Sabato, 10 ottobre, dalle ore 18:00, l’Associazione culturale NUBE (Nuova Biblioteca Europea) e l’Associazione culturale MigraMente – Centro per il Dialogo Interculturale di Padova, in partenariato con l’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, invitano il pubblico italiano ad una passeggiata per Venezia, guidati dalla poetessa romena Ruxandra Cesereanu.

L’itinerario percorrerà i ponti e i campi veneziani che hanno ispirato i suoi poemi raccolti nel volume Venezia con vene violette, tradotti da Giovanni Magliocco e ispirati alla figura di una celebre cortigiana, La Malcontenta. Con partenza di fronte all’Istituto romeno (Canaregio 2214), il progetto proposto da Ruxandra Cesereanu – una vera e propria jam session stradale – seguirà l’itinerario: Campo Santa Fosca – Campo Santissimi Apostoli – Campo Santissimi Giovanni e Paolo – Campo Santa Maria Formosa – Campo San Bartolomeo – Campo San Giacomo di Rialto – Campo San Giacomo dell’Orio – Fondamenta Santa Lucia (Ferrovia).

Ad ogni fermata, nei vari campi, le poesie saranno lette in lingua romena e italiana.

Per Ruxandra Cesereanu, Venezia rappresenta non tanto la città simbolica di San Marco, quanto un profumo archetipico, un’Atlantide capovolta. È la città che esercita un’attrazione fatale grazie ai palazzi che si rispecchiano nei canali, alle donne misteriose, ai locali sotterranei.

L’appuntamento di Venezia sarà preceduto dalla partecipazione di Ruxandra Cesereanu all’evento di Perugia intitolato “Leggere e scrivere tra più culture: libri e biblioteche dell’Unione Europea”, che si svolgerà il 9 e il 10 ottobre, dove sarà anche designato il vincitore del Premio letterario “Insula Europea“, destinato a giovani scrittori dell’Unione Europea.

Ruxandra Cesereanu, scrittrice e docente di letteratura comparata, si è laureata  nel 1985 all’Università di Cluj con una tesi su Mihai Eminescu, conseguendo nel 1997 il dottorato sull’universo concentrazionario comunista. Collaboratrice e redattrice di varie riviste culturali negli anni ‘90. Vincitrice di molti premi, ha fatto molti viaggi di ricerca e di scrittura all’estero. Tra le numerose raccolte di poesia si ricordando: Il giardino delle delizie (1993), Caduta sopra la città (1994), L’Oceano schizoide (1998), La Donna-crociato (1999), Venezia con vene violette. Le lettere di una cortigiana (2002), Kore-Persefone (2004). È autrice anche di saggi ma anche di testi narrativi come Viaggio attraverso gli specchi (1989) e I Purgatori (1997).

Info: 347-5277142.

Stimate Domn,

un amic mi-a semnalat un comentariu al dvs. pe marginea unui afisaj de pe blogul meu in chestiunea barbatilor. Iar comentariul dvs. este un malentendu. Frazele citate nu imi apartin, dupa cum am explicat si pe blog, ci fac parte dintr-o ancheta la care au raspuns studentii mei, atunci cind am lansat cartea “Nasterea dorintelor lichide”.

Ancheta cu pricina, afisata pe blog, continua ancheta deja existenta in cartea pomenita (in ultima parte a cartii, unde, de altfel, fiecare repondent e prezent prin cea dintii litera a prenumelui sau – aceasta a fost conditia pusa de repondenti astfel incit sa raspunda liber si fara prejudecati la intrebarile mele:

“Ce este barbatul?” si “ce inseamna a fi barbat?

Daca este sa fiu psihanalizata, atunci sa fiu pentru ceea ce scriu si spun eu insami, nu pentru raspunsurile pe care mi le dau repondentii la ancheta.

