In functie de cinematograful la care merg, canadienii poti manca floricele care contin 3 grame de grasimi saturate sau 38 de grame de astfel de grasimi, arata un recent studiu de laborator.

Studiind continutul de sodiu si grasimi din floricelele vandute in cele mai mari trei lanturi de cinematografe din Canada, specialistii angajati de organizatia non-profit Center for Science in the Public Interest au constatat ca a manca popcorn mai sanatos e doar o chestiune de noroc: la unele cinematografe se vand portii de popcorn care contin relativ putina sare (deci sodiu) si cantitati mici de grasimi saturate, in vreme ce, la alte cinematografe, portiile de aceeasi marime sunt adevarate “bombe”, pline de grasimi nesanatoase si cu un continut mare de sodiu.

Din pacate, aceste diferente nu sunt usor de perceput cu ajutorul gustului, asa incat consumatorii nu prea au posibilitatea de a face alegeri mai inspirate.

Cel mult, ei pot alege portii mai mici si, eventual fara topping, deoarece acesta adauga uneori, cateva sute de calorii in plus.

Problema consumului de alimente nesanatoase in cinematografe e agravata de obiceiul de a insoti floricelele de porumb – stropite din belsug cu grasime si presarate cu multa sare – de bauturi racoritoare, care contin mari cantitati de zahar, adaugand astfel inca 150-200 de calorii cu fiecare pahar baut.

sursa: Descopera.ro

Mi-am cumpărat o conservă de ton despre care se spunea ca are conţinut redus de sare. Era bună, dar parcă îi lipsea ceva. I-am pus nişte sare.

Ingrediente:

Sosul ragu:
un pic carne,
pui,
un pic carne vita,
o bucata de os vita
o ceapa,
o capatana usturoi
ulei de masline
sare,
piper si alte condimente
un morcov mic ras
un pic de telina verde
suc de rosii 700 ml cca

Cannelloni
branza rasa
mozzarella
Preparare:

Am calit un pic usturoiul in uleiul de masline, am pus dupa carnea tocata marunt si ceapa taiata marunt, am lasat sa se caleasca pentru 3-4 minute, am adaugat morcovul ras si telina verde (telina am lasat-o intreaga) si am mai lasat sa se caleasca un pic.

Intre timp am adaugat osul de vita si am pus o cescuta mica de apa si am lasat pentru 5 minute sa fiarba.

Am adaugat sucul de rosii cam700 ml, am acoperit cu un capac si am lasat sa fiarba totul la foc mic pentru o ora circa, cand a iesit un continut gros.

Dupa am umplut cannelloni, pe care i-am cumparat din comert, cu o lingurita mica.

Pregatim o tava pe care o ungem cu un pic ulei masline, punem un strat ragu si branza rasa; asezam cannelloni umpluti, peste am pus mozzarella, branza rasa si un pic de ragu.

Dam la cuptor per circa 20 minute si servim cu branza rasa.

Timp Preparare: nementionat
Complexitate: redusa

Mai Mult…

cald în bucătărie. na, că sună la uşă. cin să fie, cin să fie? nimeni. mde… bancuri proaste făcute oamenilor ocupaţi. mă întorc în bucătărie. iar sună. devin “uşor” nervos. nu mă mai uit pe vizor şi deschid:
- care eş…
îngheţ. scara plină de urlători care cîntă:
- mulţi ani trăiască…

