Practica acordării locuinţelor gratuite “specialiştilor de înaltă calificare” este una de sorginte sovietică, şi avea la origine  drept scop rusificarea populaţiei băştinaşe prin colonizarea teritoriului minuscul al Moldovei sovietice ori al altor ţări ocupate de Moscova cu colonişti din imensul imperiu ruso-sovietic. În acelaşi timp, moldovenii erau ademeniţi cu promisiuni de câştiguri uriaşe în teritoriile depopulate ale Rusiei sau Kazahstanului, unde trebuiau să taie păduri la o temperatură a aerului de 50 de grade cu minus, sau să desţelenească pământ la aceeasi temperatrură, doar că cu semnul plus.

Tradiţia s-a păstrat până acum. Totuşi, am înţeles că unele categorii profesionale au pierdut, odată cu înscăunarea noii guvernări, dreptul la locuinţe gratuite, în speţă cele din organele de forţă. Aş fi curios să aflu care sunt restul privilegiaţilor pentru că, în opinia mea, statul comite o nedreptate imensă acordând gratuităţi unora, şi nu de oricare, să zicem o indemnizaţie unică de câteva sute sau mii de lei, ci de ordinul sutelor de mii de lei. De ce restul populaţiei trebuie să muncească din greu pentru câteva sute ori mii de indivizi, ca să-i împroprietărească cu apartamente care sunt un proiect de vis, ceva de domeniul fantasticului pentru un cetăţean obişnuit. Meseriile de procuror, poliţist, judecător şi nu numai sunt meserii ca oricare altele. Adică angajaţii din ramurile cu pricina primesc un salariu contra unei prestaţii. Nimic mai mult. Atunci de ce statul ar admite discriminarea pozitivă a unora în dauna altora, mai ales că e vorba de sume uriaşe?

Sper că noua guvernare va anula cât mai multe privilegii nejustificate, mai ales ce ţin de acordarea locuinţelor gratuite, care sunt folosite pe post de armă politică, şi că statul moldav va redeveni unul normal, renunţând la numeroasele categorii privilegiate care parazitează pe spatele majorităţii angajaţilor.

Nu cred că România e suficient de puternică, în cazul unei eventuale uniri, să asimileze RM – un conglomerat de minorităţi naţionale extrem de românofobe, unde şi majoritatea românofonă a fost educată în spirit antiromânesc. S-ar putea ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat RM să fie mai degrabă rusificată sau “înghţită” de Ucraina, care are cea mai numeroasă minoritate naţională aici, şi care este în imediata apropiere a RM. Paradoxal, dar în ultimii ani, după proclamarea independenţei, procesul de rusificare a luat amploare. Băştinaşii sunt pătura cea mai săracă şi mai prost instruită, care populează satele medievale, economia fiind concentrată în mâinile minoritarilor, mai ales că se ştie cum au fost făcute privatizările acum 20 de ani şi în mâinile cui se aflau atunci (ca şi acum) pârghiile politice, economice şi administrative.

Procesul asimilării ar putea fi grăbit dacă acceptăm să coabităm cu Transnistria, o regiune irecuperabilă în opinia mea, care s-ar putea extinde ca un cancer pe întreg teritoriul RM, aici mai existând enclave asemănătoare cum ar fi oraşul Bălţi. Poate de aceea, noua conducere ar trebui să scape de balastul numit Transnistria (cu excepţia Bender-ului) şi să instituie hotare pe Nistru de genul Zidului Chinezesc. Este adevărat că problema nu ar dispărea odată cu tăierea abcesului transistrean, rusificarea şi ucrainizarea (şi găgăuzificarea, de ce nu) continuând din interiorul teritoriului unde băştinaşii sunt majoritari şi numai buni de aculturalizat.

Rongleza (sau romgleza) este struţo-cămila limbii române, în tranziţia de la ea însăşi spre ea însăşi. Adică stadiul intermediar dintre două momente evolutive ale limbii române.