Neputind sa comentez pe blog (netul nu m-a lasat din motive neclare), am trimis acest mesaj care nadajduiesc sa ajunga la dvs, ca sa fie lamurit malentendu-ul, iar eu sa nu fiu rastalmacita pentru ceva ce nu imi apartine altfel decit ca dirijor si “anchetator”.

Fireste, va multumesc pentru comentariile legate de virsta mea. Sint cit se poate de elegante si gentile.

RC

****

Doamna Cesereanu se referă la articolul de aici, în care părintele Dorin s-a exprimat vizavi de blogul dumneaei. Apoi, după cum a promis, a scris un subcapitol dintr-o carte a sa despre relaţia dintre cuvânt şi imagine vizavi de blogul autoarei.

Vă mulţumim pentru mesaj şi vă dorim o vară cât mai bună!

Psa. Gianina Picioruş

Mihai Criste este, în opinia noastră, un Dali în variantă românească şi cu tematică românească. El vizualizează idei, gânduri, credinţe, mituri, sentimente, metafore, trăiri…aparenţe… Îl găsiţi aici, în blogspot, unde vă aşteaptă să îi înţelegeţi şi să îi admiraţi tablourile.

Autoportretul său, spre exemplu, ne vorbeşte despre omul îndrăgostit care vede frumos sau despre frumuseţea din ochi, despre trandafirii din ochi ai pictorului care pictează, îndrăgostit fiind de ceea ce contemplă.

***

Ne scrie un cititor de-al nostru:

Sarut mana, parinte!

As vrea sa va povestesc niste vise pe care le-am avut de curand. Primul: Eram intr-o Biserica, catolica (eu sunt de religie ortodoxa) si a avut loc un cutremur, eu am fugit spre o usa din stanga care s-a deschis si acolo a aparut o femeie care imi striga “A venit Iisus!! A venit Iisus!!” si toata lumea fugea ca sa Il vada, si m-am dus si eu. Urmatorul vis: Intram intr-o Biserica, si de aceasta data era catolica, era aceeasi in interior ca si in visul precedent, si am fugit spre usa din stanga (gandindu-ma la ce se intamplase mai inainte, adica in visul celalalt) si m-am asezat in genunchi, rugandu-ma ca Iisus sa vina. In momentul acela s-a deschis usa si acolo era un inger. Am fugit spre el, dar nu mai era. E posibil ca aceste vise sa fie niste semne? A celor ce vor urma sa se intample? Sau probabil o avertizare? Astept mailul dvs …va rog sa imi raspundeti cat se poate de repede. Cu foarte mare respect, Irina.

*

Dragă Irina,

Noi, personal, nu căutăm mai niciodată să dăm semnificaţii simbolice sau anticipative viselor noastre. Cel mai adesea ne raportăm la ele ca la un cumul de imagini sau ca la o utopie experimentată în vis de care nu ne legăm în mod direct acţiunile vieţii cotidiene. Chiar dacă visăm demoni sau îngeri nu considerăm că e un lucru care ar trebui să ne determine viaţa.

Ştim şi noi că există vise ca înrăurire a harului dumnezeiesc, care ne descoperă lucruri tainice despre noi sau despre alţii sau despre voia lui Dumnezeu cu o anume comunitate. Însă nu cred că trebuie să ne credem persoane vrednice de astfel de daruri…Dacă ele se petrec e una…Dar dacă noi ne dorim să mergem cu îngerul de lumină şi coroană de la OTV, atunci dracii sunt meşteri iscusiţi ca să ne dea aparenţa de mari clarvăzători.

Noi, în locul dv., ne-am gândi la următoarele lucruri: vreau să ştiu mai multe despre credinţa mea, despre credinţa ortodoxă, vreau să mă încred cu totul în ajutorul lui Dumnezeu şi vreau să mă las cu totul în voia Sa.

O astfel de mentalitate în care omul se simte cu totul pus în mâna lui Dumnezeu priveşte visele nu ca pe o busolă de viaţă ci ca pe un lucru comun, la fel ca somnul în care se produc şi ca patul în care dormim.

