Mulţi dintre atei n-au luat în considerare avertismentul lui Gould în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţă şi Dumnezeu. Redau mai jos un citat care merită luat în seamă:

“O spun tuturor colegilor mei şi pentru a nu ştiu câta oară: ştiinţa pur şi simplu nu poate prin metodele ei legitime, să se pronunţe în problema posibilului control exercitat de Dumnezeu asupra naturii. Nu putem nici afirma şi nici nega acest lucru; pur şi simplu nu îl putem comenta în calitate de oameni de ştiinţă. Dacă unii dintre noi au făcut afirmaţii nefericite cum că darwinismul infirmă existenţa lui Dumnezeu, atunci o voi aduce pe doamna McInerney [învăţătoarea lui Gould din clasa a treia] ca să-i bată la palme… Ştiinţa nu poate opera decât cu explicaţii ce ţin de lumea naturală; ea nu poate confirma şi nici infirma existenţa altor tipuri de actori (cum este Dumnezeu) din alte sfere (sfera morală de pildă). Să lăsăm la o parte filosofia pentru un moment; simpla realitate emprirică a ultimei sute de ani ar trebui să fie de ajuns. Darwin însuşi era agnostic (pierzându-şi credinţa religioasă după moartea tragică a fiicei sale preferate), însă marele botanist american Asa Grey, care era adeptul selecţiei naturale şi a scris o carte numită Darwiniana, era creştin practicant. Să facem un salt de cincizeci de ani: Charles D. Walcott, cel care a descoperit fosilele din şisturile argiloase din trecătoarea Burgess, era un darwinist convins şi un la fel de fervent creştin, care credea că Dumnezeu a conceput selecţia naturală pentru a construi istoria vieţii potrivit planurilor şi scopurilor Sale. Mai facem un salt de cincizeci de ani până la cei mai mari evoluţionişti ai generaţiei noastre: G. G. Simpson era un agnostic umanist, iar Theodosius Dobzhansky, un credincios ortodox rus. Ori jumătate din colegii mei sunt îngrozitor de proşti, ori ştiinţa darwinismului este perfect compatibilă cu credinţele religioase convenţionale şi în aceeaşi măsură compatibilă cu ateismul.”

(Stephen Jay Gould, Impeachint a Self-Appointed Judge – Scientific American 267, 1992)

“Nu-i urâţi pe atei, pe cei care învaţă de rău, pe materialişti, nici măcar pe cei mai răi dintre ei, nu numai pe cei buni, căci mulţi dintre ei sunt oameni de omenie, mai ales în zilele noastre.”

(F. M. Dostoievscki – Fraţii Karamazov)

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/24/citatul-zilei-descoperirea-si-lupta-impotriva-raului/ Sat, 24 Oct 2009 19:35:18 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/24/citatul-zilei-descoperirea-si-lupta-impotriva-raului/

“Descoperirea răului şi lupta împotriva răului constituie începutul oricărei plăceri – şi chiar al oricărei comedii. Acum, când şarpele fusese omorât, priveliştea sălbatică părea prietenoasă.”

(G. K. Chesterton – Hanul zburător)

Richard Dawkins a încercat formularea unui argument atât în cartea lui, “God Delusion”, cât şi în diferite dezbateri ori apariţii publice. O evaluare a argumentului respectiv o găsiţi în clipul de mai jos:

Motto: “The theory that thought therefore is merely a movement in the brain is, in my opinion, nonsense, for is so, that theory itself would be merely a movement, an event among atoms, which may have speed and direction, but of which it would be meaningless to use the words “true” or “false”.” (C. S. Lewis)

Dacă procesele mele mentale sunt pe de-a-ntregul determinate de mişcările atomilor din creierul meu, nu am nici un motiv să presupun că sunt adevărate convingerile mele…şi ca atare nu am nici un motiv să presupun că creierul meu este alcătuit din atomi. (J. B. S. Haldane)

Mulţi dintre noi am auzit despre teoria conform căreia asocierea a două “elemente” ne poate conduce către un rezultat mai mare decât suma elementelor respective. Avem chiar aplicaţii ale acestui principiu în ştiinţa medicală. E drept că efectul respectiv este unul cu totul grosier dacă ne raportăm doar la aceste elemente “medicale”. Când vine vorba însă de “om”, lucrurile sunt mai rafinate. Unii ar putea spune că suntem mai mult decât suma elementelor materiale din care suntem alcătuiţi.

Dacă ne gândim la mintea umană, un materialist trebuie să ne ofere o explicaţie materialistă. Ar fi o pripeală din partea lui să ne spună că gândurile noastre sunt strict determinate de “biochimia” creierului. În felul acesta am putea exprima despre orice gând acelaşi lucru. Dacă ne-am întreba măcar: “Este acest gând rezultatul biochimiei creierului?”, numaidecât întrebarea noastră ar fi un non-sens – atât întrebarea cât şi răspunsul ar fi rezultatul aceleeaşi biochimii. Iar dacă ne-am întreba “Sunt procesele noastre mentale de aşa natură încât să reflecte realitatea?”, fie că răspunsul nostru ar fi afirmativ, fie negativ, el ar avea aceeaşi lipsă de valoare. Spun “lipsă de valoare” pentru că indiferent de cum stau lucrurile în fapt, răspunsul nostru ar exprima realitatea strict întâmplător, iar dacă el n-ar exprima realitatea, noi n-am avea nicio posibilitate de a descoperi acest lucru. O astfel de filosofie ar fi foarte apropiată de agnosticism: n-am putea şti dacă ştim vreun adevăr, şi cel mai important – cei care susţin această determinare a gândurilor n-ar avea nici ei vreo modalitate mai bună de a arăta că un lucru este adevărat (aici fiind inclusă însăşi respectiva teorie).

Acum mă voi îndrepta spre o posibilă teorie materialistă mai elaborată. S-ar putea susţine că de regulă, gândurile noastre sunt mai mult decât biochimia creierului. Aici ar putea fi integrată ideea amintită de mine în început: asocierea între elementele acestei biochimii duce la ceea ce noi numim gânduri, iar aceste gânduri sunt mai mult decât suma respectivelor elemente biochimice. Dar nici această teorie, să spunem, superioară celei dintâi nu ne ajută cu nimic în demersul nostru de a arăta că oarecum gândurile noastre reflectă realitatea. Dacă biochimia în discuţie nu poate oferi în sine nicio garanţie a validităţii gândurilor, asocierea (într-un mod aprioric) elementelor biochimice nu poate garanta mai mult. Am putea concluziona într-un fel că “materialismul” ne condamnă la cel mai înalt grad de agnosticism (în cel mai bun caz) ori la cel mai înalt grad de iraţiune (în cel mai rău caz). Ceea ce nu merită luat în discuţie este faptul că forma de agnosticism pe care o implică nu diferă esenţial de iraţiunea amintită. Orice formă de argumentaţie ar oferi un adept al materialismului aceasta sfârşeşte cu necesitate în contradicţie. Acest lucru se întâmplă ca urmare a introducerii “materialismului” şi nu pentru că linia generală de argumentaţie ar fi greşită. Elementele pe care le ofer ca sprijin ale acestei afirmaţii sunt următoarele.

(1) Atunci când începem orice cercetare în ce priveşte validitatea gândirii (ori a gândurilor în general) considerăm în mod aprioric gândurile ca fiind valide. Cel mai bine, acest lucru, se explică în modul următor: (a) Scopul nostru este acela de a demonstra validitatea ori invaliditatea gândirii, (b) În demersul nostru demonstrativ ne folosim cu necesitate de gânduri, (c) Pentru a ajunge la concluzia raţională că este validă ori invalidă gândirea, avem nevoie de un anumit set de premise care să conducă la respectiva concluzie, (d) Dar noi nu ştim în mod aprioric că gândirea este ori nu este validă şi chiar dacă am şti nu am putea folosi acest element în demonstraţie (vezi (a) ). Astfel nu putem avea niciuna dintre premisele invocate în (c) pentru că în mod aprioric considerăm gândirea noastră ca fiind validă şi folosim implicit în demonstraţie tocmai ceea ce este de demonstrat şi atunci concluzia noastră conform căreia gândirea este ori nu este validă este una iraţională.

(2) Dacă la (1) am arătat că nu avem nicio alternativă (raţională) în ceea ce priveşte considerarea ca validă a gândirii, iar cineva introduce în sistem premisele materialiste, aşa cum am arătat, folosirea acestor premise în conformitate cu normele gândirii raţionale va conduce cu necesitate la agnosticism în ceea ce priveşte gândirea în general.

(3) Acest tip de agnosticism rezultat din introducerea premiselor materialiste este demonstrat ca invalid. (a’) Dacă am ajuns la concluzia că “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă”, atunci nu avem nicio cale de a cunoaşte că ea este validă în ceea ce priveşte tocmai concluzia respectivă. (b’) Dacă presupunem concluzia “nu putem şti dacă gândirea noastră este validă” ca fiind un gând, atunci nu putem şti dacă acest gând este adevărat, dar nu putem şti nici cel puţin că este adevărat că nu putem şti că acest gând este adevărat. Regresia la infinit este evidentă, iar concluzia respectivă falsă.

(4) Din (1), (2) şi (3) putem concluziona că premisele materialiste sunt false. Contradicţia în care suntem aruncaţi este legată de faptul că gândirea raţională este un “dat”, iar acceptarea acestor premise urmate de aplicarea gândirii raţionale în ceea ce le priveşte duce la o concluzie conform căreia nu putem avea certitudinea că gândirea în general este validă (în sensul de a reflecta realitatea). Însă tocmai exprimarea concluziei că nu putem avea certitudinea respectivă presupune în mod necesar acest tip de validitate.

În concluzie se poate postula o anumită autonomie a gândirii raţionale în raport cu elementele de biochimie ale creierului. Acest grad de autonomie nu se doreşte a fi unul care neagă descoperirile ştiinţifice legate de funcţiile acestui organ, la fel cum dacă v-aş spune că există o anumită autonomie între o fotografie care apare pe un suport şi ceea ce exprimă în sine fotografia nu aş nega suportul şi nici ceea ce se ştie despre el. Discuţia, aşa cum este ea formulată în scrierea de faţă este una cu totul preştiinţifică datorită faptului că pune în discuţie elemente precum validitatea gândirii care nu pot intra sub incidenţa ştiinţei. Aceste elemente nu pot intra sub incidenţa ştiinţei deoarece ştiinţa în sine presupune validitatea elementelor respective. Pentru a evita pericolul argumentelor circulare propun ca această delimitare să fie trasată destul de clar în minţile cititorilor. Odată ce acest lucru se va fi întâmplat va deveni clar că aceste argumente demonstrează implicit faptul că singura cunoaştere de care dispunem nu este strict de natură ştiinţifică. În acelaşi timp aş sublinia contradicţia purtată în sânul sistemului de gândire materialist – o adevărată temă de meditaţie pentru unii.

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/ Sat, 17 Oct 2009 16:04:37 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/10/17/citatul-zilei-toleranta/

“Toleranţa este virtutea omului fără convingeri.”

(G. K. Chesterton)

În prima parte a acestui articol am abordat problema ştiinţifică relaţionată la creştinism, în cea de-a doua – sau ceea ce vedeţi scris în articolul de faţă – voi aborda problema morală relaţionată la creştinism. Încă de pe acum cred că-mi va face mai mare plăcere să scriu această parte decât mi-a făcut să o redactez pe întâia. De-a lungul timpului am găsit o serie de elemente ilare în afirmaţiile pe care le fac unii atei cu privire la creştinism – şi le numesc ilare deoarece nu-mi închipui cum pot fi ascunse aceste “fapte” de cunoştiinţa respectivilor. Aş putea asemăna această “ascundere” cu un om care a ajuns la deplinătatea facultăţilor mentale, însă încă nu a ajuns la cunoştiinţa că este născut din femeie. Dacă această analogie vi se pare greu de înţeles pentru început, nu pot decât să sper că lămuririle pe care vi le voi oferi mai departe vă vor fi de folos.

