A fost o dată… a fost de două ori… a fost a doua oară…

Timp, creatură ciudată… ne îndrumi după bunul plac într-o lume aparent fără drum prestabilit sau, poate, pe unul… fabricat de divinități invizibile! Dacă există limite și determinări, una dintre ele ești fără îndoială TU. Acum, te întreb, dacă nu ne putem scălda de două ori în aceleași ape, oare nu putem trăi aceleași povești? Sunt poveștile timpului, ale tale. Câteodată ai plăcerea de a le relua obsedant… alteori, capricios, le schimbi. Nimeni nu știe mai multe povești decât tine, identice și totodată diferite. Ești previzibil uneori, alteori niciun suflet nu poate ști încotro vrei să-i îndrepți pașii. Ce ești? Un fir? Un râu?  Sau poate o clipire? Nu… ești o carte de povești fără sfârșit. Ești scriitorul ei? Ești colecționarul lor? Poate ambele? Sau doar un trubadur mai șugubaț care original fiind tot schimba originalul?

“Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

“Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis “Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea “Judecată la Moscova“, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ‘60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. “Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis “Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea “Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau “da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în “Cartea neagră a Comunismului“. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune “sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este “Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Unde mi-ar plăcea să scriu….

Se tot vorbeste de ceva vreme de lipsa de modele, de valori, care duce din ce in ce mai acut la o societate sterila, care nu mai vibreaza la nimic. Poate pentru a “dezmorti” aceasta stare de fapt pe care cu totii o simtim ca se duce intr-o directie total gresita, ar trebui sa apelam la oamenii pe care noi ii consideram valorosi, sa-i scoatem din cutiile de valori prafuite si sa-i punem sa ne vorbeasca de toate cele care pentru noi sint esentiale : emotii, sentimente, valori umane , culturale, esente ale vietii si cite si mai cite.

Eu am scos din cutia cu valori un om care ma fascineaza si de la care incerc sa invat cit pot de multe.

Ion Manzatu e numele acestei personalitati. REGIZOR-SCRIITOR-OM. Si cum ne este dat sa intilnim din ce in ce mai putin OAMENI, va invit sa-l cunoasteti putin cite putin si din ce in ce mai profund.

http://ionmanzatu.wordpress.com/

nu ca n-as fi eu invidios si dornic sa imi vars rahaturile mele pe tudor chirila, dar aici chiar imi place despre el. Mai ales de capacitatea de autoanaliza. si de autoironia gingashe.

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller

el scrie
de sub unghii îi cresc gheare lungi ce mângâie dulce hârtia imaculată
ca pe o femeie neîncepută o aţâţă o descântă
apoi se-mplântă în alb ca-ntr-o sfârşeală

el scrie
între el şi hârtie se încheagă un sânge gros albastru nu se ştie
din cine s-a scurs poate din amândoi

el scrie
pe chipu-i de hârtie curg lacrimi azurii lungi până sub pântece
peste genunchi până sub tălpile fierbinţi trupul său e o hartă
pe ea poţi să cauţi şi să iubeşti deopotrivă cascada miracolelor ori aşternutul în care
Ea a murit chircită înainte ca el să fi

când scrie
tumefacţiile miezului său nu mai pulsează a sfâşiere
răsuflă

Trisez cand vine vorba despre confort, recunosc. Imi place sa merg oriunde, sa fac orice dar sa stiu ca, la un moment dat, ma intorc intr-un loc care sa-mi mangaie fiecare colt de minte si de piele. Ma bag in orice cacat cu mintea si corpul pregatite dar trebuie sa stiu ca ma intorc in confort. Nu ma grabesc, nu fug repede inapoi, imi fac treaba in ale chinuirii propriei persoane, imi fortez limitele poate mai mult decat cei care nu au un loc ca lumea in care sa se intoarca.

