, lumina, etc. Inainte de a ne ruga, pentru a ne smeri mintea noastra mandra si plina de pacate, sa ne gandim la multimea faradelegilor noastre, savarsite cu gandul, cu cuvantul si cu fapta. Apoi sa ne gandim la faptele bune crestine pe care nu le-am facut, la pacatele pe care le-au facut altii din cauza noastra, la chemarea de sfinti pe care o avem (Romani 8,14). Iar daca vom muri in aceasta clipa, unde vom merge, avand in vedere multimea pacatelor noastre ?

      Smerindu-ne mintea noastra mandra, sa privim cu ea (fara sa ne imaginam nimic) partea de deasupra inimii noastre si sa auzim bataile ei. Sa ne reglam respiratia pentru ca sa sinccronizam cuvintele rugaciunii cu bataile inimii si cu ritmul respiratiei. Apoi, inspirand aerul sa zicem tainic, ascultand bataile inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”. Retinand acum aerul, sa zicem tainic, ascultand bataile inimii: “Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului (N)” (pomenim numele sfantului care se praznuieste in acea zi). Apoi expirand aerul, sa zicem ascultand bataile inimii: “miluieste-ma pe mine pacatosul”. In timpul retinerii respiratiei, se poate zice: “Pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumneeu si al Sfantului: se pot pomeni pe rand toti sfintii la care avem evlavie: Sfantul Ioan Botezatorul, Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, Sfantul Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigore, Sfantului Nicolae, Sfantului Spiridon, Nicodim cel Sfintit, Sfantului Ioan cel Nou, a Sfintei Paraschiva, Sfantului Dimitrie Basarabov, Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir, Sfantului Gheorghe, Sfantului Calinic de la Cernica, Sfantului Apostol Andrei, Sfantului Arhidiacon Stefan, Sfantului Pantelimon, Sfantului Ilie Tezviteanul, Sfantului Grigorie Decapolitul, Sfanta Teodora de la Sihla, Sfanta Maria Egipteanca, Iosif cel Nou, Iorest si Sava, Sfantului Cosma si Damian, Sf. Mare Mucenic Mina, Sfanta Filofteia…

      Spunand astfel rugaciunea lui Iisus vom avea ajutor si mijlocitori ai rugaciunii pe Maica Domnului si pe Sfintii la care ne rugam.

      Pentru a ajuta mintea sa se roage putem sa folosim metaniile tip bratara cu 33 de noduri. La fiecare nod vom spune rugaciunea lui Iisus. Retinerea aerului trebuie sa se faca astfel incat sa nu apara oboseala sau ameteala. Spunand astfel rugaciunea lui Iisus, mintea noastra se va reintoarce in inima, mireasa – sufletul nostru, se va intalni cu Mirele- Mantuitorul Iisus Hristos, care se afla in inima de la Sfantul Botez (Galateni 3,27).

      Rugaciunea lui Iisus trebuie sa o spunem neincetat in timpul lucrului, cand mergem pe jos sau cu masina si in timpul celorlaltor activitati.

      Dupa o perioada de timp, crestinul isi uneste atat de puternic cuvintele rugaciunii cu respiratia si bataile inimii, incat numai este bataie a inimii sau respiratie care sa nu fie unite cu ele. Astfel, rugaciunea neincetata a lui Iisus devine respiratia duhovniceasca a sufletului.

      Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune: “ Rugaciunea este respiratia omului duhovnicesc. Asa cum prin respiratie omul trupesc atrage aerul din jurul sau si inspira din el vitalitatea si forta, tot astfel prin rugaciune, sufletul se deschide in fata Duhului lui Dumnezeu, care este pretutindeni prezent si primeste din El viata si puterea duhovniceasca.”

      Cand mintea urmareste respiratia se intoarce mai usor in camara inimii, deoarece in faza aceasta a rugaciunii, pacatele si duhul mandriei o tin departe de inima.

      Paralel cu respiratia trupului, se va desfasura o alta respiratie, cugetarea neincetata a omului duhovnicesc. In aceasta rugaciue: “Numele Domnului Iisus Hristos si al Maicii Domnului s-au sadit in inima noastra.” Dupa o perioada de timp rugaciunea se desfasoara in nou fara nici o constrangere din partea noastra si se executa de minte si de inima, nu numai in stare de veghe, dar si in somn, si de nimic nu mai este intrerupta rugaciunea, orice am face. Daca avem un lucru de facut si rugaciunea se desfasoara in inima noastra, lucrul merge mai repede si mai bine.

      Efectele acestei rugaciuni sunt urmatoarele: “ Dupa cateva saptamani se simte o durere in inima, apoi o caldura si o pace si liniste duhovniceasca. Uneori se se simte o cutremurare in inima. Alteori se simte o dragoste dumnezeiasca pentru Iisus si Maica Domnului si pentru toata creatia dumnezeiasca. Alteori pornesc din ochi lacrimi duhovnicesti, care curata si lumineaza mintea noastra. Rugaciunea lui Iisus are puterea de a alunga duhurile diavolesti din inima noastra. 

RUGACIUNEA  INIMII 

      “De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cantarea Cantarilor 5,3).

      Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune: “Chiar daca nu ne putem impartasi des cu Preacuratele Taine, insa duhovniceste si mai ales ganditor, putem sa ne unim mistic cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, in fiecare clipa, mai ales prin rugaciunea lui Iisus, care se face cu mintea in inima”. Rugaciunea facuta cu mintea in inima uneste sufletul nostru cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cu Dumnezeu Tatal, deoarece singura cale care duce la Dumnezeu Tatal este Hristos, dupa cum El insusi ne spune: “ Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14, 6).

      Rugaciunea inimii da libertate Duhului lui Dumnezeu sa lucreze asupra inimii noastre si astfel, prin unirea sufletului nostru cu Duhul Sfant, ne facem un singur duh. Cel ce se roaga neincetat cu mintea in inima, ramane in Hristos si Hristos ramane in el, aducand prin El multa roada duhovniceasca.

      Cei care au ajuns la rugaciunea inimii spun ca: “Rugaciunea inimii este respiratia sufletului, fiindca prin ea sufletul omului respira in Duhul Sfant.” Cel ce are rugaciunea inimii se sileste ca in vremea rugaciunii sale, toate cuvintele sa le duca pana la simtirea inimii.

      Miezul lucrarii in vremea rugaciunii este de a sta cu mintea in inima si de a striga catre Dumnezeu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” (Sbornicul II, pag. 343-344).

      Una este rugaciunea mintii si altceva este lucrarea mintii. Rugaciunea mintii se face atunci cand cineva se intareste cu atentia in inima si de acolo inalta rugaciuni catre Dumnezeu. Iar lucrarea mintii este atunci cand cineva, stand cu atentia in inima, prin pomenirea numelui lui Iisus, inlatura orice gand care ar incerca sa patrunda in inima (Sbornicul II, pag. 322).

      Omul este templul cel viu al lui Dumnezeu. Mintea omului este preot care trebuie sa aduca jertfa lui Dumnezeu rugaciunea curata, pe altarul cel intelegator al inimii sale. Crestinul este Biserica cea vie a lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 19), nu numai in sensul de locas ci si in sensul ca este destinat sa primeasca in inima sa pe semenii sai, cu neputintele, durerile, necazurile si pacatele lor si sa-i ajute, sa se roage si sa se jertfeasca pentru ei.

      Sfantul Isaac Sirul, aratand ca cel nemilostiv nu-si poate curati inima de patimi, zice: “Sa fie intru tine frate totdeauna biruind cumpana milosteniei, pana cand vei simti acea mila, pe care o are Dumnezeu catre lume. Caci inima vartoasa si nemilostiva, niciodata nu se curateste.”

      Si iarasi: “Linistea s-o iubim, fratilor, pana se va omori lumea din inima noastra. Totdeauna sa ne aducem aminte de moarte, pentru ca prin aceasta ne putem apropia de Dumnezeu in inima noastra.”

      Si iarasi: “Pana cand nu ar uri din inima cu adevarat cineva pricina pacatului, nu se slobozeste de lucrarile sale.” Iar spre folosul cel mare pe care il are omul din rugaciunea facuta cu inima zice: “cel care voieste a-L vedea pe Dumnezeu inlauntrul sau, sa lucreze ca sa-si curete inima necontenit.”

      Sa te rogi neincetat in inima ta lui Dumnezeu, pentru ca infricosat este diavolilor si iubit de Dumnezeu si ingerilor Lui, cel ce cu ravna fierbinte cauta in inima sa pe Dumnezeu, noaptea si ziua.

      Cuviosul Teofan Zavoratul ne invata: “Stai in fata lui Dumnezeu care este pretutindeni si cunoaste totul si iti vede inima ta… Sa-L simti pe El ca pe o fiinta vie, reala, careia te poti adresa in rugaciunea si nevoile tale.”

      Aceasta inseamna ca simti in inima ta acel foc mic al unei credinte vii si in acest lucru se cuprinde invierea inimii tale… Stai cu luarea aminte in inima si cu frica de Dumnezeu inalta de acolo rugaciunea lui Iisus, adica din adancul inimii tale. Lucrand astfel, asteapta cu rabdare si smerenie intru zdrobirea inimii, cu un simtamant de pocainta, pana cand va veni si se va atinge de inima ta, Harul lui Dumnezeu si va trezi in ea rugaciunea neincetata, cea de sine miscatoare, care murmura ca un paraias si care va fi pentru tine un paznic care strajuieste inima ta de orice necuratie sau primejdie. Dar fiindca dupa Cuvantul lui Dumnezeu “inima este izvorul vietii” (Pilde 4, 23),  atunci si toata viata ta, pe masura ce este hotarata de inima, va deveni curata si luminoasa (Sbornicul 2, p. 345).

      Episcopul Sfant Ignatie Branceaninov, care a fost un mare lucrator si invatator al rugaciunii inimii, ne arata ca, rugaciunea are doua perioade.

