Sendung vom 12. November 2009

Grundsätzlich neigen wir zur Nüchternheit. Dasselbe erwarten wir auch vom SF. Die allabendliche Sendung, dieser zwanghafte Versuch helvetische Steifheit als knackiges oder schwülstiges Infotainment-Paket an die schweizerischen «Hüüsholt» zu schicken, könnte von uns aus wie ein Kommandorapport aufgebaut sein (nachts, im Regen). Offenbar definiert der vormals bärtige Urs Leutert, den man auch ohne Bart dem Publikum nicht mehr vorführen darf (das SF ist offiziell keine freakshow), die Zielgruppe des immerhin einzigen Schweizer Landessenders so, dass genau diejenigen Zuschauer aussen vor bleiben müssen, die die urtümlich schweizerische Eigenart der Unaufgeregtheit auch dann noch kultivieren, wenn Rainer H.M. vor lauter Zappelphilippigkeit kaum noch stillzuhalten vermag (er versucht es natürlich, worauf sich seine Miene derart verfinstert, dass man unweigerlich an «Armaggedon» denken muss).

Ein Sieg ist ein Sieg ist ein Sieg. Punktum.

Wir leugnen nicht, dass nebst der reinen Resultateorientiertheit gerade in einer Sendung mit einem Anfang und einem Ende auch narrative Elemente einen Platz haben müssen (1977 hätte die Sendung den Charme eines DDR-Grenzpostens verströmt: Die TV-Legende Max Wolf mit einer Standardhornbrille aus dem Zeughaus verliest hinter einem spanplattenbraunen Pult die Resultate; «an der U17-WM in Nigeria schlägt die Schweiz im Halbfinal Kolumbien mit 4:0. Die Schweiz steht somit im Final. – Fechten: …») Auch wenn wir aufs hervorragendenste damit bedient wären, verstehen wir den Versuch, die Emotionalität, die einem Sportanlass per se innewohnt, darzustellen. Man mag nun kalauern, dass viele Wege nach Rom führen, und während die einen sie metaphorisch mit «Hamlet unter dem Kirschbaum» explizieren, greift das SF rein gewohnheitsmässig zur musikalischen Unterlegung. Verströmt die geflügelte Metaphorik den antiken und untrübbaren Glanz der Originalität, wirkt Letzteres oft nur noch platt (das liegt weniger am Sound/Image-Compositing als vielmehr an der Sterotypie am Leutschenbach: Bei Freestylesportarten greift das SF zur Stromgitarre, bei grossen Siegen zu Hymnischem, bei Rücktritten oder schmerzlichen Niederlagen zu irgendeinem Time-to-say-goodbye-Verschnitt).

Gestern war nun endlich wieder mal so ein Tag, und dem SF fiel nicht mehr ein, als zum Sendeschluss Aufnahmen der jubelnden Spieler der U17-Nati mit der Filmmusik aus Ridley Scotts «Gladiator» zu unterlegen.

Was geschähe mit Urs Leutert, träfe er in der Arena auf ihn?

Das alles wäre nicht mehr als gähnende Gewohnheit, hätte nicht gleichzeitig das Bakom verlautet, alle (genau: alle!) müssten TV-Gebühren zahlen, speziell diejenigen, die gar keinen TV besitzen (oder die Sendungen wie wir bei unserer Freundin Wilmaa schauen). Abgesehen davon, dass die tumben Riesen Bakom und Uvek mit ihren Hohlköpfen den Verstaatlichungsunsinn langsam aber sicher in Kölliken neben der Autobahn deponieren könnten, fragten wir uns, ob das SF eigentlich selber auch Gebühren bezahlt und Rechte einholt, bevor es den Soundtrack von «Gladiator» einfach so benutzt. Uns mit Billag-Werbung zu drohen, Gebühren für «Happy Day» und «G+G» zwangsmässig einzuziehen, ist das eine. Das andere, Urheber von verwendeter Musik auch zu entschädigen. Wir können uns, aller Einbildungskraft zum Trotz, nicht vorstellen, dass Hans Zimmer je einen roten Rappen für den gestrigen Beitrag erhält. Hans Zimmer? Hans Zimmer, Komponist: «Black Hawk Down». «Gladiator». «Madagascar». «Pirates of the Carribean». «Aramageddon». Bei Fragen, kann sich Urs Leuter hier melden: hans.zimmer@hollywood.com.

P.S.Worin besteht der Unterschied zwischen der Produktion des Schweizer Fernsehens mit Rainer H.M. von gestern abend und der zweiten und dritten Senderkette der SRG (TSR und TSI)? Beim zweiten und dritten braucht es keine Fremdsprachenkenntnisse. (L.T.)

Por Vinícius Pereira Reis Barbosa

Assim como toda via de entretenimento, um filme é marcado por esse despertar de emoções, esse convite à degustação de uma bela história e conseguintemente de uma obra de arte. Por essa razão, valorizo muito um filme que num todo vá me deixar “empolgado”, empolgado por descobrir outras formas de apreciarmos o mundo em que nós vivemos, as pessoas que nos são caras, as que não são e até mesmo os nossos próprios sentimentos, afinal à medida que conhecemos outras pessoas, personagens, heróis e bandidos, nós mesmos nos conhecemos melhor.

Seguramente eu posso dizer que em muitos filmes eu encontro o que procuro, respeitando a idéia original do roteirista e sempre prestando atenção na qualidade do elenco, acerca de termos condizentes com a personificação do personagem da história no ator escolhido nas mais adversas cenas: as emocionantes, comoventes, frenéticas, engraçadas, amedrontadoras, etc.

