Das Heidelberger Schloss an einem trüben Herbsttag.

Wo: Heidelberg, Deutschland
Wann: November 2009
Kamera: Pentax Optio M

Was lange währt, wird endlich gut… oder zumindest besser als schlecht. Endlich ist das Musikvideo zu meinem neuen Song “Dance into Death” fertig und hochgeladen. Blöder Weise sind Bild- und Tonspur beim Hochladen leicht gegeneinander verschoben worden. Und auch nach mehrmaligem Hochladen ließ sich das nicht ändern. Das ist natürlich gerade bei einem Musikvideo ziemlich blöd.

Die Handlung ist nicht sonderlich anspruchsvoll, aber was soll’s:
Zwei Leute spazieren durch den Wald und finden eine alte Ruine. Als sie diese berühren geht ein Fluch auf sie über, der die Kontrolle über ihre Körper übernimmt und sie zum Tanzen zwingt. Es ist ein Tanz bis zur völligen Erschöpfung – ein Tanz in den Tod.

Ich wollte mich mal wieder an einer neuen Musikrichtung ausprobieren und herausgekommen ist diesmal eine Art Gothic-Techno. Aber das Video bzw. das Lied endlos lange zu beschreiben bringt ja auch nichts. Am besten einfach mal reinschauen!

Eines habe ich während der Arbeiten am Video in Bezug auf die Suche nach meinen Talenten feststellen dürfen: Tanzen gehört definitiv nicht dazu.

Wer möchte, kann sich das Intro gern kostenlos als mp3-Klingelton runterladen: http://home.arcor.de/niklasdrude/dance_into_death.mp3

worti hat ja gestern schon auf meine versprochenen burgfotos gewartet. allerdings habe ich heute beschlossen, sie ausnahmsweise mal zu bearbeiten. hier das ergebnis meines besuchs auf der ruine lupburg:

Lipsea ceva din peisajul lunii noiembrie: lipsea shedintza foto cu Habiba . Ne-am gandit sa mergem sa ne tragem in poza la niste ruine de pe langa portul Tomis, dat fiind faptul ca de parcul Tabacariei ne-am saturat, pe faleza era prea multa lume, pe plaja prea frig si acasa prea monoton. Evident ca s-a lasat cu ceva adrenalina: cu toate ca zona era pustie, mai aparea prin peisaj cate o persoana, doua, ratacite. Intre zidurile si pietrele cetatii erau numai gunoaie, se auzea orice zgomot facut si de o sticla goala si cateva pisici escaladau pierdute muntele de sarma si caramida. La fiecare mic sunet tresaream, ma uitam pe unde paseam si incercam sa ma mishc cat mai repede, dar normal ca nici eu si nici Habiba nu am lasat camera digitala jos din mana. Recunosc ca am avut o tentativa sa dau inapoi cand vreo 3 persoane veneau exact spre noi … am revenit imediat la normal.
Ajungand acasa si uitandu-ma pe poze ( care au iesit mai bine decat credeam…ce sa vezi, exact pozele facute la repezeala ies mai bine ), mi s-a parut ca iubirea e ca o sedinta foto la ruine…
Asa e lumea…ca o cetate construita din pietre si caramizi, cu iarba prin jur si sarma ghimpata.Cu timpul, va cadea, important e sa ramanetzi voi doi in picioare, indiferent de suntele oribile care se aud inauntru si indiferent de cat de tare bate vantul . Vetzi avea si momente in care o sa vrezi sa va bagatzi picioarele si sa renuntzatzi la tot, sunt prea multi oameni in jur, langa voi si intre voi, v-ati rupt genunchii si v-atzi julit coatele de cate ori atzi cazut, dar de-asta suntetzi unul langa celalalt, ca sa va aratatzi ca imaginile si trairile iubirii voastre sunt mai frumoase si mai artistice decat orice greutate si decat orice rautate. Si chiar daca 1000 de pisici negre s-ar uita fix la voi de sus ca niste Satane miorlaitoare suspendate, flashul dintre voi va fi in stare sa orbeasca orice urma de ghinion…

ich liebe ja alte, verfallene häuser. und heute sind mir einige solche alte “burgen” vor die linse geraten. inklusive diversen schätzen in ihrem inneren. dass sich solche häuser teils sogar noch direkt an der hauptstraße von nicht zu kleinen orten in meiner umgebung finden lassen, hätte ich mir gar nicht gedacht. vor allem, weil außen rum das meiste wunderschön saniert ist. aber für mich sind auch das kleinode. und ich wäre bei nr. 1 am liebsten durchs fenster geklettert. die tür hat weniger dazu eingeladen, aber seht selbst:

nr. 1

nr. 2

nr. 3 – 5 werden noch anderweitig verwertung finden.