mă rog. nu cîntă, intonează urlă etc. ionela, andra, anca, elena, gabi, nora, george, ioana, carmen, florin, simona, paul, lorena, cristean, anca, dan, mihaela, dan, andrei, angela, andrei, sanda, dragoş, aleaxandra, liviu, irina, aurelian, mirel, ella, emil, veronica, florin, nuami, cristian, maria, daniel, diana, zohar, ruxandra, cristian, ileana, florin, diana, ion, flavia, catalin, dorothea, bogdan, mihaela, bogdan, alin şi alţii pe care nu-i mai văd că scara are coturi. oricum vecinii au ieşit ca la bîlci şi nu înţeleg ce se întîmplă. îi bag în casă. locuri pe covor, gîrlă. scaune ioc. doama tanţa sparge scrumiera. aplauze prelungite.
- s-au spart ghinioanele.
- poate-mi plătesc unii facturile…
- nu mai fii şi tu supărat de ziua ta!
- nu sunt, dar ce mă fac cu voi. iaca nişte vin roşu, pahare sunt aici… uite tirbuşon… pe mine mă scuzaţi că am ceva treabă.
- ce ne faci?
- cozonaci!
- cînd sunt gata?
- vezi lopata!
- ne spui cum?
- da! pe drum!
aplauze unanime.
- nu vă primesc în bucătărie că e foarte cald ca să fie ingredientele calde.
- nu ne spui…
-…cum le pui?
- mai tîrziu
o să viu
să vă zic
că-s peltic!
plec spre cîmpul de luptă:
- un voluntar la mine fuge!
se reped vreo doi.
- doar unul!
mutre lungi.
- bine, veniţi amîndoi.
- ioane, ia tu te rog ligheanul ăla şi cazează-l pe masă.
- dane, pune în lighean făina. da, da, alea patru chile, că la cîţi sunteşi îmi trebuie un vagon de cozonaci. acu facem maiaua. lapte la încălzit cît să suporte mîna. pui laptele peste drojdie să se desfacă, un pic de făină şi nişte zahăr. vezi nu turna zahărul cu lopata că moare maiaua. aşa… batem uşor pînă face băşici. lăsăm să dospească. acu facem o gaură în făina din lighean, punem maiaua, gălbenuşurile, albuşele, restul de zahăr şi începem să frămîntăm. uşor ca să înglobăm tot. acu începe bîlciul. în vasul de pe aragaz e unt topit. amestecăm cu ulei ca să nu iasă cozonacul uscat. mă rog, aşa mi s-a spus că se întîmplă. începe partea grea. ioane, tu ţine, te rog, de lighean, iar tu, dane, stai de pază la grăsime.
- cît frămînţi?
- pai pînă nu mai rămîne aluat pe deşte şi oricum la cantitatea asta măcar o oră.
şi dăi şi luptă. moi mîinile în grăsimea călduţă, frămînţi şi iar… şi iar… scoatem coca din lighean, presărăm făină pe masă şi dă-i şi luptă şi luptă şi dăi.
- la cozonac ideea e frămîntatul, de aia e dificil să-l faci singur. ai grijă să nu torni zahăr prea mult şi lichidele, adică laptele şi ouăle să fie în funcţie de umezeala făinii. de aia e bine ca bucătăria să fie caldă. cozonacul e ceva viu căruia-i trebe’ să-i fie bine la facere, că să nu te refuze la crescut. proporţii găseşti la greu pe internet, dar eu pun după ochi, ţine de experienţă. la început e bine să fii foarte strict ca să n-o dai în bară.
terminăm, ei mai obosiţi de uitat, decît eu de frămîntat. aşa-s bătrînii. Punem aluatul în lighean la loc, acopăr cu o pînză albă şi mergem la un pahar de vin. ei. eu stau de umplutură. e secret de familie. nuca se fierbe-n lapte. cu cacaoa şi zahărul. se lasă la răcit şi se bat albuşele rămase de la gălbenuşuri. spuma care nu cade din vas se înglobează în crema răcită. între timp coca dă pe-afară. ţip:
- două voluntare.
andra şi carmen se reped la uşa bucătăriei:
- aici sunt formele…
- …păi văd şi nişte crătiţi…
- de forma cilindru aţi învăţat la şcoală?
- eu ştiam că…
- discutăm după. acu e muncă la greu. cineva tapetează formele cu unt şi făină. cineva ia aluat din lighean, pune pe masa presărată cu făină, ia de aici umplutură şi răsuceşte aşa… după care obiectul se depune în formă. pentru cratiţi folosiţi ideea de mel mel codobelc…
- punem apă?
- faci mişto?
- io? nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…
- bine. formele se lasă un pic să crească şi după asta se dau la cuptor. te rog să baţi nişte ouă. iei pensula şi îi pictezi. se poate presăra zahăr sau pune mieşi de nucă, dar pictatul le va da luciul de sărbătoare.
iese primul d ela cuptor. e fierbinte. îl aşez cu grijă pe o parte pe bufet unde pusei o placă mare de lemn.
- cîţi ies?
- şaişpe?
- cîţi???
- cîţi ai auzit. la un chil trebuie să iasă patru cozonaci în aceste forme. dacă ies mai puţini e semn de lene că nu l-ai bătut destul…
- …săracul de el.
- bine. căinează-l acu. faci mişto în continuare.
- io? nuuuuuuuuuuuuuuuuu…
- … da da.
în sfîrşit ultima tranşă e la cuptor.
- hai să ducem la popor cîţiva. mai vine un  voluntar?
- nu e periculos?
- da, dacă nu ai minte şi bagi în tine o tonă, dar uşor uşor cu vin roşu de buturugă e perfect.
apare elena, numai un zîmbet de la vin:
- gata cozonacii? îi încearcă cu degetul.
- ai grijă! da, sunt gata.
fetele iau cîte doi cozonaci şi ducem în casă. nu se taie. se rup şi fiecare ia cîte o fîşie fierbinte. vin, cozonaci, prieteni, ce mai viaţa e perfectă. mă iau cu vorba , cu vinul şi deodată simt miros de ars. ionela de colo:
- e semn că n-ai avut noroc în viaţă…
- bătaie, mai apuc să spun repezindu-mă în bucătărie.

