“Sarutul este semnatura unui barbat” – Mae West

Sarutul meu te va face sa te simti mereu iubita…(Eu)

Deschide-ti inima

Cand ma saruti !

Desi e iarna anonima

Si fulguieste-n nepasare,

Deschide-ti inima

Fara tagiversare.

Pe muzica de vals

Sa ne incununam in labirinte

Cu diademe din aur fals,

Sub candelabrele de gheata,

Pe muzica de vals

Sa ne-mbatam cu mirosul de dimineata.

Vibreaza sub zapezi

Clinchetul fericirii,

Tu globuri negre aurii visezi,

In loc de turturi argintii.

Vibreaza sub zapezi

Aerul proaspat al vietii.

Deschide-ti inima

Sa ma saruti

Sub candelabrele de gheata

Orbit de albul

Florilor de ceata

Deschide-ti inima

De dis-de-dimineata.



lumea se învârte în jurul meu şi mă transform în carusel dacă te-aş ţine în braţe nu ai mai fi tristă şi mie îmi lipseşti îngrozitor de mult îţi sărut gâtul şi obrajii sa iau durerea

suntem amândouă dezrădăcinate şi ne-am întâlnit în aer prima oară

Iubeste-ma!
tine-ma strans in brate,
saruta-ma…

Iubeste-ma cu agresivitate
pentru ca si eu
te iubesc!

Fa dragoste cu mine
luni intregi…

fara iesiri din camera
fara oprire
fara respiratie
fara false pudori
fara mancare
fara apa, vin sau sampanie…

Numai schimb de fluide!

Cand ne iubim
nu te mai gandii la mine
ci la noi – caci si eu fac la fel!

Sa ne bucuram de orele scurte
de la sfarsitul zilelor
unde curge apa plata la robinet
si drumurile sunt la distante
scurte de 45 minute…

Vreau sa
te porti frumos cu mine
poate imi faci gris
sau cacao cu lapte si cozonac
vreau sa
ne murdarim in pat cu frisca
amestecata
cu mure proapat culese
asezate pedant
in triunghiuri de clatite
aburinde…

Apoi sa reincepem
muscatul buzelor ore in sir
grabiti sa ne traim viata
pierduta atatia ani
din cauza destinui demn de purgatoriu…

Vreau imperfectiunea. Vreau, ca atunci, cand “cantecul” se va opri, sa dansez un “dans” pe care nu-l cunosc. Vreau sa te incrunti cand nu te bag in seama. Vreau sa te fac sa plangi. Vreau sa te superi, sa ma certi si sa ma ierti. Vreau sa spun prostii si sa ma saruti zambind. Vreau ca duminica dimineata sa ne certam, iar noaptea sa ne impacam, pentru ca altfel nu se poate. Vreau, ca atunci, cand nu ma mai suporti si pleci, sa intorc capul dupa tine si sa tip in gandul meu sa te intorci. Vreau sa-mi fie dor de mirosul pielii tale. Vreau sa ma necajesti, sa ma tachinezi, sa te joci cu mine, vreau sa fim copii, vreau sa fim adulti. Vreau sa-mi descoperi senzualitatea, salbaticia, vreau sa ne exploram simturile, trupurile, dorintele. Sunt o rasfatata si nu trebuie sa imi lipseasca asta de la tine. Sunt un amalgam de dorinte si cerinte. Vreau mult. Vreau…Tu? Si inca ceva..

P.S. daca stie cineva cine e  adevaratul autorul , dati-mi un bobarnac sa-i facem reclama. Ca asa e normal

Au căzut şi-ntâii fulgi
Şi l-am prins din zbor pe unul. (Nicolae Labiş, Fulgul)