      In perioada cea dintai, cel care se roaga, este lasat sa se roage numai cu puterile lui proprii; Harul lui Dumnezeu fara indoiala ca il ajuta pe cel care se roaga, insa nu isi descopera prezenta Sa. In acest timp, patimile ascunse din inima se pun in miscare, silindu-l pe lucratorul rugaciunii la nevointa smereniei; biruintele si infrangerile se inlocuiesc unele pe altele, iar vointa libera a omului si slabiciunile lui, se arata cu toata limpezimea.

      In a doua perioada, Harul lui Dumnezeu isi arata simtit prezenta si lucrarea Sa, unind mintea cu inima si dand puterea de a se face rugaciunea fara raspandire, cu plans si caldura duhovniceasca in inima. Aceasta a doua rugaciune vine de la cea dintai. Acum, atentia mintii din timpul rugaciunii atrage inima spre invoire si cand se intareste atentia, invoirea inimii se transforma intr-o unire a inimii cu mintea. In sfarsit, in timpul atentiei care s-a unit cu rugaciunea, mintea se pogoara in inima, pentru cea mai adanca liturghie a rugaciunilor (Sbornicul 2, p. 263). Sfantul Varsanufie, aratand ca prin osteneala si durerea inimii se agoniseste rugaciunea inimii, ne sfatuieste, zicand: “Osteneste-te cu durere de inima sa-ti agonisesti caldura duhovniceasca si rugaciunea si Dumnezeu ti le va da pe amandoua si le vei avea totdeauna. Numai sa stii ca uitarea le izgoneste pe acestea, nascandu-se in noi din nepasare si din lene.” Sfantul Ignatie Branceaninov, aratand cum trebuie evitata inselarea de la diavoli de catre lucratorul rugaciunii mintii si a inimii, zice urmatoarele: “Rugaciunea facuta cu gura, oricine ar face-o nu va cadea cu ea in inselarea vrajmasului. De aceea mai intai de toate, trebuie sa ne tinem tare de rugaciunea facuta cu gura, iar mai pe urma de acea a mintii facuta cu smerenie. Apoi, cui ii vine usor si fata de cine voieste Dumnezeu, sa treaca si la cea a inimii, dupa indrumarea Sfintilor Parinti, care prin incercare le-au trecut pe acestea toate” (Sbornicul 2, p. 126).

      Potoiereul Avramie Necrasov, invatand despre rugaciunea inimii spune: “Trebuie ca tu sa te indeletnicesti cu rugaciunea inimii, chiar in timpul muncilor tale obisnuite, in adancul sufletului tau, rostind cu frica si cu credinta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.

      Sa nu fii fara de rugaciune nici o clipa… Daca nu vrei sa te rogi, inseamna ca nu vrei sa fii cu Dumnezeu. Rugaciunea lui Iisus sa fie respiratia sufletului tau. Preadulcele Iisus sa nu iasa din mintea si inima ta… Tine-te cu mintea si inima ta de tine, in omul cel dinauntrul tau.

      Deprinde-te cu smerenia si rabdarea. Insingureaza-te cat mai des in camara inimii tale si vorbeste acolo cu Dumnezeu, prin rugaciunea mintii in inima ! Ea va umple sufletul tau cu o astfel de dulceata si bucurie duhovniceasca, incat nu vei mai vrea sa-ti cauti mangaierea in nimic din cele pamantesti. In inima, in templul dinauntru al sufletului, savarseste totdeauna slujba cuvantatoare, prin rugaciunea lui Iisus, cu mintea in inima.

      Daca nu poti sa stai mult la rugaciune cu trupul, indeletniceste-te mai mult cu rugaciunea mintii si a inimii. Mai mult ca orice, pazeste gura de vorbarie desarta si de mandrie! Caci nimic nu pune atata piedica inimii si caldurilor din inima, ca vorbaria desarta.”

      Sfantul Ioan de Kronstadt zice: “Cu ochii inimii mele vad cum il inspir in chip gandit pe Hristos, in inima mea, cum El intra in ea si indata o linistete si o indulceste… In timpul rugaciunii, tine-te de regula potrivit careia, este mai bine sa zici cinci cuvinte din inima, decat zece mii de cuvinte cu limba.”

      Prin minte se intelege si activitatea mintii, care consta in ganduri si intelesuri. Mintea este puterea care le produce pe acestea sau dupa marturia Sfintei Scripturi, inima, in care mintea isi are izvorul si radacina. Aceasta putere a mintii fiind partea privitoare a sufletului nostru si cea mai de seama putere a lui, ni-l arata pe suflet ca fiind cugetator.

      Puterea noastra cugetatoare nu este inchisa in inima ca intr-un vas oarecare, fiindca nu este trupeasca, si nici nu se afla afara de ea, ca ceva mai mult decat ea, ci exista in inima ca intr-un organ al sau. Acest lucru ni-l spune insusi Dumnezeu in Sfanta Lui Evanghelie: “nu cele ce intra in gura spurca pe om, ci cele ce ies din gura, caci gandurile ies din inima omului” (Matei 15, 11-19).

      Deci inima este camara ascunsa a mintii si cel dintai organ trupesc al mintii ganditoare. Iar Dumnezeu a trimis pe Duhul Sau in inimile noastre, care striga: Avva Parinte! (Galateni 4,6).