gestern hatte mein papa geburtstag und das wetter war traumhaft schön. deshalb haben wir einen ausflug weiter rein in den bayerischen wald gemacht. und der ganze tag war erfüllt von schönen  momenten…

ein alter stadel in neunußberg

der alte dorfbackofen, im hintergrund der wohnturm der burg.

wohnturm mit kapelle

im inneren des wohnturms

grandiose aussicht, wenns auch auf dem bild sehr diesig aussieht

blühendes leben auf altem gemäuer

burgschafe gabs auch

und einen burgkater

dann gings weiter nach altnußberg. war gar nicht so einfach, von neunußberg aus dorthin zu kommen, es liegt auf der anderen seite der schwarzen laaber, und die nächste brücke ist etwas weiter weg… aber es hat sich gelohnt, auch wenn man derzeit leider nicht auf den turm steigen kann:

kapelle mit altar

der nebel steigt auf…

danach gings noch weiter nach arnbruck. aber das ist eine andere geschichte.

Ma dor ochii si transpiratie rece aluneca pe corpul meu. Inca o noapte pe care nu o pot dormi. Incerc sa scrutez intunericul cu o privire furioasa, dar nu ajung la niciun capat. Imi las capul pe spate si inspir adanc. Linistea e asurzitoare, nu-mi lasa gandurile in ordine. Ma ridic si imi opresc picioarele pe dusumeaua rece, in speranta ca mai am simturi vii… Dar nu percep nimic sub talpile amortite. Ma deplasez cu miscari mecanice, privind in gol. Coridorul pare interminabil. Si merg, merg, merg… Nu mai simt ca apartin realului si constientizez ca mi-am dat peste cap centrul de greutate.  Ma desprind, piesa cu piesa, ajungand in acelasi loc in care mi se pierd sperantele. Ca intotdeauna, e intunecat, rece, morbid… Intr-un colt se afla fericirea, care e in doliu. Plange cu lacrimi amare si ma priveste cu patima. Iar in mijloc se afla jertfa pe care o aduc cu regularitate. Nu se schimba nimic niciodata. Ma gasesc mereu la acelasi recviem al aceluiasi vis…

©Lorena.