Fenomenul nu e nici nou, nici îngrijorător. Ba e chiar puţin derizoriu, dacă e să-l comparăm cu agresiunea mai mult sau mai puţin programată la care a fost supusă, de la formarea ei încoace, “limba vechilor Cazanii”. În ţările Române această agresiune s-a manifestat încă de pe vremea fanarioţilor, când toate instituţiile, cu limbajul aferent, aveau denumiri greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor cuvinte noi şi a unor forme flexionare ale verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit, afurisit, chivernisit), nimic n-a tulburat identitatea limbii române în bazele ei latine.

Maghiarizare, rusificare şi efecte perverse

A urmat “importul” masiv de limbă franceză şi toată lumea bună a început să vorbească pe nas, după moda franceză, adusă de la Paris de “ai noştri tineri”. Vasile Alecsandri s-a amuzat copios pe seama acestui mimetism ridicol, care i-a inspirat, în celebrele “Chiriţe”, radiografia înaltei societăţi a vremii. În scurtă vreme Bucureştiul a devenit “micul Paris” şi a rămas aşa până la ocupaţia rusească din 1947. Limba română a devenit mai flexibilă, mai nuanţată, căpătând, paradoxal, un plus de identitate. În paralel, în Transilvania, autorităţile austro-ungare au încercat deznaţionalizarea populaţiei româneşti, prin maghiarizarea numelor şi “exmatricularea” limbii materne din instituţii. N-au reuşit decât să-i înveţe ungureşte pe români (ceea ce a fost un câştig cultural), limba autohtonă rămânând aceeaşi, cu unele îmbogăţiri lexicale. Iar în Rusia ţaristă, în anul 1867 – anul în care diplomatul american Gheorghe Pomuţ (sic! – era român din Transilvania) îl convingea pe ţarul Alexandru al II-lea să vândă Alaska Statelor Unite – limba română era interzisă, prin lege, în toate şcolile din Basarabia. Toate aceste agresiuni împotriva identităţii naţionale au dus la… marea Unire de la 1918. Şi maghiarizarea, şi rusificarea forţată s-au soldat, deci, cu “efecte perverse”.

Execuţie forţată

După al doilea război mondial, Uniunea Sovietică nu s-a mai mulţumit cu eliminarea limbii române din instituţii, a trecut direct la “execuţie”, mutând populaţia românească în Siberia sau în alte regiuni ale imperiului şi aducând în locul ei grupuri rusofone. Pe termen scurt, această rusificare brutală pare să fi avut succes, cel puţin în Bucovina sovietică, unde populaţia românească a devenit minoritară. Pe termen lung urmările sunt totuşi imprevizibile, căci e greu de controlat unde poate duce diseminarea, chiar în eşantioane mici, pe un vast teritoriu, a unei limbi viguroase şi longevive.

“Viol” sau internaţionalizare?

Şi acum să ne întoarcem la bolovanul de sare care omoară copilul, ca să folosim analogia cu “Povestea prostiei omeneşti” a lui Creangă. Bolovanul de sare este, în cazul de faţă, limba engleză (agresorul), iar copilul e limba română (victima). Adică, vezi Doamne, legiunile lexicale ale limbii engleze ne-au înconjurat din toate părţile, iar biata limbă română se predă fără luptă, ba chiar se lasă violată de cuceritori. La o analiză lucidă a fenomenului, constatăm că e vorba de al patrulea val de internaţionalizare a comunicării verbale. Primul s-a manifestat prin expansiunea limbii latine, pe vremea Imperiului Roman, apoi a limbilor spaniolă şi portugheză, pe vremea Conquistei din Lumea Nouă (secolele XV-XVI) apoi a limbii franceze în Europa, în secolele XVIII-XIX. Conjunctura istorică a făcut ca astăzi să dea tonul, în comunicarea verbală, limba engleză, propagată în lume prin filiera americană. Principalul purtător al acestei “expansiuni” este limbajul IT.