Mă voi axa pentru început asupra clarificării unei confuzii pe care o văd des în articole şi cărţi ateiste. Creştinismul istoric este acuzat de o serie de acte “imorale”. Dacă sunteţi atei, aproape sigur  veţi şti singuri să daţi exemple de asemenea acuzaţii. Dacă sunteţi atei militanţi, atunci probabil că aţi formulat voi înşivă cel puţin o dată astfel de acuzaţie. Dawkins şi alţii formulează astfel de acuzaţii în cărţile pe care le scriu – chiar dacă nu o fac neapărat doar împotriva creştinismului, exemplele pe care le oferă se doresc a fi de folos spre a arăta că religia în general – implicit creştinismul – duce la acte imorale. Dar se ridică o problemă care anulează complet orice acuzaţie. Teoria morală avansată de atei, are mai multe părţi. Una este legată de bagajul nostru genetic, cealaltă este legată de societate. Nu are sens să intru în teorii legate de “meme” ori de educaţie în general. Ceea ce este clar este faptul că ateii susţin că nu există “bine şi rău” aşa cum sunt înţelese ori exprimate de religii în general. Binele este ceea ce societatea afirmă că este bine, iar răul ceea ce societatea afirmă ca fiind rău. Moral înseamnă să te comporţi aşa cum societatea consideră comportament moral. Nu există nimic care să ne fie impus din exterior, iar noi să recunoaştem acel “ceva” ca fiind bun ori moral. Mai mult de atât, uneori îşi sprijină afirmaţiile pe idei precum “ce era moral atunci – cândva în trecut, acum nu mai este moral” ori invers. Dacă aceasta este poziţia lor, atunci – aşa cum am afirmat şi mai sus – acuzaţiile lor sunt cu totul neîntemeiate. Este absurd să afirmi pe de-o parte că “moral” înseamnă ceea ce societatea consideră drept moral iar pe de altă parte să-i acuzi de imoralitate pe (unii din) cei care s-au comportat în trecut aşa cum societatea lor considera moral. Un răspuns care ar putea fi dat este acela că judecata respectivă este făcută luând în considerare standardul de moralitate al societăţii de azi ori chiar moralitatea umanistă. Foarte bine atunci, dar pe ce temei consideri standardul de azi ca fiind mai bun ori mai moral decât standardul de atunci? Mai ales ţinând cont de faptul că teoria ta despre moralitate este aceea că moral este ceea ce societatea consideră moral. Apelul la majoritatea societăţii din 2009 nu poate fi superior apelului la majoritatea anului 500. În toate cazurile acest apel la majoritatea oricărui an este unul iraţional. Poziţia lui Dawkins şi a altor atei nu rezistă unei critici raţionale, acuzaţiile sunt nefondate şi dacă personajele respective doresc să se identifice cu propriile idei atunci alunecă împreună dincolo de limita absurdului. Ştiu că asta este o afirmaţie mai tăioasă, dar în asta constau şi elementele de ilaritate de care aminteam mai sus: atunci când ai în faţă un om fără o vastă cultură, cu un statut intelectual umil şi cu o  educaţie minimă ţi-ar putea veni automat în minte o explicaţie pentru eroarea comisă de el; însă când îl ai în faţă un “Dawkins”, automat îţi fură un zâmbet.

Acum că am clarificat această eroare, să considerăm ideile următoare: iubiţi-vă unii pe alţii, acceptaţi-vă unii pe alţii, nu vă minţiţi unii pe alţii, iertaţi-vă unii pe alţii, nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, nu fiţi ipocriţi, să nu aveţi o atitudine de superioritate unul faţă de altul, nu fiţi egoişti, iubiţi-vă soţiile ca pe voi înşivă, nu vă comportaţi cu odraslele voastre în aşa fel încât să le mâniaţi, fiţi blânzi unii cu alţii, corectaţi-vă unii pe alţii, ajutaţi-vă unii pe alţii, respectaţi-i pe ceilalţi, fiţi responsabili în ce priveşte familia voastră, fiţi fideli soţilor şi soţiilor voastre, fiţi oneşti, drepţi, cinstiţi. Toate aceste idei se regăsesc în cartea de căpătâi a creştinismului şi se repetă nu odată ori de două ori. Asta nu înseamnă nici că toţi creştinii se comportă perfect după aceste idei morale, nu înseamnă nici că ateii nu se comportă deloc în felul respectiv. Există cu siguranţă atei care se comportă mai moral decât mulţi dintre religioşii pe care-i cunosc. Ceea ce vreau să afirm însă este că atât ateii, cât şi creştinii şi alţi oameni sunt de acord cu toate aceste idei. Am auzit oameni care spuneau că este profitabil să fii incorect uneori, însă n-am auzit niciunul afirmând că incorectitudinea este o virtute morală. S-ar putea afirma de asemenea că multe din aceste idei nu-şi află originea în Biblie şi că au fost prezente şi în alte culturi care nu aveau la dispoziţie Biblia. Eu voi fi de acord cu acest lucru, nu am nicio motivaţie pentru a-l nega. Ideea mea este aceea că ateii sunt de acord cu reformatorul moral Hristos. Ei înşişi aderă la aceste principii morale şi nu numai atât dar critică aspru abaterile de la ele. E drept că ei, dacă doresc să fie consistenţi, nu au niciun temei pentru critica lor, dar esenţa este că o practică. Ar putea oricât să afirme că moral este ceea ce spune societatea, dar de aici nu va rezulta că oamenii trebuie să fie morali. A afirma că moral este ceea ce spune societatea, iar omul trebuie să fie cum spune societatea pentru că aşa spune societatea în general, nu are niciun punct comun cu tragerea vreunei concluzii în mod raţional. Se aşteaptă o argumentaţie mai bună pentru această presupunere.  În creştinism, nu se ridică o asemenea problemă – binele şi răul sunt elemente care pot fi recunoscute de omul întreg la cap, iar comportamentul moral este o consecinţă a recunoaşterii şi a acceptării valorilor (vorbesc de cei care aleg să se comporte moral). Observaţi că aici nu am adus în discuţie faptul că este adevărat creştinismul, ci doar faptul că ateii în general aderă la acest sistem moral. Iar dacă teoria lor despre moralitate este adevărată, ei sunt însuşi produsul acestui sistem moral (să nu uităm societatea în care au crescut majoritatea dintre ei şi să nu uităm bagajul genetic pe care-l deţin). Este adevărat că aceste idei “morale” pot fi influenţate de anumite filosofii la care persoana aderă, aşa cum Hitler a fost influenţat de filosofia lui Nietzsche (ori cum o persoană oarecare ar putea fi influenţată de Dawkins). Ateii în general aderă la moraliatea umanistă (care nu este cu mult diferită de cea creştină) despre care eu susţin că trebuie să o dovedească fie ca superioară din punct de vedere raţional, fie ca superioară din punct de vedere moral. Superioară raţional nu o pot dovedi pentru că au definit moralitatea într-un mod care nu poate fi calificat raţional – e moral pentru că aşa spune majoritatea. Superioară moral nici atâta, fiindcă moral este – dupa ei – ceea ce afirmă societatea, iar dacă societatea afirmă un lucru, acel lucru este moral, nu un altul pe care nu-l afirmă. Mai mult, chiar dacă ar găsi vreo metodă prin care să arate că o societate din viitor va împărtăşi majoritar respectiva morală umanistă, nu există nicio cale de a o dovedi ca fiind superioară moral – ceea ce este “moral” va fi ceea ce societatea afirmă că este moral (elementul nefiind de sine stătător). Aşa că ori de câte ori ar dori să o afişeze drept superioară, ei se situează pe teren creştin: pentru a arăta că un lucru este mai moral decât altul trebuie să ai un element standard la care te raportezi. Pentru a face o critică morală, din nou trebuie să ia de bune premisele creştine – în ateism nu există niciun element care să justifice o afirmaţie precum “x trebuie să se comporte aşa şi nu s-a comportat”. Ciudat este că tocmai acest creştinism pe care (unii din ei) vor să-l elimine este folosit de ei pentru a-şi putea trăi viaţa morală la care aderă. Şi dacă ar duce o viaţă cu totul diferită de ce numim noi “moralitate”, tot ar trebui să ia de bune anumite premise ale creştinismului cu referire la “bine, rău şi moralitate”. Dacă ar ajunge să creadă că este mai moral să mănânci morcovi decât cartofi şi să afirme că această idee este mai superioară decât cea a creştinilor conform căreia este la fel din punct de vedere moral indiferent dacă preferi morcovii sau cartofii, ei ar trebui să invoce implicit un “standard moral” căruia moralitatea lor se conformează mai mult decât cea a creştinilor. În modul acesta, încercările lor de critică ori negare a creştinismului ori a ideii creştine despre moralitate (fie că este ori nu împărtăşită şi de alte filosofii) care duc în mod necesar la o implicaţie care afirmă această “idee creştină” sunt sortite eşecului raţional.

Ateii, în acest punct ar putea afirma foarte bine că sunt de acord cu ideea creştinismului ori chiar că “le place” din punct de vedere intelectual. Faptul că nu m-am raportat deloc la “pedepse” îşi are motivaţia în refuzul meu de a complica şi mai mult articolul introducând elemente de justiţie. Astfel de elemente ar fi fost în plus şi irelevante dacă înainte nu sunt clarificate aceste aspecte de bază ale moralităţii. Exemplele ar putea fi extinse mai larg, discuţia lateralizată pe diferite aspecte, teoriile analizate în detaliu – scopul meu nu a fost acela de a fi exhaustiv, iar dacă cineva a ajuns să se gândească mai serios la această chestiune, consider că l-am şi împlinit.

Citeşte şi: De fapt, ateilor le place creştinismul(1)

Îl recomand în special ateilor. Mai recomand vizualizarea în modul full-screen.

Ce secret se ascunde de noi… Care e secretul nostru ascuns? Nu vi se intampla sa va intrebati acest lucru? Ce secret se ascunde de noi? Sau care e scopul nostru? Stim ca exista multe secrete despre omenire, despre puterea noastra, dar de ce nu cunoastem tot? De ce se ascund multe…? Credeti ca exista asa ceva, sau nu suntem noi in stare sa vedem ce se ‘ascunde’ in fata noastra? De ce faci ceea ce faci? Stii asta? De mici mergem la scoala, facultate… ajungem sa lucram, sa ne lovim de viata reala… Toate astea pentru ce? Unii ar spune ca fara iubire nu traiesti… Posibil, insa stii asta? Ne indragostim, traim din plin fiecare clipa, ne simtim impliniti, fericiti… insa tot trebuie sa ne ocupam de atributiile ‘pamantesti’. E necesar sa lucrezi pentru a aduce un ban in casa, vrem sa traim bine, sa fim fericiti…

Toti oamenii isi doresc acest lucru. Insa stim oare cum sau ce sa facem pentru a obtine in viata asta exact ce dorim? Suntem capabili sa realizam faptul ca viata asta poate fii exagerat de frumoasa pentru fiecare dintre noi?! Unii spun da altii nu. De ce raspund unii cu DA? Stii? Ce fac ei diferit fata de ceilalti pentru a trai viata pe care si-o doresc? Sunt atatia oameni care au pornit de jos si au ajuns sus. Sa fie noroc? Ce este norocul? Parerea mea este ca acest noroc ni-l cream noi insine prin propria noastra putere mentala. Ce vreau sa zic cu asta? Hmm multe Ce voi scrie in acest articol? Putin…

Enorm de multe persoane traiesc aceasta viata fara sa fie constienti ca e tocmai viata pe care ei si-au creat-o. Nu stiu care este secretul… Daca li se intampla o gramada de ghinioane, dau vina pe destin… Destinul insa nu exista! Totul este prezent, nici trecut nu mai exista… Este foarte important sa stii faptul ca trecutul tau poate deveni chiar si viitorul tau. De ce? Pentru ca tot ceea ce exista in aceasta lume, exista datorita gandurilor noastre. Totul s-a realizat prin puterea gandului, odata ce ai gandit ceva, acel gand poate sa devina realitate. Astfel daca te gandesti intens, cu o anumita implicare emotionala, la trecut, ai multe sanse sa atragi acel trecut si in prezent-viitor.