Mulţumim pentru scrisoare şi vă dorim o săptămână plăcută!

***

Ruxandra Cesereanu, în blogul dumneaei din yahoo ne propune [ e un articol de anul trecut, din 10 noiembrie] o discuţie despre bărbaţi, despre bărbaţii de care femeile se folosesc sau despre bărbaţii, de diverse tipologii, din viaţa femeilor.

Câteva definiţii ale scriitoarei despre…bărbaţi, priviţi în culori stranii de multe ori, în mod sexist sau voit minimalist:

“Bărbat este cel care se joacă de-a Dumnezeu”.

“Bărbatul e o gumă de mestecat lipită de pielea femeii iubite; se preface uneori că ar fi retardat şi ratat, dar de fapt e conştient de potenţa falusului său: se preface uneori impotent şi atunci e aruncat la gunoi ca un prezervativ folosit. Prin urmare, bărbatul e un cuţit cu două tăişuri”.

“Bărbatul este un pretext pentru confirmarea şi reconfimarea senzualităţii mele, căci o senzualitate prost înţeleasă (şi un bărbat care nu mă pricepe ca fiinţă dezirabilă nu poate intra sub incidenţa lui “al meu”) este o senzualitate demonetizată. Bărbatul este, aşadar, un soi de curs valutar pentru uz personal”.

Poezia Ruxandrei Cesereanu e un amestec de adevăr crud şi de parşivă ascundere, pe fondul unui teribilism aţâţat de femeia trecută de prima tinereţe… Cred că am să aloc un subcapitol dintr-o carte la care lucrez modului în care Ruxandra Cesereanu îmbină colajele lui Alexandru Pecican cu propria sa literatură sau cu mărturisirile sale.

Trebuie să citiţi neapărat povestea cimitirelor mele…

***

Muzică clasică, interviuri, cultură românească pentru români…de la Voister81 din You Tube.

****

Trebuie să ai cont pe Scribd!…Toate cărţile sunt free şi ai nevoie de ele.

Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante

Costion Nicolescu, Părintele Dometie de la Râmeţ

Horia Roman Patapievici, Omul recent

***

Oh, fracturismul nostru cel pervers!…

Literatura fracturistă românească – pe care o am trăit deopotrivă ca cititor şi scriitor – este o literatură de nervi, o literatură nevrotică, nihilistă şi hedonistă. Însă e negativistă şi răzbunătoare, resentimentară nu pentru că nu se poate scrie şi cu conştiinţă o astfel de literatură ci pentru că vrem să epatăm ca fiinţe neînţelese, tocmai când ne aruncăm în braţele derizoriului, al incestuosului sau al blasfemiei.

Mi se pare o limitare, o îngustare a acestui gen literar, dacă scriem numai despre nebulosul şi satanicul din viaţa noastră. Poţi scrie o literatură de pasaje distincte, fracturistă, în note foarte pozitive. Poţi scrie despre iubirea ta pentru părinţii tăi, despre copilăria ta, despre iubirile tale, despre drăgălăşenia ta, despre cât de ingenuu eşti. Nu tot ce e sadic, morbid şi incestuos…este literatură sau …o astfel de literatură nu înnobilează deloc pe om.

Tu te descarci, drăcui în cuvinte, te răzbuni…şi pui pe cititor să te suporte. Asta e cinic şi flagelant pentru cititor. Cred că trebuie să ştim să ne cinstim cititorii. Să nu vrem să îi minţim la tot pasul, să ne dăm de angoasaţi şi de trişti şi de plictisiţi mai mult decât trebuie.

O citeam pe Ruxandra Cesereanu aseară…în poezia ei…şi luam versurile adevărate, calme, din mijlocul fantasmelor proprii şi a descărcărilor libidinale…şi acelea spuneau cine este această femeie: o femeie care are nevoie de înţelegere, o fiinţă contemplatoare şi atentă. E multă mască în poezia ei, în poezia lui Cărtărescu, în literatura fostei noastre colege de generaţie Băeţica…a noilor scriitori.