Le château de mon pote, à la confluence de voies romaines importantes, au début de la trouée de Charmes, l’accès le plus aisé au royaume pour des troupes venues de l’Est. C’était aussi la route des Bourguignons du Nord… Pendant près d’un demi siècle, Châtel a été un chantier de fouilles impressionnant qui permit d’exhumer des tours entières, de découvrir toute la circulation souterraine d’une forteresse parmi les plus importantes de France. Dans la plaine des Vosges la Moselle y coule, le froid pénétrant et la brume persistante y sont plus fréquents que le soleil. Triste pays. Pourtant cette rigueur n’empêchait pas les comtes de Vaudémont et plus tard les Neufchâtel de défendre chèrement leur fief. Aux meilleurs jours, la forteresse comptait plus de 20 tours, une enceinte de 1,4 km doublée sur le flanc Nord, capable de résister à des assauts d’artillerie bien avant la fin du XVe. Avec ses canonnières estimées à une bonne centaine Châtel est une place forte avant-gardiste.
L’arrivée dans le village n’est pas glorieuse, identique à tous les bourgs industriels en friche de la vallée, usines transformées en dépôt vente, habitations datant de la reconstruction, charmante harmonie grise, rien ne laisse présager le site exceptionnel. Quelques panneaux routiers le signalent, symbole et martyr d’une défiguration modèle ou comble de l’incurie des pouvoirs publics, le plateau supporte toujours deux bâtiments des années 70 : une maison de retraite et une HLM rivalisant de pauvreté architecturale. De quoi dissuader les plus téméraires. Heureusement, la promenade au pied de la falaise bordée de supers remparts, te réconcilie avec le lieu, voire te donne l’envie de gravir la rampe d’accès pour pénétrer dans les entrailles. Il n’y a plus que ça, toutes les superstructures ont disparu, les portes, le donjon, l’enceinte Nord, seules les deux verrues émergent sur le promontoire.
L’histoire de la Lorraine passe par ici, les Vaudémont vassaux du duc édifient le premier château, entre le XIe et le XIIe, le comte de Bar récupère le domaine au XIIIe, première extension, au XIVe une bonne alliance matrimoniale fait apparaître les Neufchâtel, famille comtoise sous influence bourguignonne. Ce sont eux qui agrandissent et fortifient considérablement la forteresse. Retour dans le giron lorrain en 1544. Début de la Guerre de 30 ans, la place résiste aux sièges français, période troublée jusqu’en 1671 lorsque le démantèlement est orchestré. Dommage, le village aurait connu un autre essor à l’ombre de son immense château. Depuis 1972, l’association du Vieux Châtel organise des chantiers de fouilles qui, outre le dégagement des fossés et des salles souterraines, favorisèrent l’épanouissement total d’une bande de jeunes. R.C.

ça ne doit pas être facile d’annoncer une mauvaise nouvelle à Sarko, notre narcisso-président !

Ses colères froides ou chaudes sont terribles !

Imaginez un instant que dépendant de lui vous ayez à affronter ce regard là !?

Ministres, médias, conseillers, parlementaires …il ne supporte autour de lui, que des allongés !

C’est sa nature, c’est son exigence.

Au temps des empereurs romains, tout annonceur de mauvaises nouvelles était mis à mort !

Il en reste encore quelque chose…

Dès qu’il s’agit d’annoncer une mauvaise nouvelle à quelqu’un qui exerce le pouvoir, tout le monde se défile ! Il n’y a plus personne pour le lui dire !

A plus forte raison avec notre narcisso-président !

C’est ce que j’appelle « le syndrome de la marquise ».

Je fais référence à la chanson «  Tout va très bien madame la Marquise » de Ray Ventura.

La marquise est au téléphone avec son valet de chambre Albert : « Allo, allo, Albert, quelles nouvelles ? » .

Et à chaque fois celui-ci lui délivre des informations de plus en plus mauvaises, mais toujours, au compte goutte.

Le marquis est ruiné, il s’est suicidé, en se tuant il a mis le feu aux rideaux,  les rideaux ont brulé et le château aussi …les écuries sont en feu et la jument grise de la marquise est morte dans les flammes …

Mais à chaque fois que la pauvre marquise s’affole de plus en plus, d’apprendre une nouvelle mauvaise nouvelle, ce cher Albert, lui répète imperturbablement

« Tout va très bien, madame la Marquise, tout va très bien, tout va très bien ! ».

Ce syndrome est très dangereux car alors que le pouvoir aurait besoin de savoir que ça va mal, pour pouvoir redresser la barre à temps, ses laquais affolés se repassent la patate chaude.. .  ”On ne peut tout de même pas lui dire çà ! Pas maintenant ! En tous les cas, pas moi ! Toi, peut-être … ? Ah non tu es fou, tu veux me faire tuer !

Imaginons l’entourage au château, assemblé peureusement derrière « La » porte !

Qui va lui dire que son copié/collé de discours entre celui de  février et celui de Poligny le 23 octobre est passé à la télé ? sur Canal en plus !?

Un qui a le sens du sacrifice !

Il lui en a fallu du courage à celui-là !

Under the Bridges 01/02

Under the Bridges 02/02.