Por isso, dentre os tantos filmes que eu tinha em mente, escolhi este que, acompanhado é claro de um ótimo elenco (“equipado” com Russell Crowe, Ed Harris, Jennifer Connelly e Paul Bettany, os quais para mim são ótimos atores. Russel Crowe, por exemplo, está impecável exercendo um papel diferenciado), conseguiu me tocar e até mesmo me comover com a sua idéia, história e incrível sutileza e simplicidade.

Em suma, Uma mente brilhante (A Beautiful Mind, Ron Howard), conta a história de um estudante chamado John Nash, que por causa da sua “inconsistência” com a sociedade não consegue se relacionar com as pessoas comuns à sua rotina, o que dificulta e muito a sua vida na faculdade e também na elaboração das suas idéias. À medida que os anos da sua vida se passavam ele ia procurando resolver tanto os problemas envolvidos pelo seu conhecimento assaz avançado de matemática, quanto os problemas condizentes com a sua vida social.

Em meio a essa trama descobrem que durante a sua juventude, John foi acometido de esquizofrenia e junto a isso o enredo nos mostra o quanto que ele se “iludiu” durante boa parte da sua vida profissional. A partir desse ponto o filme esbanja a sua melhor qualidade, que é quando o nosso John começa a encarar as dificuldades do seu tratamento que agora tomam proporções muito maiores, sua carreira, seus estudos e sua vida familiar.

Num todo, o filme se mostra como uma verdadeira história de superação pelo fato de Nash não resignar a sua capacidade intelectual sujeitando esta a sua enfermidade, junto a isso a conseqüente convivência eterna com as pessoas que são frutos recorrentes da sua peculiar imaginação, superando as barreiras do estresse e da loucura na sua vida e família. Aliado a esta idéia o filme também possui um caráter de romance com um toque dramático que é demonstrado brilhantemente na vida deste homem, mostrando também ao espectador o nível que pode alcançar o amor na vida de um casal, completamente desinteressado e puro, quando o mesmo é colocado à prova.

Além disso, nas cenas decorrentes, temos o valor de uma verdadeira amizade também desprovida de interesses, de uma mão que ajuda, de uma comunidade que acolhe, por fim, da demonstração da tamanha importância e significado que passam a existir na vida desse matemático com o apoio daquelas pessoas que ele menos imaginaria serem suas amigas, e esse também é um ponto muito interessante, pois nos mostra que por mais diferentes que sejamos, nós não vivemos isolados do mundo, e isso vale tanto para o “mundo” quanto para nós. E que com o nosso esforço pessoal poderemos ser pessoas realmente felizes, notáveis e reconhecidas na sociedade.

Para concluir, este filme é para quem gosta de se emocionar, para quem gosta de viver novas possibilidades, e indico para aqueles que, é claro, admiram a matemática, assim como aquelas pessoas que ainda não conseguiram se encontrar no meio em que vivem, por achar que todos são iguais e diferentes deles mesmos.

Cinematografia e un domeniu in care se fac experimente care mai de care. Unele reusesc, altele dau gres lamentabil. Un film standard, care sa n-aiba nimic inovativ, dar care sa te intretina, e surprinzator de greu de gasit in ziua de astazi.

State of Play este o astfel de dovada de maturitate. E de si cu oameni care au mai facut filme, sunt profesionisti si stiu cum sta treaba. Secretara unui politician (Ben Affleck) implicat in analiza afacerilor cu armament si mercenariat este omorata, iar indureratul congresman apeleaza la un amic, jurnalist de investigatie (Russel Crowe), cu care a avut de impartit si bune si rele. Alte doua crime sunt in peisaj, itele se complica, ziaristului i se alatura o colega, infipta si ambitioasa (Rachel MacAdams), si are de infruntat conspiratii si exigentele editoriale ale publicatiei unde lucreaza.

Dintre interpreti, Russel Crowe iese cel mai mult in evidenta; supraponderal, de te miri cum de-a putut fi Maximus in Gladiator, a facut ce ar face orice om cu scaun la cap – a scos de la naftalina rolul bunicel de investigator dezordonat in viata personala, dar energic, perseverent si etic din American Gangster, l-a periat, i-a mai cusut o grimasa pe ici, pe colo si si-a facut treaba cu el. Restul distributiei, cu o exceptie, tine pasul.

Acea exceptie este Helen Mirren si rolul ei de redactorita-sefa onesta, dar sub presiuni din diverse parti, care, ba il iubeste, ba il besteleste pe Russel Crowe. Numai ca oscarizata din The Queen e prea doamna si are un accent prea britanic, ca sa fie credibila cand il da in mortii lui pe reporterul cel smecher.

Nu stiu daca regizorul Kevin Mcdonald are studii de arta cinematografica; daca da, sigur a stat in prima banca, si-a luat notite constiincios si a facut lucrarile de seminar la cursuri precum Tehnici narative in specia thriller-ului, Introducere in suspans, Coerenta binomului montaj-scenariu sau Dozarea optima a rasturnarilor de situatie.

Ja då har jag varit och handlat lite igen, med mig hem fick jag dessa tre filmer

Seraphim Falls

Köp: 49.-

En otroligt oväntad film, hur levande är eg Western genren idag? För några år sedan kom det i alla fall ett par filmer som försökte väcka genren till liv igen, den ena: 3:10 to Yuma (Remake på gammal klassiker som jag inte har sett, i alla fall inte vad jag minns) med bla. Russell Crowe & Christian Bale. Den filmen är helt ok, men saknade lite vad denna filmen har en hel del av. Nämligen den klassiska western känslan. Seraphim Falls är för den oinbjudne kanske lite seg och enkel. Men det är just vad som gör den så bra, hela inledningsscenen där dialog nästintill helt saknas känns som en enda lång hyllning till alla gamla klassiska spagetti western’s. Hursomhelst, katt & råtta film med bra skådisar (Pierce Brosnan &  Liam Neeson).