Se joacă prea maladiv şi exagerat în struna cataclismului, a singurătăţii absolute, a încarcerării în trup… Atracţia către perversităţi, ocultism, ezoterism, satanism exprimă tocmai golul interior al noilor scriitori români, lipsa lor de viaţă duhovnicească, de apropiere de ei înşişi şi de Dumnezeu.

Gustul pentru blasfemie, pentru ridiculizarea lui Dumnezeu, a Sfinţilor, a normalităţii… pare să le dea savoarea prostuţă a saţietăţii egolatre. Însă nimicul nu creează. Plinătatea inimii, plinătatea bucuriei creează, plinătatea simţirii că eşti iubit…

Înţeleg enorm de bine acest fanatism al blasfemiei…Sunt şi eu vinovat de el, în literatura pe care am scris-o. Tocmai de aceea nu pot confunda – şi nimeni nu poate să confunde – ceea ce te excită sau ceea ce te stresează cu ceea ce te împacă şi te curăţeşte. Termini cu literatura ca viaţă când…intuieşti că literatura e o rugăciune în faţa niciunui Dumnezeu. Sau că, literatura ta, plină de tine, e lipsa ta de rugăciuni, lipsa ta de smerenie în faţa lui Dumnezeu…depărtarea ta de Dumnezeu.

Ai nevoie să scrii – şi am scris enorm de mult ca scriitor postmodern – când îţi scade dorinţa să te rogi sau când simţi că păcatele tale te-au îndepărtat de Dumnezeu. Da, literatura e bună când eşi bolnav şi neiubit! Când eşti singur….Când eşti tulbure… Tocmai de aceea nu mai îmi place să îmi citesc cărţile de poezie, nuvelele, romanele…pentru că găsesc în ele un om din trecut, un om pe care nu îl mai recunosc, care a murit…şi nu mai vreau să văd tristeţea lui la faţă.

Privesc cu atenţie, admir unele pasaje din noua literatură…dar detest instinctiv foarte multa popoţonare cu sentimente false a noilor literaţi. De ce? Pentru că le lipseşte maturitatea pe care ţi-o dă pocăinţa. Când recunoşti că poţi greşi şi încă mult, când te întâlneşti cu monstrul din tine şi îl pui să stea în genunchi în faţa lui Dumnezeu şi să ţipe fundamental atunci…te deştepţi. Începi să faci rugăciuni ţipate, urlate, suferite! Până atunci…împleteşti versuri, rime, faci romane ca arhitectul, termita sau buldozerul…dar nu îţi aparţii.

Drama noastră e că nu ne aparţinem… când părem că ştim ceea ce facem. Însă ne avem tocmai când ne dăm lui Hristos Dumnezeu şi suntem cu El, cu Cel care ne împlineşte toate dorurile fundamentale.

Pr. Dorin Picioruş

]]> http://alexraduland.wordpress.com/2008/02/01/literatura-romana/ Fri, 01 Feb 2008 10:14:21 +0000 alex radu http://alexraduland.wordpress.com/2008/02/01/literatura-romana/

Pe 20 ianuarie, la ICR Viena, a fost organizata o lectura publica din literatura romana feminina, in cadrul proiectului Matinee&Brunch, desfasurat in colaborare cu Editura Polirom.

Mircea Cartarescu a deschis, insa, evenimentul cu o lectura din De ce iubim femeile.

Scriitoarele invitate sa citeasca: Doina Ruşti, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Ruxandra Cesereanu, Florina Ilis, Maria Manolescu, Cecilia Ştefănescu, Gabriela Gavril.

Informatii gasiti si aici.