Ronglezii şi puriştii

“Bolovanul de sare” a împărţit lumea lingviştilor şi a suporterilor în două tabere: cosmopoliţii şi puriştii, primii fiind de partea “bolovanului”, ceilalţi susţinând cauza “copilului”. Şi unii, şi alţii, îşi merită cu prisosinţă proverbul românesc cu câinele care moare de drum lung… Excesul de conservatorism, ca şi cel de cosmopolitism anglofil dau naştere la parodii lingvistice. Una dintre ele este struţo-cămila de care vorbeam la început: rongleza. Ca şi francofilia de pe vremea lui Alecsandri (vezi lingurision şi furculision), rongleza e un produs semidoct al celor care nu cunosc suficient nici limba română, nici limba engleză. Să le fie de bine, căci “ronglezii”nu constituie un motiv de îngrijorare, oricât s-ar chinui să ne convingă de acest lucru puriştii. În frunte cu domnul Pruteanu, vajnicii scutieri ai limbii române s-au gândit să voteze în Parlament o lege de consevare a terminologiei, la fel de ridicolă ca şi limba rongleză. De la această lege până la puriştii Şcolii Ardelene, cu ale lor gât-legău (cravată), nas-ştergău (batistă) şi de-perete-frecătoriu (chibrit), nu mai era decât un pas. Care, din fericire, nu s-a făcut. Între timp, Academia Română a găsit o soluţie “salvatoare”: a editat o nouă gramatică a limbii române, în care “nici un” şi “nici o” se scriu împreunat.

O strategie fără obiect

Există două strategii de luptă împotriva poluării limbii române: prin declaraţie de război, sau prin asimilarea toxinelor. Am semnalat, în această scurtă analiză, ambele aspecte. Subliniem, încă o dată, că termenul “poluare” nu prea are acoperire în acest context, din cel puţin două motive: în primul rând pentru că limba unui popor nu trăieşte într-un mediu virtual sau aseptic; în al doilea rând nu e corect să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ceea ce este străin unei limbi şi exercită, într-un fel sau altul, presiuni asupra ei. Deci, dacă e să reluăm problema poluării lingvistice, e bine s-o facem sub rezerva că vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine şi prin deschiderea pe care o are spre acestea. Limba română este un exemplu redutabil de vitalitate fiind, poate, componenta cea mai rezistentă a identităţii noastre ca naţie. Şi asta nu ţine nici de nivelul intelectual, nici de cei şapte ani de acasă, nici de conştiinţa naţională. E un fenomen uimitor, dar spontan şi natural ca respiraţia.

Miron Manega – JURNALUL NATIONAL, 31.03.2006

Exact cu patru luni în urmă, în data de 13 martie 2009, am părăsit, pentru prima oară în această viaţă, spaţiul ţării în care m-am născut. Am făcut-o împreună cu o delegaţie dorohoiană, ajungând – şi în aceasta constă tragedia istoriei – într-o regiune care altădată făcea parte din judeţul Dorohoi: este vorba de binecunoscutul ţinut al Herţei, de mai bine de jumătate de secol în componenţa Ucrainei, situat la câţiva kilometri nord de Dorohoi (maxim 10 minute de mers cu automobilul, din Dorohoi, deci chiar imediat după vama Racovăţ). Pretextul întregii acţiuni l-a constituit aniversarea – la iniţiativa românilor din Ucraina – a lui Gheorghe Asachi, a cărui casă natală se află chiar în Herţa. De asemeni, Fundaţia Raională “Gheorghe Asachi” din Herţa ne-a invitat, cu acelaşi prilej, în localitatea vecină, Târnauca, la o expoziţie în memoria marelui pictor român Arthur Verona, a cărui casă se află, şi ea, tot în Herţa!