      Deci, cel care are mintea afara de inima sa, este in afara Imparatiei lui Dumnezeu, care se afla in inima sa (Luca 17, 21).

      Sfantul Isaac Sirul spune ca diavolul se nevoieste sa spurce necontenita rugaciune a inimii, apoi apleaca mintea noastra ca sa defaime vremea cuvenita rugaciunii si pravilei, pe care sutem datori a le face. Si asa, intai slabanogeste gandul nostru, indemnandu-ne sa ne impartasim inainte de vreme de hrana. Iar dupa caderea mintii si risipirea infranarii, se aluneca in desfranare si inversunare.

      Cand se va invrednici cineva de petrecerea neincetata in rugaciunea inimii, a ajuns la capatul tuturor faptelor bune si de aceea s-a facut locas al Sfantului Duh. Daca cineva nu a primit cu adevarat darul Mangaietorului, nu poate sa petreaca in rugaciunea inimii. “Pentru ca Duhul Sfant, cand se va salaslui in om, nu inceteaza din rugaciune, caci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26). Atunci, fie ca omul doarme sau este treaz, sau mananca, sau bea, fie ca ar lucra, bunele miresme ale rugaciunii odraslesc in inima sa fara osteneala si atunci rugaciunea nu mai are hotar, ci in toata vremea este cu dansul; chiar daca ar inceta in afara lui, aceasta rugaciune insa, in ascuns, il slujeste mereu.

      Care este semnul celor desavarsiti in rugaciunea inimii?

      “Cand se va misca pomenirea lui Dumnezeu in mintea lui, indata inima se porneste spre dragoste de Dumnezeu, iar ochii lui izvorasc lacrimi cu indestulare, caci dragostea are obiceiul de a aprinde lacrimi din pomenirea celor iubiti.  Unuia ca acesta nu-i lipsesc lacrimile duhovnicesti, fiindca nu-i lipseste niciodata prilejul care-l duce spre pomenirea lui Dumnezeu, astfel incat si in somn vorbeste cu Dumnezeu. Caci dragostea are obicei de a lucra unele ca acestea, si aceasta este desavarsirea oamenilor in viata acestora.” (Cuv. 85, p. 398-399).

      Fiind intrebat Sfantul Isaac Sirul care este semnul celor desavarsiti in curatia inimii, care se face pe cat este cu putinta omului pe pamant, indeosebi prin rugaciunea curata a inimii, a raspuns: “Cand va vedea cineva ca toti oamenii sunt mai buni si nu i s-ar arata lui ceva mai necurat, atunci este cu adevarat curat cu inima.” Unul ca acesta implineste cuvantul Apostolului care zice: “Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi.” (Filipeni 2, 3).

      Roadele duhovnicesti ale rugaciunii inimii.

      Dupa invataturile Sfintilor Parinti si ale marilor lucratori ale rugaciunii lui Iisus, roadele duhovnicesti ale rugaciunii lui Iisus sunt: luarea aminte si smerenia, umilinta, adunarea gandurilor, caldura duhovniceasca a inimii, concentrarea atentiei in inima, privirea din ce in ce mai atenta a gresalelor si pacatoseniei noastre, plansul duhovnicesc, simtirea prezentei lui Dumnezeu, a mortii, a Judecatii de Apoi si cugetarea la muncile iadului.

      Dezlipirea mintii noastre de lucrurile lumii acesteia si ramanerea ei in inima, smerenia inimii si plansul duhovnicesc, vederea duhovniceasca a pacatelor, a aplecarilor rele ale inimii sale, bantuielile si pandirile duhurilor necurate, izgonirea demonilor, curatia firii de catre Dumnezeu prin lucrarea cea mai presus de fire a Harului  Duhului Sfant, bucuria si veselia duhovniceasca, castigarea dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele.

      Lui Dumnezeu I se cuvine Slava, Cinstea si Inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor AMIN !

Atunci cand ai o “imaginatie bogata” trebuie sa duci cu tine toata viata povara unui al doilea soi de constiinta, in care dubiile si intrebarile incearca sa separe ce este creat de ea de tot ceea ce e perceptie si intuitie. Daca acestea din urma sunt esente feminine pe care nu am vrut niciodata sa le sufoc, fiind in acelasi timp “aware” de prea saraca ratiune de care dispun pentru a le intari sau confirma, cu imaginatia ma cam lupt si incep sa o “percep” tot mai tare ca pe o ceata care se pune intre mine si realitate.

Rezulta destul de mult stres implicat in distingerea gandurilor, si tot ce stiu ca principii de ghidare este ca :

Introspectia trebuie sa aiba limitele ei, nu e bine nici sa lipseasca nici sa prisoseasca, la un moment dat trebuie sa ai grija sa nu “vietuiesti prea mult in tine insuti si cu tine insuti”.  “Rugati-va neincetat” nu este o exagerare ci un indemn de a trece de la obisnuitul haos al gandirii la o stare de constiinta. (cum sa ii zic, o meditatie continua, cu toate in romaneste asta inseamna mai ales altceva).