Scrisul profesoarei universitare clujene Ruxandra  Cesereanu : ‘Ceea ce a contat şi într-un caz şi într-altul a fost demersul istoric, juridic şi moral, în primul rând, ambele Rapoarte Finale legate de cazul românesc nefiind infailibile, ci perfectibile.’ (în România liberă de Vineri, 26 octombrie 2007,  despre holocaust şi comunism),  se află sub semnul  culturii generale, criticat până şi de domnul Horia Roman Patapievici, format la Universitatea din Bucureşti care îşi spune cuvântul. Fraza Ruxandrei  Cesereanu nici măcar nu este închegată bine pe româneşte! Această Universitate  Babeş-Bolyai este moştenitoarea duhului  strâmb al Universităţii din 1872 improvizată după ce spiritul Neoacquistica fusese eutanasiat prin Ausgleich?   Autentica universitate europeană de la Cluj a fost ctitorită de iezuiţi în Epoca Luminilor,  nu de “elita maghiară”  la 1872, necum la anul 1919 de  regele Ferdinand !  Student la colegiul universitar iezuit de la  Cluj a fost cărturarul nostru Petru Pavel Aron (1709- 1764).  Care de  1a  anul 1760 la anul 1761  traducea Vulgata într- o vernaculară  românească de excepţie. Petru Pavel Aron refăcea astfel un magnific arc cultural peste timp. Într-  adevăr, puţini  universitari mai ştiu acum că Vulgata a fost pusă în cuvintele latinei  aspre  din Romania Orientală  de călugărul scit Ieronim (342 -419). Acela care pe la 381 AD învăţa la Constantinopol  dogma Bisericii Orientale ascultând predicile Sfântului Ierarh Grigore Bogoslovul. Puţini universitari ştiu că acest text al  Vulgatei în limba latină  face parte din capitolul de literatură  străromână al culturii noastre! Puţini universitari  mai  ştiu că Vulgata  a fost textul care  asigura succesul Contra Reformei promovate de iezuiţi.  Tocmai pentru că era centrat pe ceea ce se cheamă cunoaşterea prudenţială,  eliminată brutal de comunişti prin reforma învăţământului de la 1948,  spiritul  academic iezuit  trebuie resuscitat nu doar la universitatea din Cluj, ci şi în toate celelalte universităţi româneşti. Inspirat de exemplul vicarului  greco- catolic Petru Pavel Aron, poetul George Coşbuc antama în 1884 la acea universitate  strâmbă din Cluj  studii de filosofie, însă  renunţa  dezămagit şi conchidea:  ‘Nu cerceta aceste legi, / că eşti nebun când le- nţelegi’. Era verdictul lui Coşbuc despre falsul  text  scolastic ce îl forţa la alienare. Ce înseamnă generalităţile despre ‘demersul istoric, juridic şi moral’ ?   Ruxandra  Cesereanu confundă  metodologiile cu abordarea. Oricum, în timpul post modern  demersul nu poate să fie decât conceptual ascendent (bottom – up) sau conceptual descendent (top- down),  iar  alegerile specificate prin judecăţi de valoare ! Trebuie să spunem noi aceste, nu trebuia să le zică un profesor din Cluj ? Titus Filipas

Ruxandra Cesereanu este îndrăgostită contradictoriu, ca majoritatea artiştilor tulburării, de centru şi de rotunjime. Ultimul său volum de proză, intitulat citant Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, Bucureşti, 2007), reprezintă rotunjirea unui proiect. Aflăm despre aceasta la capătul cărţii, unde scriitoarea mărturiseşte: „Aici se încheie cartea despre bărbaţi a Ruxandrei Cesereanu, scrisă ca o alternativă la Tricephalos, cartea despre femeie şi androgin.” Este vorba despre o rotunjire tematică, a unui conţinut androginic în care, până acum, femeia avusese parte de un tratament special (intensiv şi extensiv), dar şi despre o rotunjire fantasmatică, a unei galerii de reprezentări erotice. Nu întâmplător, reperul narcisist al volumului anterior, Tricephalos, este prezent între citatele cărţii.