Aşadar, pretextul întâlnirii, de peste spaţiu şi timp, l-a constituit chiar istoria românilor. Istoria unor locuri care nu au fost niciodată înstrăinate, de patria-mamă România, până la retragerea trupelor române din calea celor ruseşti, în 1944! Aceasta este, de fapt, lecţia dureroasă a istoriei: oricând poţi să-ţi pierzi drepturile cu care te-ai născut, chiar pe propriu-ţi pământ şi al strămoşilor tăi! Eu unul, ca ins ce m-am născut şi locuiesc în extremitatea nordică a României, nu am cum să nu fiu sensibil în faţa acestui gând (şi cred că aş fi chiar dacă aş trăi în capătul celalt de ţară!): dacă pârghiile istoriei ne-ar înstrăina, prin absurd, de vestul european (fapt cât se poate de plauzibil, să recunoaştem!), atunci, în virtutea blestematei inerţii care ne-a guvernat mai tot timpul istoria, am intra, iarăşi, în sfera de influenţă rusească, din punct de vedere geo-politic, iar posibilitatea de a ne pierde drepturile, locuind în continuare pe aceste pământuri, ar deveni cât se poate de reală! Iar asta ar constitui culmea dezastrului, pentru români, căci, în acest caz, nu doar meleagurile lui Asachi şi Verona ar intra în componenţa altui stat, ci acelea ale lui Enescu, Eminescu, Iorga şi Luchian! Aşa ceva chiar că ar fi de nepermis! Posibilitatea este, din nefericire, cât se poate de reală, binecunoscut fiind imperialismul rusesc, care are în plan, printre altele, reconstituirea Moldovei vechi, a lui Ştefan cel Mare, o Moldovă aservită, bineînţeles, Rusiei ! Că nu-i pasă defel, Rusiei, de Moldova, e la fel de evident precum e evident că nu-i pasă, defel, de români. Dimpotrivă, dintotdeauna s-a împiedicat, de noi, ca de o oază latină, cum suntem, înconjurată de o “mare” slavă, în tendinţele sale expansioniste, spre vestul european. Totul nu e decât un pretext în vederea acţiunilor subversive, ale Rusiei, de a subjuga întreaga Europă, proiect la care nu va renunţa niciodată! Iar timpul va lucra pentru sau împotriva acestui proiect – şi, din nefericire, destinul nostru nu stă, iarăşi (ca de atâtea ori în trecutul nostru), în mâna noastră, ci în Mâna Occidentului! Să dea Domnul, aşadar, ca Occidentunl să nu sufere de prea multe crize, astfel încât bruma de protecţie, de care beneficiem astăzi, din partea lui, să se perpetueze! Am putea, astfel, pentru prima dată în istoria noastră, să avem parte de o perioadă mai lungă de linişte, în care să ne mai limpezim şi noi, un pic ! Nu de alta, dar avem puzderie de probleme ce necesită, imperios, rezolvare…

Dar să revin la subiectul propus. Românii din Ucraina s-au trezit, peste noapte, locuitori ai altui stat. De fapt, locuitori ai unui conglomerat de state: URSS. Ulterior, după destrămarea acestuia, s-au trezit în componenţa Ucrainei, dat fiind că Stalin a tăiat câteva “felii” din fosta Moldovă a lui Ştefan cel Mare, alipindu-le Ucrainei. Printre ele, şi ţinutul Herţei… Iată un pasaj din Encliclopedia liberă Wikipedia: “Reintrat în componenţa României în perioada 1941-1944, oraşul a fost aproape complet distrus în primele zile de război. Ţinutul Herţa a fost reocupat de către URSS în aprilie 1944 şi integrat în componenţa RSS Ucrainene. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menţionat ca <frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940>, URSS-ul a refuzat să restituie României Ţinutul Herţa”. Cât de dureroasă trebuie să fi fost această  palmă a istoriei, pentru românii din regiunea Herţa, este greu, pentru noi, cei din ţară, să ne imaginăm. Să fii obligat, peste noapte, să înveţi o altă limbă (nu mai puteai vorbi limba română, pe pământul strămoşilor!), să crezi, peste noapte, în alte valori (cele creştine, în nici un caz!), să intonezi un alt imn, să-ţi creşti şi să-ţi educi copiii, la şcoală, într-o altă limbă (care nici măcar nu e din familia limbilor latine!) şi să le mai şi otrăveşti, creierele, cu ideologia marxist-leninistă, rusească, asta este încă prea puţin, din câte au păţit românii părăsiţi de ţară! Ca să nu mai punem la socoteală deportările, deznaţionalizare, intimidările, aducerea de populaţie alogenă, în teritoriile româneşti, pentru a schima procentul majorităţii (Cernăuţiul, de pildă, nu mai este, astăzi, deloc, un oraş românesc!), toate au constiuit palme dureroase, suportate (iar asta este şi mai dureros!) în tăcere, de către români!!! Cum au anume au evoluat lucrurile, în mai bine de junmătate de veac de batjocură, putem constata, cu proprii ochi, cu propria minte, vizitând, astăzi, regiunile româneşti din Ucraina.