Once upon a December… fulgii timizi sunt prinşi într-un vals în allegro al cărui dirijor nevăzut,  viscolul, îşi face simţită prezenţa înteţindu-se şi bătând la fereastră. Once upon a time, erau ierni cu miros rece şi cu ploi stelare, ca azi. Toţi aştrii cerului se bucurau, căzând uşor pe pământ, sporind luminiţele din ochii celor ce alergau prin prima zăpadă. Se aprindea bradul de Crăciun cu stele efemere, răsuna de clinchete de zurgălăi şi glasuri cristaline de colinde. Azi e doar începutul proaspăt, amestecat cu amintiri, al unei ierni, în fulgi topiţi pe blăniţa jachetei, încurcaţi prin păr şi prin gene, lacrimi reci de fericire ce îmi alintă, într-un sărut curat, obrajii şi buzele. Se întâmplă minuni… Se aşterne mantia de omăt peste dureri şi tristeţi, peste suflete sparte şi vise furate. Deasupra ei cresc florile speranţei de gheaţă, visele unei nopţi de iarnă se nasc din vreascurile trosnind, şi limbile de foc ameninţă să le topească atunci când închid ochii şi mă odihnesc  pe braţul tău, zâmbindu-ţi. Fiorul uşor, pătrunzând prin fereastra ce se chinuieşte să mă apere de muşcătura gerului, devine totuna cu înfrigurarea unei mângâieri. Sunt a ta… dar… ssshhh… nu mă atinge… nu-mi trezi sufletul din vis. Noaptea lucie de iarnă îl duce ca vântul şi ca gândul, departe, pe inorogi din fulgi de nea, într-o lume unde l-ai putea prinde într-un sărut… Urmează-l… Nu-l lăsa singur în vis…

Vertijul alunecării vertiginoase pe axa săruturilor clandestine, imorale mă determină totuşi s-adopt o stare de bine .Deoarece acum moralitatea-i desuetă pentru majoritatea, acul busolei saporific mă-ndreapta spre locuri bizare, spre acţiuni inavuabile, poate.

Sunt prins în acest alt vertij al existenţialelor probleme,probleme care-mi oferă o cale de scăpare din zilnică monotonie,rutină..

Şi de ce să iubesc, dac-acei ei îşi vor găsi sfârşirea? Înaintea ta, cel mai probabil..”şi ea pleacă şi văd firimituri de fulgi”..Deci, de ce? Să-mi chinuiesc chipul schiţând improbabile blazate zâmbete pot. Am motive, am nevoie de ele .Doar de ele. E un fel de cea mai tare lume interioară [a mea].

Amestecul de salivă-mi mângâie duios  suprafaţa roşie  a buzelor crăpate de zefir, făcându-mă mai bine să mă simt, mai puţin solitar. Inspir cu nesaţ gudron, afundându-mă şi mai adânc în lumea mea, doar eu am cheia.

Nulla potest mulier tantum se dicere amata

Vere , quantum a me Lesbia amata est.

Nulla fides ullo fuit umquam doedere tanta

quanta in amore tuo ex parte reperta mea est.

Vale puella , iam Catullus obdurat,

nec te requiet nec rogabit invitam.

Scelesta , vae te , quae tibi manet vita?

Quis nunc te adibit? Cui videberis bella?

Quem nunc amabis?Cuius esse diceris?

Quem basiabis? Cui labella mordebis?

At tu, Catulle, destinatus obdura.

***

Poate spune vreo femeie c-a iubit-o cineva

Cum pe Lesbia mea draga am iubit-o eu candva?

Nu! Niciuna! Si credinta dragostei pe veci jurata

Altul nimeni decat mine n-a pazit-o niciodata.

Adio,dar,iubito! Catul de-acum e tare!

De nu vrei , nu te cauta , nu-ti cade la picioare.

Dar tu amar vei plange , cand nu vei fi rugata.

Ce viata iti ramane , femeie blestemata?

Cui vei parea frumoasa? Si singura cu tine,

A cui vei fi? Pe cine vei iubi? Pe cine

Vei saruta , muscandu-l de buze cu-nfocare?

Dar , tu , Catule , rabda, fii neclintit si tare!!

Ea: – Oare ştii să citeşti săruturi? Săruturile sunt ele însele scrisori de dragoste. Pot fi citite sau returnate sigilate. Un sărut poate fi un candid “salut!“, o urare de noapte bună, un amar “rămas bun!” sau poate un vesel “bună-dimineaţa!“… De-i un  dureros “adio!” aduce trădare, moarte şi suferinţă. Alteori, un sărut prelungeşte bucuria unui “bun-venit”, naşte speranţa unui “nu-mă-uita” sau e binecuvântarea unui “drum bun!”. E solul fericirii sau, din contră, al nenorocirii. Prin fiece sărut, trupurile noastre se scurg unul într-altul.

