Hit “Play”.

Dupa amiaza tarzie, atmosfera difuza inecata in raze haotice, slabe, ce abia patrund jaluzelele portocalii. Port doar camasa ta, cu primii nasturi descheiati, imi aluneca pe un umar. Ma perind prin camera cu piciorusele goale pe parchetul gol, imi unduiesc trupul intr-o dezmierdare molateca, lenea de dupa amiaza tarzie imi asterne pe chip infatisarea unei copile rasfatate ce nu si-a facut somnul de pranz…

Ma urmaresti cu privirea din coltul camerei, intins in pat, esti cuprins de aceeasi lenevie aproape indolenta, porti un zambet mic dar persistent in timp ce privesti dansul camasii pe trupul meu si toate au un subinteles… ma admiri tacut de parca m-ai astepta cuminte acolo…

Nu te las sa astepti prea mult, ma indrept spre tine, ma las usor pe pat ca apoi sa ma scurg in bratele tale… imi arunc mainile in jurul tau de parca nici n-ar fi ale mele… te privesc cu ochii intre-deschisi care-ti spun “iubeste-ne” si raman asa pret de cateva clipe…

Ma saruti usor pe gat, imi indulcesti lobul urechii cu buzele tale calde, imi dezmierzi buzele pe rand indecis la care sa te opresti… imi cauti limba cu a ta, usor, pare a fi cel mai dulce gust care te-a incercat vreodata…

Ramanem asa, prinsi intr-o clipa vida, cu buzele intre-patrunse intr-un joc al limbutelor dulci, ascunsi in spatele jaluzelelor portocalii ce nu mai coloreaza de mult camera pentru ca s-a intunecat…

Deschidem putin ochii si realizam cum, cuprinsi de romanta clipei, timpul ne-a patruns pe nesimtite… privim printre jaluzele intrebandu-ne “unde au plecat razele?”, dar acolo ne asteapta altceva… ce ne intregeste povestea, ce ne desavarseste clipa, imi contureaza vag umarul gol si iti deseneaza in ochii acea mica sclipire pe care o ai atunci cand ma privesti… Bella Luna.

(…)ca le e dor, si lor, si mie, de stilou si de hartie…

Scantei ale imaginatiei mele opresc timpul ce alearga in mod normal mai repede decat pot percepe eu si imi aduc aminte ca existi, blogule.

Pereti tacuti si reci, nemilos vant se izbeste de ferestre ude si valul de simtaminte ce-mi tulbura toate gandurile golindu-le de sens, de concret pe care-l gasisem si asa greu… toate instaureaza atmosfere nebune, rotitoare, pline de toata ambiguitatea din lume si toate revarsate in jurul meu.

Ratacesc printre fantezii incomplete, plasmuiri lipsite de credibilitate si ma incearca senzatia unui pictor demult apus, care acum, fiind ciung, intelege culorile la fel de bine, le vorbeste, le asculta, dar e incapabil sa le redea ca alta data. Nimic nu pare sa ma satisfaca in noaptea asta, pe cat de zgomotoasa, pe atat de inexpresiva.

Stoluri de pareri, ganduri complexe, ma mistuie pe dinauntru dar ma complac in existenta lor neinteleasa tocmai din cauza conjuncturii care in noaptea asta imi prapadeste aripile si ma lasa lipsita de comprehensivitate chiar si in fata banalitatilor.

Gasesc multumire in speranta ca dintr-odata ceva imi va deschide un robinet in creier, orientat spre exterior si acesta ar lasa multimea de conceptii, idei, inchipuiri, slobode cum isi doresc…

Dar sunt atat de multe incat un simplu robinet n-ar fi de ajuns pentru a elibera tot. Dezordonate cum sunt s-ar inghionti incercand sa-si faca loc pentru prima gura de aer si… in felul asta, imi vor rupe robinetul, imi vor sparge creierul si nimic nu le va putea stapanii… ca si acum.