Cu siguranta multi vor nega aceasta teorie… insa aceia nu stiu defapt ca nu este vorba de o teorie… ci de o capacitate umana reala, constatata chiar. Acesta este secretul care pentru multi este ascuns… Toti putem sa avem viata pe care ne-o dorim, nu exista exceptie, ci doar oameni sceptici, pesimisti sau oameni mult prea slabi…
Cu siguranta stiti de legea gravitatiei?! Oare stiti si de legea atractiei? Aceasta lege se aplica si este activa non-stop, la fel ca si legea gravitatiei, datorita careia suntem capabili de ex. sa stam pe un scaun, fara sa plutim in jur , dar exista si riscul de a cadea de pe bloc, in cazul in care nu ne folosim corect de acea lege . La fel este si cu legea atractiei, trebuie doar sa stim cum sa ne folosim corect de ea… sa descoperim, si sa aplicam secretul nostru…
Tot ceea ce suntem noi in momentul de fata este rezultatul gandurilor noastre din trecut. Intuitia, coincidentele, telepatia… toate se intampla datorita gandurilor noastre, practic nu exista coincidenta (fara implicarea noastra mentala), ci doar un gand de-al nostru, care a fost candva trait intens in mintea noastra, insotit de o incarcare psihica, o traire emotionala, care bineinteles e posibil sa nu fi avut loc in realitate… totul s-a intamplat candva in mintea nostra, dar acel gand a fost rapid depasit/ignorat… si astfel se ajunge la o traire reala precum coincidente si multe alte trairi… vrute si nevrute…
In final e posibil sa ne amintim de gandurile care au provocat astfel de coincidente… si ce facem? Gasim ’scuze’… e coincidenta, e telepatie, e destin etc. NU! Suntem chiar noi… noi am atras doar ce am gandit.
Ideea principala care as dori sa o subliniez acum, consta in atentie, concentrare mentala.

Trebuie sa realizam faptul ca suntem conceputi in asa fel incat putem sa obtinem tot ceea ce dorim. Cum? Normal…, acum ai probleme poate, nu iti este bine, ghinion? Stiti vorba aia: ‘de ce ti-e frica nu scapi’? Ei bine asa e. Degeaba te gandesti: Doamne da sa NU se intample…. Negatia este anulata, oricum, nu conteaza cuvintele in sine pentru aceasta imensa energie inconjuratoare, din care suntem si noi creati… ce conteaza e ceea ce simtim… iar in momentul acela ce simti? Frica, ceva ceea ce nu iti doresti… Tocmai de aceea se va intampla. Acel gand infricositor este insostit de o incarcare emotionala… nu iti doresti pentru ca stii sau iti inchipui cum va fii acea situatie pentru tine… tu deja ai creat imaginea si starea… astfel se naste un impuls datorita energiei (energie care consta in orice, in fiecare gand insotit de incarcare psihica, practic tot ceea ce ne inconjoara, tot universul, tot ceea ce concepem este compus din energie), iar acest impuls energetic (sa-i zic asa) face apel la aceasta lege a atractiei… care va va raspunde cu aceeasi moneda. Precis ati auzit de vorba: ‘Dupa soare vine ploaie’. Aceasta vorba este gresita, fiind inventata pe baza rezultatelor negative, care se datoreaza pesimismului uman.

Dupa soare vine si mai mult soare! Asa trebuie sa gandim, dar totodata trebuie sa realizam ca si invers e posibil, dupa ploaie sa vina furtuna… degeaba astepti si speri la ceva mai bun, daca nu faci nimic.
Cum sa faci? Efectiv sa te folosesti de mintea ta, ai capacitatea de a respinge influentele negative, astfel poti incepe sa-ti impui o gandire pozitiva. De la gandire pzitiva pana la dorinta reala este cale lunga… De ce zic asta? Hm, nu este suficient sa gandesti pozitiv, tot ceea ce conteaza este ca acea gandire pozitiva sa te faca sa iti doresti sa simti acel gand, sa-l traiesti… dar sa nu ramana doar o dorinta. In momentul in care iti doresti ceva cu adevarat, vei simti acel lucru ca si cum ar fi real, inchizi ochii si ti-l inchipui. Astfel legea atractiei va fi apelata si va raspunde in directia dorita.

Multe ganduri negative ne impiedica in acest sens, acestea sunt prezente datorita mediului inconjurator, problemelor din viata (nu doar problemele noastre) etc. Suntem bombardati de informatii negative, la stiri, la radio, prin intermediul internetului etc, informatii care le procesam fara sa realizam. Nu ne-a invatat nimeni la scoala cum sa refuzi, cum sa respingi aceste ganduri pentru a nu ti le insusi… [...]
Astfel gandurile, si dorintele noastre reale sunt impiedicate de realitatea care ne inconjoara.
Ce putem face in privinta asta?
Sa presupunem ca iti doresti ultimul tip de Audi/BMW (whatever)… ti-o doresti din suflet, visezi de cand esti mic la o astfel de masina… dar odata ce iti doresti, realizezi ca nu ai sanse sa o achizitionezi, iti aduci aminte ca ai rate la banca, trebuie sa platesti impozite, una alta…iar venitul lunar nu iti permite.
Ei bine, acesta este un exemplu foarte des intalnit…nu? Ce facem gresit e evident… lasam ca realitatea, pesimismul sa ne omoare dorinta/visul.

Cum sa remediem aceasta situatie? Intai intreaba-te exact: CE ITI DORESTI cu adevarat?? Masina?! OK. Atunci, fa abstractie de trecut, prezent, nu te mai gandi la obligatiile pe care le ai zi de zi… si incearca sa-ti inchipui urmatoarele: ai banii necesari pentru achizitie, ai cumparat masina, te urci la volan si accelerezi… te uiti atent la fiecare detaliu de pe bord, admiri fiecare particica… esti incantat, esti fericit, esti… TOTUSI CUM ESTI? CE SIMTI?
Incearca sa vizualizezi aceasta stare, incearca sa vezi copacii pe care ii depasesti cu 180km/h, ce senzatie ai? Ce culoare are masina, ce detaliu nu iti place… etc.
DECI ti-ai inchipuit, ai vazut? Pune mana si scrie exact cum si ce ai face cu acea dorinta, cum te simti, ce vezi, si cat de fericit esti in momentul asta ca ai reusit sa achizitionezi visul tau.
Este foarte important sa te poti transpune in acea stare; ca si cum ti-ai aduce aminte de o intamplare fericita din trecut, care automat iti provoaca acea stare de fericire, gratie, multumire… Esti total constient, si crezi in ea, pentru ca a fost reala, face parte din adevarul pe care il poti concepe, ‘lucru’ care ti s-a intamplat… dar si acea intamplare trecuta, a fost la randul ei atrasa de un alt gand. Asadar, incearca sa-ti inchipui si sa traiesti dorinta ta ca si cum ai stii deja cum este… descrie exact fiecare detaliu!… Nu-ti mai inchipui CUM sa faci ca sa ajungi sa ai ceea ce iti doresti. CUM sa depasesti obstacolele, CUM sa… CUM iti va raspunde universul prin intermediul legii atractiei, nu este problema ta, fii sigur(a) ca va alege cea mai simpla cale, depinde doar de tine, cum gandesti, cum iti inchipui, cand iti inchipui/peste cat timp (ceea ce vezi deja mental)… si ce faci in privinta asta… take a simple step… fa ceva care sa-ti provoace un bine, o satisfactie… just a step, but put urself into this step… feel it… si trebuie sa fii pregatit, sa stii sa primesti… Never give up!
“You must have unwavering faith and devout gratitude…”
“Whether u think u can or u can’t either way u are right… all power is from within and is therefore under our own control…”

In momentul in care scrii sau desenezi/pictezi sau creezi ceva, capacitatea noastra de a ne concentra este mult mai mare, altfel spus – concentrarea este mult mai intensa, astfel sunt mai mari sansele ca legea atractiei sa-ti raspunda mult mai precis (satisfacandu-ti cerintele).
Trebuie sa invatam sa fim multumiti atunci cand ne este bine, si nu invers… Multi oameni se roaga in momente grele… acest lucru nu este altceva decat… recunoasterea situatiei grele in care te afli, crezi ca faci un lucru pozitiv, benefic, insa nu-ti dai seama ca in acel moment tu atragi practic tot acea stare din moment ce recunosti, simti, vizualizezi starea actuala in care te afli. Ar trebui sa ne rugam si sa exprimam multumirea noastra in momentul in care ne este bine; este mult mai simplu sa vizualizam starea reala, care in acest caz este una pozitiva, si asa vom atrage tot o stare de bine (stare, materiale, situatii, oameni etc.)
Multi se vor intreba precis… ‘OK, si ce fac daca vreau sa… ?’, sau ‘Cum fac sa….’etc.
Poate intr-un alt articol voi dezbate mai multe aspecte…
Acum ar trebui sa stim ce secret se ascunde de noi… sa ne fie clar faptul ca totul depinde de noi insine… iar dupa ce se va ‘procesa’ aceasta informatie… se va putea trece la pasul urmator… aplicarea corecta…[...]

Este important sa ne mentinem totusi in campul realitatii… Exista riscul sa depasim granita realitatii si sa patrundem in dimensunea SF-ului… Deci grija mare! Putem sa ne dorim si sa simtim orice, insa trebuie sa facem diferenta intre realitate si imaginatie… Nu tot ceea ce simti… e 100% si real… aici se ascunde secretul… Mintea iti poate juca feste, iar pentru a intelege mai exact unde anume gresim in momentul in care presupunem ca noi am atras oarecum intamplari negative/nefavorabile, tine-ti cont de urmatorul fragment:

“It’s not that we should not dare to dream, risk, and commit to great, even improbable things. It’s crucial, though, to see how, when we don’t reach our goals, sometimes it’s because we can’t. But we often then interpret failure and lack of perfect fulfillment as a negative read-out on our character and our skills at magnetic attraction. And that’s neither wise nor true…”

Livia

În primul rând trebuie să vă spun că în ultimul timp am ascultat mai multe dezbateri ale lui Dinesh D’souza şi John Lennox şi lor li se datorează unele idei pe care le exprim în acest articol. Apoi văd destul de clar că subiectul acesta este mult mai larg şi mai complex decât modul simplist în care îl abordez eu, dar acest lucru nu este un neajuns din moment ce şi în felul acesta simplist vor fi unii care îl vor considera prea complex.

Am auzit atei care acuzau creştinismul pentru arderea vrăjitoarelor şi de asemenea că este un sistem antiştiinţific şi limitează progresul şi cunoaşterea umană. Apoi unii din ei mai spun că sistemul moral creştin este unul care nu mai prezintă nicio relevanţă şi oferă în schimb un alt ghid de vieţuire reprezentat după câte se pare de etica umanistă. În acest sens se scriu cărţi, se participă la emisiuni televizate, se organizează conferinţe şi chiar campanii de secularizare a societăţii. Până la acest punct, am fost cu totul descriptiv şi sunt aproape sigur că ateii care-mi vor citi scrierea vor fi înţeles foarte bine că descrierea mea este una realistică. Aş aborda însă nişte aspecte la care, cu mare probabilitate, majoritatea ateilor nu se gândesc (este adevărat că acestea minimalizează şi greutatea acuzaţiilor aduse creştinismului, dar nu acesta este scopul meu în eseul de faţă).

Sunt de părere că aceştia nu cunosc de fapt creştinismul şi că ceea ce se întâmplă ca ei înşişi să admire este tocmai o parte din inima acestui creştinism pe care le place să creadă că îl infirmă şi detestă. M-am limitat în primul rând la creştinism, odată pentru că ofensele pe care le aduc ateii sunt împotriva creştinismului mai mult decât împotriva oricărei alte religii şi pe de altă parte pentru că ştiu mai multe lucruri despre creştinism decât ştiu despre celelalte religii.