Ca individ care am călcat pentru prima oară, în regiune, pot spune că peisajul este cu totul şi cu totul şocant: ai impresia că te reîntorci în timp, în “eroica” şi “glorioasa” epocă comunistă!!! Iar asta o spun în calitate de martor (tânăr) al acelei epoci. Clădirile arată jalnic, exact ca în ghetourile comuniste, inscripţiile sunt pretutindeni (99%) în limba ucraineană (alfabetul chirilic!), oamenii sunt îmbrăcaţi sărăcăcios (nici vorbă de gustul pentru modă, pentru o estetică minimală, precum la noi), singurele automobile pe care le-am văzut erau de fabricaţie rusească (şi alea prăpădite!) iar în clădirile oficiale, pe pereţi, este atârnat tabloul preşedintelui Ucrainei, Victor Juscenko !!! Exact precum odinioară atârnau, la noi, tablourile lui Nicolae Ceuşescu ! Mărturisesc, această panoramă a fost cea mai şocantă, dintre toate!!! În ce ţară am ajuns??? m-am întrebat. În continuare, fresca pe care pot să o descriu este jalnică: românilor din Ucraina le era frică să vorbească în limba lor – se uitau bine, în stânga şi în dreapta, înainte de a o face, nu care cumva să fie, prin preajmă, vreun oficial ucrainean; atunci când i-am întrebat de ce, în faţa casei natale a lui Gheorghe Asachi (dacă tot ne-au solicitat venirea, pentru a-l omagia împreună!), nu există li o inscripţie în limba română (în grafia latină), ne-au răspuns că, deşi, din punct de vedere legal, ar putea să monteze o asemenea inscripţie, din punct de vedere practic, este cu neputinţă; etc. Încet-încet, au prins, totuşi, curaj (unii dintre ei) şi au început a grăi româneşte, apropiindu-se de noi – fericiţii care nu a trebuit să rezistăm rusificării (sau am făcut-o, în primele decenii comuniste, dar la un alt nivel). După depunerea coroanelor de flori, la statuia lui Gheorghe Asachi din Herţa, ne-am deplasat în localitatea vecină, Târnauca, unde am asistat (într-o sală neîncălzită, deci într-un ger teribil, care nu poate fi perceput din vizionarea filmelor de mai jos!) la un spectacol de poezie şi cântec, susţinut de localnici, în limba română, bineînţeles, invitaţi fiind apoi la o masă comună, în incinta şcolii “Vasile Bogrea” din Târnauca. Filmul evenimentelor nu are rost să-l descriu, în amănunt, el poate fi desluşit prin vizionarea secvenţelor video ce urmează. Atât mai vreau să subliniez: dincolo de caracterul patriotic al discursurilor rostite, cu totul şi cu totul impresionantă este, pentru mine, muzica românilor din regiunea Herţei. Melodiile interpretate au o tristeţe resemnată, dulce, transfigurată, dorul de ţară, dragostea faţă de limbă şi faţă de plaiul natal se resimt cu durere şi cu bucurie, în acelaşi timp! Au o putere care aproape îl hipnotizează pe cel care are răbdarea să le reasculte de mai multe ori, dat fiind că acomodarea cu stilul muzical poate fi ceva mai lentă (se resimte, zic eu, uşoara influenţă slavă). Versurile, ce să mai spun! Îmi aduc aminte de patriotismul asumat ca o cruce, al lui Grigore Vieru. Iar autoarea cântecelor, cea care a şi prezentat întregul spectacol – Eugenia Cimborovici Teodoreanu – compozitoare celebră, în Ucraina şi Republica Moldova, persecutată în trecut, de regim, pentru românismul ei (are şi sechele de ordin fizic, din acest motiv) este un suflet mai mare decât o ţară!