- Am nişte friptură rece de porc, oarece vin de buturugă de la drăgăşani şi frigiderul gol la dispoziţia ta.
- Chiar gol?
- A, nu. vreo cîteva legături de pătrunjel, usturoi…
- Perfect. scoate-le şi pînă le aranjez eu curăţă căpăţîna asta.
- Toată? Faţa lui Andrei implora milă.
- Da, zic eu sadic şi mă apuc să spăl pătrunjelul. Lămîie ai?
- Nu, spune el. Gata.
- Te duci la piaţă, iei o lămîe, ulei de măsline şi nişte alune.
- Alune?
- Hai repede.
Tai pătrunjelul cu tot cu cozi şi-l cazez în robotul de bucătărie cam nefolosit laolaltă cu căţeii de usturoi. . Pînă vine ipochimenul îmi pun un pahar de molan ca să mă odihnesc. Apare torero.
- Păi hai să vedem. Alunele-s sărate?
- Nu.
- Bine. Stoarce juma de lămîie, pune zeama acolo şi alunele…
- Şi alunele?
- O să rămîi mirat pînă la urmă. Ia să punem nişte ulei de măsline… cam atît, sare, piper şi să-i dăm drumul.
Opresc robotul, dau de pe pereţi frunzele rămase şi mai dau o tură. Iese destul de mărunt dar nu chiar ca o pastă.
- Şi ce facem cu asta?
- Păi lîngă friptură sau peste friptură sau doar cu pîine, merge şi cu peşte, dar mai pui ceva lamîie si toci mai bine.
- Păi dupămasă vine Mirela.
- Şi?
- O să miros a usturoi, zice el deznădăjduit.
- Îi dai şi ei şi se rezolvă. Hai noroc.

- Piftia e o cestie simplă dacă iese.
- Cum adică?
- Simplu. Trebuie să tremure dar să nu curgă. În acelaşi timp aroma de usturoi e totul. Secretul e suma de gelatină din zamă. De aici pleacă totul. Cea mai uşoară e piftia de porc, iar cea mai delicată şi complicată e piftia de cocoş. În rest ai gama aspicurilor unde combinaţiile sunt nelimitate şi folosirea e spectaculoasă. Alte arome, alte culori.
- Acum vine Crăciunul, aşa că cea mai bună pasăre e porcul.
- Cum îţi ziceam e banală. Iei cap de porc, unul sau jumate, depinde de cît vrei să-ţi iasă, nişte urechi şi nişte rasoale cu tot cu adidaşi.
- Ce adidaşi?
- Aşa le spunea pe vremea mea picioarelor de porc.
- Cu copite?
- Cu, dar să fie bine curăşate de păr. Asta dacă ai de gînd să pui şi şorici în piftie. Deci le pui pe toate într-o oală mare cu apă rece. Le pui la fiert şi tot completezi apa pînă ce cade carnea de pe oase. Opreşti procesul de fierbere. Scoţi la rece. Cînd s-a răcit iei grăsimea de deasupra la o parte şi separi carnea de oase.  Zeama rămasă o pui din nou la fiert sa scadă cam pe la jumătate si probezi. Iei o farfurie adîncă cu apa rece si pui nişte picături de zeamă. Dacă se încheagă o iei de pe foc. Unii pun la fiert şi ceva rădăcinoase, unul doi morcovi, o ţelină, eu nu. Aşezi carnea în castroane. Iei o căpăţină două de usturoi, o cureţi şi pisezi bine căţeii. Pui pe o strecurătoare un servet de pînză şi aşezi acolo usturoiul pisat. Începi să treci prin şervet zeama clocotită de la castron la castron pînă le umpli pe toate. Duci castroanele la rece. Gata.
- Sare nu pui?
- Ba da Cristi, întreab-o pe Corina. Cînd a scăzut, dregi de sare. Pentru mine asta e piftia de porc. De obicei mai pun nişte aripi de curcan sau o pulpă ca să am carne mai multă macră. Mai pun şi nişte ouă fierte de culoare.
- Aia de cocoş?
- Altă dată, mai la vară.

- De ce roşie?
- Că nu e mov…
- Se poate şi puţin mov…
- Da Luminiţo! Mie-mi place la gust fasolea roşie, parcă e mai aromată decît aia albă din care fac doar făcăluită. Din pestriţă merge foarte bine o ciorbă, iar neagra la salate.
- Ce salate?
- Altă dată. Acum fac o garnitură la cîrnaţi. O ceapă mare roşie sau albă că e mai dulce, nişte căţei de usturoi, ulei…
- Nu pui untură?
- Nu, pentru că va fi de la cîrnaţi. Pun destul de puţin ulei cît să prejesc un pic ceapă şi boiaua să-şi dea drumul la aromă. Eu o să folosesc acum fasole din conservă. Îs obosit de atătea pregătiri şi vinul de ieri a fost cam tare…
- Ţi-am zis io!
- Mde. Revenim. Prăjim ceapa uşor cu boia şi piper măcinat, punem fasolea, sare şi o frunză de dafin, cîteva clocote să nu se sfarme şi gata.
- Da’ dacă nu e din conservă, sper că o pui la muiat.
- Desigur, măcar o noapte. Mi-aduc aminte de nişte fasole cînd făceam de pază la Vered Ieriho. Muiată două zile şi fiartă trei era tot tare. Aia fasole.