El: – Ţi-am citit scrisoarea pecetluită pe gâtul meu… dar tu…?

PS: Inspirată de M. Pavic, “Celălalt trup”, traducerea şi adaptarea îmi aparţin.

Dragilor, azi am avut enorm de mult de lucru si nu am avut timp de nimic altceva. Totusi, mi-am facut vreme, la cate o cafea, sa intru pe blog si sa mai raspund la cate un comentariu. Pentru asta multumesc celor de la Apple.
Mi se pare fabulos faptul ca cititi ceea ce scriu si ca imi lasati comentarii. Ma bucur ca un copil. De asta mi-am facut blogul acesta si simt ca am prieteni, multi déjà. Pot sa va spun prieteni?
Azi, pentru ca am fost atat de ocupat, lipsesc povestile cu micuta. Am ajuns totusi acasa, sa fac un dus si m-a localizat in scara blocului, pe cand coboram din lift. Mi-a furat o sarutare, pe fuga, privind peste umarul meu, ca sa vada daca nu cumva apare vreun vecin. Atat. A fost…atat de provocator. Jur ca am intinerit, nu mult, doar vreun an, poate doi. Ma face sa zambesc.
Imi plac comentariile voastre si promit ca va tin la curent. Am atatea subiecte, numai timp sa am si laptop. Imi plac ideile voastre si sunt multe chestii pe care vreau sa le mai discutam. Dar toate la vremea lor.
Si maine voi fi la fel de ocupat dar promit sa mai scriu ceva. Fug inapoi la munca!
Noapte buna!

Desăvârşirea unui sărut
Stingându-se-ncet în înserare
Şi doare, da – doare
Cenuşa în care se preface nectarul
Şi în adâncul inimii, întotdeauna – amarul .

Un mucegai pe gânduri, pe simţiri
Cu raze-ascunse-adânc în sine,
Cu bucuria zidită-n sticlă mat-a amintirii, 
Un mucegai înfăşurând a inimii cămară
Cea mai adâncă, cea mai ascunsă …
Verzui – suflul otrăvit colorează înc-o dimineaţă
În care-ncerc să te sărut de împăcare .

Pasul saruta podeaua cea rece,
Tacuta in umbra respir-o poveste,
Un el si o ea isi mangaie ochii
Priviri ce se-nalta si scutura norii.

Mi-e dor sa umpli tot aerul cu prezenta ta, oferind fiori tuturor, dar nimanui precum mie.

Mai stii cand, inca din primii ani ai vietii mele, erai aici pentru mine? Ma minteam singura, credeam ca sunt unica pe care o vizitezi, cand de fapt tu soseai pentru toti cei care te iubeau si te iubesc inca. Adevarul e ca apari cam rar, dar emani atata voie buna in sufletul meu incat o vizita de a ta, fie ea si scurta, imi ajunge pentru o lunga perioada de timp. Inca imi amintesc, desi a trecut ceva vreme, cum mi-ai atins pentru prima data buzele tremurande de emotie. Ma temeam atunci ca nu voi mai fi aceeasi dupa ce iti voi simti intaia oara mireasma proaspata si chiar asa a fost. Vorba aia, de ce ti-e frica, de aia nu scapi. Toate hainele mele, dar si inima mea, pastreaza chiar si acum acel parfum placut, minunat, care mi te aduce aproape de fiecare data cand mi-e dor de tine. Si mi-e dor de tine mereu, desi sunt convinsa ca te voi revedea iar si iar. Chiar si atunci cand esti alaturi de mine iti simt lipsa la gandul ca ceasul acela va trece inevitabil si din nou vei pleca pentu a bucura si alte suflete.

Si pentru a va da seama despre cine am povestit, aflati raspunsul urmatoarei ghicitori:

Singur nu are putere,

Dar cernut cu multi, se-asterne.