Cele care aduc “instant” linistire, caldura si deschidere (cu imaginatia as putea sa ii spun un fel de imbold de deschidere, ca si cum dupa ce ai lasat gandul sa intre simti si un impuls de iesire in afara ta, de miscare inspre inafara) sunt ganduri de provenienta divina sa le zicem “angelice” pe cand cele care aduc intr-o clipa tulburare, agitatie, nesiguranta si un fel de miscare inversa, de inchidere si blocare , de raceala, sunt ganduri negative, sa nu le spunem “demonice” ca sa nu se sminteasca cei cu subconstientul plin de filme americane. (Atunci cand ma refer la “un duh de neputinta” sau un “duh de impacare” o fac pentru ca mi se pare mult mai aproape de adevar decat sa ii spun “un sentiment” cuvant care aduce cu el intreg noianul de ambiguitate pe care l-a dobandit in istorie. Un duh este o fiinta separata de tine, care poate intra sa fac parte din tine atunci cand tu il imbratisezi, dar care nu se confunda nicodata cu spiritul tau, ci aduce doar influente asupra acestuia. Ca exemplu, sa spunem ca “duhul  amagirii” sau oricare altul nu are mai multa forta asupra ta decat are unchiu-tau.(daca locuiesti cu el multi ani probabil ca incepe sa aiba puteri semnificative)

De asemenea mai stiu sigur “cat timp veti fi in lume, veti avea griji” si tot din perceptiile mele personale stiu si cat de bine este sa iesi chiar si pentru cateva clipe afara din aceasta stare, sa iti inalti mentalul in vazduh acolo unde nu supravietuieste nici o grija, unde acestea nu sunt “moarte” ci inexistente, imposibile. La rugaciune trebuie cautata aceasta stare si pentru ca nu ne putem face electroencefalograma, putem sa o distingem ca si pe o tacere a gandurilor. Indiferent ca ajungi la ea prin rugaciunea inimii, prin rozar, prin matanii orientale sau prin mantre, dorinta ta cu care te apleci de la bun inceput  trebuie sa fie aceea de a Il intalni pe Dumnezeu si de a asculta ce are sa iti spuna. Daca te cunosti putin pe tine insuti, poti sa te intalnesti doar cu subconstientul tau poluat si cu delirul propriu, poti sa te sperii peste masura de ce gasesti acolo, atunci inseamna ca mai trebuie curatenie, dar in spatele a toate astea daca inaintezi si nu te pierzi, tot cu Dumnezeu te intalnesti. Pornesti cu dorinta de Christos si pui corpul , mintea (prin rostirea numelui sau) si intreaga ta fiinta in slujba acestei dorinte, pentru ca ea va fi si aceeea care te va scoate de cealalta parte, la malul dorit. La rugaciune trebuie sa lasi departe aceste griji si ganduri parazitare, sa le privesti detasat cum ele se sting , si sa ai rabdare sa ajungi in mijlocul rugaciunii, de unde apoi aceasta va curge si in sus si in jos. Deci nu se face cu vointa, ci cu dorinta. Imi doresc sa ma aflu in Voia Lui, si repet asta pana cand voia mea tace.

Din cauza acestei plieri analitice neintrerupte, mi-e atat de frica de neintelegere incat simt mereu nevoia de precizari, clarificari, explicatii. De aici iese ca nu pot scrie lucruri personale decat personal cuiva si nici asa nu prea usor. Partea extroverta si mai ales vorbitu fara rost este un raspuns gresit si fastacit la niste emotii pe care nu le pot inca gestiona nici la varsta asta, si ea nu vorbeste decat despre lucruri exterioare la randul ei, pentru ca eu nu pot simti ca “intim” nimic din ceea ce se intampla in afara. Handicap mare, multe planete retrogade.

A trebuit sa fac aceste precizari ca sa fie clar ca nu am nici o siguranta asupra datelor ce vin pe calea intuitiei. Cateodata ele sunt adevarate si bune cateodata nu. Asta e unul din motivele pentru care citim cu totii probabil si pentru care unii din noi nu citesc orice, ci numai autori care vin cu o anumita garantie. Eu nu pot sa dau garantie, dar pot sa povestesc despre lucruri care mie mi-au facut bine, mi-au folosit, m-au ajutat.