In Berlin am stat in ultima vreme in Charlottenburg. Am stat multa vreme in Mitte, centrul Berlinului dar serviciile erau mediocre, in Charlottenburg sunt excelente. Mitte-ul era plin de snobi si de turisti, in Charlottenburg e aristocratia berlineza si asta se simte pana si-n mirosul aerului. Mi-am ales cartierul asta pentru ca am vrut sa scriu in liniste, nu sunt genul de scriitor care trebuie sa stea in mijlocul pulsarii vietii ca sa scrie. Eu plec, imi strang intamplari si ma intorc sa le pun pe hartie in liniste perfecta. Nu pot sa traiesc si sa scriu in acelasi timp. In ultima luna insa mi-am simtit mintea usor amortita. Autosuficienta, linistea, bunastarea cartierului m-au amortit. Am incercat cu drumuri de seara in Lichtenberg sau Neukölln dar nu mi-a fost de ajuns. Lichtenberg este cartierul nazist al Berlinului, cartier din care, in weekend, e o traditie sa plece grupuri de neo-nazisti catre Friedrichshain, cartierul declarat alternativ din Berlin si, din pacate, invecinat cu Lichtenberg-ul. Neo-nazistii agreseaza verbal si, atunci cand pot trece de vigilenta politiei, si fizic oamenii care par “altfel”. Neukölln-ul este cartierul arabesc al Berlinului, cartier in care nu se vorbeste nici o boaba de germana. Nemtii se refera la el ca la “cartierul unilateral in care se gasesc legume bune”. Ma duc in ambele cartiere atunci cand amortesc, asa cum am spus, intr-o bunastare fizica si mentala care nu imi este, de fapt, proprie. Inteleg acum foarte bine ce mi-a raspuns unul din cei mai buni prieteni ai mei la intrebarea mea: “In Berlin sunt multi arabi si rusi?”. L-am simtit usor iritat atunci, el neiritandu-se usor. Eu ma pregateam sa ma mut la Berlin, el era medic in Berlin de foarte multi ani. Mi-a raspuns: “Draga mea, sa stii ca in Berlin sunt si foarte multi nemti.” Mi-a dat atunci o palma discreta pentru intrebarea mea stupida care denota intoleranta si un orizont marunt in ale vietii pe termen lung in Occident. Cateodata, intr-adevar, nemtii, cu tot ce au ei mai bun, te fac sa te simti amortit. Le imprumuti starea contagioasa si te trezesti deodata ca nu iti este proprie si ca vrei sa iesi din ea pana cand nu sfarsesti prin a fi zidit in ceva ce nu iti este deloc familiar.

La pranz am iesit in temporarul meu Charlottenburg si am privit seninatatea bogatiei cartierului. Veneau multi copii costumati de Halloween sa isi ceara dulciurile. Parintii ii aduceau cu masina si ii urmareau cu timiditatea si daruirea tipice germane, copiii se intristau foarte tare cand cineva nu le raspundea iar atunci parintii ieseau din masina si sunau din nou la cei care nu raspunsesera. Daca acestia raspundeau, parintii le explicau cat de tare se intristasera copiii si atunci usa se deschidea de cele mai multe ori. Italienii de la parter iesisera cu biscotti proaspat facuti si dadeau parintilor care isi asteptau copiii, un domn a scos din masina o sticla de vin rosu, cineva de la etajul doi, privind scena, a coborat cu pahare. Ca intotdeauna, s-a pornit o discutie. Halloween-ul e ceva imprumutat, intr-adevar, dar copiii se bucura si, in fond, “orice prilej care ne aduce impreuna, ca sa mancam biscotti si sa bem vin rosu e bun, nu?”. Ce puteam sa zic? Asa e. Chiar daca eu nu beau vin.