Autoarea nu a fost nicicând adepta naturalismului, toate punerile ei în pagină fiind manieriste, în sensul baroc, esenţialist şi greu al cuvântului. Cea mai evident non-naturalistă parte a cărţii este, în mod paradoxal, şi cea mai preocupată de tematizarea dorinţei, respectiv chiar Naşterea dorinţelor lichide, o rescriere umoral-carnală a arheologiei sentimentale a unei iubiri de tip wertherian, întreţinută de propriul său discurs şi de energia interioară a propriei fantasme. Vocea naratoare este a femeii, respectiv a obiectului obsedant, scrisorile subiectului masculin, cufundat în obsesie, marcând doar un contrapunct necesar. Scenariul acestei prime proze mizează pe un tipar aproape renascentist: iubirea se instalează, ca o boală fatală, în urma recunoaşterii exterioare a iubitei „ca un athanor de toamnă” drept „preaaleasă” interioară, „femeie de necarne”: „Suferinţa este prietena mea. Şi întunericul. Nu mai dorm deloc, dar mi-e bine. M-am obişnuit cu suferinţa mea, mă încălzesc la ea.”

Amânarea gratificaţiei erotice, potenţarea dorinţei fac şi subiectul celei de-a doua părţi, intitulată Atingerea. Eul feminin, martor, se cuibăreşte aici în postura lui favorită, pe care o adoptase şi în bucata anterioară, respectiv aceea de ispititoare ispitită. Erosul în consumare îi este indiferent, importante fiind posibilităţile pasionale, pe care le doreşte deschise în totalitatea lor. Retenţia tantrică devine pretextul unei iubiri auto-induse, adolescentine, un soi de antrenament psiho-erotic pentru ulterioarele „dorinţe lichide”: „voiam să-mi negociez marfa, iar marfa mea era sexul, orificii obscene, disperate şi devastate de dorinţă, aşa îmi închipuiam eu lumea, pompată cu viaţă imediată, o lume peste care eroziunea avea să se ivească ceva mai târziu, dar până atunci eu eram în centrul acelei lumi a poftei.” Pentru Măgăriţa şi alte coarne de melc reperul cel mai apropiat este Anais Nin şi sensibilitatea ei amorală. Dacă pentru Nin nu există adevărată cunoaştere şi împlinire de sine dacă erosul nu-şi asumă scenariul incestuos, dacă Anais nu-şi ia tatăl drept amant (internalizând astfel un animus absent), pentru vocea din Naşterea dorinţelor lichide amantul incestuos, sacru, necesar, este fiul nenăscut, deoarece numai aşa se scurtcircuitează cele două forţe fundamentale, a vieţii şi a morţii, a iubirii şi a procreaţiei: „Ultimul bărbat şi cel mai important din viaţa ei este fiul ei şi datorită faptului că, de obicei, acesta asistă şi încununează moartea mamei sale. Apropierea lor înainte de moarte este la fel de incestuoasă ca un act sexual transcendent, întrucât fiul este singurul care poate înţelege sensul pântecului murind, tocmai fiindcă el s-a aflat acolo cândva”. Deloc întâmplător, finalul acestei bucăţi de proză trimite la gestaţia de sine, din Tricephalos. În fine, Postbărbaţi, perla acestui regal poetic în proză şi ultima lui parte (dacă nu punem la socoteală Post-scriptum-ul şi Epilogul), revine la obsesia lui Dali, din debutul volumului, închegând practic o galerie de tablouri, de portrete („viziuni, senzaţii, fantasme şi emoţii”) la fel de suprarealiste ca şi imaginarea atingerii neduse până la capăt, mereu tensionate, din tabloul care dă titlul cărţii.