Dragă Ioana,

mă întrebi, cum e cu piureul acela minunat de cartofi, din care ai gustat, cînd ai trecut pe la mine. Nimic mai simplu. Fierbi nişte cartofi în coajă sau nu. Depinde de ce preferi pentru că, după cum bine ştii, gustul nu e acelaşi. La mine fuseseră în coajă din cauză că am schimbat macazul. Îi pui într-un castron sau în robotul de bucătărie. Adaugă nişte ouă, cam un ou întreg la doi cartofi măricei. la fiecare ou pui şi o lingură zdravănă de smîntînă. Sare, piper după gust şi mai pui oarece ierburi aromate. Ce fel de ierburi? Te gîndeşti şi tu la ce-l serveşti ca garnitură şi ai grijă să se pupe una cu alta. Amesteci pînă iese o pastă fină. De aia zic eu că e mai bine să foloseşti robotul, iar nu să te stresezi cu furculiţa. Iei o formă, o tapetezi cu unt şi făină, torni compoziţia în ea şi dai la cuptor pînă de face o crustă frumoasă deasupra. Dacă ţii la aspect bate un ou şi înainte de cuptor unge suprafaţa compoziţiei. Poftă bună!

p.s. Uitasem. Dacă îl mănînci gol, poţi adăuga nişte brinză rasă după chef.

- Ce-i acolo?
- Păi oarece ficăţei de pui proaspeţi…
- De puici merge?
- Nu, că ele ne mîn’că ficăţelu’, iar nu noi de pe la domniile lor, mangositele!
- Aferim, jupîn Iancule.
- Deci aseară, cînd venii de la piaţă cu o juma de kil de ficăţei, îî slobozii pre dînşii în oarece vin roş dulce altoit cu un păhărel de jamaică, asta numa în caz că nu ai maderă prin casă cum sună la reţiptul franţuzesc de la mama lui.
- De unde, bre, maderă, că nici busuioaca nu mai e ce-o fost mai veac.
- Mde, jupîne Ioaniţascule, dacă nu ai matale gălbiori destui… Mai bine ia aici o bărdacă de gălbior cu sifon proaspăt de la conu’ Borsec, cît am eu treabă, că bătu de amiaz’ şi vreau să gat masa pîn’ diseară.
- Da’ să zici ce faci, ca să scriu reţiptul pentru madama mea, să nu ma duc cu mîna goală acasă.
- Iaca zic. Iei nişte costiţă afumată crudă, merge şi oarece kaiser, da’ nu-i tot aia. Cît ficat atîta costiţă. Le treci pe toate prin tocător de cîte ori ai poftă. Dacă vrei si iasă fin musai e măcar de două ori. Toci şi o ceapă roşie. Bună ar fi o eşalotă, dar nu se găsesc p-acilea. Amesteci totul într-n castron, pui sare, piper, razi nucşoară şi adaugi oarece alte arome dacă ai chef. Eu nu. Cel mult puţin busuioc bine mărunţit. Lăsăm preţ de o badacă de şpriţ după care pregătim baia marină cum îi zic franţujii cei jmecheri. Iaca după cum vezi. Pun în vasul ăsta de sticlă, vasul îl atîrn pe toarte în cratiţa asta să stea numai în apă şi dăm totul al cuptor cu foc potrivit preţ de trei ceasuri.
- Păi eu nu aştept atîta.
- Nici nu te-am invitat să aştepţi. Ia mai bine nişte icre proaspăt bătute, cam sărate e drept.
- De unde-s?
- Şi ele şi măslinele de la Tanti Cora, că de aia-s potroace. Mde.
- Şi după ce scoţi din cuptor?
- A, mai nimic. Răstorni, laşi la rece şi serveşti apoi cu un vin roş aprig şi felioare subţiri de castraveţi muraţi cronţănitori. Asta-i.
- Fug acasă.