In cazul asta, le las sa se adune si sa se imparta de-a lungul sinapselor mele ca intr-un spatiu restrictionat, unde pot da impresia ca eu fac regulile.

Asta pana cand ma vei surprinde din nou cu aparitia ta… deloc profetizata, deloc prozaica, mereu altfel dar intotdeauna impertinenta, ma va ridica intre stele sau le va cobora pe ele in jurul meu. Apoi, cu o privire clandestina, imi vei opri orice gand neastamparat, vei spulbera orice impresie fie si profunda, vei contura toate fanteziile si atunci ma voi lasa in voia unui ultim gand…

Al cui? De unde acest farmec straniu pe care il emani in jurul meu si care ma topeste ca acidul dar ma imata ca un parfum cu feromoni pulverizat in viscere, provocandu-mi corpul sa elibereze fluvii de serotonina?

Am avut o perioadă mai ternă. Motivele pot să fie obiective sau subiective, dar la urmă sunt neinteresante.

Greșesc, nu sunt neinteresante de fapt sunt greu de identificat. Atâta timp cât ceea ce aș putea suspecta mai mult m-ar încurca, prefer să le consider rezultate afectate în așa măsura de erori încât nu merită atenție.

Important e că am ieșit din starea gri fără efort, fără să mă tai cu lama, fără să fac din asta o tragedie. Pur și simplu m-am trezit dimineața cu alt tonus.  Azi am fost vesel am simțit iarăși că trăiesc.

Care este rețeta? Nici una, tocmai asta e, să nu te opui. Când ai o stare mai proastă nu încerca să ieși forțat. Lasă turma de animatori care roiesc în jurul tău, să se agite zadarnic. Explică cui merită să explici că deși ești trist nu e o problemă. Și permite-ți răgazul să redevi iar vesel.

Cu cât te zbați să depașești o stare proastă cu atât te afunzi mai rau în ea. Pentru că de multe ori nu apuci să ajungi la cauza lucrurilor, de unde vine tristețea, ce te face să fii trist. Cum ai putea să o depașesti atunci zâmbind forțat?

Cum suntem destul de liniari în gândire, nu putem să ne controlam gandurile să nu mai fiim triști și să înțelegem de ce suntem, în același timp. Astfel că ne risipim eforturile în încercări zadarnice de a masca efectul fără să înlăturăm cauza. Efortul acesta, zadarnic ne frustrează și mai rău și ne adâncește în depresie. Ne scade respectul pentru propria persoană sau ne face să îi învinovățim pe alții pentru starea noastră.

Pe alții îi face să se simtă rușinați faptul că sunt observați, de anturaj, într-o stare de tristețe. Percep asta ca pe o stare de slăbiciune. Dar oare există om care nu are astfel de momente? Atunci cine e mai curajos, cel ce fuge acasa să se ascundă când plange sau cel ce își înfrunta starea îmbrățișând-o? Orice falsitate e o dovadă de lașitate. Nu e o critică, e o observație. Nici nu aș putea critica pe cineva pentru lașitate când toți avem atâtea frici care ne învăluie. De altfel scopul postului asta nu e să delimitez cum e bine sau rău, ci să prezint o variantă. Oricine poate găsi ca i se potrivește mai bine alt mod de a depăși tristețea.

Oricum ca să nu existe dubii, acum vorbesc de stăriile de proastă dispoziție fără motiv aparent. Sau cu motiv greu de identificat. Când stiim clar de ce suntem deprimați atunci e altă poveste.

Concluzia: Nu te lupa cu morile de vânt, nu te speria de stările nasoale. Treci prin ele și încearcă să găsești motivul real. Dacă nu merge, nu te panica va trece de la sine până la urmă dacă nu te lupți cu ea ca să o transformi în obsesie.