Respectând ordinea faptelor, vă avertizez că secvenţele muzicale sunt înspre final. Mai întâi, momentul depunerii de flori, la statuia lui Gheorghe Asachi din Herţa:

A urmat o scurtă evocare a marilor români Gheorghe Asachi şi Arthur Verona, în holul Căminului Cultural din Târnauca:

Apoi, cuvântul Consulului interimar al României, la Cernăuţi (pe atunci, Consulul nostru fusese alungat, de către autorităţile ucrainene, în România – nu ştiu dacă vă mai amintiţi de scandalul de spionaj în care a fost implicat un ucrainean; această măsură a constituit o “ripostă”, din partea autorităţilor ucrainene… Motivul: destabilizarea teritorială a Ucrainei…). Discurs în faţa unei săli pline de copii şi femei, care au stat peste două ore într-un frig groaznic (ca şi noi), în incinta Căminului Cultural din Târnauca:

Apoi, au urmat mai multe discursuri, printre care şi acela al scriitorului român din Ucraina, Simion Gociu (de la care am două cărţi):

Extrem de inimos a fost cuvântul profesorului Gică Manole, rostit în numele delegaţiei dorohoiene, pe care chiar merită să-l redau:

După rostirea câtorva alocuţiuni despre însemnătatea activităţii lui Gheorghe Asachi, a urmat momentul artistic, cu totul şi cu totul neobilnuit, prin desfăşurare şi sonoritate, pentru noi, românii din România. Mai întâi, tinerii artişti din Târnauca, interpretând melodiile compuse de Eugenia Cimborovici Teodoreanu, cea care semnează şi versurile, şi care şi interpretează, câteva piese, alături de elevele sale mai tinere:

Casa tinereţii mele

Flori cumpăraţi…

Satul meu…

Târnauca…

Un moment la fel de intens a fost urcarea, pe scena Căminului Cultural din Târnauca, a Ansamblului bărbătesc “Bujorii Volocii”, din comuna Voloca, situată lângă Cernăuţi:

Ulterior, la masă, s-au stabilit relaţii, s-au pus bazele unor viitoare colaborări, momentele fiind presărate cu destule faze picante:

Câteva fotografii surprind detalii ale unei lumi care nu ne oferă prea multe speranţe:

Un lucru pot să-l spun fără să exagerez câtuşi de puţin: când am revenit, în aceeaşi zi, pe pământ românesc, m-am simţit atât de fericit, cum m-am simţit de puţine ori, în viaţa mea! Aici, efectiv, este “acasă”, iar acum înţelegeam, prea bine, ce înseamnă “acasă”! Acasă este LIMBA, limba în care ne-am născut, limba în  care vorbim, limba în care scriem poeme, în care şoptim iubirea, în care ne rugăm, în care murim, în care suntem îngropaţi. Limba pe care o vorbim liber fără să o preţuim, prea mult, adesea, tocmai din cauza acestei libertăţi!

Binecuvântat fii, pământ al limbii române, limbă a pământului românesc! Şi binencuvântează-i, Doamne, pe românii care vieţuiesc, în afara hotarelor ţării, de decenii şi secole, tot în limba lor…!

provocatorii protestelor din 7 aprilie

Izolarea Moldovei de UE este pe deplin aplicată de strategia Rusiei. Aceasta se explică prin efectele provocărilor din 6-7 aprilie la care am fost supuşi noi, toţi moldovenii. Atât declaraţiile preşedintelui în exerciţiu, Vladimir Voronin, cât şi diplomaţii ruşi, joacă acelaşi scenariu, precum că România încearcă să “românizeze” Republica Moldova şi se opune vehement procedurii de acordare a cetăţeniilor româneşti. Aceasta explică cârdăşia pe care aceştia au avut-o anterior.