- Da… Eu sunt. Cine-i? Mishu? Se aude ca dracu, unde eşti? Cum acasă? În Baltă… Aha. Păi mută-te lîng-o antenă… N-am. Care e baiul?… Şniţel vienez vrei matale a găti. Ce mare brînză?… Aha… Mă flatezi acu. Ştii că specialiştii costă şi acu’ e criză. Dai tu o suta cinşpe lei noi pe reţetă?… Vrei factură?… Sigur că da. Ia de scrie. N-ai creion… Ai pix… Ce glume bune. De unde le ai?… De la Crăciunul de pe TVR1… Aha… Băi, scrii sau nu scrii, că măresc factura?… Bine. Cauţi viţel, nu ştiu unde găseţti, amicul Piscupscu vorbea de o măcelărie pe Pantelimon pe lîngă cimitirul armenesc, da’ el e specialist în pătrunjel, aşa că… Cum spusei, iei… nu, nu-s oltean şi nu mă mai întrerupe… iei viţel, carnea e roz, nu roşu închis… da, se face şi cu porc, dar nu e acelaşi lucru… aha, lasă, iei matale viţel sau nu mai faci reţeta asta… cum ce să faci atunci cu ea? O plăteşti. Scrie şi taci!… Atacă şi scufundă?… Băi, da’ nu-ţi mai tace meliţa aia o dată?… Ok. Tai bucata în felii cam de un centimetru şi le baţi cu grijă să ajungă subţiri… Desigur că se întinde. Sărezi, pipărezi, dai prin făină. Baţi nişte ouă şi le treci bătătură… NU telijentule,prin ouăle bătute şi apoi le treci printr-un pesmet cît se poate de fin… Adică?… Cumperi şi-l mai pisezi matale oleacă… Cum cît?  Cît ai chef. Eu de exemplu folosesc făină de pască… Care brinză?… Nu, fraiere, făina de pască e făcută din azima, pasca, evreiască. E mult mai fină… Unde găseşti? În Israel, de exemplu… E război acolo? Bine că ai aflat. Lasă astea. După ce le-ai trecut prin pesmet le pui în baie de ulei, nu în tigaie. Ai înţeles?… Nu?… Iei matale o cratiţă pui ulei din belşug… de care vrei tu… Eu prefer de sîmburi de struguri sau de floare sau de palmier… Nu de porumb sau măsline că au gust prea tare. Deci, taci si-ascultă, pui în baia de ulei fierbinte. Laşi să se rumenească, scoţi şniţelul… Da, cîte unul nu toate odată, ai priceput… Cu plăcere… Pui obiectul pe o hîrtie absorbantă să nu geamă de ulei. Gata… Ce vrei?… Vrei şi garnitură? Pentru mine clasic e piureul de cartofi simplu, că aşa am ajuns la diametrul ăsta. Mai distins ar fi cartofi natur fără unt, doar cu puţin mărar deasupra. Vrei cu cartofi prăşiţi? Fă rost de-un ficat… Nu de pate de ficat, de unul pentru tine… Aha, nu mai spune… Legume… Aha… Dragule, totul ţine de gustul tău, dacă vrei roşu ia unul tînăr şi mai slab, da’ eu spun că o tămîioasă albă seacă, sau un Risling, merge perfect… Te duci la Viena? Şi de ce vroiai reţeta?… Ca să ştii cum fac ăia şi să compari?… Eventual să le dai şi vreo două perechi de palme, că aşa-ţi spuse Iancu…De unde ştiu eu reţeta? De la televizor, de la un bucătar austriac… Mde… Hai pa şi vezi de achită factura la timp. Călătorie plăcută şi vezi că e o expozţie Klimt parcă, nu te înfunda îm mall… Bine, bine, te pup.

- Păi îţi faci o omletă cu brînză şi roşii…
- Să vedem ce chef am.
- Vezi tu. Ne vedem mîine.
Mai clăpăcesc ceva şi mă ia foamea. Ce să fac? O salată de roşii. Tai castraveţii, tai roşiile şi-mi vine idea. Pun smîntînă. Aha. La smîntînă parcă ar merge un fir de usturoi verde. Merge. Sare, piper… Aha, parmezan. Parcă lipseşte ceva… Ouă fierte. Pun la fiert şi le las aproape moi. Le îmbucăţesc în salată.  Acum vine bomboana pe colivă, adică patrunjel verde tocat deasupra. Sună telefonul.
- Ai mîncat.
- Da.
- Ce?
- Mai nimic şi fără pîine.
- Faci mişto de mine.
- De loc. O salată acolo.
- Hm. La tine “o salată acolo” înseamnă destrăbălare…
- Nooooooooo

Al dracului de cald. Taman m-am întors de la piaţă. Roşii, brînză, carne de vacă, carne de pui, ţigări, ardei iute… parcă am mai luat ceva? A, da, cimbru. Am pus pînă una alta carnea de vacă la fiert în oala “minune”. O las să nu mai ştie de ea. Sună la uşă. Paul.- Excelentă!
- Neaţă, ce excelentă?
- Cartea.
- Mulţam. Şi mie îmi place.
Paul intră şi se aşează pe un taburet în bucătărie. Scoate din vestă pachetul de Plugar şi aprinde una.
- Am găsit o greşeală, îmi spune sumbru.
- Unde?
- Pe copertă. E “taiat” în loc de “tăiat”.
- Nasol. Stai un pic.
Dau telefon la tipografie. Vorbesc, corectează, mă liniştesc.
- Ce faci? mă întreabă Paul trăgînd la greu din ţigară.
- Iaca nişte fasole verde cu carne. Eram la tăiat ceapa, aşa că dacă eşlti cuminte mîncăm împreună.
- Ia să te văd.
Tai ceapa, pun în cratiţă und esfărăie ulei de măsline încins. Tai şi nişte ardei gras cubileţe care ia acelaşi drum. Pun oarece boia dulce, piper, cimbru şi usturoi zdrobit.
- Miroase mişto!
- Tu ce credeai?
Sting cu zeama de la vaca fiartă, ce fusese transformată şi ea în cuburi. Pun şi fasolea verde curaţată şi imbucăţelită. Mă ocup acum de roşii.
- Le despieliţezi?
- În cinstea ta, Paule.
Le toc mărunt din cuţit şi le lansez în cratiţă. Oarece sare de gust şi pun şi carnea. dau focul mai mic şi acopăr.
- Ce le mai trebuie? mă întreabă musafirul strivind chiştocul în scrumieră.
- Poftă bună!