SERAPHIM FALLS: 8/10

Ett högt betyg kanske, men det mycket på grund av att den har just den lilla magin som finns i många av de klassiska westernfilmerna.

The Perfect Storm

Köp: 49.-

Ja, vad skall man säga? En typisk söndagsrulle, sådär lagom att ögna igenom till en pizza framför projektorn. I alla fall var det så jag tänkte när jag såg den i butiken och visst är det så, denna filmen är absolut ingen full-pott MEN den har en viss charm och duger att se på när man sett igenom allt det “nya” och vill titta lite annan film ibland. Ganska bra foto vill jag minnas i denna så skall bli intressant att se om den på projektorn, allt blir så mycket bättre när det är stort “that´s what she said” men när det gäller storlek på bild är jag ägnad att hålla med.

The Perfect Storm: 6/10

Vill gärna minnas mer om denna filmen, men har bara sett den nån gång när den var ny & ja och ny var den för snart 10 år sedan.

Kung Fu Hustle

Köp: 99.-

Shaolin Soccer´s våldsamma kusin kanske man kan kalla den här filmen, även om den personligen inte alls är i närheten av Stephen Chow´s fotbolls-ninja-film. Men helt klart sevärd, om man nu gillar asiatisk humor överdriven in i det extrema dvs, och det gör vi…. eller hur?

Kung Fu Hustle: 7/10

Att den däremot blev så hypad i svensk media förstår jag inte.  Aftonbladet gav den 4st +, men å andra sidan hur de betygsätter saker har jag slutat fundera på långt innan den här filmen kom ut, så det var ingen skräll, men etablerade personer som tex Nils-Petter Sundgren som gav den 4/5 eller alltid lika förvirrade SvD som gav den full pott? Alla vet ju, att asiens bästa parodi på Kung-Fu film heter Arahan och kommer från Syd-Korea, hehe. Kung Fu Hustle är självklart sevärd som sagt, men har ni inte sett Arahan än och gillade denna filmen, gör er själva en tjänst och försök få tag på den också.

A chi non é mai capitato di notare le somiglianze di un amico con qualche celebrità o personaggio conosciuto? A me ne hanno associati vari, tipo, 15 chili fa + sbarbato + capelli lunghi e fascia + occhiale da sole a mosca mi associavano a Lenny Kravitz (addirittura…); oppure 10 chili fa si diceva che assomigliassi a Francesco Renga (sempre a qualche cantante, che lusinga!). Ora che peso 85 Kg il personaggio a cui mi paragonano piú spesso é Armando Maradona. L’unica differenza é sta nel fatto che abbiamo 19 anni di differenza

L’immagine sopra l’ho realizzata ispirandomi a tutte quelle viste sul sito Totally Looks Like, che permette anche di realizzare le vostre immagini personali per mezzo del Look-Alike Builder, un piccolo programmino online che permette di caricare e mettere a confronto qualsiasi immagine salvata sul nostro HD o che trovate in rete (basta copiare l’url). Sono morto dalle risate quando ho visto queste immagini:

Assolutamente identico.

Ho riso mezza giornata

Ho riso tutta la giornata. Valentino é identico a un Umpa Lumpa!!!

Bellissimo. In realtà si sono ispirati proprio a Hitchcock per il personaggio.

Effettivamente...

Non conoscevo il direttore/ex-calciatore Iain Dowie, ma effettivamente è identico a Sloth dei Goonies...

Ricca, odiosa e...brutta! Almeno il fortunadrago era simpaticone...:)

Miss "Paparazzi" ha fotocopiato il look di Christina...che a sua volta chissà a chi si fosse ispirata.

Il leader dei Pearl Jam e il Gladiatore sono sempre stati fratelli.

Se ne avete voglia date un’occhiata al sito, ce ne sono centinaia. Buon divertimento!

Links:

• Totally Looks Like

The Next Old School New School subjects are…

Cinematographer Allen Moore. He’s one of Ken Burns’ trusted cameramen and has served as cinematographer on Burns’ classics The Civil War, Thomas Jefferson, The West, The National Parks. His own films are equally as amazing. The Shepherd of Berneray is an extraordinary documentary of a year in the life of a Gaelic-speaking island community in the Outer Hebrides of Scotland.

Actor Tomas Arana is also on board to appear in Old School New School. He is probably best known for the role of Quintis in Ridley Scott’s Gladiator, but his credits extend way beyond…. ER, Pearl Harbor, The Bodyguard, CSI, 24 … and a ton of work throughout Europe. The list goes on. His connection with fine artists such as Andy Warhol and the lessons he learned about creativity had me completely engaged in our chat.

Actor Tomas Arana.

And legendary photographer Herman Leonard has agreed to appear in the movie! Quincy Jones once wrote that any image a person has in mind of Jazz history is probably one of Herman Leonard’s photos. He’s photographed everyone from Louis Armstrong to Billie Holiday, Frank Sinatra, and Marlon Brando not to mention Clark Gable, Harry Truman and Albert Einstein!

Legendary photographer Herman Leonard.

Old School, New School producers Diane Leigh Davison and Steven Fischer with Herman Leonard (far left) at a gallery opening in New York City. (2009, photo by Rick Edwards)

Having chatted with him, I’ve discovered Mr. Leonard to be a terrific storyteller. He told a fascinating story of a conversation he had with Albert Einstein and Einstein’s thoughts on the creative power of improvisation. I’m looking forward to this one. Details soon.