DESPRE RUGĂCIUNE
de Parintele Cleopa
Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele”.
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. “Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască… Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – care a fost “vârful teologiei” şi “bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI – în Filocalie şi în cartea numită “Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi “Pasărea cerului”: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă “maica faptelor bune”, că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: “Împărate ceresc”, “Sfinte Dumnezeule”, “Preasfânta Treime”, “Tatăl nostru”, “Crezul”, “Psalmul 50″…;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura – şi aşa se învaţă rugăciunile – ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în “Dogmatica”: mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sau “Tatăl nostru”, sau “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii – ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la “Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. “Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie “de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la “rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este “gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat “rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: “Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: “Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită “văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că “de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta”. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: “Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt.” Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.
Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul “Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali – că-s mai mari boii decât oile – sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: “Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei – că el este teolog vechi – şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: “De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea “monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!
Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.
Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două – cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima – când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: “Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? “Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: “Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile”. Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da’ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! – ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: – Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: “Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!” Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: “Miluieşte-mă, Doamne!”, sau “Mila mea!”, sau “Îndurarea mea!”, sau “Dumnezeul meu!” Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: “Iisuse al meu! Iisuse al meu!”. Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: “Iisuse al meu!”. Dar în acel “Iisuse al meu!”, atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: “Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! – el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei – dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: “Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?” că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. “N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: “Exerciţiul face premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.
Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: “Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: “Împărate ceresc”, “Sfinte Dumnezeule”, “Preasfântă Treime”, “Tatăl nostru”, “Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.
Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.
Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.
Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.
Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.
Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!
Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.
Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei – inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.
Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.
Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: “Stai, hai să te învăţ”. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.
Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.
Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus – de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească – are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!
Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!
Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. “Strigă aşa, femeie!” Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: “Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.
Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică “Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!” Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.
Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: “Doamne, câine sunt eu – adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână – dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor”.
Adică, “chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii”. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!
Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!
Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: “Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!”
Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.
Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: “Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic… Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!”
Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.
Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? “Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?” Se gândea el: “Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!”
Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: “Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite”. Se gândea el, “ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat în gând: “Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!
Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. “Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!”. După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. “Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte”. Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: “Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”. Adică: “Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:”O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!”
Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.
De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.
Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

Părintele Cleopa

Rugaciunea Inimii pentru Credinciosii care Traiesc in Lume

de Batranul Iosif de Vatopedi(fiu duhovnicesc al Batranului Iosif Isihastul)

Suntem mereu intrebati: “Este posibil pentru cei care traiesc in lume sa se ocupe cu rugaciunea mintii?” Celor care intreaba le raspundem intru-totul afirmativ: “Da”. Pentru a lamuri aceasta afirmatie a noastra dar si pentru a-i invata pe cei ce nu stiu, o vom explica pe scurt pentru ca nimeni sa nu fie pus in incurcatura de diferitele interpretari si definitii ale rugaciunii mintii.

In general vorbind, rugaciunea este singura ocupatie obligatorie si singura virtute pentru toate fiintele rationale inzestrate cu gandire si simtire, atat oameni cat si ingeri. Din acest motiv suntem indemnati catre practica neincetata a rugaciunii.

Rugaciunea nu este impartita din punct de vedere dogmatic in tipuri si metode, ci, dupa cum ne spun Sfintii Parinti, orice tip si metoda de rugaciune este benefic, atata timp cat nu este de influenta si inselaciune diavoleasca. Scopul acestei intru totul virtuoase munci este de a intoarce si a indrepta mintea omului catre Dumnezeu si de a o tine fixata catre Dumnezeu. In acest scop Parintii nostri au intocmit metode mai usoare si au simplificat rugaciunea pentru ca mintea sa poata mai usor si cu mai multa hotarare sa se indrepte catre Dumnezeu si sa ramana in Dumnezeu. In ce priveste alte virtuti, alte parti si insusiri ale omului sunt solicitate, printre care si simturile, pe cand in ce priveste binecuvantata rugaciune doar mintea singura este activa. De aceea este nevoie de multa straduinta pentru a impulsiona mintea si pentru a o supune astfel incat rugaciunea sa dea roade. Preasfintii nostri Parinti care L-au iubit pe Dumnezeu in mod deplin aveau ca cea mai de seama activitate unirea cu Dumnezeu si ramanerea in mod continuu in El. De aceea ei isi indreptau toate eforturile catre rugaciune ca cea mai eficienta metoda catre aceasta tinta.

Sunt si alte forme de rugaciune care sunt cunoscute si practicate de catre aproape toti crestinii, insa despre care nu vom vorbi acum. Mai degraba ne vom limita la cea care este cunoscuta sub denumirea de “rugaciunea mintii”, despre care suntem mereu intrebati. Este un subiect care ii preocupa pe multi credinciosi pentru ca se stie foarte putin despre ea si adeseori este inteleasa gresit si descrisa intr-un mod aproape fantezist. Ii vom lasa pe Parinti sa ne spuna despre modul detaliat de a o practica cat si despre roadele acestei virtuti indumnezeitoare care duce de la purificare pana la sfintire. Noi nevrednicii vom aminti doar atat cat este nevoie pentru a lamuri lucrurile si pentru a convinge pe fratii nostri care traiesc in lume ca e nevoie sa se ocupe cu rugaciunea.

Parintii numesc aceasta rugaciune rugaciunea mintii pentru este facuta cu mintea dar ii mai spun si “veghe treaza” care inseamna aproape acelasi lucru. Parintii nostri descriu mintea drept o fiinta nepotolita si zbuciumata care nu accepta supunerea si nu se lasa convinsa de nimic din ceea ce nu poate constata ea insasi. In primul rand din acest motiv ei au ales doar cateva cuvinte intr-o singura rugaciune simpla: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”, astfel incat mintea sa nu aiba nevoie de mult efort pentru a putea tine firul rugaciunii timp indelungat. In al doilea rand ei isi indreptau mintea catre inauntru, catre centrul fiintei noastre prin invocarea divina a preasfantului Nume al Domnului nostru Iisus Hristos pentru a se bucura cat mai curand cu putinta de consolarea divina. Nu se poate, ne spun Parintii nostri, ca prea bunul nostru Domn, fiind chemat astfel in mod continuu, sa nu ne auda, El Care voieste atat de mult mantuirea oamenilor.