Luna Plina este momentul din ciclul lunar la care cei din jur par sa devina irascibili, sa se comporte bizar, sa ia decizii care nu par sa fie bazate pe ratiune.

Ce se intampla de fapt. Un centru energetic aflat in zona creierului (si care dupa traditia yoga este responsabil de productia de soma, bautura zeilor) este activat si in directa legatura cu un centru energetic al inimii. Aceasta energizare cu soma in interiorul corpului impinge energiile negative spre suprafata corpului, la nivelul pielii. Aceasta negativitate energetica la suprafata corpului nostru si al semenilor nostrii este sursa comportamentului bizar.

Se poate elimina aceasta negativitate acumulata printr-o baie in apa sarata. In fiecare zi de Luna Noua o baie in mare, un lac sarat sau chiar intr-o cada in care este dizolvata o buna cantitate de sare ajuta la eliminarea acestei energii. Asigura-te ca esti complet acoperit de aceasta apa sarata. Inclusiv capul. De cateva ori. Lasa tot ce-i rau si negativ in tine sa plece in apa. Dupa aceasta imbairere se poate face un dus pentru a se elimina sarea de pe corp.

Odata cu eliminarea acestor energii starea mentala si de sanatate v-a incepe sa se schimbe. Spre bine.

Ca am fi sanatosi nu se mai pune de mult problema. Dar analizele ies intotdeauna bune. De ce? Probabil ca unele concentratii fac mai mult bine organismului, drcat suntem dispusi sa credem.

Si probleme avem cu totii. La munca, la facultate, acasa si in restul locurilor nementionate. Dar deja devine o mare problema cand incepi sa vorbesti cu calculatorul. Sau mai rau, cu un fisier din calculator. Si cred ca va intrece pe oricine, persoana care va primi si un raspuns de la acesta.

Din seria “iar am ramas in lift la munca” isi preiau zilnic locurile:

• multe perle vrute si nevrute,
• comentarii cu persoana din spate, dar care nu te aude,
• am racit si vreau o masca,
• tigara de dimineata aprinsa invers,
• cafeaua cu sare din neatentie,
• praji de la buca,
• uite documentu’, da’ las’ ca-l fac eu,
• “as vrea sa-mi schimb viata” – “trimite un F14″
• vesnicul HD1HD2
• cauta pe Sf. Google,

si multe altele asemenea.

Hreanul se toaca pe robot, apoi se trece in blender pt o maruntire mai avansata. In timp ce functioneaza blenderul se adauga otet, sare, zahar si apa daca mai e nevoie, pina cind se obtine o pasta destul fluida. Se pune in borcane cu filet, de preferinta cit mai mici, cele de la mincarea pt copii sint cele mai bune. Cui ii place, poate pune si un ardei iute in fiecare borcan, un saculet cu boabe de mustar sau o ceapa. In loc de zahar se poate folosi miere.

… evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Mai evitaţi şi excesul de fast-food, bere, dulciuri şi sedentarism!

Sau faceţi sport cât mai des!

In principiu se pot mura orice fel de ciuperci, dar de preferat sint ghebele, pleurotus sau champignion.

Ciupercile se curata, se spala bine si se pun la fiert in apa cu sare. Dupa citeva clocote, apa se arunca, ciupercile se spala sub jet de apa si se pun din nou la fiert.  Dupa ce sint fierte se spala bine in multa apa, mai ales ghebele si se lasa o ora la scurs.

Se pregateste o saramura din o lingura de sare la un litru de lichid, 250 ml otet la 750 ml de apa,  doua linguri de zahar, piper boabe, mustar boabe, o crenguta de cimbru,  foi de dafin si citiva ardei iuti. Se da in clocot si apoi se adauga ciupercile scurse. Se lasa pina a doua zi.

In borcane se pune  intii putina zeama, apoi un strat de ciuperci, apoi citeva rondele de ceapa rosie si un catel de usturoi si se completeaza cu zeama pina la nivelul ciupercilor, apoi alt strat de ciuperci, alta ceapa si usturoi si tot asa, pina se umple si se completeaza mereu cu zeama. In mijloc se infige un ardei iute iar deasupra se pun citeva bucati de hrean.

from: cookingupastory.com

“This is the first in a series of “how-to” videos funded by the Sustainable Agriculture Research and Education (SARE) program and produced by Cooking Up A Story. SARE is pleased to be part of this cooperative venture, and to share the rich heritage, knowledge, and individual stories of some of our past farmer grant recipients. As Jeanne Carver notes in the video, SARE’s Farmer Rancher Grants program provided critical assistance for them as they embarked on a new marketing approach.”