Zâmbet

Toamnă…o frunză zăpăcită coboară,paradoxal,lin prin aerul blând ce se stărduie să o ţină numai pentru el cât mai mult timp,imbrăţişându-o suav.
Minutele trec şi Mălina visează încă la acele clipe minunate ale tinereţii zgomotoase…
Cuvântul nu îşi are locul in feeria creată de adierea blândă a vântului slab ce îi mângâie obrazul trecut prin atâtea zâmbete şi lacrimi.Cu bucurie îşî aduce aminte de Cristian,acel tânăr care cu un boboc de trandafir roşu îi tăiase răsuflarea pentru prima oară…Zâmbeşte şi parcă îi simte şi acum paşii ghiduşi ce îi trezea mereu în suflet copilăria-i poznaşă.Dar e aievea.Cristian intră in tabloul creat imaginar în acest parc tăcut.Mălina rămâne cu acelaşi zâmbet timid ca şi cum nu s-a trezit din visu-i.El se apropie,se aşează sfios lângă cea care i-a luminat fiece dimineaţă de-a lungul atâtor toamne…Ea tresare.E încă mirată de ceea ce vede în faţa ei.Da,e Cristian,cel care cu 12 ani in urmă plecase fără un sărut de rămas bun,fără un cuvânt.Instinctiv s-a îndreptat spre buzele lui vrând să le simtă ca atunci,când erau numai ale ei,dar parcă din neatn apare cealaltă,prezenţă ce brusc îi spulberă orice dorinţă de a retrăi clipele fericirii de altă dată…
El pleacă la braţ cu cealaltă lăsând in urmă un suflet singur,dar fericit că a putut soarbe din priviri pentru ultima dată frumuseţea ochilor verzi ce altă dată îi avea mereu in preajma-i.
Rămâne în parc până când aroma trupului lui dispare in depărtări…Cu paşi domoli se îndeamnă a pleca din universul creat pentru câteva secunde de plăcere.I-a fost de ajuns.Se întoarce la lumea pustie în care nu işi are locul decât o floare:un trandafir roşu care a prins viaţă imediat cum împlinise o săptămână de iubire cei doi îndrăgostiţi…Aşa au trecut 12 ani,fără un zâmbet sincer,senin,proaspăt dimineaţa…Suspină zâmbind cu gândul la clipa trecută,dar veşnică în sufletul ei.
Şi-a dat seama că nu mai poate spera la viaţa ce o clădise alături de el acum multă vreme.Atât i-a fost de ajuns.Se simte mai liberă,mai împăcată de când l-a vazut ultima oară în parc alături de ea,cea care îi zâmbeşte in fiecare dimineaţă,vâzand sclipirea din ochii lui la vederea ei.De acum,s-a gândit să continue acel roman pe care îl începuse în doi,dar neterminându-l din cauza finalului ce îl luase cu el acum douăsprezece toamne supărate.A aşternut ea clipele feerice din parc,dar parcă ceva îi ţinea stiloul în loc.Se decide la vederea acestui fapt să evadeze din culcuşul ei din dormitor.Se ridică hotărâtă să revină de îndată să termine.Îşi îmbracă haina lungă,din vreme trecută şi încet se îndreaptă fără ţintă.Paşii o conduc spre aceeaşi bancă tristă din parc.

Revăzând fruntea-i albă a iubitei ce îi răpise cândva inima,Cristian nu încetează a gândi la căldura încă plăcută a mâinilor ei.Nici nu a mai zăbovit a-i explica ei,căci celalaltă,aşa cum a numit-o Mălina în minte,pe loc şi-a dat seama că misiunea ce o avea s-a încheiat şi că e timpul să se întoarcă de unde a plecat pentru a face şi alte suflete să îşi găsească iubirea pierdută.Astfel Cristian se întoarce în locul păstrat atâta vreme în tabloul vieţii ei.

Mălina speră să nu viseze din nou,însă Cristian o întâmpină cu sărutări suave asemenea legănatului frunzei in aerul încăpăţânat şi blând…

„M-am întâlnit ieri cu el,

L-am văzut, am leşinat,

Am simţit nevoia să-i sar în gât,

Să-l sugrum, să-l sărut…

Azi noapte a venit la mine pe geam, în zbor,

Am fugit în gândul lui

Şi cu gândul ne-am iubit.