Rusia, susţinută de preşedintele Moldovei, se opune deschiderii Moldova către România şi UE. Reprezentantul permanent al Rusiei la OSCE, Anvar Azimov, consideră că România, prin acordarea cetăţeniilor româneşti, „românizează” populaţia Republicii Moldova. Nemulţumirea lui la şedinţa Consiliului Permament OSCE din Viena că România tergiversează şi semnarea Acordului transfrontalier dintre Moldova şi România, nu ne demonstrează nimic altceva decât influenţa pe care Rusia vrea să şi-o menţină asupra Moldovei. Prin declaraţia sa, Anvar Azimov a dezminţit Europa precum că simplificarea procedurii de acordare a cetăţeniei româneşti ar depăşi 1 milion de cetăţeni moldoveni care vor deţine cetăţenia României.

Doi unu pentru Rusia în faţa României

Pe de altă parte, Vladimir Voronin nu pierde nici o ocazie de a acuza România de provocări asupra statalităţii moldoveneşti şi intimidează cetăţenii români, presupuşi organizatori ai protestelor violente. „Să ne fie deschisă Europa prin intermediul României şi a paşapoartelor româneşti este o umilinţă pentru întregul poporul moldovenesc”, declară preşedintele la emisiunile telvizate finanţate de el însuşi. Acest preşedinte, care scrutine la rând a minţit poporul cu salarii şi stabilitate, şi încercând să obţină votul prin fraudarea alegerilor, face aceste declaraţii din numele întregului popor. Electoratul comunist, pensionarii şi morţii, câţiva tineri care nu cunosc alfabetul şi emigrează în Rusia pentru menţinerea existenţei, acum ne decid viitorul. În plus, Vladimir Voronin l-a convins şi pe Javier Solana în vizita sa la Chişinău, ca să facă tot posibilul să stopeze acordarea cetăţeniilor.

Liderii din UE s-au arătat îngrijoraţi că cea mai săracă ţară din spaţiul European ar invada Uniunea Europeană. În acelaşi timp, premierul român, Emil Boc a declarat la Varşovia că procedura de simplificare ar acorda 30.000 de cetăţenii, şi nu se va ajunge la milionae. Ironia sorţii moldovenilor este că remânem în continuare nişte victime ale politicilor moldo-ruseşti. Suntem astfel, împiedicaţi de către ruşi şi europeni pentru a ne redobândi cetăţenia pe care o avem de la străbunici, ceea ce şi oficialităţile româneşti au explicat.

Moldova – o patrie din eprubetă pentru comunişti

Faptul că trupele ruseşti se află în ilegalitate pe teritoriul Republicii Moldova şi clanul rusesc şi-a atribuit regiunea transnistreană, unde au fost acordate peste 30.000 de cetăţenii ruseşti, nu îl deranjează prea de mult pe Vladimir Voronin pe cât l-a deranjat decizia României. Kremlinul afirmă că oferă paşapoarte ruşilor din Transnistria din motive mai curînd umanitare decît politice, pentru a-i ajuta să nu rămână “captivi” în alte ţări după destrămarea Uniunii Sovietice. Potrivit publicaţiei americane, Washington Post, aproximativ o treime din populaţia de circa 550.000 de locuitori a Transnistriei a primit deja cetăţenie rusă. La fel şi publicaţia germană, Der Spiegel, citat de Deutsche Welle, Republica Moldova ramane “o patrie din eprubeta” doar pentru comunistii de la Chisinau care prin manipularea presei autohtone si prin fraude electorale masive, şi-au asigurat majoritatea absolută în Parlament. Deşi s-a demonstrat că cel puţin 10% din alegători au votat în mod fraudulos, rezoluţia APCE a acceptat aceste fraude şi a combătut doar violenţele din partea poliţiştilor.