Full Article Here

Larissa Latif Plácido Saré

Pra começar a contar

O meu nome é Larissa Latif Plácido Saré. Eu sou uma criatura cuja existência tornou-se possível graças às migrações. Avós migrantes de pai e mãe, pais migrantes, eu mesma, por mais de uma vez e agora, neste momento, migrante. Nasci em Belém do Pará, Brasil, um país de tantos percursos, tantas cartografias de chegadas e partidas. Vim a Portugal estudar festas populares. Festas católicas em homenagem a Maria, Meryan, uma mulher judia, nascida na Palestina que segundo a tradição cristã deu à luz o filho de Deus, Jesus, em Belém de Judá por uma circunstância histórica. O menino Jesus nasce migrante, como migrantes nasceram tantos meninos e meninas judeus e árabes numa região em que caminhar com as areias é o destino de tantos homens e tantas mulheres hoje como há dois mil anos.
Karine Jansen me pede para contar a história da minha família. Disponho-me a começar a narrativa e percebo que sei muito pouco. Um avô, Abdul’Latif Mohamed Saré, a quem devo o nome que assino com orgulho, como uma prova dessa identidade fugidia que me constitui: mestiçagem, migração, hibridação. Sujeito pós-moderno? Ou apenas mais uma mulher filha de tantos caminhos trilhados pelos ancestrais, caminhos de terra, caminhos de vento e de mar. Uma Latifa. Mais uma. Quantas haverá hoje espalhadas pelo mundo? Os árabes estão em toda parte.
Meu avô foi o meu ancestral mais próximo nascido no Líbano. Seu filho Ahmed, meu pai, me repetiu a história de sua vinda para as Américas durante toda a minha infância. Meu avô libanês, que não conheci, é um dos heróis recorrentes na formação de minha sensibilidade estética, histórica, geográfica, cultural, política. Ao escolher assinar Latif, longe de qualquer desprezo pelo Saré que identifica minha família, escolhi fortalecer um laço com meu ancestral naquilo que faz de mim ser o que sou, uma artista, uma narradora, uma viajante. O nome Larissa Latif para mim significa “Larissa, filha de Ahmed, neta de Abdul’Latif, o imigrante, o viajante, o narrador, o pai de Ahmed, o narrador, o viajante, o comunista, meu pai”.
O que sei de meu avô? Que nasceu em Hadara, um povoado montanhês no Líbano, na região de Trípoli, que perdeu o pai aos quatro anos de idade, vítima de hidrofobia depois de uma mordida de cachorro, que era um camponês pobre e tinha uma irmã chamada Nazira. Não lembro os nomes de meus bisavós. Aos dezoito anos, Abdul’Latif deixou sua aldeia, desceu até o porto de Trípoli e embarcou num navio para Marselha. Deixou sua mãe e sua irmã para não ser obrigado a alistar-se nas tropas turco-otomanas que ocupavam seu país. Sim, meu avô foi também fugitivo de um regime, como mais tarde seu filho Ahmed o seria. Deles penso que herdei essa sensação de estar em eterno sobreaviso, pronta para pular dentro ou fora de um trem a qualquer momento, em qualquer lugar, uma espécie de desconforto essencial, como se um gene andarilho e a necessidade de partir estivessem impressos em mim tal qual os traços que anunciam a qualquer um que vê meu rosto: Brasileiramente Árabe.

Dentro de la particular y rica fauna ibérica con la que hemos tenido la suerte de encontrarnos los nacidos en España y Portugal, hay una especie que se viene desarrollando de una manera exponencial en los últimos años. Nos estamos refiriendo al gorrilla (el nombre científico exacto es hispanicus parasitus gorrillus). No confundir con otro especimen común por estos lares, el gorrón, que cuenta con un bagaje cultural mucho más rico y antiguo,  con una casta y un linaje especial, que se podría remontar, como mínimo, a la época de los romanos. Que la fonética no nos lleve a engaño, pues escribir sobre el gorrón requeriría de unos conocimientos enciclopédicos que me superan absolutamente, así que, por ello, prefiero limitarme a la figura más humilde y reciente del gorrilla.