Am plecat apoi spre o zona salbatica in cel mai frumos sens cu putinta, am plecat intr-o padure, pe marginea unul lac si voi sta in zona asta cel putin doua saptamani. Mi-a fost putin teama ca aceasta salbaticie imi va accentua deruta pe care o resimt in ultimele zile, deruta care a pornit dupa ce am citit post-ul unei fete care s-a dus la bunica ei la tara si s-a simtit acasa. Eu nu ma simt nicaieri acasa in clipa asta. Sase zile din sapte treaba asta mi se pare senzationala, o zi mi se pare ceva dezastruos. Am plecat in aceasta relativa salbaticie din doua motive, doua motive care, de fapt, se imbina intr-unul: viata din Charlottenburg m-a facut sa simt foarte dureros faptul ca nu ma simt nicaieri acasa in clipa de fata si ca ceea ce traiesc este doar o buna calatorie in casa altora. Mi-am spus sa ma rup oficial de tot, ca macar sa am o explicatie pentru cumplitul gol care se resimte in registrul ideii de “acasa”. As vrea sa ma pot intoarce undeva, la niste radacini cu care sa fiu impacata, si sa-mi trag ceva seva de-acolo. Dar nu am un astfel de loc. Asa cum stiti, nu am pe nimeni la tara. Asta o scriu si putin ironic pentru ca nu pot sa cred ca nu mai exista radacini romanesti care nu sunt la tara, nu pot sa cred ca nu mai exista oameni ca mine, oameni care nu au pe nimeni la tara si care nu si-au petrecut nici macar o vacanta la tara. Nu am nici un loc care sa-mi trezeasca amintiri vechi si bune, trecutul meu romanesc este o lupta continua de a pastra ceva delicat in mijlocul unui morman de laturi. Laturile stiute. In rest, am amintiri superbe, la fel ca si cele care s-au strans in acest an petrecut la Berlin, care nu au legatura cu radacinile mele ci cu ceea ce ma straduiesc sa devin. “Sunt acasa!” spunea fata in post. Eu nu pot spune asta in legatura cu nici un loc din lume in clipa de fata. Asa ca m-am simtit foarte in elementul meu cautand noaptea o casa in padure. Nu ma simteam, de fapt, rupta de nimic, nu ma simteam decat extrem de autentica. Eram in bezna, in padure, in frig naprasnic, cautand o casa care era luminata vag. Nu cunosteam pe nimeni, nu stiam nimic despre zona, nu stiam decat ca Polonia este foarte aproape. Ma rog, Polonia este aproape de Berlin dar este si mai aproape de locul in care voi locui in urmatoarea perioada. Cu toate ca nu am spus nimanui explicit, voiam sa simt aer de Est dar fara macabra degenerare a Estului experimentata in Romania. Dorinta de Est nu mi-a fost satisfacuta, interiorul caselor era decorat scandinav, la intrarea in fiecare casa erau dovleci cu lumanari in ei, lumea mergea pe biciclete si arata occidental, era o curatenie impecabila, tipic nordica, o cochetarie cu suflet tipic nordica.

Am ajuns la domnul de la care trebuia sa imi iau cheia casei, m-a auzit cainele lui si a inceput sa latre, domnul a iesit, m-a invitat inauntru. Mi-a spus de unde pot sa imi iau oua proaspete, de unde pot sa imi iau peste proaspat, mi-a spus de unde sa imi iau paine calda si mi-a spus ca doamna care face paine da si lectii de gatit mancare vegetariana. Farmacistei ii pui in cutia postala un biletel cu ce medicament vrei, ti-l aduce ea la usa ziua urmatoare, mi-a dat si numarul doctorului, daca apare vreo urgenta. I-am spus ca eu lucrez noaptea si ca ma trezesc tarziu, mi-a spus ca e perfect, ca nu ma va deranja nimic. Designul locului in care discutam batea detasat un designhotel din Florenta, de exemplu. La fel s-a dovedit a fi si design-ul casei in care locuiesc. Domnul mi-a facut cadou un borcan cu gem de pere culese din livada lui. Este cel mai bun gem pe care l-am mancat in viata mea.

Nu am vrut sa recunosc ca m-a preocupat ce am citit pe un profil de Facebook al unui baiat care sta in Paris. El a postat ce scrie pe un biletel fixat cu o candela pe mormantul lui Cioran din cimitirul Montparnasse. “Unui roman trait printre straini, ca si mine.” Biletul este scris de sotia lui Emil Cioran, Claudia. Nu exprimarea m-a miscat, nu am trait cine stie ce revelatie citind-o. Nu imi place sa ma gandesc nici la “un roman printre straini” si nici la un titlu ca cel al romanului Gabrielei Melinescu, “Acasa printre straini”. Straini imi sunt si imi vor ramane cei cu care nu am impartasit aceleasi valori, straini imi sunt cei care m-au umilit, care m-au redus la ce au putut ei digera, straini imi sunt cei care m-au iritat, infuriat, plictisit cu marlania, marsavia sau mediocritatea lor.