La fel cum si oricare alta virtute nu poate fi obtinuta decat tinand cont de anumite conditii care ne ajuta sa ajungem la ea, asa si aceasta lucrare sfanta are nevoie de anumite conditii elementare, fara de care aproape ca nu se poate:  un anumit grad de liniste; detasarea de griji; renuntarea la aflarea si raspandirea de vesti; auto-disciplina in toate lucrurile; si o stare generala de tacere care izvoraste din aceste lucruri. In rest, nu cred ca e imposibil pentru credinciosii care sunt interesati de aceasta activitate sfanta, sa isi formeze aceasta deprindere. De asemenea, obiceiul bun al stabilirii unui timp pentru rugaciune, dimineata si seara, intotdeauna cam la aceeasi ora, ar fi un inceput bun.

Cu siguranta trebuie accentuata staruinta ca cel mai necesar element in rugaciune. Pe buna dreptate insista Sfantul Pavel: “Staruiti in rugaciune, priveghind”(Coloseni, 4:2). Spre deosebire de alte virtuti, rugaciunea necesita efort de-a lungul intregii vieti si din acest motiv repet celor ce fac aceasta straduinta sa nu se simta coplesiti nici sa nu considere drept o nereusita nevoia de insistenta in aceasta lucrare de trezie a mintii.

La inceput e necesar sa spunem rugaciunea in soapta sau chiar mai tare cand ne confruntam cu impietrire sau impotrivire interioara. Cand acest bun obicei este format pana ajungem la punctul cand rugaciunea poate fi spusa neintrerupt cu usurinta, atunci ne putem intoarce catre inauntru pastrand o tacere desavarsita in exterior. Staruinta statornica, straduinta si pastrarea acelorasi cuvinte ale rugaciunii, fara a le schimba des, vor da nastere unui obicei bun. Acesta va aduce stapanire asupra mintii si atunci prezenta harului se va manifesta.

La fel cum orice virtute are un rezultat corespunzator asa si rugaciunea are drept rezultat purificarea mintii si iluminarea. Ne calauzeste catre cea mai inalta si mai de pret comoara, unirea cu Dumnezeu sau indumnezeirea reala. Cu toate acestea Parintii ne-au spus de asemenea asa: ca tine de om sa caute si sa se straduiasca sa intre pe calea care duce la cetate; si daca se intampla sa nu ajunga la punctul final fiindca nu a reusit sa tina pasul dintr-un motiv sau altul, Dumnezeu il va numara cu cei care au reusit. Ca sa ma fac inteles mai usor indeosebi in ce priveste rugaciunea, voi insista asupra faptului ca noi toti crestinii trebuie sa ne straduim sa crestem in rugaciune, indeosebi in cea care este denumita rugaciunea monologica sau rugaciunea mintii. Cel care ajunge la aceasta rugaciune va afla mult folos.   

Datorita prezentei rugaciunii “Doamne Iisuse” omul nu este dat prada ispitei, pe care el o asteapta, pentru ca esenta acestei rugaciuni este veghea treaza; astfel cel care privegheaza si se roaga nu intra in ispita(Matei 26:41). De asemenea el nu cade prada intunecarii mintii care il face sa devina irational si sa se insele in judecatile si hotararile sale. Nu cade in nepasare si uitare care sunt la radacina a multe rele. Mai mult, el nu este invins de patimi si slabiciuni, mai ales atunci cand apar ocaziile de pacat. Dimpotriva el creste in straduinta si in credinta. Devine dornic de fapte bune. Devine bland si iertator. Creste de la zi la zi in credinta si in dragostea de Hristos si asta il impulsioneaza catre toate virtutile. Avem multe exemple chiar in zilele noastre de oameni, si indeosebi de tineri, care prin bunul obicei de a spune rugaciunea au fost salvati de la primejdii ingrozitoare, de caderi in mari rele si de lucruri care duc la moartea spirituala.

Drept urmare rugaciunea este o datorie pentru fiecare credincios indiferent de varsta, nationalitate si stare; indiferent de locul, de timpul si de modul in care o spunem. Prin rugaciune Harul dumnezeiesc actioneaza si ofera solutii la problemele si incercarile care ii necajesc pe credinciosi, astfel incat, dupa cum spune Scriptura: “Tot cel ce va chema numele Domnului se va mantui”(Fapte, 2:21).

Nu este nici un pericol de ratacire, cum zvonesc unii oameni nestiutori, atata timp cat rugaciunea este spusa intr-un mod simplu si smerit. Este de cea mai mare importanta ca atunci cand spunem rugaciunea sa nu cream nici un fel de imagine in minte; nici a Domnului nostru Hristos, nici a Sfintei Nascatoare, nici a vreunei persoane sau infatisari. Din cauza imaginii mintea este imprastiata. De asemenea prin intermediul imaginilor este deschisa usa pentru ganduri si inselari. Mintea trebuie sa ramana concentrata asupra sensului cuvintelor si cu multa smerenie omul trebuie sa astepte mila Lui Dumnezeu. Nu trebuie data nici un fel de importanta diferitelor inchipuiri, lumini sau miscari si de asemenea zgomotele si alte perturbari trebuie ignorate si considerate drept masinatiuni diabolice cu scopul de a ne insela si a ne abate din drum. Modul in care Harul se manifesta in practicanti este prin bucurie spirituala, prin lacrimi tacute si aducatoare de bucurie, sau prin frica de Dumnezeu plina de pace si veneratie, cauzata de amintirea pacatelor ducand astfel la sporirea plangerii si tanguirii.