Aţi putea crede că ruina de la Crivadia este rămăşiţa unei cetăţi. Dar, de fapt, este ceea ce s-a păstrat dintr-un turn de vamă din Evul Mediu. Se spune că acesta a fost construit la cererea nobililor din Ţara Haţegului, care s-au plâns de contrabanda dintre haţegani și olteni.
Turnul supraveghea vechiul drum care lega Ţara Românească de Transilvania. Nu se ştie cât a fost de eficient, pentru că nici un document scris nu-i pomeneşte numele în anii următori. Însă cu siguranţă era o fortificaţie în adevăratul sens al cuvântului. Veţi vedea că are ziduri foarte groase şi ferestre înguste prin care cei din garnizoana turnului puteau trage în caz de nevoie, fără să fie ţintiţi la rândul lor.
A fost ridicat la buza prăpastiei Cheilor Crivadiei. În trecut, cheile săpate în calcar, fiind foarte abrupte, protejau o parte din zidul fortificaţiei. Astăzi, ele fac din Turnul Crivadiei un loc cu o privelişte ameţitoare.  (sursa)

Azi am avut timp sa ma opresc in mai multe locuri iar acesta este unul din ele Nu pun mai multe poze ca nu are rost, dar va recomand sa mergeti acolo in sezon mai cald ) eu azi am prins sub 0 grade :|

Dieser bereits vor vielen Jahren aufgegebene Kotten befindet sich im Randgebiet der Gemeinde Belm. Es ist schon ein eher bedrückendes Gefühl sich in einem derart verwitterten Haus zu bewegen.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Nikon D60 ~ f/3,5 ~ 1/30s ~ ISO 200 ~ 18mm

… es ändert sich die Zeit,

Und neues Leben blüht aus den Ruinen.”

Friedrich Schiller, Wilhelm Tell IV,2 / Attinghausen

Prietene, ai închis blogul. Tu scriai că te durea, noi săream să te lăudăm. Tu scriai că te durea, noi scriam comentarii care te supărau mai tare, pentru că vedeai că înţelegeam fix nimic. Tu scriai că te durea, noi ştiam că te durea şi aşteptam să te doară mai mult, să scrii mai mult, să ne distrezi, pentru că show-ul trebuie să continuie, nu ?

Nu. Întotdeauna există şi „delete”.

O altă superbă ruină neîntâmplătoare, la periferia nordică…

… a Pieţei Romane

Piaţa Romană nr. 7 (zona alb-negru)

(probabil va urma)

__________________________________

P.S. – Un bun prieten mi-a trimis, tocmai de la Bruxelles, acest link către blogul domnului Romulus Cristea, care, într-un foarte bine documentat articol analizează şi atrage atenţia asupra situaţiei scandaloase a imobilului din Piaţa Romană nr. 7 / Str. Cihoschi nr. 3, care, am aflat, se mai numeşte şi Casa Lalu.

Pentru a se putea vedea frumuseţea trecută a acestei case, vă prezint o fotografie de detaliu, culeasă de pe Flickr şi aparţinând lui Noridamar, însoţită de un fragment din comentariul original:

© Noridamar

De asemenea, şi revista “Dilema Veche” deplânge soarta aceastei superbe clădiri într-un articol semnat de Andrei Pippidi, articol pe care îl reproduc mai jos.

Eu am fotografiat casa întâmplător, printr-un gard de şantier, venind pe Cihoschi dinspre liceul pe care l-am frecventat, destul de regulat, acum treizeci şi ceva de ani.

Puteam, la fel de bine, să fotografiez, cu mai mult timp în urmă, casa deja disparută astăzi de pe str. Visarion nr. 8, din Bd. Lascăr Catargiu, la doi paşi de Piaţa Romană.

Şi pentru că blogul meu este, totuşi, un blog cu înclinaţii politice, reamintesc celor din provincie şi din străinatate ca locaţiile în cauză  se află în sectorul I, unde primar este domnul Andrei Chiliman de la P.N.L., pe care, dacă ar avea curaj sau energie, ar trebui să-l ia la întrebări “şeful” pe linie de partid Crin Antonescu, chiar dacă şeful pe cealaltă linie, Dinu Patriciu, îl lasă în pace sau, poate, chiar îl încurajează, de când e mai mult afacerist decât arhitect.

Cam cât face kilul de teren pe taraba 7 din Piaţa Romană nici nu vreau să mă gândesc!