More details to follow. Many thanks to Diane Davison for making it happen!

When “State of Play” had its run in the theaters, I stayed away for a variety of reasons.  Some of the reviews were frosty.  Also, it looked like a remake of “All the King’s Men”, with Russell Crowe and Rachel McAdams as a post-modern Woodward and Bernstein. 

Let’s skip ahead a tick.  Yes, it’s a press movie, with intrepid reporters digging in the dirt.  Yes, it’s set in Washington DC, so there are corrupt politicians and even more corrupt corporations.  Yes, Ben Affleck has a leading role.  See where I’m going here?

The individual performances are by and large solid.  Crowe does a nice job of portraying Cal McAffrey, a veteran reporter trying to dig up the real story on a shooting and a suicide.   The role also allows him to be a chubby slob throughout the movie, which I think isn’t far away from his off-camera self.  Rachel McAdams, as Della Frye, is a doe-eyed blogger that competes with McAffrey on the story.  She’s cute and feisty and she puts her character through her paces in a part that’s been played a zillion times.

Even the supporting actors put in servicable work.  Helen Mirren, Robin Wright Penn (Is she still married to Sean?  If so, is she retarded?) and Jeff Daniels do well with the relatively small roles given to them.  Particularly good is Jason Bateman, who chews up the scenery with near Shatner-like brilliance.

Two big problems.  1:  Ben Affleck.  He’s really not a strong actor at all.  Dude is just not up to the challenge of carrying his 1/3 of the movie.  Why producers still see this guy as a leading or semi-leading man is a mystery too deep for this writer to contemplate on a weekday. 

2:  The story is a Hollywood cliche-fest.  Big multinational companies in bed with government are trying to usurp the Constitution, remake America and assault civil liberties with the help of several bought and paid for politicians.  Who are the only people who can stop all that horrible stuff from happening?  Two journalists at a big city mainstream media newspaper.  No, this film is not a comedy.

In the real world, the dinosaur media gets pwned on a regular basis by Andrew Breitbart, Fox News and the blogosphere.  But “State of Play” doesn’t exist in our dimension.  Instead, it’s set in a lefty fantasy land, where only hard-nosed reporters are capable of bringing down the massive Reich wing wheels-within-wheels conspiracies that surround us here in the US of KKKA.

For good measure, the flick throws in a few more hackneyed Hollywood chestnuts just in case we haven’t figured out who we’re supposed to root for.  The big bad corporation is of course a stand-in for Blackwater.  Jeff Daniels’ character, the old slimy politician, is naturally a southern Bible-thumper.  One of the bad guys just happens to be an unstable military veteran.  After a while, the piling on of leftist pieties buries the movie in a heap of unrealistic crapola.

If you’ve got a night to kill and you’re a big Russell Crowe or Rachel McAdams fan, you might enjoy the movie.  If all you care about is seeing a couple of pro actors do their thing in a rinky-dink film, perhaps the flick won’t bore you to tears.  Those viewers who don’t want to get bogged down in liberal tripe and cliched Hollywood plots straight out of 1970’s might want to just re-watch “Gladiator” or “Wedding Crashers” instead.

EU NÃO TENHO procuração para defender o Kléber.  O que me assusta é como uma pessoa (não apenas o jogador!) pode se transformar de herói em vilão em tão pouco tempo. Os puristas que me perdoem e por favor, revejam seus conceitos.  Não existe mais aquele jogador tão identificado com um clube como havia tempos atrás. Era inimaginável um Zico jogando no Vasco. Até o Erasmo Carlos colocou isso em música, tamanha a impossibilidade. O mesmo cara que chega beijando o escudo é aquele que sai pela porta dos fundos. Brigado com tudo e com todos.

Kléber é um caso à parte. A torcida do Cruzeiro ficou maravilhada com a sua chegada triunfal. Tornou-se ídolo na maneira romântica do termo. Demonstrando raça, carisma, provocando e ironizando a torcida adversária, com gols, expulsões e todas aquelas coisas que fazem com que a torcida fique honrada em ter aquele jogador defendendo as cores do seu time.

De repente tivemos um episódio meio nebuloso na grande final da Libertadores da América no Mineirão. Há uma conversa de que os jogadores exigiram uma quantia pela conquista, o que é absolutamente justo. E a Diretoria teria afirmado que só conversaria depois do título. Não sei se  procede e testemunhas só confessarão isso ao médium depois que morrerem… O que eu vi lá no Mineirão foi o Estudiantes jogando melhor e vencendo, como sempre deve ser em uma partida que não possa terminar  empatada.

Agora, o que me deixa pálido de espanto, é imaginar que tudo isso pode ter sido orquestrado pela Grande Imprensa, de São paulo. Ou seja, jogam o factóide (Kléber em uma festa da Mancha Verde) aqui em BH e esperam pelo resultado, e que resultado maravilhoso: Torcidas Organizadas exigindo satisfação do jogador durante o treino, vaias no Mineirão, Idiotas da Objetividade esperneando nos microfones e nos jornais. Não se falou nada sobre o árbitro que visívelmente entrou em campo muito mais mal-intencionado que o pobre Kléber, que segundo alguns, nem poderia ficar na área do Fábio durante um escanteio, senão marcaria contra. E vibraria junto com os companheiros do Verdão…

Quem são os inimigos do Gladiador Kléber??? Quem quer jogá-lo na Arena para ser devorado pelos ferozes leões??? A quem interessava divulgar essa história do Kléber na festa da Mancha Verde??? Quem mudou todo o foco da torcida do Cruzeiro que ao invés de apoiar o time, embarcou em toda essa polêmica???