Treptat Harul devine una cu dragostea Lui Hristos si atunci nestatornicia mintii inceteaza complet si inima este atat de aprinsa de dragostea de Hristos incat crede ca nu mai poate indura. De aceea de multe ori omul simte ca ar vrea sa ramana asa cum este atunci necautand sa mai vada sau sa mai auda altceva. Toate aceste lucruri precum si multe alte forme de ajutor si alinare sunt intalnite in primele stadii de catre cei care pastreaza in minte rugaciunea in masura in care depinde de ei si pe cat este posibil. Pana la acest stadiu, care este atat de simplu, cred ca poate ajunge orice suflet care este botezat si traieste intr-un mod ortodox, astfel incat prin rugaciune ajunge la o stare de bucurie spirituala avand in acelasi timp protectia si ajutorul Lui Dumnezeu in toate actiunile si activitatile sale.

Repet inca o data indemnul meu catre toti cei care Il iubesc pe Dumnezeu si doresc mantuirea, sa nu amane sa incerce aceasta buna lucrare si sa o practice de dragul Harului si milei pe care le ofera tuturor celor care se straduiesc catusi de putin in aceasta lucrare. Spun asta ca sa ii incurajez sa nu ezite sau sa se demoralizeze din cauza impotrivirii si a ostenelii cu care se vor confrunta. Batrani din timpurile noastre pe care i-am cunoscut, au avut multi ucenici care traiau in lume, barbati si femei, casatoriti si singuri care nu numai ca au ajuns la stadiul de inceput ci s-au inaltat la niveluri superioare prin Harul si mila Domnului nostru Hristos. “Ca lesne este inaintea Domnului a imbogati pe cel sarac degraba si fara de veste”(Intelepciunea lui Isus Sirah, 11:23). Cred ca in ziua de azi, in acest haos de confuzie, agitatie si necredinta, nu exista o practica spirituala mai simpla si mai usoara, care este la indemana aproape a oricarui om, cu asa multe sanse de reusita si asa o maretie de binefaceri, decat aceasta mica rugaciune.

Oricand stai jos, mergi sau muncesti, sau la nevoie chiar stand in pat, si in general oriunde si oricum te gasesti, poti spune aceasta mica rugaciune care contine in ea credinta, marturisire, invocare si speranta. Cu atat de putina munca si cu un efort nesemnificativ, porunca universala “Rugati-va neincetat”(Tesaloniceni 5:17) este dusa la indeplinire in mod desavarsit. Catre oricare cuvant al Parintilor nostri ne-am indrepta, sau chiar in vietile lor minunate, nu vom gasi o alta virtute atat de mult laudata si practicata cu atata zel si staruinta, astfel incat ea singura constituie arma cu cea mai mare putere a biruintei noastre in Hristos.  Nu e in intentia noastra sa cantam laudele acestei regine a virtutilor, sau sa o descriem, pentru ca orice am spune mai degraba o nedreptateste si o micsoreaza. Scopul nostru este sa indemnam si sa incurajam pe fiecare credincios in lucrarea rugaciunii. Dupa aceea fiecare va afla din propria sa experienta ceea ce noi am spus atat de saracacios.

Inaintati voi cei care va indoiti, voi cei descurajati, voi cei in necazuri, voi cei in ignoranta, voi cei cu putina credinta si cei care treceti prin incercari de diferite feluri; inaintati catre alinare si catre rezolvarea problemelor voastre. Dulcele nostru Iisus Hristos, Viata noastra, ne-a spus: “fara Mine nu puteti face nimic”(Ioan 15:5). Astfel priviti cum, chemandu-l neincetat, nu suntem niciodata singuri; si drept urmare “toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste”(Filipeni, 4:13). Vedeti adevaratul sens si urmarea insemnatei spuse a Scripturii: “Si ma cheama pe Mine in ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi”(Psalmi, 49:16). Haideti sa chemam preasfant Numele Sau nu numai “in ziua necazului” ci necontenit; astfel incat mintile noastre sa se lumineze si sa nu intram in ispita.

Ca un epilog la ceea ce s-a spus, repetam indemnul nostru sau mai degraba incurajarea noastra catre toti credinciosii, ca este posibil si ca este vital sa se ocupe cu rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma”, asa-numita rugaciune a mintii, cu credinta sigura ca vor afla multe binefaceri indiferent de nivelul pe care il vor atinge. Amintirea mortii si o atitudine smerita, impreuna cu celelalte lucruri ajutatoare pe care le-am mentionat ne asigura biruinta prin Harul Lui Hristos a carui invocare va fi menirea acestei binecuvantate lucrari. Amin.