Creştinism şi ştiinţă. În ce priveşte acest aspect acuzaţiile care se aduc nu sunt puţine, dar oricâte ar fi ele sunt nefondate. Odată este de luat în considerare faptul că dacă un anumit intitulat creştin face o afirmaţie există două posibilităţi: una este aceea ca afirmaţia lui să reprezinte cu acurateţe poziţia creştină, iar cealaltă este aceea ca afirmaţia lui să nu reprezinte poziţia creştină. Nu este relevant dacă au existat sau nu creştini care au negat ştiinţa, contează dacă poziţia lor în acel aspect era una creştină ori nu. Acesta este elementul necesar pentru a acuza sistemul creştin de împotrivire faţă de cunoaştere, nu faptul că a existat cineva care la un moment dat din istorie a s-a exprimat împotriva ştiinţei nereprezentând creştinismul în fapt. Unii ar putea considera poziţia ocupată de mine drept o anumită formă de eschivare în faţa unor evenimente ca procesul lui Galileo. În răspuns eu aş afirma că Galileo a fost extrem de imprudent în afirmaţiile lui şi sarcasmul lui a fost cel care l-a pus în situaţia verdictului pe care l-a suportat. Am rămas uimit când am aflat că poziţia teologilor din perioada lui era aceea de a trata “heliocetrismul” ca o poziţie ipotetică până când se descoperă suficiente dovezi pentru a fi afirmată ca o realitate fizică. Am rămas si mai uimit când am aflat însă că Roberto Bellarmino, unul din cei mai influenţi teologi ai vremii respective afirma că nu ar exista nicio problemă cu heliocentrismul dacă Galileo ar oferi o “demonstraţie” – şi că mai degrabă ar trebui teologii să-şi schimbe poziţia decât ca demonstraţia să fie considerată falsă. Poziţia lui Bellarmino este în ultimă instanţă mai ştiinţifică decât poziţia lui Galileo, cu toate că dreptatea era de partea lui Galileo în ce priveşte propria lui poziţie. Situaţia dificilă în care a fost pus Galileo a fost aceea de a nu propaga heliocentrismul fără acele dovezi finale, pe când el dorea foarte mult să publice. Şi a publicat. A dat dovadă de sarcasm. Şi a fost dat verdictul. Şi-a putut continua liniştit cercetările ştiinţifice. A avut un arhiepiscop prieten. Dar a fost izolat într-o vilă (permiţându-i-se anumite deplasări). Un fapt interesant este că primele acuzaţii de erezie nu i-au fost aduse de biserică, ci de filosofii laici.(1) Oamenii de ştiinţă de azi adoptă mai degrabă poziţia lui Bellarmino de a trata lucrurile fără dovezi ştiinţifice clare ca fiind ipotetice, nu poziţia lui Galileo de a propaga o anumită idee fără a exista dovezi clare în ce o priveşte (chiar dacă ideea ar fi adevărată).

Dacă aş fi ateu, aş lua de asemenea în considerare faptul că bazele multor ştiinţe au fost puse de creştini practicanţi ai secolelor VI şi VII. Ştiinţa a fost iniţiată de creştini, într-o societate mai predominant creştină decât este a noastră, într-o societate în care biserica avea mai multă autoritate decât are astăzi şi, mai mult, cunoaşterea era privită ca un tribut adus divinităţii, nu ca un afront. Unii ca Blaise Pascal au scris mai mult pe subiecte legate de creştinism decât strict de ştiinţă. Alţii au fost chiar preoţi (Mendel). Aş putea continua cu o listă impresionantă de creştini care au fondat ramuri ştiinţifice, dar scopul meu nu este neapărat de a arăta o listă de creştini deştepţi şi care scriau şi abordau şi subiecte legate de Dumnezeu. Nu insinuez faptul că dacă ei erau deştepţi, atunci Dumnezeu există. Departe de mine apelul la autoritate. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că ştiinţa îşi are originea în context creştin şi în minţile creştinilor, ateii nu pot monopoliza ştiinţa ca fiind o invenţie a scepticilor. Chiar dacă ar dori să lase această impresie, nu dovedesc în acest fel decât ignoranţă în ce priveşte istoria şi filosofia ştiinţei.

Aş putea însă să mă ridic şi să le spun “băieţi, ştiinţa şi valorile voastre morale vă sunt lăsate moştenire de creştinism”. Foarte probabil să se simtă iritaţi, însă nu aceasta este ideea. Cu tot cu iritarea lor şi acuzaţiile pe care le aduc astăzi creştinismului, nu se schimbă realitatea despre originea ştiinţei moderne. Aceasta nu a pornit în vreo societate ateistă şi nici într-una diferită de cea creştină (cum ar fi cea orientală).

Poziţia creştină favorizează metoda ştiinţifică şi ştiinţa în general. Încă din Facerea (Geneza) omul a fost făcut să stâpânească pământul şi tot ce este pe el. Să folosească şi să exploreze! Porunca de a cerceta toate lucrurile şi a păstra ce este bun se află în Biblia creştinilor de mii de ani, nu în vreun principiu inventat de atei. Ideea de “crede şi nu cerceta” pusă pe seama creştinismului este una care nu-şi află originea în singurul creştinism pe care-l cunosc. Şi nici nu mă gândesc să apăr vreun alt fel de creştinism.

Cred că ateii dau dovadă de imprudenţă în afirmaţiile pe care le fac vizavi de creştinism şi ştiinţă. În fapt, ei sunt de acord cu principiile creştine care au dus la ştiinţă şi cu anumite perspective pe care le-au avut anumiţi teologi asupra a ce considerăm şi ce nu considerăm ca adevărat. Unii dintre ei fac însă afirmaţii extrem de grave din punct de vedere raţional (grave în sensul de iraţionale) iar ceilalţi acceptă ceea ce afirmă primii pe baza faptului că sunt atei renumiţi. Am văzut această practică atât pe blogurile din ţara asta, cât şi pe diferite platforme media. O puteţi vedea pur şi simplu în entuziasmul pe care l-au stârnit cărţile lui Dawkins printre atei.

(1) Galileo affair – http://en.wikipedia.org/wiki/Galileo_affair

Citeşte şi: De fapt, ateilor le place creştinismul(2)

1

Pentru început vreau să vă spun că acesta nu se doreşte a fi un articol despre politică, ci mai degrabă despre oameni. Partidele politice nu sunt pur şi simplu o adunătură de idealuri, sunt mai degrabă o adunătură de oameni care se presupune că ar trebui să împărtăşească nişte idealuri. Dacă le împărtăşesc ori nu, cei care urmăresc ştirile mai des decât mine ar trebui să ştie. În ce mă priveşte, am văzut mulţi oameni care se plâng de corupţie şi nedreptate, dar în acelaşi timp aruncă ei înşişi cu mita în colo şi-n coace. În schimb pe cei puţini despre care ştiu bine că nu se coboară la nivelul mitei, nu i-am auzit niciodată descărcându-şi nemulţumirile asupra clasei politice. La urma urmei, odată ce ştii că această clasă politică este alcătuită de fapt din oameni care înainte nu făceau parte din ea şi care nu au ajuns corupţi din cauza politicii, ci politica din cauza lor – aşa cum spun, odată ce ştii acest lucru şi tot mai vrei să acuzi pe cineva de corupţie, atunci poţi acuza omul în general. Diferenţa care există este aceea că în politică se pune problema unor sume mai mari decât la nivelul unui paznic de la nu ştiu ce fabrică. Mita pe care trebuie să o dai pentru a dobândi loc în vreun cămin studenţesc când ai vreo 5 restanţe în timp ce un oarecare fără nicio restanţă rămâne pe dinafară este, desigur, mai mică decât mita care se dă pentru a câştiga “prin licitaţie” cine ştie ce lucrare la ministerul transporturilor. Despre prima ştiu sigur că se întâmplă şi nu am niciun motiv să cred că a doua este scutită de la a se înfăptui.

2

Pe de altă parte, s-ar putea să vă par foarte moral spunându-vă despre toate aceste lucruri, mă pot asigura destul de bine că nicio pată a caracterului meu nu răzbate până la cititorii mei. Foarte posibil să reuşesc acest lucru şi dacă aş ajunge pe micul ecran. Însă aceste lucruri nu spun nimic despre mine. Ar fi mai bine să o întrebaţi pe soţia mea şi pe cei câţiva prieteni pe care îi am dacă vreţi să ştiţi cum stau lucrurile cu mine. Dacă eu reuşesc acest lucru, este foarte probabil ca unii mult mai instruiţi decât mine în prezenţa scenică să reuşească şi mai mult afişarea unui caracter de o mare ţinută morală. Adevărul este că nu cunoaştem oamenii pe care-i votăm, cunoaştem doar o imagine pe care şi-au făcut-o prin intermediul mass-media, cum şi despre mine cunoaşteţi doar imaginea pe care o am în urma celor câteva articole. Şi de cele mai multe ori imaginea nu corespunde  cu persoana.

3

Întrebarea este legată de motivaţia lui Cernea de a nu fi corupt. Faptul că a militat pentru scoaterea icoanelor din şcoli ori pentru libera exprimare – cel puţin mie nu-mi spune nimic despre această motivaţie a lui. Sloganul lui, gândeşte îndrăzneţ, nu spune mai nimic despre a nu fi corupt. Poate că micii atei sau micii penticostali se vor simţi mai în largul lor dacă cine ştie ce cruce ori icoană nu va veghea asupra lor din spatele clasei, dar încă odată, acest aspect nu lămureşte cu nimic faptul că Remus Cernea ar fi un ales mai bun. Însă el, pentru a nu se folosi de aceleaşi strategii ca oamenii politici binecunoscuţi (promisiuni iluzorii, ulei, zahăr, făină etc.), trebuie să arate că este într-adevăr mai bun. Însă într-o Românie unde acest termen a fost aproape stâlcit, chiar şi această realizare fantastică ar avea prea puţină importanţă.

4

Pe siteul acestuia se afirmă că actuala clasă politică este epuizată moral, ceea ce este plauzibil. Însă în ce constă această epuizare şi cu ce diferă de epuizarea morală a întregii ţări? În urmă cu vreo două zile am purtat o discuţie cu cineva (un student umanist de o ţinută intelectuală ridicată) care consideră că a minţi pentru a te sustrage de la consecinţele faptului că ai fost iresponsabil este un lucru extrem de onorabil şi chiar că se simte onorat când pune în practică acest lucru. Nu cu mult timp în urmă am văzut nişte oameni care se pretind creştini acuzând un alt om pretins creştin pentru că le-a pus beţe în roate (în mod neintenţionat) în a fi necinstiţi şi au fost daţi cu toţii de gol. Câţiva dintre aceştia vor fi sau chiar sunt deja oameni politici – aici îşi are rădăcinile clasa politică.

Oare dacă nu suntem în stare să respectăm o valoare simplă, cum este onoarea, vom fi în stare să construim altele mai sofisticate precum adevărata democraţie şi libera exprimare?

Vă recomand următorul videoclip care tratează extrem de clar problema răului în numele religiei în general.

Aceste aspecte sunt foarte importante dacă se doreşte într-adevăr evitarea ignoranţei.