MAXIMUS DECIMUS MERIDIUS KLÉBERIS: Quem são os teus inimigos???

Genere: Drammatico

Regia: Kevin Macdonald

Cast: Rachel McAdams, Russel Crowe, Ben Affleck, Robin Wright Penn

Distribuzione:

Nazione: Gran Bretagna, U.S.A.

Anno: 2009

La giovane amante di un potente uomo politico viene uccisa in circostanze misteriose. Una squadra di reporters indaga sull’accaduto e con un agente della polizia cerca di scoprire il colpevole.

Die Film-Highlights dieser Woche:

- Harry Potter und der Stein der Weisen

VOX Datum: Do., 24.09 Uhrzeit: 20:14 – 23:15

- Eyes Wide Shut

Tele 5 Datum: Di., 22.09 Uhrzeit: 22:34 – 01:50
Trailer leider nur englisch!

- Gladiator

Sat 1 Datum: Do., 24.09 Uhrzeit: 20:14 – 23:30

- Wayne’s World 2

Super RTL Datum: Di., 22.09 Uhrzeit: 20:14 – 22:15
Leider kein Trailer

-

The roman based thriller, starring movie star russel crowe as maximus, has to be my favourite film of all time.

Russel Crowe plays Maximus Decimus Meridius a roman general and the main character in the film. It follows his feud with Commodus after he was made a slave by him. The character itself seems similar to the likes of spartacus, which would suggest its roman background.

Its brilliantly thought out story line and intense action scenes all help to create an immersive experience for the viewer. It was released in the year 2000 and since then has been nominated for 119 awards, winning 48 of them. Some of these include 5 academy awards, 4 bafta’s and 2 golden globes. So the film has not gone un-noticed, by any stretch of the imagination. It was directed by Ridley Scott and the soundtrack, composed by Hanz Zimmer and Lisa Gerrard, was released in 2005 as a two disc set, to appeal to the movie and music fans alike.

These accolades alone mean that the film could be worthy of being anyones favourite, this being the case with myself.

Below is a trailer which helped to create a buzz for the film which would soon become heavily appreciatied.

The budget was a hefty $103,000,000 yet in the first 2 weeks this was recouped and since then the total has risen to $457,000,000. This is a huge amount and shows that the gamble was more than worth it.

Russel crowe will be known by many mainly for his role in this, and rightly so. This film will have left a great impression on many of its viewers, no doubt including myself. So well done to Ridley Scott and the rest of the team who made a world wide masterpiece.

State of Play | Kevin McDonald, 2009

For some reason I love political thrillers. I love seeing the government get involved in something that would eventually threaten the world we live in and a seemingly ordinary person does everything in his or her power to stop this, and they eventually succeed. State of Play is no different than that, therefore I love it.

Based on a BBC mini series of the same name, except the movie takes place in Washington, the story follows a reporter whose congressman friend finds himself in trouble after the death of one of his aides. Now it is up to him and a team of reporters to find the truth and the connection between the woman and a shooting that is also being investigated.

I have not seen the miniseries so I don’t know how much was cut to fit the story into a two-hour movie. There were parts where I felt that some character development was needed, but the script is still intriguing enough. McDonald keeps things going at a nice pace, therefore it never feels like it drags.

The performances are also good. Helen Mirren, Ben Afleck, and Robin Wright Penn turn in solid performances. Russel Crowe, Rachel McAdams, and Jason Bateman give performances good enough that if the movie had come out later in the year they would have gotten some Oscar buzz.

State of Play is a carefully crafted thriller that got dismissed by its release date and the backlash that some of the actors featured seem to have. However, it deserves to be seen.

“Inzwischen hat unser Feind sehr wohl realisiert, dass er einen Kampf gegen Jungs aus der Zukunft führt und das ist ebenso brilliant, wie es bedrohlich ist. Wer so lebt wie in der Vergangenheit und sich so verhält wie in der Vergangenheit, der ist für die Jungs aus der Zukunft sehr schwer zu entdecken. Wenn man sein Handy wegwirft, keine E-Mails schreibt, alle Anweisungen von Angesicht zu Angesicht und von Hand zu Hand übermittelt, verschließt man sich vor jeglicher Technologie und verschwindet in der Menge.”

Nach dem 11. September war nichts mehr, wie es war. Menschen, die vom Terrorismus zuvor nur am Rande Notiz nahmen, realisierten plötzlich, dass er eine reale Gefahr war – und das nicht nur in Amerika. Auch Hollywood blieb von dem Wandel nicht verschont. Wurden direkt nach den Anschlägen noch schnell sich in der Produktion befindende Filme bearbeitet (beispielsweise durch Retuschierung der Zwillingstürme) oder Drehbücher umgeschrieben (Spider-Man sollte ja auch sein Netz zwischen den Türmen spannen), so erschienen mit der Zeit auch Filme, die sich direkt mit der Thematik beschäftigten. Ridley Scotts Der Mann der niemals lebte ist einer davon und zeigt den Anti-Terror-Kampf aus nächster Nähe.

“Es ist sechs Uhr morgens!”
- “Ich rette die Zivilisation, Schatz.”