Frumos ca un zeu slab dar puternic,

Întunecat ca lumina pierdută în neant,

Radiând de frumuseţe intelectuală

Îmi vorbi în termeni necunoscuţi de mine

sursa: pics.hi5.com

Şi îmi mărturisii că mă iubeşte.

Atunci a venit lângă mine,

Ne-am aşezat pe bancă sub un copac

Şi porumbeii înroşiţi

De sângele iubirii zburau…

Ne-am sărutat,

L-am privit

Şi i-am spus ce-mi spuse şi el,

Dar cu cuvintele mele.

Luna veghea deasupra capului lui

Înarmându-l cu puterea dragostei.

sursa: freewebs.com

Şi valurile mării ne atingeau picioarele

Goale şi înfierbântate, iar nisipul

Sfârâia de frumos.

Ne-am privit până la venirea zorilor

Şi apoi m-am aşezat pe canapea.

El plecă în zbor,

Ieşi pe geam, urmat de o furtună

Însoţit de tunete şi fulgere… de nori cenuşii,

Şi ieşi…

apoi ne-am sărutat

Şi nu ne-am mai oprit

Nici până acum.”

sursa: mirelablog.supereva.ro

[ Poveste in amurg sau răsărit ?! ]

Sunt umbra din ploaia de vară. Sunt adierea suavă de vânt. Sunt un acord timid de chitară…

Noapte calmă… cu vânt ce mişcă delicat asternuturile şi sentiment plăcut de linişte. Somn de câteva ore cu vise ce nu pot să mi le amintesc… Când m-am trezit era încă intuneric , am strâns în braţe perna şi am sperat să adorm din nou…am abandonat repede ideea! M-am imbrăcat alene, cu gesturi de om somnoros şi am coborât din pat , la geam să vad răsăritul…Soarele a topit orice indoieli sau temeri.

…o parte din mine s-a echilibrat.

Răsăritul e doar o amintire, apusul vine prea rapid ca să îţi mai dai seama că a trecut încă o zi, parcă ne fuge timpul de sub picioare. M-am săturat de alergat, de drumuri în stânga şi dreapta, de goana zilnică.Vreau o zi întreagă de linişte, de la răsărit şi până la apus.

Trăiesc în realitatea cotidiană, sprijinită de sufletul unui copil care aleargă desculţ prin roua dimineţilor pline de culoare, lumină şi căldură.

Dimineaţă cu sens, în care toată lumea ta e împăcată cu tine, in care nu vrei să te ridici din pat ca să nu rupi îmbrăţisarea perfectă ce te-a cuprins…

Dimineaţă cu letargie, în care lumea ta vrea să doarmă etern, în care nu poţi să te ridici din pat pentru că tot ce înseamnă tu doare…

Vreau să pot uita pentru cateva momente de ce se întâmpla in jur, şi să mă cufund intr-o dulce utopie…

Si-atunci închid ochii durerosi pentru câteva clipe în care incandescent, vibrând prelung, visez…

Cred că ar trebui să ştii că atunci când m-am trezit astăzi, am fost cuprinsă în aşternuturi şi în cuvintele tale. Cred că ar trebui să ştii că visez cu buze muşcate si obraji sângerii, deoarece continui să mă muşc pentru a nu spune ceea ce gândesc

…gânduri despre tine ….despre tine …cel asemănător marii, marea cu fluxurile şi refluxurile ei …. Mda, eşti marea care vine şi-mi cuprinde gleznele în atingerea ei tandră, imi “sărută” tampla în care se zbate toată durerea amestecată cu anteprimadurere năucitoare a presimţirii că soseşte ora refluxului … Prea multe cuvinte, care din balsam se transformă în picături de ploaie ce sună a regret.

De la reflexele ciocolatii, dulci, calde şi şuviţe aurii la negrul albăstrui care mă face să par atât de rece, de la roz şi mov înapoi la negru, lăsând în urmă exuberanţa zilelor de vară, drumul a fost lung şi m-a lăsat golită de emoţii.

Aş avea atât de multe lucruri să îţi spun, dar tu nu ai timp să mă asculţi. Mi-ar plăcea să îţi povestesc pe unde am mai fost şi cu cine am mai petrecut timp de calitate…In fiecare parc îţi scriu acelaşi mesaj care rămâne in drafts. Si care în trecut îti înveselea ziua…Imi lipseşti, la fel cum şi eu îţi lipsesc tie.Poate mai mult.