Am încercat ieri o binedispunere în trei paşi… iar ultimul pas era despre zâmbit. Astfel mi-am     amintit de  acest text pe care l-am scris la sfârşitul anului trecut:

Zâmbea. Nu putea să îşi exprime mai bine sentimentele decât zâmbind. Zâmbea cu buzele, zâmbea cu  ochii, zâmbea cu întregul ei suflet. Se vedea că era fericită, oricine putea observa asta. Ochii îi sclipeau, iar ea pur şi simplu strălucea. Nu şi-a imaginat vreodată că toată această stare de bine îi putea fi adusă de o singură persoană. Noaptea, înainte ca genele obosite să i se închidă îi simţea căldura trupului alături. Nu conta distanţa dintre ei. El era alături de ea, iar asta făcea mai mult decât orice. Dimineaţa se trezea surâzând şi astfel mereu îşi începea ziua cu bine. Iar pe lângă toate astea vocea lui făcea să-i dispară orice problemă, orice tristeţe, orice durere. Apoi surâdea tot mai senină. Zâmbetul ei era de fapt cadoul cel mai potrivit, pentru că zâmbetul ei era adus de el.

Nu se poate ca totul să fi fost doar un vis, nu?

Later edit: când ai făcut ultima oară pe cineva să zâmbească [cu ochii]?

Fǎcui fǎlǎ sǎ vleau o constatale
La glǎdiniţǎ ieli, când am picat,
(Cu toate cǎ-s de-un an în glupa male)
Sǎ mol dacǎ glumesc, pe omoplat ;

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amǎnunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns sǎ ezigstǎm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Sǎ aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit :

C-al fi o balzǎ, cale-n noptiţicǎ,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapǎ si mǎmica de bulticǎ
Fǎcutǎ de la ouǎ si câlnaţi,

Cum zboalǎ balza asta-nţet, agale,
Vleo nouǎ luni, sǎ iasǎ luclu bun
Si cum agiungem în pǎtuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clǎciun….

Sǎ vezi mǎi flate, ţe educatoale (!)
Fǎlǎ misto, chial m-a lǎsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe pept si ţe piţioale !)
Sǎ nu stie nimica desple sex !?

Valeriu Cercel

O minunatie de poezioara, in timp ce o citeam am plasmuit un baietel mic dar mandru caruia i se impleticeste limba din doua in doua cuvinte astfel presarand poezioara cu ingredientul secret: gingasia.

Una din calitatile mele cele mai mari, precedand calitatea numarul unu “spiritul critic exagerat”, este ura… “I don`t discriminate, I hate everyone equally”.

Caracterizandu-ma, ura este prezenta si aici: urasc copii, nu pe toti in egala masura, ceea ce ma induce in contrazicere cu sinele partial, dar mintim publicul cu flexibilitatea… Urasc, deci si copiii, in special pe cei crizati, care tipa, urla si rag pana obtin ce isi doresc si ignorantele care i-au facut ii slujesc ca pe niste printisori auriti, astia tin capul listei cu doza de ura succedati de cei care plang excesiv, santajisti sentimentali si cei care fac pe prostii sau cu care intr-adevar nu se poate purta o conversatie nici macar la nivelul lor.

Admir in schimb foarte tare copiii talentati, copiii rebeli si cei inteligenti. Sunt unii care ma uimesc pana ma oftic comparandu-ma pe mine la vremea aceea, cu ei la aceeasi varsta. Copiii aia cu care te asezi la masa si porti o discutie ca de la ratiune la ratiune, iti pun intrebari incuietoare care nu se limiteaza la “DA` DE CEEEE?”,  iti dau replici de neuitat si asteapta sa le dezvalui un nou fragment de realism, de nou pe care sunt gata sa il inteleaga si sa il lege de lumea lor plina de culoare.

Da, asta inseamna ca urasc ignoranta chiar si la copii… priveste in jurul tau… poti sa ma judeci?

E o noapte alba… e o noapte rece… e noaptea in care prietena mea, Luna, e aroganta si calatoreste departe, in mine, ea imi da energia stelelor, aroma frigului proaspat de noapte si tot ea, imi poarta gandurile in leganarea iubirii, a dorului… asteptand cel mai proaspat rasarit si momentul in care genele se vor intalnii.