Aşa că, să vedem ce are Lennox de spus:

1. Râul sentimentelor

“Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!”, curgeau urările celor care intrau în capelă. Dacă erau spuse din obişnuinţă ori din cea mai sinceră inimă, nu avea de unde să se ştie, iar trupului neînsufleţit nici că-i păsa de spectacolul ce avea loc în jurul lui. Era un spectacol al morţii, iar moartea, dintre toţi participanţii, l-a luat numai pe el. Priveam tot acest spectacol nefericit şi nu gânduri de fericire mă încercau – acum amintirile îmi sunt aproape şterse, dar ele sunt poate vii încă în inimile unora care le-au trăit mai adânc decât mine. Încă nu mi-a fost luat nimic de preţ pentru a putea trăi valoarea şi importanţa acelui ceva în lipsa lui. Foarte probabil ca adevăraţii admiratori de libertate să fie tocmai cei lipsiţi de ea, aşa cum mulţi dintre oameni ajung să creadă că îşi iubesc sau şi-au iubit mai mult “părinţii şi soţii” abia atunci când aceştia îi părăsesc lăsându-i pradă spectacolului morţii. Dacă acest fel de durere lăsat în urmă este unul egoist, pornit din tocmai dorinţa celui care suferă de a se mai bucura încă odată de cel adormit ori dacă este o durere pentru cel adormit, nu aş putea spune. Totuşi, cei rămaşi par a plânge pentru propriul lor sine:  sunt lipsiţi de soţ ori soaţă, de tată ori mamă. Nu ştiu câţi dintre noi am plânge pentru că adormiţii sunt lipsiţi de noi şi nu pentru că noi suntem lipsiţi de ei. Dacă acest fel de “a plânge” porneşte din egoismul nostru nu este un lucru de mirat: ştim că suntem egoişti. Îmi treceau atunci prin minte momentele când treceam pe la, pentru a nu-i da numele, George. Cancerul îl slăbea pe zi ce trece şi îl aducea tot mai aproape de ultima suflare. Sentimentul de inutilitate pe care-l încercam de fiecare dată când avea o criză asemănătoare cu cele de epilepsie (din cauza metastazelor cerebrale) mă cuprindea şi nu-mi dădea pace. Îl auzeam, “Marius, io nu mă mai vindec niciodată.”. Se pare că oricât ar fi vrut altcineva să creadă altfel, avea dreptate. Lacrimile lui, despre care nu sunt în măsură să vorbesc mai mult decât să le menţionez, erau fie de durere, fie de deznădejde. Amintirile lui “din vremurile bune” nu erau decât o expresie a existenţei al lui “mai bine”.

2. Râul raţionamentelor

Reacţiile mele sentimentale faţă de durere nu erau diferite de cele ale umaniştilor şi cu siguranţă, cei sănătoşi dintre noi, avem cu toţii aceleaşi încercări în ce o priveşte. Problema este atunci când se ridică nişte reacţii sentimentale la rangul de reacţii intelectuale – de fapt, nu este o ridicare de la sentiment la raţiune, ci mai degrabă o confuzie. Poate unui ateu care îmi citeşte articolul i s-ar părea normal (în sensul de raţional) ca o asemenea experienţă prin care a trecut familia respectivă în lunile în care erau alături de omul îndurerat să aibă drept rezultat îndepărtarea de o idee primitivă pe care el o numeşte Dumnezeu. S-au scris chiar cărţi despre aşa ceva. Nu dintr-o coincidenţă, am fost destul de aproape de familia respectivă până la sfârşit. Îndepărtarea nu s-a întâmplat, ci mai degrabă o apropiere de Dumnezeul biblic. Ateii ar pune acest lucru mai degrabă pe seama iraţiunii, poate pe aceeaşi seamă ar putea pune şi faptul că în momentele mele de neputinţă şi inutilitate îmi era şi mai clar din punct de vedere intelectual că argumentul ateilor împotriva lui Dumnezeu este unul sentimental-iraţional, nu raţional. În primul rând, dacă abordăm problema din punct de vedere evoluţionist vedem că durerea în general este un lucru extrem de benefic pentru supravieţuirea individului şi transmiterea mai departe a genelor. Cu alte cuvinte, înainte nu exista durerea la anumite organisme (cum şi astăzi există astfel de organisme) şi a existat o mutaţie care a adus durerea în scenă. Apoi, indivizii care puteau simţi durere când aveau anumite ţesuturi lezate au supravieţuit şi s-au înmulţit, iar ceilalţi au fost eliminaţi de selecţia naturală. Cei care simţeau durerea nu mai călcau pe un membru al cărei os era rupt, iar acesta nefiind supus şocurilor mecanice se vindeca. Ceilalţi, care nu aveau acest avantaj, îl solicitau şi la urma urmei nu se mai puteau deplasa şi nici hrăni şi în sfârşit erau eliminaţi. Astăzi dacă punem mâna pe o plită încălzită, nu aşteptăm să miroase a carne arsă pentru a o ridica, o ridicăm automat tocmai datorită durerii resimţite. Dacă din punct de vedere intelectual am ajunge la concluzia că supravieţuirea şi transmiterea genelor este unul din cele mai importante lucruri (oricum nu văd cum ar putea fi adus un asemenea argument), iar durerea este un agent în slujba acestuia, atunci nu avem niciun motiv să afirmăm că durerea este rea în vreun sens. Ea este neplăcută şi tocmai prin faptul că este neplăcută poate să fie şi benefică supravieţuirii şi transmiterii genelor. Pe de altă parte, nu am auzit vreun ateu care să afirme că scopul lui suprem este acela de a-şi transmite genele mai departe – asta nu înseamnă că nu există, bine-nţeles. Acestea fiind date, din punct de vedere intelectual am putea afirma că-i mulţumim lui Dumnezeu pentru durere (observaţi că acest articol nu neagă evoluţia). Nu am putea face acelaşi lucru şi din punct de vedere sentimental însă: ne este cu neputinţă să spunem îmi place că nu-mi place (durerea). Dar acum, dacă ne uităm şi mai în profunzime, vedem că de fapt argumentul intelectual al ateilor (dacă ar exista unul) sună pur şi simplu ca un protest împotriva unei neplăceri bune. Chiar ei sunt obligaţi să accepte acest principiu din punct de vedere raţional, iar creştinismul l-a afirmat de la bun început: atât că nu este bine tot ce ne place cât şi că nu este rău tot ce nu ne place. De asemenea, judecăţile de valoare în ce priveşte binele şi răul sunt judecăţi raţionale, nu ale experienţei. În schimb, plăcerea ori neplăcerea este pur şi simplu ceva resimţit. Dacă binele şi răul nu sunt nişte judecăţi raţionale, atunci orice argument împotriva divinităţii pornind de la ele este un nonsens. Argumentul ateist împotriva unui Dumnezeu bun şi iubitor are la bază eroarea asocierii în mod absolut a neplăcerii cu răul – asociere pe care o recunoaştem în mor raţional ca inadecvată. Această eroare este echivalentul acelei ridicări (ori confuzii), despre care am menţionat mai sus, a reacţiei sentimentale la rang de reacţie intelectuală. În mod cert, am putea discuta ca o urmare a celor spuse despre evenimentele care pricinuiesc durerea în general. Şi pe bună dreptate le-am putea cataloga la rândul lor ca fiind bune sau rele. Am putea lua torturarea unui om nevinovat spre exemplu. Chiar dacă suntem de acord cu faptul că durerea în sine nu poate fi catalogată din punct de vedere moral şi din informaţiile pe care le avem ca fiind rea, vom fi de acord cu faptul că este rău ca un om să fie torturat fără să aibă absolut nicio vină. Şi odată ce am căzut de acord a faptului că durerea în sine nu este rea şi că nu facem judecăţile de valoare într-un mod pur sentimental – vedem din nou că am tras concluzia că tipul de tortură amintit mai sus este rău, şi am tras această concluzie în mod raţional. Dacă am îndrăzni să afirmăm că judecăţile noastre morale sunt iraţionale, e ca şi cum am recunoaşte la nivel înalt că suntem condamntaţi la iraţiune: judecăţile cu pricina sunt prezente atât la marii oameni de ştiinţă cât şi la ţăranul clasic. (Nu intru acum în discuţii legate de faptul că aceste judecăţi par a se contrazice de multe ori şi că unii dintre noi trebuie în mod necesar să fie “greşiţi”). Vă rog un lucru foarte important în continuare, şi anume să observaţi că toată această discuţie are sens doar dacă există ceea ce noi numim liber arbitru. În caz contrar nu avem nicio certitudine că tragem concluzii raţionale: putem foarte bine să fim determinaţi să avem certitudinea că avem liber arbitru. Eu consider acest liber arbitru în mod axiomatic (este o situaţie la fel de simplă ca şi cu legea noncontradicţiei, numai că mai puţin evidentă). Aşa că, dacă vrem să susţinem existenţa reală a “certitudinii”, nu avem decât să ne situăm în categoria oamenilor cu liber arbitru. Iar dacă acest liber arbitru există, atunci povestea păcatului originar nu este un lucru de care să fie incriminat Dumnezeu (decât în sensul că acele făpturi au ajuns în existenţă datorită Lui). Iar faptul că evenimentul respectiv a dus la întregul sistem pe care-l cunoaştem astăzi, să nu uităm că este tocmai lucrul pentru care se pare că Hristosul creştinismului şi-a asumat răspunderea.

Notă: A se face diferenţierea între discuţiile ipotetice şi alt gen de discuţii. Am întâlnit destul de mulţi care plecau la a acuza Dumnezeul Bibliei de cine ştie ce “imoralităţi” – cu alte cuvinte, se afirma implicit: “Dacă Dumnezeu există şi a făcut cutare şi cutare, atunci este un monstru imoral.”, dar exerciţiul de a presupune că acest Dumnezeu există avea doar acele elemente necesare respectivilor pentru a încerca să arate că dacă El există, atunci este monstruos de imoral. Dacă pleci însă de “dacă x atunci y”, nu poţi face omisiunea că “dacă x atunci z” şi “dacă x atunci v”. Atunci când pleacă de la premisa că creştinismul este adevărat (prin reducere la absurd), pentru a-şi putea duce la capăt şi cu succes critica, ei pretind doar că de fapt consideră aşa ceva prin reducere la absurd – adevărul este că atunci când este vorba de cine ştie ce pedeapsă, ei o consideră nedreaptă (şi deci şi pe Dumnezeu nedrept) prin prisma faptului că au omis din creştinism tocmai faptul că pedeapsa era dreaptă. Problema reală în cazul respectiv este aplicarea greşită a procedeului reductio ad absurdum.

Aşadar, eventualele critici trebuie în primul rând verificate dacă nu sunt cumva eventuale raţionamente greşite. Ele pot fi pur şi simplu aplicări greşite ale unor procedee logice, ori confuziile între sentiment şi judecată raţională etc. Pentru că, dacă pretinzându-te raţional şi falimentezi raţional tocmai în criticile pe care le avansezi în ce priveşte unele afirmaţii pe care le consideri iraţionale, atunci problema de raţiune este la tine, cel care faci critica. Şi prin aceasta nu intenţionaz aducerea unei jigniri, ci pur şi simplu intenţionaz ca cititorii mei să evite astfel de situaţii.

3. Râul sensului

Durerea, binele, răul, adevărul* sunt fie toate nişte artefacte selecţionate de selecţia naturală ca fiind benefice pentru specie, fie sunt mai mult de atât sau pur şi simplu altceva. Dacă prima variantă (a selecţiei naturale) este validă, atunci este iraţional să afirmăm orice altceva despre cele enumerate. Câtă raţiune îţi trebuie pentru a te considera nu ştiu cât de moral din moment ce toată ideea ta despre moralitate este rezultatul unor procese de care nici măcar nu ai habar şi care nici nu puteau fi altfel decât din întâmplare? Este ca şi cum te-ai lăuda că ai sărit trei metri când de fapt te-ai trezit în locul în care eşti şi nici măcar nu ai intenţionat să ajungi acolo vreodată. Ori câtă raţiune îţi trebuie pentru a te considera mai moral decât nu ştiu ce individ obişnuit din epoca primitivă din moment ce şi tu, şi el sunteţi doar rezultatul aceloraşi procese care au acţionat presupus diferit în cazul amândurora? Şi mai ales că niciunul dintre voi nu a ales ca procesele să aibă o direcţie ori alta. Tot aşa poţi să te lauzi că ai avut 4 kilograme la naştere, pe când vecinul tău a avut doar 2 kilograme. Toate idealurile ateiste nu se trag deloc din ateism, ele au un alt fundament. În ateism, idealurile respective nu pot exista nici măcar ca şi idealuri: de unde să poţi proclama dragostea şi altruismul dacă eşti conştient că ambele au apărut în istorie în acelaşi mod în care a apărut şi ciocul cocoşului? Cu siguranţă ai putea exprima faptul că eşti mai ataşat sentimental de un principiu decât de un altul, dar acesta nu poate constitui un motiv raţional pentru a acuza vreun alt principiu (vezi mai sus discuţia legată de plăcere versus valori). Cum spunea D’souza, întregul spectru de valori şi idealuri ateiste sunt împrumutate de la creştinism. Acum ei se pot lăuda că au valorile cutare şi cutare, ori că pot fi buni fără Dumnezeu – nici eu nu spun că nu pot fi buni. Dar însuşi principiul de bunătate şi-l împrumută de altundeva, şi are originea altundeva. Cum altfel ar putea afirma Dawkins ceva de genul, suntem egoişti dar nu trebuie să fim aşa? Dacă citiţi Gena Egoistă, nu aveţi decât să observaţi că proclamă altruismul şi edificarea societăţii şi că recunoaşte egoismul ce ne caracterizează – aceasta nu este o contribuţie în plus la cunoaştere. Creştinismul în general are această informaţie de câteva mii de ani. Faptul că au existat creştini egoişti (ori oameni în general) şi că încă mai există e demonstrat tocmai de faptul că plângem la înmormântări. Nu trebuie să faci nu ştiu câte teste să-ţi dai seama de asta. Toate valorile ateiste au sens în context creştin, dar nu au niciun sens în context ateist. Şi de dragul idealului vor să dărâme, din câte se pare, tocmai ceea ce dă sens respectivului ideal.