Roger Ferris ist gehört einer Anti-Terror-Einheit im Nahen Osten an. Er untersteht Ed Hoffman, der vom CIA aus Langley seine Einsätze koordiniert. Als eine Kontaktaufnahme mit Einheimischen misslingt, kann Ferris noch einige Dokumente und Datenträger retten, die dem CIA auf der Suche nach dem Terroristenführer Al-Saleem weiterhelfen. Um diesem Ziel noch näher zu kommen, verbündet sich Ferris mit dem Chef des jordanischen Geheimdienstes, Hani Salaam. Als er jedoch herausfindet, dass Hoffman mit eigenen Zielen arbeitet und zusätzlich seine Freundin entführt wird, verkompliziert sich die Situation…

Der Mann, der niemals lebte zeigt dabei besonders im ersten Drittel, wie schonungslos die Geheimdienste zugehen wenn es um die Wahrung ihrer Interessen zugeht. Als ein Informant von den Terroristen entführt wird, zögert Ferris keine Sekunde und erschießt ihn. Dies zeigt ihn von seiner kaltblütigen Seite, von der im weiteren Verlauf des Films leider nicht mehr all zu viel zu sehen ist. Denn der Film, so spannend und atmosphärisch das ganze auch inszeniert ist, hat ein Problem mit seiner Hauptfigur. Leonardo DiCaprio gibt sich zwar alle Mühe, wirkt aber trotz allem zu jung für die Rolle des knallharten Undercover-CIA-Agenten, der alleine im nahen Osten gegen die Terroristen vorgeht. Gerade, wenn man dies jedoch akzeptiert hat, beginnt sein Charakter an seiner Arbeitsweise zu zweifeln, als wäre er grad eine Woche dabei. Wo vorher noch kaltblütig Informanten erschossen werden, wird plötzlich gezögert. Zu allem Überfluss will einem der Film dann auch noch erzählen dass sich dieser CIA-Agent inmitten des Konfliktes in eine Araberin verliebt, die er nur einmal im Krankenhaus gesehen hat, als sie ihm eine Spritze gegeben hat. Der Grund für diese plötzlich Romanze wird schnell klar: Um die Geschichte zu einem Abschluss zu bringen, muss diese sich natürlich entführen lassen um zum Showdown überzuleiten. Wenn etwas aufgesetzt wirkt, dann ja wohl das. Überhaupt hätte der Film gut daran getan, sich auf einen Hauptplot festzulegen. Diese gefühlte Dreigeteiltheit von Einführung, die Observation des “sicheren Hauses” bis hin zur Love Story und der dramatischen Entführung lässt ihn ein wenig wie Flickwerk aussehen.

Davon einmal abgesehen, ist Der Mann, der niemals lebte ein grundsolider Thriller mit atemberaubenden Aufnahmen und einem passenden, wenn auch etwas zurückhaltenden Score. Leider hat er hier und da seine Längen und eine teilweise etwas unglaubwürdige Story, womit man aber gut leben kann.

By Critic Jasper Pennies

Based on the 2003 autobiography by John Titor Time Travel 0, the world’s most famous time-traveler, this blockbuster film fulfills all our expectations of what a movie should be.

This summer’s best flick is billed as a “tragic love story.” I suppose the love is the love felt by John Titor for adventure and thrills!  Movies tend to get ruined when all the good scenes are used up in the trailer. Not so here!

The trailer seems like some chick flick starring Amy McAdams and Russell Crowe’s little brother or something, and then you see the opening sequence.  The director clearly knew what time-travel fans wanted when he depicted Titor hunting Tyrannosaurus Rexes with machine guns while piloting a helicopter.  It becomes quite clear, this is what Titor does for fun.

Soon the movie becomes serious. Titor is the captain of an elite band of commandos entrusted with altering history for the better. After ensuring that no more of our pre-human ancestors are gobbled up by dinosaurs, he heads off to murder Adolf Hitler. This is apparently also a lot of fun, since he goes back and does it a few more times.  I’m really curious as to why he did this. Perhaps Hitler had some dramatic impact on a different time-line we’ll never know about. Oh well.

Shortly after that, he returns to headquarters in the year 2036.  He is informed by his superiors that he’s a loose-cannon and that they’ve had it with his shenanigans.  After small talk, his Commanding Officer informs him of an anomaly in the year 2000.  He practically explodes into action, heading into the past to acquire an out of date computer and post on some message boards for a while.

The rest of the movie is standard time-travel boilerplate. You know, meeting Shakespeare, fighting in the Civil War, saving Jesus and other such predictable but spine-tingling exploits.  I know Titor exaggerated his memoirs some, but I can safely say the man was quite impressive.

Also, his wife is upset with him for some reason.

I give this movie a rating of Very Good out of Infinity Good.

Capita che d’estate si abbia ‘più tempo’, e allora si torni a fare le cose che ci piacciono di più: ad esempio, io sono tornato al mio solito regime nella visione di film, regime che nell’ultimo anno si era drasticamente ridotto a causa di mancanza di tempo ed energie dati da un impegno veramente incessante..

Fra le varie pellicole che ho visto (e in qualche caso ri-visto), alcune, anche molto diverse fra loro,  sono ambientate nel mondo del giornalismo. Allora mi va di consigliarle, spendendoci qualche riga.

‘Dite la verità’

Cominciamo con Billy Wilder (uno dei miei autori preferiti, nonché giornalista in gioventù: su questo si veda qui, dove si racconta anche di una non-intervista a Freud..). Prima pagina è una commedia con la mitica coppia Matthau-Lemmon ambientata in un mondo ormai lontano, quello dei quotidiani degli anni ‘20: ricca di massime taglienti  sui giornalisti, non perde l’occasione di far riflettere sull’etica professionale. L’asso nella manica (una sorta di remake più recente è Mad city) è un intenso dramma, dove Kirk Douglas interpreta un reporter intenzionato a non lasciarsi sfuggire lo scoop che può risollevare la sua carriera, anche a costo di crearlo lui stesso lo scoop. Il film è del 1951, ma è attualissimo. Lo ritengo un capolavoro, perciò preferisco non dilungarmi: il film ha troppo da dire già da solo. ‘Dite la verità’ è il motto che campeggia sui muri della redazione del piccolo giornale di provincia dove Douglas si ritrova suo malgrado a lavorare.