Vor fi zile în care îmi va fi atât de dor de tine încât nu voi mai vrea să mă ridic din pat, zile în care mi-aş dori atât de mult să îţi spun că …te iubesc. Pe fereastra larg deschisă, intra lumina puternică şi vântul adia aşa încât perdeaua la fel de albă ca aşternuturile şi la fel de mătăsoasa, făcea valuri în cameră…boarea îmi mângâia obrajii şi mi se juca în păr, răvăşindu-mi buclele.

Soarele îngâmfat îndrăzneşte să lumineze în portocaliu cearceafurile şifonate. Reacţionez,strângând cu forţă cearceaful în mână, dovedind o mare împotrivire asupra dimineţii ce tocmai a sosit.

[ Puritatea capului tău pe pernă mă face să te iau in braţe usor şi să te sarut pe gat si pe umăr. O mână o ţii sub pernă. E foarte comod, ştiu asta.Cealaltă mână a dat drumul cearceafului şi mă caută în jumătatea cealaltă de pat. Simţi că adunătura de particule ce alcătuiau "eu" a dispărut.

^ Deschid ochii, te caut şi zâmbesc - Adorm la loc. ^

Te iubesc. Iţi voi face o cafea şi te voi ţine in braţe. Pentru eternitate, Creaţo. ]

Ireal.

…imi simt pleoapele din ce în ce mai grele. E frig şi cearceaful albastru e ud de la prea multe lacrimi …

Noaptea a fugit grăbită şi zorii de zi îmi bat timid în geam. Sunt trezită de ploaia care se lipeşte ca o liană de fereastra aburită. În cameră e plăcut. Cearceaful e moale sub coapsele mele şi mă întind pe perna încă caldă. Deschid visătoare ochii. Mă dor crinii frânţi şi aşezaţi în vază. Vreau să ies afară, să simt în nări mirosul de pământ ud şi să văd flori vii. Aş fi vrut să fi plouat cu soare. E ceva trist în pomii goi care-şi leagănă dureros crengile în bătaia furioasă a vântului îmbrăţişat cu ploaia. E ceva rupt în ei, în mine, în suflet. Mi-e fericirea toată stinsă în apa tulbure din baltă şi viaţa palidă. Imi scriu ardoarea :
“Ăsta e un timp în care încă mai pot scrie şi mă gândesc cu durere aprinsă că sunt atâţia trandafiri pe care nu i-am cules, atâtea flori pe care nu le-am mirosit, atâţia crini pe care nu i-am atins, atâtia fluturi pe care nu i-am privit, atâtea păduri pe care nu le-am colindat desculţă, atâtea lacrimi pe care nu le-am plâns, atâtea iubiri pe care nu le-am simţit, atâtia ochi pe care nu i-am iubit, atâtea stele pe care nu le-am descoperit, atâţia porumbei al cărui zbor nu l-am urmărit, atâtea ceruri pe care nu le-am dorit, atâta pământ pe care nu l-am strivit sub privirile mele flămânde de negru.
Mă usuc de gânduri arse din moartea unei primăveri pustii. Îmi trăiesc tăcerea în viaţă irosită de dorul unui vis. Îmi condamn naivitatea în care încă mai cred că există fericire şi flori roşii de patima unui timp apăsător de albastru. Şi naiv mă întreabă sufletul de ce mă sting în seri umede de amintiri blânde şi păcate rătăcite în lumini reci din paturi goale de căldură.”
Târziu, îmi şterg lacrimile negre de rimel şi sărut foaia în care-mi sunt culcate zborurile şi toate zâmbetele. In acele clipe ma strecor alene printre fulgii de pernă să fur o cămaşa lăsată să se usuce-n căldura răsăritului, o cămaşă bărbătească, şifonată şi albastră pe care o voi imbrăca seara.

Intre timp … s-a făcut dimineaţă.

…si mai vreau un colier, din saruturile tale… si o bentita de par, din degetele tale lungi… si un cer senin, din ochii tai… si… pe tine! da, pe tine te vreau!