Anul IV, nr.163 – 23 martie 2007

Andrei PIPPIDI | SOS Bucureşti
Cînd o să se oprească?

«Într-unul din articolele precedente, pomeneam în treacăt de o casă “închisă şi pustie” din Piaţa Romană, chiar lîngă Academia de Studii Economice. Acolo, la nr. 7, a fost casa profesorului Lalu. Peste cîteva săptămîni n-o să mai fie. În jurul acestei splendide case (1890? 1900?) se foiesc acum muncitorii. Azi, făceau ţăndări cu pickhamerele clădirea care leagă locuinţa principală de construcţia din fundul curţii, condamnată şi ea.

Uşa de la intrare era deschisă spre scara care urcă spre un parter înalt. Parter şi etaj – casa pare opera unui arhitect francez, care a împodobit-o cu mascheroane şi amoraşi de ghips deasupra intrării şi în jurul unui fronton somptuos. Peste toată scena plutea un nor alb: praful ridicat din sfărîmarea zidurilor. Ferestrele, încadrate de ornamente ca ramele oglinzilor de odinioară, sînt deschise sau sparte, ori astupate cu placaj. E spintecată şi marchiza, iar tencuiala are nenumărate julituri.

A apărut o pancartă care anunţă că autorizaţia de “desfiinţare” a fost eliberată de primăria sectorului 1 în decembrie 2006, pentru corpul 2. Va să zică, clădirea din spate, cu ieşirea pe strada Cihoski, la fel de impunătoare, dar mai sobră ca decor: un perete a căzut şi rana se cască, largă. Beneficiara acestei acţiuni de vandalism se numeşte Curta Ruxanda Ianula. Prin urmare, dna Curta, avînd de demolat o clădire valoroasă într-o zonă protejată (protejată cum se vede!) s-a adresat Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu (încă director: acelaşi Ştefan Damian responsabil pentru multe avize de acest gen) şi a primit de acolo asigurarea că, nefiind monument istoric, casa poate fi sacrificată. De altfel, nu există nici o garanţie că, după prima etapă, nu vine rîndul corpului 1 (eventual, victima unui accident…).

Iarăşi se nimicesc amintiri. Socrate Lalu a fost profesor de farmacologie, la Iaşi (1913-1920) şi la Bucureşti (1920-1940), printre cei cărora acest domeniu ştiinţific le datorează mult. Născut la Piatra-Neamţ, îşi făcuse studiile la Paris, unde a şi publicat, în anii 1902-1912, lucrări de fiziologie comparată, medicină experimentală şi toxicologie. Înaintea lui, proprietarul casei, cel puţin din 1911, a fost colegul lui de la Facultate, medicul Ion Nanu-Muscel (1862-1938). O stradă din Bucureşti îi poartă numele.

Anul trecut, într-un ziar care, în suplimentul săptămînal, publica “portretele” unor case istorice, am văzut fotografia imobilului din Piaţa Romană, nr. 7, cu o prezentare entuziastă. Acum înţeleg că, de fapt, era reclama pentru vînzare. Una după alta, casele de această vîrstă sînt atacate, ca la un bombardament. Direcţia “de cultură”, care, de fiecare dată, îi satisface pe solicitanţi, ar trebui să se cheme Direcţia demolărilor. În afară de biserici, oricum refăcute toate, nu mai există în capitală clădiri mai vechi decît vremea Unirii, ba chiar, ca aspect exterior, epoca Independenţei. Din cauza acestei epidemii mortale pe care a provocat-o specula de terenuri în centrul oraşului, n-o să mai rămînă nici generaţia aceea de case de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Aceste ravagii le face ignoranţa unor oameni cărora nu le-a spus nimeni să preţuiască trecutul şi care, ori urmăresc pur şi simplu cîştigul, ori sînt nerăbdători să imite mode străine. Adică, în loc să aibă mîndria de a se instala în case de nobilă tradiţie, îşi doresc sticlă şi beton, aceşti cititori ai revistelor cu hîrtie lucioasă, din care au învăţat cum să se îmbrace şi să blindeze ferestrele cu termopan.»«

***

© Alexandru Dan Mitache • 2009