Nu sunt acasa dar nu sunt nici printre straini. Pentru ca eu nu am niste apropiati in raport cu care cei de-aici sau din alte tari sa-mi fie straini, mi-am dat seama cat se poate de clar de acest lucru. Problema mea ramane: nu am un “acasa”. Dar nu sunt printre straini. Sunt printre oameni care ma emotioneaza zilnic prin umanitatea lor. Astfel de oameni nu imi pot fi straini. Straini imi sunt cei care ma ingrozesc prin lipsa lor de umanitate. Si prin lipsa lor de concentrare.

Adevarul oribil si greu de suportat deocamdata este ca abia acum incep sa traiesc iar deruta vine din faptul ca nu am nimic, lucru care se justifica in cazul unui copil dar care nu se justifica in cazul unui adult.

Interviu publicat in Revista de Cultura TIMPUL; Iasi, Nr 10 / 2009

Revista TIMPUL se poate citi integral in format PDF la: www.timpul.ro

I will be brief. Your noble son is mad.
Mad call I it, for, to define true madness,
What is’t but to be nothing else but mad?
But let that go.

(William Shakespeare: Hamlet, the Prince of Denmark; Act 2, Scene 2)

Martin Cid intervievat de Eva Defeses, foto: Roxana Ghita, revista Timpul

Martín Cid fotografiat de Roxana Ghita

Martin Cid intervievat de Eva Defeses, revista Timpul

E.D. Sufăr şi eu de boala naţională  ale cărei simptome includ, pe lângă adorare, credinţa fermă că Eminescu nu poate fi înţeles pe deplin de către un cititor străin, oricât de fidelă ar fi traducerea, oricăt de profund şi intuitiv ar fi cititorul. Am început cu reticenţă lectura ultimului dvs. roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, dar, la sfârşit, m-am întrebat despre adevărul acestei teorii. Dvs.  arătaţi nu doar o bună cunoaştere a operei  poetului dar şi a vieţii sale şi a multor altor realităţi româneşti, cititorul descoperind, cu mirare, în dvs., un spirit de intuiţie orientală. Cum a început călătoria Dvs. prin universul eminescian?

M.C. Mi-am luat profesia de scriitor în serios încă de la începuturi, nu am dorit niciodată să transform literatura într-un hobby sau în ceva asemănător. Astfel, în anii studenţiei, am citit clasicii într-un mod compulsiv, un autor mă trimitea către următorul, la fel de uşor ca schimbatul unui costum.  L-am cunoscut pe Eminescu prin referinţe, ştiam despre inclinaţia către Schopenhauer în poeziile mai târzii (cele denumite filosofice), despre influenţa romantismului. Simt o inclinaţie specială pentru Schopenhauer (şi, bineînţeles, pentru Eminescu); deşi este un filosof mai puţin cunoscut, a avut o mare influenţă în sistemele de gândire posterioare.

Acum un an, un prieten român mi-a oferit o carte despre Eminescu. L-am recitit, astfel, pe Eminescu şi am înţeles mai bine universalitatea cuvintelor sale şi profunzimea versurilor. Mi-am dat seama imediat că ar fi un excelent protagonist al unui roman (poeţii sunt, de obicei, mai buni protagonişti de romane decât romancierii) şi proiectul, încetul cu încetul, a luat formă. Eminescu, dincolo de a fi marele poet al sufletului românesc, este un poet universal al sufletului omenesc, de o mare profunzime şi cu un simţ poetic (ceea ce mulţi uită) ieşit din comun.

Apoi, avem şi tema biografică, la fel de atrăgătoare ca şi însăşi opera sa…mai este şi misterul morţii sale. Putem cere un subiect mai bun? Am rescris de mai multe ori cartea până la a alege forma definitivă, care sper că va plăcea publicului român.