Corrían los años ochenta y era una época memorable, en España la ropa hortera (Mecano), la música hortera (Mecano), la estética hortera (Mecano) estaban en pleno apogeo. Una España postdictatorial que se enfrentaba, cuarenta años después, a su propia libertad. Claro, estábamos más que confusos: ¡Joder! Toda la vida obedeciendo al Tío Paco y a la Iglesia, y, de repente, podemos hacer lo que nos da la gana, más o menos. ¡Eran como nuestros sesenta, eso sí, con más de una década de retraso! Imaginaos: éramos unos niños chicos a los que sueltan en una tienda Belros sin ninguna vigilancia. Así que llego el despiporre, pensando que aquello iba a durar para siempre. Se empezaron a hacer películas deleznables, con el único atractivo de ver señoritas enseñando los pechos (¡por dios!), como si en unos años nos fuéramos a sentir orgullosos de nuestra filmografía. Por otro lado, como comentaba, la gente empezó a vestirse de maneras llamativas, como reivindicando el derecho a ser diferente, a no ser un borrego del Estado, sino más bien un borrego de la Movida (Madrileña, of course). Y, hecho fundamental, se empezó a descubrir que las drogas no eran malas, sino que drogarse molaba: de hecho, todos los guays tenían que drogarse y ponerse hasta el ojete, porque si no, no eras nadie (o al menos, nadie guay del paraguay, ni perita, ni molón).

Así estaban las cosas, hasta que un día un tío dijo: “Escuchad, ¿y esto quién lo paga?, ¡que las drogas no son gratis!”. ¡Ostias, qué palo! Si encima nos quieren cobrar por pasárnoslo bien, ¡qué cabronada! Los guayes principales fueron arrimando la cebolleta al gobierno socialista, para que les fueran costeando sus vicios. Se reconvirtieron en “la Cultura”, con mayúsculas, llamados a ocupar cargos importantes en institucionas tan honorables como la esgae. Pero el resto, los guayes borregos se vieron con el culo al aire. La política cambió: las drogas eran malas y los yonquis, una lacra. La heroína, ¡ojo al dato!, era perjudicial para la salud… Y la coca resulta que tampoco era tan benigna. ¡Ostias, Pedrín, que la hemos “liao” parda!

Muchos se repusieron como podían, pero muchos otros se vieron completamente jodidos, luchando contra una sociedad que ahora los miraba con malos ojos y que, con la crisis, no les daba ningún puesto en la escala laboral…  Los “picos” tenían que seguir llegando y, como la droga no era gratis ni estaba subvencionada (a lo mejor para los guayes gurus, sí; para ellos, lógicamente, no), tenían que conseguir pelas para la próxima dosis. La delincuencia era uno de los caminos a seguir: ya fuera el tirón, el robo con intimidación y cosas por el estilo, fuera de sutilezas y con bastante premura en su ejecución.

Otros optaron, nadie sabe si porque habían pasado demasiado tiempo entre rejas, por conciencia o porque no valían para el choriceo de malas maneras, por una alternativa particular: se pusieron a “ordenar” los aparcamientos por el módico precio de “la voluntad” (normalmente,  100 pesetas o, lo que es lo mismo, 20 duros) en determinadas zonas céntricas, gorrilla en cabeza pues el sol solía apretar a las horas en las que ellos laboraban, que solían coincidir con las de menor presión policial (una de estas casualidades de la vida). El servicio era completo: no te rayaban el coche, te podían poner una multa o incluso, llevárselo la grua “por la voluntad”. Asimismo, podías contemplar peleas de gorrillas que se enfrentaban afanosamente, impulsados por el mono Amedio, a delimitar su territorio. Conozco a gente que llegó a pagar a dos gorrillas por el mismo “servicio” para evitar que se pelearan entre ellos.

Pero, por suerte, los Ayuntamientos reaccionaron y, para evitar, la creciente sensación de inseguridad que esta nueva especie estaba creando entre los conductores de la ciudd establecieron medidas: por un lado, el SARE y, por otra, el gorrilla “legal”, desplazando al yonquigorrilla. Con el SARE evitaban la mala conciencia del que intentaba aparcar:  ahora ya tenía excusa para no darle el dinero al gorrilla con el “voy a la máquina”. Y con el gorrilla “legal”, poco a poco, fueron “limpiando” los centros históricos, barriadas aledañas y demás de los denostados yonquis que nos sacaban los veinte duros o el euro (pues,  con el cambio de moneda aplicaron la conocida ley del cafe: 100 pesetas = 1 euro). Por supuesto, siguieron con la gorra, pero ahora, además, su atuendo era complementado por un chaleco reflectante de color chillón y hortera a más no poder (reminiscencia de la época en la que hunden sus raíces).

Gracias, Ayuntamientos de toda la Península. Gracias a vosotros, ahora aparquemos donde aparquemos siempre tendremos la excusa del “voy a la máquina”. Gracias por multiplicar los lugares de los gorrillas “legales”: ahora hasta en los escampados tenemos la fortuna de contar con una persona que velará por el interés y la integridad de nuestros automóviles. Sólo me gustaría hacer una petición: ¿me podrían hacer una factura cada vez que me cobran el euro? No es que sea desconfiado, pero me gustaría desgravar ese impuesto de cuya rigurosa contabilidad estoy convencido que os hacéis cargo con tanto ímpetu como multas ponen los policías locales en verano y Navidad.

¡Ah, por cierto! Al gorrilla que habéis plantado al lado de mi casa, le va a pagar su p… madre. Eso sí, con todos mis respetos.