*Adevăr – am folosit cuvântul în sensul de ajungere la concluzia raţională că ceva este în conformitate cu realitatea.

Societatea noastră a hotărât, şi pe bună dreptate, că stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei oamenilor e un lucru prea important pentru a fi încredinţat unor specialişti. Când vrea să aducă lumină în această chestiune enormă, societatea apelează la cei care nu ştiu mai mult drept decât mine, însă simt ce am simţit eu când am fost în boxa juraţilor. Când doreşte catalogarea unei biblioteci, sau descoperirea sistemului solar, sau orice alt lucru mărunt de felul acesta, ea îşi pune la lucru specialiştii. Însă când vrea să facă ceva cu adevărat serios, aduce laolaltă doisprezece oameni de rând. Dacă nu mă înşel, la fel a procedat şi Întemeiatorul creştinismului. (1)

(1) G. K. Chesterton, As I Was Saying.

Motto: Put everything to the test. Accept what is good [...]                                                                                              (Bible – Contemporary English Version)

De cele mai multe ori în viaţă, alegerile importante şi cruciale le facem aproape exclusiv bazându-ne pe încredere. Pentru cele mai multe nu avem o verificare experimentală. Partea interesantă este legată de faptul că în pofida acestui tip de alegeri bazate pe încredere, noi ne considerăm cu totul raţionali – şi suntem, în cele mai multe cazuri.

Nu ai nicio garanţie când treci pe zebră că frâna automobilului care ar trebui să oprească este funcţională. Totuşi faci pasul înaintea lui şi nici prin gând nu-ţi trece că acela este un gest de încredere. Nu avem nicio garanţie că oamenii sunt cine pretind ei că sunt şi că sunt cum pretind că sunt – totuşi avem prieteni, ne împărtăşim secretele şi facem planuri. Avem încredere în ei, chiar dacă nu avem nicio certitudine că ne vor fi fideli – pur şi simplu avem încredere în fidelitatea lor. Iar faptul că ne-am putea imagina că lucrurile care erau într-un fel în trecut, vor fi la fel în viitor intră de asemenea în categoria încrederii – nu putem testa viitorul pentru a avea rezultatul în momentul alegerii. De fapt în fiecare moment ne bazăm pe încrederea că universul este ordonat şi că el va fi la fel şi mâine – o astfel de pretenţie nu poate fi validată ştiinţific pentru a obţine rezultate şi a avea astfel un fundament ştiinţific pentru alegerile noastre. Se pare că în oarecare fel şi în mod constant încrederea ne este testată şi stimulată, cei mai mulţi dintre noi nu ştim de către cine. Se mai poate de asemenea să observaţi în jurul dumneavoastră că oamenii a căror încredere a fost înşelată au ajuns să aibă mai puţină încredere în ceilalţi şi să dobândească o viziune diferită a realităţii în urma experienţelor respective. Când soţia mea întâlneşte o altă femeie căsătorită de mai mulţi ani, de obicei femeia întreabă cum merge căsnicia noastră. Soţia mea îi răspunde că merge foarte bine şi că nici nu-şi închipuia că va fi atât de fain. La început femeia este mirată, urmând replica bine cunoscută: “lasă că vei vedea peste câţiva ani” (şi aici de obicei introduce un număr în conformitate cu experienţa proprie). Se pare că astfel de femei nici nu-şi pot închipui că este posibil ca alte căsnicii să funcţioneze. Se prea poate ca în unele cazuri să ne fie înşelată fidelitatea, dar ceea ce vreau eu să subliniez este faptul că în mod constant facem aceste alegeri importante strict pe chestiuni de încredere, nu de altă natură. Iar atunci când ştiinţa este implicată este de obicei secundară încrederii. Ştiinţa îţi va putea spune că operaţia respectivă are riscul cutare şi cutare şi beneficiile aferente, însă nu-ţi va putea spune niciodată că poţi să ai încredere în chirurg.

De fapt, limita între încredere şi certitudine este atât de ştearsă încât în viaţa reală se întâmplă de multe ori să nu o vedem. Trebuie să acceptăm pur şi simplu că există domenii care nu se supun verificării ştiinţifice şi faţă de care nu putem să avem certitudine din punct de vedere ştiinţific. Unii vor ocupa poziţia conform căreia un lucru pentru care nu avem dovezi ştiinţifice nu poate fi acceptat ca adevărat – din fericire în fiecare zi îşi neagă condiţia propusă pentru acceptarea adevărului. Eu voi spune pur şi simplu că există domenii care se supun verificării ştiinţifice şi altele care nu se supun. Pentru cele care se supun verificării ştiinţifice este clar că vor fi acceptate ca adevărate abia după verificarea ştiinţifică (sau aşa ar trebui). Ar fi nebunesc însă să te exprimi că în cazul lucrurilor care nu intră sub incidenţa verificării ştiinţifice vom accepta vreun adevăr despre ele abia în urma verificării ştiinţifice. Acest lucru ar invalida inclusiv ştiinţa. Adevărul este că noi avem încredere în ştiinţă şi nu că o acceptăm validă pentru că avem dovezi ştiinţifice pentru ştiinţă.

Pentru  a mă exprima şi mai clar: noi credem în ştiinţă. Odată ce punem ştiinţa la îndoială nu ne ajută la nimic să mai afirmăm că există dovezi ştiinţifice pentru ştiinţă – pentru că tocmai ştiinţa şi cu toate dovezile ei sunt supuse îndoielii. Sau parafrazându-l pe Lewis, dacă punem la îndoială existenţa dovezilor în sine, atunci o dovadă că există dovezi nu ajută la nimic.

Pe scurt, ca specie, de la cel mai mare om de ştiinţă şi până la fanaticul religios – suntem extrem de credincioşi. Aşa că pot pune foarte bine la îndoială scepticismul lui Hitchens, Shermer şi Dawkins – ei pentru a putea fi sceptici, au nevoie de o doză foarte mare de încredere. Eu în locul lor, aş fi sceptic şi faţă de scepticismul meu propriu. Pe ei nu i-am auzit să se declare sceptici faţă de scepticism.

Este adevărat că putem fi înşelaţi atunci când avem încredere, dar cu atât mai mare este satisfacţia când vedem că experienţa confirmă ceea ce am ales prin această încredere. Acest lucru pot să afirm că l-am experimentat în legătură cu Iisus. Dar, la fel ca şi în ştiinţă şi în orice alt domeniu se pare că totul începe cu încrederea şi nu cu scepticismul. Eu nu afirm aici că ar trebui să dăm la o parte raţiunea şi ştiinţa. Numai că spre deosebire de raţiune, ştiinţa nu are o arie atât de mare de aplicabilitate. Şi nu numai atât, dar se pare că trebuie să avem încredere în amândouă. Nu avem nicio altă cale de a ne apropia de ele decât luându-le de bune. Iar despre mitul care s-a răspândit în multe cercuri de atei, că omul credincios (care crede în lucruri care nu pot fi dovedite ştiinţific) este iraţional şi cretin – aş sublinia că ateii fac parte exact din această categorie a credincioşilor. Eu nu susţin că ei sunt cretini, dar dacă mitul răspândit de ei ar fi adevărat, atunci ar intra şi ei în această mulţime. În ce mă priveşte, nu sunt deloc de acord cu această categorisire a lor – tocmai pentru că pentru a practica raţiunea şi ştiinţa, avem nevoie de această încredere.

Părerea mea personală este că scepticii (cei care se autodeclară aşa) sunt înfricoşaţi de posibilitatea că s-ar putea să le fie înşelată încrederea. În mod sigur nu stau să judece de câtă doză de credinţă (în lucrurile pe care le-am discutat mai sus) au nevoie pentru a ocupa o astfel de poziţie şi în mod sigur nu sunt sceptici faţă de toate lucrurile, doar faţă de cele care aleg să fie.

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/09/05/este-religia-o-forta-pentru-bine-ori-pentru-rau/ Sat, 05 Sep 2009 02:02:59 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/09/05/este-religia-o-forta-pentru-bine-ori-pentru-rau/

Dezbaterea: What’s so great about Christianity?

Vă recomand o dezbatere interesantă între Michael Shermer şi Dinesh D’souza. Cred că este o dezbatere constructivă, atât pentru atei cât şi pentru teişti. Aşa că vă invit pe toţi:

Dacă ei deţin creierele lor şi le posedă şi libertatea, unde vor găsi oamenii scăparea? Dacă pur şi simplu clerul printr-o manipulare dibace şi prin frică ţine această gloată sub propria stăpânire, atunci unde va fugi gloata dacă o vom elibera? Dacă te apuci să eliberezi pe cineva din sclavie, atunci ai nevoie să garantezi că orice ar fi, libertatea este mai bună decât starea de dinainte a omului. Dacă vrei să-l salvezi pe motiv că trăieşte o iluzie, atunci trebuie să te asiguri că nu l-ai salvat de la iluzie pentru a-i oferi o iluzie şi mai mare. Dacă ai ajuns cumva la concluzia că ideea de Dumnezeu este ceva de care trebuie salvaţi membrii societăţii, atunci eşti pus în situaţia de a arăta că lipsa acestei idei este una fie mai adevărată, fie mai benefică. Dar dacă odată ce i-ai salvat de ideea că există Dumnezeu, i-ai salvat şi de ideea că poate exista ceva mai bun ori pur şi simplu bun – şi atunci toată salvarea ta este inutilă – pentru că nu ai fost în stare să oferi nici măcar ideea de bine în schimb, darămite să oferi un bine specific.

Merită să te gândeşti dacă ai salva lumea de religie pentru simplul fapt că religia este falsă (caz în care argumentele că religia este rea nu ţin) sau pentru că religia este rea (caz în care argumentele că este falsă sunt irelevante). Dar nici dacă motivaţia ta este dublă nu eşti justificat să afirmi vreodată că religia este falsă, deci şi rea. Şi nici să afirmi că religia este rea, deci este şi falsă! Şi nu poţi accede la o astfel de poziţie pentru că în sistemul tău antiteist nu poţi crea o legătură logică specifică între adevăr şi bine. De obicei, atunci când pledăm pentru adevăr o facem pentru că este mai bine să facem aşa, dar dacă ne descotorosim de ideea de bine… în ce mai rezidă motivaţia de a pleda pentru adevăr?