Una dintre constantele cele mai stabile (şi cele mai trecute cu vederea) ale scrisului Ruxandrei Cesereanu atrage atenţia în mod deosebit în volumul de faţă. Este vorba despre distanţă, despre privirea aproape clinică prin care scriitoarea face suportabile (atât în volumele sale teoretice, despre tortură sau detenţie politică, cât şi în poezia sau proza ei) experienţele extreme ale unei pasionalităţi care traversează umanul din epidermă până în duh. Oricât de carnal şi de visceral ar scrie, autoarea Naşterii dorinţelor lichide îşi păstrează ataşamentul faţă de privire şi faţă de funcţia separatoare a acesteia. Două tehnici de distanţare sunt favorite: ironia jucăuşă, lipsită de sarcasm, prin care eul se auto-comentează de câte ori ar risca să alunece în patetism sau gravitate („nu eram prea coaptă, ci cam acrişoară” sau „o mică disperare spectrală mă lovise în moalele capului” sau „boleam ca o fetişcană atinsă de zburător”), şi, pe de altă parte, adoptarea unei tonalităţi de poveste, prin care pasiunea e tradusă mai degrabă compasiv şi nostalgic, decât imediat şi furibund. Ultima tehnică funcţionează perfect în proza din debutul volumului, dar ea poate fi urmărită şi în Postbărbaţi, mai ales în portretele negative: oricât de vâscoasă ar fi culoarea acestora, oricât de fetidă atmosfera, ele nu ating niciodată abjecţia, tocmai datorită vocii comprehensive cu care eul comentator le rosteşte. Aceasta este marca distinctivă a scrisului autoarei, cea care o separă net de proza erotografică atât de prizată şi de prolifică la noi în ultimii ani.

Citind aceste poveşti despre bărbaţi ale Ruxandrei Cesereanu, mi-o închipui rostindu-le, cu înţelepciune de curtezană matură, unor fete nerăbdătoare să cunoască iubirea. Tonul ritualic i se potriveşte perfect scriitoarei în acest roman despre seducţie. Deşi intenţia explicită este aceea de a oferi o proză „despre bărbaţi” şi despre „ce rămâne” în urma lor, implicit cartea povesteşte (în sensul cel mai vechi al cuvântului) despre „ce rămâne” după iubire, despre bărbaţii văzuţi şi simţiţi de femeie. Cu Naşterea dorinţelor lichide avem în faţă un volum de mare intensitate poetico-erotică, o variantă anti-romantică, nebunesc-fantasmatică a „visului de iubire”, o variantă în care visul a devenit delir febril, mai puternic decât realitatea, şi în care iubirea pătimaşă, violentă şi lichidă se consumă în propriul său discurs.

Imediat după 23 august 1944, internaţionaliştii dirijaţi sinergic de la Washington şi Moscova au început să aplice României proceduri tipice ‘războiului din cea de a patra generaţie’, –4GWProcedures–, specific orientate împotriva fundamentelor culturii unei ţări. Iar după 1989, războiul 4G purtat împotriva României a înregistrat un succes paroxistic. Astfel Raportul Tismăneanu, citit de Traian Băsescu în Casa Poporului, este doar o nouă fază din acest război. „Muşamaua lu’ Vadim”, care încerca stângaci să obtureze „lumina” iradiată de Traian Băsescu „vorbind naţiunii” de la rostrum parlamentar, nu a avut vreun efect. Aceasta datorită ralierii noilor „tovarăşi de drum” la războiul 4G împotriva României. Mă stupefiază să constat pe lista semnatarilor Raportului Tismăneanu şi prezenţa unui Senior extrem de onorabil, ce îşi construise o solidă şi veritabilă reputaţie de luptător anticomunist până la acel moment. Mă refer la profesorul ieşean Alexandru Zub. „Instituţia Alexandru Zub” era infinit mai credibilă decât instituţia prezidenţială a României ! Sigur, domnul Alexandru Zub are scuza că biochimia vârstei avansate deteriorează ‚cablajele creierului’ (aceasta este traducerea mea pentru “brain wiring”, am găsit cu motorul Google aproximativ 68 700 de citări pentru sintagma “brain wiring” pe data de 8 februarie 2007), legitatea biochimică este doar o consecinţă dramatică a „legii entropiei” pe care o acceptăm cu toţii.