Epoche a confronto – Sinceri e spietati.

Quasi famosi di Cameron Crowe è il racconto semi-autobiografico del regista, diventato collaboratore della rivista Rolling Stone a soli 15 anni. Il giovane aspirante giornalista rock si ritrova in tour (siamo all’inizio degli anni ‘70) con una band appunto ‘quasi famosa’, dove il quasi dipende da lui, che, chiamato a scrivere la storia di copertina, dovrà raccontare un mondo affascinante ma pieno di insidie, imparando a muoversi e a non lasciarsi sopraffare dagli interessi altrui, non tanto per la sua stessa dignità, quanto per quello che è forse l’interesse più importante per un giornalista: raccontare la realtà (anche se per qualcuno è ’scomoda’). Siate sinceri e spietati.

Sbatti il mostro in prima pagina di Marco Bellocchio, è ambientato negli stessi anni, ma racconta la realtà italiana: dove non c’è differenza (purtroppo, aggiugno io) fra giornalismo e politica. Anche questo film è attualissimo, seppur ambientato nell’allora fittizio Il Giornale (siamo nel ‘72, quello fondato da Montanelli nascerà solo due anni più tardi). Il meccanismo di creazione del mostro (ah, cara antropologia.. ) per fare notizia e dirigere l’attualità politica e sociale del Paese.

Infine State of play di Kevin Macdonald. L’ho appena visto al cinema. Se ne era parlato molto all’uscita, sfruttando uno degli aspetti che in realtà nel film non è così centrale: la (presunta) contrapposizione fra giornalismo di carta e blog, quindi fra giornalisti vecchia-generazione e giovani blogger. La questione è semplificata fin troppo nelle due o tre scene in cui viene rappresentata (“inserisci qualche fatto la prossima volta che deciderai di vomitare in internet!”, oppure la giovane blogger che non ha mai con sè una penna perché abituata ad internet). In realtà la contrapposizione serve a sottolineare il ’senso’ che percorre l’intero film: per essere raccontate, le storie vanno prima scoperte, e per fare questo servono impegno, tenacia, coraggio, e prima ancora muoversi dal desk e andare in giro, parlando con la gente.

Insomma, un gruppetto di film buono per dare la carica in vista di un imminente nuovo importante impegno (nel mondo del giornalismo).

Después de varios días de corridas, idas y venidas, he decidido renovar el blog con un post diferente. Hoy les traigo algunas de las películas que me han inspirado para seguir mi carrera de periodista. Esto surge después de ver Secretos del Poder, una película exquisita que muestra cómo dos periodistas –uno veterano (Russel Crowe) y una novata (Rachel McAdams) revelan la verdad detrás del misterioso asesinato de la amante de un senador estadounidense. La película está basada en una miniserie inglesa que transmitía la BBC en 2003. En principio mi motivación era más bien disfrutar de otra actuación de Rachel McAdams, y del resto del Elenco, que es increíble. Pero a medida que transcurrió el argumento me atrapó totalmente.

“State of Play”- como es su título en inglés- me hizo acordar a cuando decidí tomar en serio a la comunicación social. Tenía 17 años y sabía que quería escribir, pero veía fracamente incompatibles al cine con el periodismo. Sí, digamos que no veía muchas películas todavía. Pero un día vimos “El periódico”, y me sentí cautivada de inmediato por la adrenalina de los diarios, junto con el hecho de saber que cada cosa que se publica será tomada como la verdad por parte de los lectores. Eso fue lo que me motivó para estudiar Periodismo.

La película en cuestión me retrotrajo a otras grandes representaciones hollywoodenses de la actividad periodística:

-The Truman Show: Una historia original y siempre actual, donde la vida de un Joven es una puesta en escena ficticia en su totalidad.  Una buena manera desmitificar la dida de que “todo lo que vemos en la tele es la realidad”

-El diablo viste a la moda: Una joven periodista ingresa a trabajar como la secretaria de Miranda Priestley, la editora más temida y respetada en la Revista Runway. Para los amantes de la moda y el quehacer periodístico con estilo, les recomiendo que vean “The September Issue”, un documental que revela la interna del newsmaking de la revista Vogue. Cualquier parecido entre la editora de esta publicación y la Sra. Priestley es pura coincidencia…

Qué  te pareció Secretos del Poder??  Deja tu crítica personal abajo…

A doua pleznitură pe săptămâna asta, vine de la Raka și se cheamă așa: 5 actori/actrițe pe care nu-i înghit. Sau mă rog, nu-i suport. Tot un drac.

Din nou de muncă pentru creierii mei. Rezultatul a se vedea mai jos:

Seth Rogen: după mine e un individ cu o față ce exprimă imbecilitate de nivel ridicat. Talent actoricesc? Mmmm, o fi ceva, dar și ăla e eclipsat de moaca lui idioată. Damn, i hate him so much!

Olga Kurylenko: frumoasă sau frumoasă foc ar zice unii. Mie mi se pare doar frumoasă. Și atât. Nici un gram de legătură cu joaca de-a actoriceala. Dar nimic nimic. Praf în drumul mare și doar beleală de ochi pentru reprezentanții sexului masculin.  Sau probabil sunt eu de modă veche și încă mai cred că a fi actor/actriță solicită și un bagaj minor de cunoștințe și talent în această meserie. Oricum, fetișcana e asemenea unei păpuși: plastic estetic, dar cu multe goluri de aer pe dinăuntru, în special la nivelul capului.