Am auzit, şi nu o dată, faptul că naturii nu îi pasă de noi, de valorile noastre, de idealurile noastre, de aspiraţiile noastre. Desigur, o astfel de afirmaţie ar fi cu totul justificată dacă ar ieşi din gura unui creştin ori pur şi simplu ar veni din partea unei persoane care îmbrăţişează vreo religie ce pretinde ceva superior naturii în sine. Dar afirmaţia asta n-am văzut-o altundeva decât la atei. Şi este de înţeles că dorinţa lor din, moment ce fac astfel de afirmaţii, este aceea de a seca întreaga realitate de orice valoare obiectivă, de orice moralitate obiectivă şi de orice ideal justificat din punct de vedere obiectiv. Ei încearcă de fapt să prezinte un argument, să convingă – şi cu siguranţă mulţi sunt prinşi în această capcană a lor. Raţionamentul pe care vor să-l prezinte porneşte de la faptul că natura este tot ceea ce există (o afirmaţie care necesită foarte multă atenţie în ce priveşte înţelesul ei) şi că ei nu-i pasă de nimic, aşa că toate afirmaţiile cuiva care se pretind valoroase din punct de vedere obiectiv (în sensul că invocă anumite valori obiective), ori cel puţin obiective din punct de vedere moral, trebuie să fie nişte afirmaţii fără sens şi, la urma urmei, false.

Însă dacă e adevărat faptul că tot ceea ce există este natura, atunci trăim într-un univers extrem de contradictoriu şi singurul lucru pe care nu-l permite natura naturii în cazul acesta este acela de a afirma că naturii nu-i pasă. Spun acest lucru deoarece odată ce ai afirmat că tot ce există este natura, atunci eu sunt natură în aceeaşi măsură ca şi tine şi ca orice altceva există. În cazul acesta s-ar părea că dacă găsim un singur element din natură căruia îi pasă de ceva anume am demonstrat falsitatea afirmaţiei care pretinde că natura este cu totul indiferentă. S-ar putea susţine în continuare că de fapt naturii (sau cel puţin unor părţi din ea) îi pasă extrem de mult de starea lucrurilor. Iar proteste de felul celui care ar susţine că celei mai mari părţi din natură nu-i pasă şi că astfel este aproape nesemnificativ faptul că unei părţi infime din aceasta îi pasă sunt cu totul nelalocul lor. Să nu uităm că acelaşi lucru este valabil şi cu referire la adevăr şi la alte categorii pe care naturaliştii nu le-ar nega. Actele noastre de raţionare sunt în minoritate la fel cum sunt şi judecăţile noastre morale sau valorile noastre. Pe de altă parte, judecăţile noastre sunt cu atât mai dificile cu cât noi suntem în acelaşi timp şi categoria supusă judecăţii. Noi suntem părţile din natură cărora le pasă şi nu numai atât dar suntem preocupaţi ca valorile noastre, moralitatea noastră, comportamentul nostru şi, de ce nu, gândirea noastră să fie cele potrivite sau mai bine spus, cele corecte. Dacă n-am fi preocupaţi de ceea ce este corect în aceste domenii, nu ne-am mai angaja în dezbateri pe aceste teme la fel cum cei care au căzut de acord cu faptul că rezultatul unei adunări este x, nu mai au nicio temă de dezbatere pe acest subiect. Dar încă odată se pare că natura noastră proprie ne joacă feste. Şi se pare că nu avem pe cine supune judecăţii pentru că în naturalism nu există niciun standard de judecată cu excepţia tocmai a standardului lucrului judecat. Şi atunci, dacă devenim dintr-o dată consistenţi cu natura, pe ce sunt bazate toate protestele din lumea noastră? Pe ce sunt bazate protestele ateilor faţă de religii sau protestele religioşilor faţă de ateism? Nu există niciun motiv (consistent) de protest din moment ce atât religiile cât şi ateismul sunt pur şi simplu rezultatul naturii, şi nu numai atât, dar ele însele sunt parte din natură. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci revolta ateului faţă de Dumnezeu sau religii nu este altceva decât revolta naturii faţă de natură! Dar mai mult, dacă natura este tot ceea ce există şi nu există nimic altceva, atunci niciun protest de niciun fel nu-şi găseşte justificarea raţională. Data viitoare când cineva vă înşală sau se comportă nedrept cu voi, imaginaţi-vă că începeţi să-i spuneţi: Eşti nedrept, m-ai înşelat!, iar el vă spune: Trebuia să fac altfel?. Un răspuns şi mai consistent cu naturalismul din partea celui ce nedreptăţeşte ar putea fi:  Eu sunt rezultatul atomilor şi relaţiilor dintre atomii care mă alcătuiesc. Creierul meu este centrul meu de procesare şi este la fel de dependent de aceste relaţii. Nu numai atât, dar relaţiile atomilor din creierul meu sunt influenţabile şi influenţate de relaţiile atomilor din exteriorul meu. Decizia (şi fapta mea), pe care tu o numeşti nedreaptă, este rezultatul direct al acestor relaţii, iar eu nu sunt independent de aceste relaţii pentru a le putea influnţa în vreun fel, dimpotrivă, eu şi deciziile mele suntem rezultatul relaţiilor şi în strictă dependenţă de ele. Şi din moment ce deciziile mele sunt rezultatul relaţiilor respective, nu am cum să le critic, îmbunătăţesc sau transform – pentru că înseşi critica, îmbunătăţirea şi transformarea sunt rezultatul aceloraşi relaţii. Viziunea naturalisă a realităţii este departe de a fi motorul liber cugetării, această viziune reprezintă mai degrabă frâna! Toate procesele noastre mentale cad sub aceeaşi incidenţă, nimic nu este cruţat de această condamnare a naturii. Acesta este motivul pentru care ateismul este mult mai apropiat de misticismul oriental decât orice formă de teism – atât ateismul, cât şi misticismul, dacă vor să postuleze ceva mai mult decât nihilismul, trebuie să declare o rupere a naturii de natură. Orice revoltă, orice revoluţie, orice victorie – nu sunt în context materialist decât nişte revolte, revoluţii şi victorii ale naturii împotriva şi asupra ei înseşi. Natura, în termeni ateişti, poate fi asemănată cu o femeia urâtă (în măsura în care poate exista aşa ceva în mod absolut) care oricât se fardează nu este mulţumită de aspectul ei. Ea este în continuă revoltă faţă de felul în care arată. Fardul este la fel de natural ca faţa, faţa la fel de naturală ca fardul. Marele câştigător este acelaşi cu marele învins. Revolta frunzelor împotriva ramurilor, revolta ramurilor împotriva trunchiului, revolta trunchiului împotriva rădăcinilor… şi revolta rădăcinilor împotriva pământului ce le hrăneşte – iată descrierea unui materialist. Aşa că unde sunt liber cugetărorii? În ce fel sunt ei cu adevărat liberi şi în ce fel îşi permit o singură cugetare de profunzime? Le-ar plăcea să fie stăpânii universului, dar nu sunt cu nimic mai mult decât sclavi ai naturii. Şi se pare că naturii îi pasă, ori cel puţin le pasă celor mai controversate părţi din aceasta: minţile noastre.

Dar câtă neruşinare pe noi, am reuşit, unii, să ne ridicăm şi să spunem că onoarea este mai presus decât propriile noastre vieţi – un element de care vastului imperiu al naturii cu siguranţă nu-i pasă. Apoi, au venit materialiştii şi ne-au spus că trebuie să fim nebuni pentru a afirma aşa ceva. Au purificat, sau cel puţin au încercat să o facă, întreaga natură de orice element care ne-ar putea permite să afirmăm că există un standard mai presus de vieţile noastre şi mai presus de preferinţele noastre şi ne-au învăţat că ceea ce contează este progresul, utilitarismul şi (cei mai mulţi dintrei ei) pun şi plăcerea în acest lanţ. Ne-au spus şi continuă să ne-o spună, că Dumnezeu nu există, aşa că onoarea, cinstea şi altruismul sunt lipsite de valoarea pe care suntem obişnuiţi să le-o dăm. Dar dacă e aşa cum spun ei, atunci la fel de lipsite de valoare sunt şi progresul ori utilitarismul. Eu aş spune pur şi simplu că este important să avem o societate plină de oameni onorabili, un materialist ar veni şi ar spune că doreşte o astfel de societate doar în virtutea faptului că o asemenea societate ar fi mai progresistă decât una fără aceşti oameni. Dacă aş merge mai departe şi aş afirma că această societate ar trebui să sacrifice progresul de dragul onoarei, atunci automat mă voi lovi de un val de proteste. Sigur, aceste proteste vor fi mai degrabă sentimentale decât raţionale. Poate o problemă şi mai mare este legată de faptul că trăim într-o societate şi trebuie să luăm hotărâri. Iar într-o societate în care oamenii au căzut de acord cu faptul că nu există niciun standard după care să se ghideze, ci mai degrabă propriile lor păreri şi preferinţe sunt standardul – ne putem întreba foarte serios “Oare nu-şi va impune cel mai puternic standardul asupra celui mai slab?”. Oricât ar fi încercat să transfere moralitatea la nivel personal, ei nu au reuşit mai mult decât să dilueze orice valoare. “Tu poţi să crezi ce vrei, din ce punct de vedere vrei, dar nu-ţi exprima părerea (mai ales dacă e religioasă) în public!” De parcă părerea de a nu-ţi exprima părerea în public nu trebuie să fie exprimată în public la fel ca celelalte. Cu alte cuvinte, ei se folosesc de facilitatea de a-şi exprima propria părere în public pentru a opri orice fel de exprimare care nu corespunde părerii proprii. Aceasta este, cum spunea Ravi Zacharias, un fel de introducere prin contrabandă a ideilor. Să presupunem că de mâine întreaga societate ar deveni ateistă. Oare îşi închipuie cineva că omenirea ar deveni dintr-o dată mai bună? Să presupunem că de mâine, visul lui Dawkins şi războiul lui împotriva religiei ar deveni un succes. Oare îşi vor da dintr-o dată seama oamenii că nu trebuie să fie egoişti, că nu trebuie să fie corupţi? Oare dintr-o dată vor deveni cu toţii mai buni şi mai altruişti? Oare îşi vor da seama, odată ce au devenit materialişti că onoarea este mai presus de propria îmbogăţire ori de progres? Poate Dostoyevsky a surprins cel mai bine această realitate ciudată:

Dumnezeu mă îngrijorează. E singurul lucru care mă îngrijorează. Şi dacă nu există? Şi dacă Rakitin are dreptate – că e o idee scornită de oameni? Pentru că dacă El nu există, omul e stăpânul pământului, al universului. Magnific! Doar că, mă întreb, cum are el să fie bun fără Dumnezeu? Iată întrebarea. Mă întorc mereu la ea. Pentru cine are să iubească omul atunci? Cui să-i mai fie recunoscător? Cui îi va mai înălţa imnuri? Ratikin râde. Ratikin spune că poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Ei bine, numai un idiot sclifosit poate crede aşa ceva. Viaţa e uşoară pentru Ratikin. <<Mai bine te-ai gândi cum să-i fericeşti pe oameni cu mai multe drepturi civice sau chiar cum să împiedici preţul la carne să mai crească. E o cale mult mai lesnicioasă şi mai directă de a-ţi arăta iubirea faţă de omenire decât prin tot soiul de filosofii.>> I-am răspuns, atunci: <<Fie, însă tu, fără Dumnezeu, mai curând vei creşte preţul cărnii, dacă aşa îţi convine, câştigând o rublă la fiecare copeică.>> (1)

Nu aş vrea să se înţeleagă faptul că dacă aşa ar sta lucrurile, atunci rezultă prin vreun soi de raţionament că Dumnezeu există. Este vorba pur şi simplu de aspectul pe care şi-l câştigă filosofia materialistă. Adepţii acestei filosofii se grăbesc să-l scoată pe Dumnezeu din ecuaţie, dar nu au o alternativă mai bună. Şi chiar de-ar avea vreo una, iar ideea de Dumnezeu a fost inventată de oameni, atunci aceasta ar trebui să fie tot o scornire – şi încă una şi mai cosmică – pentru că a porni de la viziunea materialistă nu ne duce altundeva decât în neant. În viziunea materialistă nu se poate susţine nici măcar ideea că societatatea trebuie să continue să supravieţuiască, darămite că ea trebuie să supravieţuiască bine. Mă refer că nu se poate susţine raţional acest lucru, iraţional şi fără justificări se poate susţine orice. Dar atunci cum de nu sunt mulţumiţi cu tot ceea ce astăzi consideră aberaţie? Oare ţin să fie astăzi excepţional de raţionali doar pentru a se vinde mai târziu pe-o minciună?