Acordurile chitarelor ma poarta intr-o dimensiune a sentimentelor, doru-mi de necuprins imi poarta mainile in mangaierea tastelor pe aceleasi acorduri de chitara, scrijelesc aici amprenta profundului, a sentimentului de noapte alba, a dorului de ce a plecat, de ce va venii si mai ales de ce vreau sa uit…

Impreuna am simtit melancolia asfintitului, ne-am atins la mii de ani lumina distanta, am trait secundele eternitatii, am iubit si stropii reci ai damnarii in alungare, ne-am imbatat unul din altul, ne-am ratacit in gandurile celuilalt, am copilarit unul in celalat si am crescut pana ne-am confundat cu sinele, am strabatut impreuna realitatea ca pe un vis si visul ca pe
realitate, ai fost realitatea mea… am fost visul tau, inauntru suntem inca doi… in afara impresii, am adormit imbratisati in cip-ciripul diminetii.

Iti mangai parul si raman uimita de intensitatea cu care ni se saruta irisii, privirea ta imi strafulgera crezul profetic, afisez totusi un aer calm aidoma lacului fara de sfarsit dar tacerea imi destainuie sufletul. Ancorezi un ton profund dar timbrul te tradeaza, ma intrebi unde sunt… timpul se opreste, ma surzeste linistea, tacerea mea, privirea ta, totul se amesteca… libertatea devine vid si ramanem spanzurati in nulitatea clipei.

Te-am trimis in perfect si te-am lasat acolo, intorcandu-ma in real. Ramai o tacere adanca care striga in mine. Sunt propriul meu dezertor, mintindu-mi sinele evadez din locul meu, din punctul de provenienta… sunt oricum legata de el, pot evada doar cu un camp de energie purtator de informatii false, ganduri aruncate in derizoriu. Ma imbat cu ideea ca esti trecut cand tu imi indici viitorul direct de la sursa, din inima mea, din ratiunea mea, din prea-plinul meu. Traiesti in mine, arzi in mine, te topesti cu mine iar eu mor cu tine.

Privirea ta a gravat in mine forme ce nu pot fi inlocuite de nimeni si nimic, depind de sarutul tau la fel ca de portia de venin din fiecare dimineata. Mi-ai modelat inima dupa forma sufletului tau, in conturul ei nu mai poate sta nimeni perfect acum…

M-ai condamnat pe viata, esti realitatea mea… eu raman visul tau.

Bang bang, he shot me down
Bang bang, I hit the ground
Bang bang, that awful sound
Bang bang, my baby shot me down…

A fost odata o fata pasionata de fotografii. La un moment dat, prin intermediul internetului, fata zareste manipularea fotografica digitala, s-au indragostit din prima clipa.

Timpul trecea, ei se iubeau tot mai mult, fara a se cunoaste, fara a stii din ce aluat au fost framantati, se minunau privindu-se.

In cele din urma, indragostita si curioasa, fata solicita ajutorul amicilor ei, Paul si Vali (multumescu-va) si ei incep sa ii schiteze primele contururi ale manipularii fotografice. N-a fost treaba usoara, nimic ce are de-a face cu o blonda si tehnologia nu va fii vreodata lucru usor.

Pe masura ce se adancea in relatie, sentimentele fetei se amplificau, la fel si nervii amicilor ei. Proiect dupa proiect, bunii ei critici o modelau ca niste sculptori priceputi pana cand retusurile au devenit din ce in ce mai putine.

Intr-un final, fata invata sa zboare cu propriile aripi, afundandu-se in pasiunea ei. Uite asa, in creierasul fetei s-a nascut un nou butonas: Photoshop .