O altă explicaţie care demonstrează influenţa rusească în Moldova este şi refuzul ca fostele ţări sovietice să participle la Programul Parteneriat Estic al UE. Tot ruşii au acuzat UE că vrea acest parteneriat cu şase foste republici sovietice pentru a-şi extinde “sfera de influenţă” în detrimentul Rusiei, propunând mai ales Belarusului, aliat al Moscovei să intre în acest parteneriat.

Prin acest parteneriat, UE îşi doreşte să promoveze instituţiile democratice, să faciliteze schimbul de vize cu UE şi să contribuie la stabilitate în Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Ce fel de stabilitate îşi doreşte Rusia în aceste ţări, dacă aici tensiunile şi conflictele îngheţate contribuie la o stare haotică pentru a-şi continua planurile de supremaţie şi asuprire pentru profituri ilegale de cel puţin 600 milioane de lei pentru reconstrucţia luxoasă a parlamentului şi preşedenţiei.

Rusia cunoaşte foarte bine că o ţară democratică şi bine informată s-ar trezi la realitate şi ar gândi liber, ceea ce nu este în avantajul ei. Repetatele refuzuri ale Rusiei de a deschide uşile Moldovei către un progres ne conduce la idea că ţara de eprubetă este convenabilă atât Rusiei, cît şi liderilor politici din ţările post-sovietice. Nu este de mirare că eforturile continue ale lui Vladimir Voronin de a izola populaţia Moldovei faţă de restul lumii, propunând chiar şi interzicerea interentului, presupusă de Vladimir Ţurcanu ca metodă de “încurajare la violenţe”, demonstrează încă o dată că Moldova a fost deja vândută Rusiei.

Natalia Ghilaşcu

Se discută mult la tema rusificării Basarabiei şi a locuitorilor ei. Românii de peste Prut chiar aşa şi ne numesc: ruşi. Iar când eram student, într-un oraş din România, o tânără de acolo se lăuda colegilor ei că merge în Rusia, la Chişinău, cu o prietenă venită şi ea la studii în România. Spusele ei mă lăsase mască atunci. Acum cred că n-ar face decât să mă distreze copios, chiar dacă autorul lor este o tânără studentă de la o facultate cu profil umanist.

Într-adevăr, ruşii au reuşit să ne schimbe, să ne imprime un specific care nu este neapărat de condamnat. Dar nu pot spune că sunt rus, o dovadă în acest sens fiind şi faptul că în mediul lor simt doar disconfort şi îi receptez ca pe ceva diferit. Suntem diferiţi şi de românii de peste Prut, dar aici lipsa barierele lingvistice ar putea înlătura multe deosebiri într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Bineînţeles, e vorba de deosebirile  supărătoare, care împiedică comunicarea şi conlucrarea dintre locuitorii diferitor regiuni. Altfel, diferenţele sunt salutare, îmbogăţind un popor.

Ţin să remarc că nu numai basarabenii sunt receptaţi diferit peste Prut decât se autoidentifică ei în realitate. Aflându-mă la Cluj, într-un spital, vecinii mei de salon discutau cum cei din restul ţării îi numesc unguri sau, pare-mi-se, bozgori.  La remarca mea că şi basarabenilor le este aplicat acelaşi tratament, inclusiv de ardelenii sau maramureşenii bozgori, ei mi-au replicat: “Da măi, însă pe voi au reuşit să vă rusifice, aţi stat atât sub ocupaţie…”. M-a mirat că nici măcar nu-şi pusese problema că putem comunica fără traducător. Dar nu le purtam pică pentru că, în rest, ne înţelegeam perfect. Aveau şi ei un fix că lucrurile stau într-un fel anume, o prejudecată care le făcea viaţa mai comprehensibilă şi mai uşoară, dar care nu-i dezumaniza, şi de aceea nu aveam chef să insist pentru a le schimba optica…