Ar fi multe de spus legat de acest subiect, intenţia mea a fost aceea de a arăta încă odată inconsistenţele şi problemele existenţiale în care am fi aruncaţi de îmbrăţişarea unanimă a materialismului. Deocamdată materialismul, ca idee filosofică, este bun, dar numai la periferie şi numai ca o idee periculoasă spre care nu trebuie să alunecăm ca societate. Dacă te uiţi bine, nici măcar activiştii materialişti nu pot găsi o motivaţie reală şi care poate fi justificată raţional pentru propriul activism. Şi dacă nu îşi pot găsi un sens propriu, atunci cum ar putea oferi ceva bun pentru o societate? Remus Cernea, acum candidat la preşedinţie, spunea:

Sunt însă momente de cumpănă ale vieţii, când sensurile pe care le căutăm pentru a ne ghida existenţa, ruginesc sau dispar şi când sinuciderea poate părea ultimul abis ispititor. Mărturisesc că, în momentele mele de disperare şi prăbuşire interioară, nu am găsit leac în mai nimic. Pînă şi muzica sau filosofii nu au fost, uneori, decât perfuzii inutile. Dar suferinţa şi situaţiile-limită sunt convertibile în înţelegerea mai profundă a dificultăţii de a ne păstra echilibrul şi luciditatea, de-a lungul unei vieţi în care suntem loviţi de forme diferite şi, adesea, surprinzătoare, de rău. (2)

Dar dacă te sinchiseşti să fii câtuşi de puţin în pas cu ideea la care aderi, vei vedea domnule Cernea, că un asemenea sens nici măcar nu există. Vei fi nevoit, dacă materialismul îţi este adevărat, să inventezi un sens care să-ţi menţină mintea trează, care să te menţină lucid. Dar până atunci, se pare că este de ajuns pentru fiecare activist materialist să îşi găsească un sens în a-i prezenta într-un mod cât mai degradat pe cei care par a-şi fi găsit sensul tocmai în creştinism. Eu i-aş invita pe toţi la liberă cugetare, atât pe materialiştii care par să gândească din ţara asta, cât şi pe cei pe care materialiştii îi numesc tot mai des cre(ş)tinoizi – cretinoizi printre care mă număr şi eu, desigur. Oare chiar ne dorim materialismul, oare chiar avem motive întemeiate să-l susţinem?

Aş întreba un materialist De ce aş avea încredere în tine?. Iar pe creştin l-aş întreba acelaşi lucru. Ori dintr-o dată, naturii îi pasă?

Natură, răspunde-mi!

(1) F. M. Dostoyevsky, Fraţii Karamazov – citat în Josh McDowell, Noi marturii supuse dreptei judecati” – editura Aqua Forte – vezi

(2) Remus Cernea – De ce mă consider liber-cugetător – Revista Dilema Veche, Anul IV, nr.155 – 26 ianuarie 2007

]]> http://wordarmy.wordpress.com/2009/08/26/versuri-de-ateu/ Wed, 26 Aug 2009 01:50:02 +0000 Syme http://wordarmy.wordpress.com/2009/08/26/versuri-de-ateu/

Am uitat să mă bucur de viaţă,
Dumnezeul vostru mi-a răpit-o!
Abia’m scăpat de mrejele Lui…
Şi-am ajuns pierdut în lanţul timpului.

Am început o nouă viaţă:
un pariu e tot ce-am în faţă!
Pariez pe inexistenţa Lui!
Am toţi aşii-n mânecă.

De pierd, dovezi nu mi-ai dat îi voi spune.
De câştig, nu voi apuca să mă bucur de victorie:
moartea mă va-nghiţi ca pe-un câine.
Nu voi mai avea nicio certitudine, dar nici mânie.
O grămadă de atomi fără relaţii de creier,
Nu vor şti să plângă, nici să se bucure…
De inexistenţa Lui!

Aşa că mă bucur acum, îi râd în faţă
Dumnezeului vostru ce rece mă lasă.
Ştiu, sunt prost îmi veţi spune.
Toţi pariază pe viaţă, doar eu pe ea:
pe moarte, viaţa mea!

Dar ce-aş putea câştiga de la El?
N-am nevoie de niciun fiu de Dumnezeu!
N-am nimic să-mi fie iertat, sunt curat!
Nu-ncercaţi să-mi treziţi sentimente de vinovăţie,
Nici lacrimi pentru fapte crude.
Mă proclam curat pentru că nu cred în existenţa lui,
A păcatului!
Şi chiar de-ar exista, n-ar fi un Dumnezeu să îl spele,
Nici pedeapsă pentru toate ale mele.

Mă proclam rege-n viaţa mea,
Îmi iau de regină Moartea,
Mă-nvălui în negura ei…
şi domnesc peste Regele vostru.
Nu-l voi ţine doar 3 zile-n mormânt:
Îi voi declara moartea pe veci!
Prefer să fiu al lui Nietzsche fiu,
Nu al Dumnezeului!

Aş avea motive să fiu trist,
Nu găsesc o explicaţie
Pentru bucuria de a suferi pentru Numele Lui,
Nu găsesc motivul pentru a-L declara Rege,
Pe-acest Iisus Hristos!
E drept, nici nu vreau s-am regi peste mine,
Dar nici chiar aşa nu-mi pot explica
cum de ei cred că sunt cei salvaţi!

Am de câştigat un pariu:
Moartea m-aşteaptă,
Anihilarea eternă.
Ce-am câştigat…
Nu vă voi putea spune,
Nici râde, nici plânge!

Versurile de mai sus nu aparţin în fapt unui ateu, le-am scris doar pentru a sublinia… un chin existenţial!

Am postat aici următorul clip din seria Why I Am Not An Atheist.

Enjoy!

Orice antiteist care trăieşte o viaţă morală, trăieşte o viaţă mai bună decât prescrie filosofia sa. (1)

(1) Ravi Zacharias, Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, ed. ECC 2009.

Am dat peste un clip interesant pe YouTube în care William Lane Craig trasează destul de clar problema dovezilor în ce priveşte ateismul.

Cred ca este constructiv să fie văzut atât de teişti cât şi de atei.

Enjoy!

- Syme şi Gregory – doi filosofi, primul creştin, celălalt ateu,
- un ţăran.

Scenetă într-un act.

La capătul durerii

Scena I – pe un drum de ţară spre o localitate rurală. Syme şi Gregory.

Gregory:

N-ai gustat niciodată libertatea fără Lege,
Ţi-ai plecat capul – lor să te conducă
Şi ţi-au luat libertatea, conştiinţa -
Cu-al lor Dumnezeu te-au prostit
Şi cu-o carte sfântă: e vădit!
Te-au instruit cu arma lor: prostia,
Ţi-au furat, cu viaţa veşnică: fericirea,
Nu eşti liber, eşti robit,
Eu sunt fericit!
N-am un Dumnezeu, nu există Unul,
N-am stâpân, am conştiinţă!
N-am poftă de-ai voştrii îngeri,
N-am cui depune plângeri -
Căci în om stă ea, puterea
De-a face tot ce-i vrea lui vrerea.
În mine evoluţia a pus
Tot ce-i mai presus:
Raţiune cât să-ncapă,
Din ştiinţă ea m-adapă.
Şi acum să mă supun
Unui Rege apus de mult?
Ori preoţilor cărturari
De mult pierduţi,
Cu-n creier ca de scai?

Syme:

Nici gând, prietenul meu, dragă,
Nu te lăsa preoţilor pradă,
Nici ochiul tău să vadă
La altul în ogradă.
Nici mintea ta să fugă
Aşa cum e, nebună.
Drumul invers la-i parcurs
De la Iisus, nu spre Iisus,
Nici ştiinţa-ntreagă
N-ai lăsat să se-ntrevadă.
Ai aruncat un văl de ceaţă
Peste lume, peste viaţă.
Raţiunea-i moartă, e-necată
De-a ta crimă aleasă.
Porneşte acum pe drum ´napoi,
Culege ce-ai pierdut, cere înapoi.
Eu nu-s furat şi nici prostit,
Nu pe preoţi i-am iubit,
Nu lor le-am predat eu cheia,
Nici viaţa unor oameni ca şi-aceia.
Dar acum n-am ce face,
Ce-am făcut nu pot desface.
El există, l-am văzut…
Nu cu ochi, nu fi prostuţ,
Ci cu-a minţii viziune
Ce nu-mi lasă loc a spune:
„Nu există Raţiune!
Nu există bine, nu există-un Cine!”
Eu nu mă pot nega pe mine:
Asta-ş face să-l neg pe El!

Gregory:

Scuteşte-mă de-a tale crezuri,
Dă-mi dovezi, să văd cu ochii.
Mie ştiinţa-mi spune:
Nu exişti, mori Divine!
Raţiunea nu m-ajută
Să-l găsesc, deci cum te-ajută?
Ştiinţa-i sfântă, o comoară
O ajută acum pe mama, să nu moară!
Unde este Dumnezeu, unde e-al tău Zeu?
Ea zace lată, plină de otravă -
Viaţă nu-i mai dă, n-o lasă nici să moară.
E lovită ca de moarte,
Ce-a făcut de are parte
De-al durerii chin?
Dar iată c-am ajuns la ea, se vede satul,
Stă în pat lovită
De soartă năpăstuită.
Hai să mergem, s-o vedem
Şi-apoi să-mi spui dacă mai crezi
Într-al tău Domn ce lasă ce vezi…

Scena II – în sat pe o stradă. Syme, Gregory şi un ţăran.

Ţăranul:

Doamne-ajută băieţaşi,
Dincotro cutreieraţi
Şi unde dar vă îndreptaţi?

Gregory:

Care Doamne, om bătrân,
Unde e, îţi mulge vaca, ori îţi ară holda, gata?
Care Doamne, unde şede, l-ai văzut ori El te vede?
Aici e mama-n sat şi spre ea eu cat
Cum pe ea n-o vede, dac-aici El şede?
Cum o lasă să o bată, cu nuiaua astă soartă?
Lui nu-i pasă nici de-o boală, iar tu dai
Cu Doamne-ajută, vai!

Ţăranul:

Ţânc obranznic, io nu ştiu
Ce-ai în cap, da îi venin.
Io una ştiu şi bună, nu m-ai luat cu ziua bună!
Cum de eşti tu dar în stare
Să-mi pui o astfel de-ntrebare?
Care-ţi e protestul şarpe
Tănăr necopt la minte?
Te plângi de rău în viaţa-ntreagă
Şi de cum pe alţi-i bate soarta
Dar un bună ziua nu-mi dai
Şi nici nu te doare răul
De-a nu mă respecta.

Gregory:

Dar cine eşti bătrâne
Şi de ce-ţi doreşti respect
Ori cum te-aştepţi să-l capeţi
Când cu Domnul mă jigneşti?

Ţăranul:

Eu sunt cel ce-o ţine
Pe-a ta mamă chiar cu pâine,
Chiar acum mă duc spre ea -
M-a chemat dar dumnea-sa.
Te gândeşte bine dar
De mi da ori nu respectul.
Căci tu nu ţii la valoare,
Nu anii mi ştii vedea,
Ci căştigul tău -
Binele ce ei i-l fac.

Syme:

Iartă-l taică, e uşor.
Acum a dat şi el de greu
Şi nu ştie să se scape,
E-mbătat în vorbe oarbe.
Primeşte ziua bun-acum
De la mine pe-acest drum!
Prietenul meu el rămâne,
Chiar de mă face de ruşine.
N-are-un Dumnezeu e drept
Dar eu îl iubesc: nu cu dispreţ.
Hai mai bine şi ne-arată,
Drumul spre-a femeii casă.

Ies Syme, Gregory şi ţăranul.

- va urma -