Raportul Tismăneanu condamnă în mod expres protocronismul. Acum, sînt de acord şi eu cu aprecierea că dacă nu ar fi existat la noi epoca fanariotă, protocronismul nu ar fi apărut, nu era necesar ca el să apară. Dar epoca fanariotă a venit peste noi atunci când Occidentul Europei beneficia de Epoca Luminilor. Îi contrazic vehement pe iluştrii universitari români care au semnat Raportul Tismăneanu: Atâta vreme cât incorporează o epistemologie auto- critică, protocronismul românesc este un „rău necesar”. În istoria românilor interpretarea duratelor lungi contează enorm, ştim acest lucru din textele lui Miron Costin şi Fernand Braudel. Iar protocronismul românesc încearcă doar să construiască o primă punte peste un hiatus cultural imens, o construcţie extrem de fragilă, admit şi eu aceasta. Alte neamuri şi popoare, ce au avut tot timpul material şi toată substanţa financiară să evolueze cultural într- un timp când noi eram sprijiniţi numai pe Isihasm, –care contează pentru noi tot atât de mult cât o întreagă Epocă a Luminilor! –, încearcă să fure mârşav din identitatea noastră, pe care noi acum doar o bănuim.

Literatura străromână face parte din acest tezaur identitar al nostru. În recenta mea documentare pentru a scrie articolul „Actualitatea lui Ioan Cassian”, am constatat că există încercări de a şterge pentru totdeauna din istorie mărturiile indirecte privind naşterea acestui Ioan Cassianus în Scythia Minor (Dobrogea). Istorici francezi susţin acum că autorul latin Ioannes Cassianus (Jean Cassien cum îi spun ei) s – ar fi născut în Franţa.

Imediat după Raportul Tismăneanu, document sprijinit de universitari cu o reputaţie anticomunistă altminteri impecabilă, –Alexandru Zub, Ruxandra Cesereanu, Eugen Negrici–, cetăţeni francezi veniţi în România sub masca de „investitori strategici” au ras cu buldozerul bisericile creştine din secolul IV din Dobrogea, a căror existenţă materială corobora pasajele autobiografice din opera lui Ioan Cassian. Să credem că au fost doar  “simple coincidenţe” ?

Pentru sprijinirea celor insinuate subliminal de mine în titlul acestui text, voi invoca argumentaţia impecabil scrisă de tînărul om de presă român Alexandra Olivotto:

+Capele din secolul IV, rase de pe faţa pământului. Un buldozer aparţinând firmei Agrifrance a făcut praf un monument istoric din judeţul Tulcea. La doi kilometri şi jumătate de cetatea Ibida, de lângă satul Slava Rusă din Dobrogea, se găsea un complex monahal existent din secolul IV-VI d.H., cu două capele, plus anexe, împrejmuit de o incintă. [...] Descoperit în de cercetători, complexul paleocreştin a fost acoperit cu pământ în aşteptarea unor vremuri mai bune în care ar fi putut fi restaurat. Însă acum două zile, un buldozer al firmei Agrifrance, care deţine terenul în arendă, a distrus 70% din monument, potrivit primarului Ivan Ignat. Acesta crede că acţionarii francezi ai firmei, Yves Grassat şi Jean-Pierre Garbay, nu ştiau de existenţa monumentului [...] De altă părere este însă Victor Tarany, şi el acţionar la Agrifrance, dar aflat în litigiu [ ...] El susţine că şi el, şi primarul le-ar fi spus francezilor să nu facă monumentul una cu pământul. „Primarul le ţine spatele şi face tot felul de măgării cu ei. Ei s-au hotărît sa facă aşa [ ...] la români, cărora le zic degeneraţi.”+ (Acesta a fost un citat trunchiat, dar suficient de relevant, din ziarul bucureştean Cotidianul).

Titus Filipas