Don “The Fag-on” Wilson: Sau era Dragon? Draaaagon era, sigur (probabil animalele alea mitice, cu aripi de liliac și trupuri de reptile erau dragoni, că omu’ ăsta sigur nu).  Nu v-a fermecat privirea lui de asiatic scălâmbat, pleata lui strălucitoare ca pana corbului și fâlfâind în vânt, botul lui încleștat într-o grimasa ce ar trebui să sperie orice inamic?  Și nici mișcările lui de mare maestru al artelor marțiene (stai că marțiale ar trebui să fie corect, dar mă cam îndoiesc că ar stăpâni și asemenea arte)? Dacă nu v-a fermecat, felicitările mele. Nu ați pierdut nimic, decât un alt dobitoc cu pretenții BruceLee-ene.

Megan Fox: o încadrez în aproximativ aceeași categorie cu Olguța, însă cu un nivel mai jos. Dacă Olguța arată câta a manechin, asta săraca în afară de boticul plasticat și ochișorii azurii, nu mai are nimic. Nici tu țâțe, nici tu cur. Mă rog, are ceva ce seamănă a “boobs”, însa nimic deosebit. Și ca să nu mă limitez doar la aspectul ei fizic (fata nu e urâtă deloc, doar că nu e pe gustul meu), menționez că talentul ei actoricesc mă lasă rece complet. Mai că îmi vine să fac o cheta și din bănuții adunați să o trimit la un curs de actorie, poate poate o mai prinde ceva din zbor și nu vom vedea doar o altă cur**, ba pardon, domnișoară pe ecran. A, da, și mai e și proastă de crapă.

*înainte să îmi sară în cap toți fanii înflăcărați ai mademoisellei, precizez că e o părere personală, da?? MIE nu îmi place de ea, nu și restului populației )

Gemenele Olsen: pentru mine amândouă sunt una și una e cât amândouă, indiferent care. Fetele astea sunt imaginea prostiei întruchipate, a imbecilității, idioțeniei, tâmpeniei, urâțeniei și, în special, a lipsei totale de vreo tangență cu actoria.

Și acum că am alcătuit și lista celor 5, mai ofer douș bonusuri:

Kirsten Dunst și Laeticia Casta: nu am nimic de contestat la capitolul actorie, însă le-aș trimite pe ambele să-și îndrepte nițel dantura, deoarece colțișorii și dințișorii lor încălecați nu dau tot timpul bine pe ecran. În rest, pentru ambele numai de bine.

Toată șleahta de actori din filme precum Twilight, Gossip Girls, The Hills, High School Musical, Hannah Montana și alte bullshit-uri de genul ăsta: proști, proști, proști, care au dat de gustul bănetului. Talent = 0%, prezență scenică = 0%, îngâmfare și impresii = 100%. Și mai nou am văzut că se poartă actorii urâți, precum Jonas Brothers, Zac Efron sau alții. Asta e ca și la noi, fiecare care scârțâie puțin din voce e cântăreț și, automat, actor (a se vedea Oana Zăvoranu, Lucian Viziru etc etc etc).

Mai mai, când m-am apucat să rezolv leapșa asta de abia îmi veneau în minte câțiva actori pe care nu prea îi am la herț. Însă acuma mi-aș fi dorit să fie un top 10, nu 5, ca să îi mai pot enumera și pe cei ca Jude Law, Russel Crowe, Vince Vaughn….

Și fiindcă este și aceasta o leapșă, din nou o pasez lu’ nenea Florin Pușcaș ) (te-am blestemat săptămâna asta Florine ) )

Pe scurt, un jurnalist ( Russel Crowe ) investigheaza o crima minora, pentru ca pana la urma sa ii fie dezvaluite legaturile crimei cu un alt caz de rasunet in lumea politica americana.

As vrea sa spun ca nu mai vazusem de mult un film de suspans bun, dar nici State of Play nu e foarte grozav. Sigur, se iteste putin din mediocritatea filmelor dejectiilor de la Hollywood-ul contemporan, dar nu cu mult. Are cateva rasturnari de situatie, unele mai mult, altele mai putin previzibile si un mare minus pentru scena de urmarire-suspans absolut previzibila dintr-un garaj.

Oare cam ce s-au gandit producatorii la scena asta? Pai… garaj pustiu, cateva masini, doi oameni care se urmaresc printre ele, vesnicul cliseu cu picioarele urmaritorului care se vad in dreptul unei masini. Cu siguranta ca o sa socheze si o sa surprinda toti privitorii, in special pe cei care n-au mai vazut scena asta in inca vreo 1.000.000. de filme!

Anyway, Ben Affleck face un rol reusit in postura de fatalau incompetent, pussy-whipped si ( poate tocmai d-aia ) cu un bat in cur. Poate pentru ca se identifica cu personajul. Russel Crowe este hidos in rol de jurnalist supra-ponderal, in plus, arata ca si cum n-ar fi facut nici macar un dus pe perioada filmarilor. Nu mai pun la socoteala pardesiul care arata a halat de spital.

Pe parcursul filmului, apare si o tanara jurnalista dornica de afirmare ( Rachel McAdams ). Evident, singura comparatie care ar putea sugera chimia dintre ea si personajul interpetat de Crowe ar fi chimia dintre un candelabru de cristal si un tarnacop.

Nota: 6/10