Va prezint si voua cateva dintre dragele mele:

Parcul Tineretului de 1 Mai. Un copac mandru dar solitar ce ma poarta cu gandul la cel mai negru prieten al omului, singuratatea. Ne este, paradoxal, prietena… singuratatea de care toti fugim, intruchipeaza cea mai dura companie, cea mai dureroasa, si totusi ne insoteste in cele mai amare clipe. Acesta este motivul pentru care iubesc fotografia asta, infatiseaza coechipierul nostru in noptile albe.

In cele mai complexe, colorate, vesele si puternice fiinte, exista mereu firiciele fine, rafinate de simplitate colorata in culori pastelate. Firicele ce ascund in ele calmul aparent al noptilor in tumultul lumii, plenititudinea si delicatetea sentimentelor sincere, profundul lor simplu. Nu tot ce e simplu e superficial, tot ce e superficial e simplu.

Cand copilul din noi moare, cadavrul lui se numeste adult, el intra in societate, denumirea decenta pentru infern. De aceea e bine sa nu omoram niciodata copilul din noi, lovindu-ne de otelul rece al maturitatii, copilul din noi se trage in umbra deseori iar daca nu uitam sa-l readucem in fata cateodata, nu putem imbatranii. Culorile ca cele din imagine imi fac gandul sa zboare la creativitatea inocenta si spontana a copilariei… nu e niciodata prea tarziu sa fi copil.

Licarirea flacarii abia intrezarita, sclipirea ei usoara ce stinge si mangaie intunericul, blandetea bucuriei marunte ce-mi atinge inima la caldura fina degajata de fiecare scanteie intermitenta, ea face ce nici astrul central, incandescentul Soare, nu poate face… lumineaza intunericul, atinge sufletele, coloreaza calduros inimile sub cerul instelat al noptilor albe.

Unduirea luminii pe formele feminitatii, complexitatea sublima ascunsa in siluete firave, duioase ce intrunesc in sine contradictiile fructului interzis… ele impartasesc subconstientului armele seductiei perfide ce atrage si fascineaza prin atitudinea culorilor.

Pe curand…

Brose: 8 lei fiecare ( Penelope (bruneta) -2 cm si Irene 4 cm)- Penelope Vandute

Penelope si Irene sunt prietene de o viata. Se cunosc din faşă, mamele lor fiind si ele, la randul lor, prietene.

Vacantele de vara si le petreceau la Cesenatico, alergand prin port dupa vanzatorii ambulanti si imaginandu-si ca viata si-o vor petrece alaturi de printi.

Acum, vila cocheta in care locuia bunica lui Penelope si-a pierdut din sclipire, vizitele lor acolo s-au rarit caci lui Aroldo, baiatului ei de 5 ani, ii face rau soarele.

Irene, casatorita a 2-a oara, nici ea nu mai pleaca des in vacante, vinovat e timpul!

Ochii….cea mai expresiva parte a corpului omenesc si nu numai..

Sunt multe expresii care descriu profunizimea lor…. ochii sunt o fereastra catre suflet si catre lumea noastra…un portal intre interiorul nostru si lumea exterioara,descifrnad in ei mult mai usor gandurile si starile sufletesti…

In ultimul timp am auzit ateatea lucruri legate de acest subiect,in special ,legate de perechea fericita de ochi pe care o am in posesiune…

Cu toate acestea,avand in vedere toate lucrurile pe care le-am auzit despre ochii mei si la care am avut diverse reactii ,una singura m-a facut sa o tratez cu mai multa importanta… si ciudat ca nici nu a fost nevoie sa mi se spuna,sau sa vad,…ci a fost destul sa simt.. sa simt schimbarea din ei… pentru ca singurul lucru care mi-a strabatut mintea a fost o mica fraza ” imi sclipesc ochii”…

sunt sigura ca fraza asta va da multe de gandit insa cu siguranta foarte putini s-ar gandi la adevaratul sens al ei,la adevarata interpretare…poate mai putin vizibila… usor macabra sau morbida… intr-adevar….ce sti si ce simti atunci cand ‘iti sclipesc ochii’

Odios, cuvantul folosit de cel care foloseste cuvintele doar pentru a le folosi…