E.D.  Dvs. sunteţi organizatorul mai multor evenimente culturale la Espacio Niram din Madrid, care şi-au propus să dezbată într-un mod original, în paralel, ca într-o oglindă, opera unor personalităţi româneşti şi străine, ca de exemplu: „Brancuşi versus Picasso”, „Grigorescu versus Renoir”, avangarda româneasca şi cea europeană, etc. Care ar fi poetul spaniol similar lui Eminescu, reflexia sa într-o oglindă spaniolă?

M.C. Este o întrebare dificilă, deoarece nu cred foarte mult în categoriile artistice. Spunem că Eminescu este un poet post-romantic, însă, totuşi, opera sa conţine elemente evidente din tendinţe posterioare. Aşa se întâmplă mereu şi este foarte greu să găsim un autor care să aparţină într-un mod pur unei mişcări (de multe ori, nici măcar proprii creatori nu o fac). Putem să găsim mai multe astfel de oglinzi pentru Eminescu în literatura spaniolă şi, totuşi, să nu existe nici una. În Spania (şi sper să nu mă spânzure nimeni pentru această afirmaţie), nu există un poet atât de  spaniol, sau care să reunească circumstanţele şi caracteristicile care fac din el poetul român prin excelenţă. Poate ca Lorca este poetul spaniol cel mai omagiat, Quevedo este  clasicul între poeţi. Dar dacă este vorba de o oglindă, atunci aş alege Larra, în ciuda diferenţelor evidente dintre cei doi poeţi. Sau poate Bécquer, cu care împarte accentele melancolice ale versurilor. Îmi vine foarte greu să găsesc o reflexie în oglindă pentru Eminescu, dar…oglinzile mele întotdeauna s-au spart.

(…)

Interviul integral : Timpul

Martín Cid s-a născut în Oviedo, Spania, în 1976. Este autorul a trei romane  şi a numeroase nuvele (publicate şi în volumul „Relatos Cortos”), proză scurtă, articole de caracter literar, publicate în diverse reviste literare din Spania. Este directorul şi fondatorul revistei bilingve (spaniolă-engleză) de artă şi literatură „Yareah Magazine”. Ultimul său roman, „Eminescu şi cele 7 păcate capitale”, care se afla în curs de publicare, îl are ca personaj principal pe poetul Mihai Eminescu.

Eu sunt boema… scriu…visez… ma trezesc tarziu, vad culori paralele  dansand pe tavan, fumez un joint si fac sex cu laptarul nedumerit… ma hranesc cu vegetale, il ador pe Andy Warhol si mi-am creat singura un nume astral placut universului. Seara merg la ateliere literare, ascult operele fratilor mei intr-ale scrisului si apreciez calitatea lor…sau nu. Citesc si eu cateva pagini, sunt adorata, adulata si laudata… In van, acasa le voi arunca pe foc, ofranda zeilor.

Asa era in trecut, cand aproape ti se parea ca viata e frumoasa si cand oamenii erau mai tineri chiar daca aveau 60 de ani. Acum a ramas hazul stapan peste lume, rasul de tot ce e stramb si totusi exista, in ciuda mamei naturi care isi dorea fiii perfecti in toate. Cum sa nu rad, pentru ca astazi nu sunt boema decat cu gandul, scriu si visez, dar nu ma pot trezi tarziu pentru ca trebuie sa merg la munca, nu vad culori dansand pe tavan, ci petele de la ultima ploaie, de fumat fumez mai rar ca-s scumpe tigarile …. De atelier literar n-am parte decat sub forma virtuala. Foarte frumos, bun si-atat, doar ca…normal ca nu e acelasi lucru. Nimeresti intr-un loc (si acum nu vorbesc despre mine, ci despre acei tineri scriitori pe bune care intr-adevar merita sa fie numiti asa) in care s-au strecurat tot felul de oameni, ascunsi sub alte identitati, care iti critica micile opere in feluri si feluri… in feluri serioase, mai rar. In feluri care genereaza numar de posturi si implicit o crestere in rangul site-ului/forumului,  O, glorie, O, Cezar!… mai des.

Nu neg ca sunt observatii valoroase acolo, in acele Commenturi, dar multe din acelea valoroase sunt foarte greu de priceput de mintea umana care a preferat sa citeasca romane usurele in locul DEX-ului. Pai cum altfel  poti emite o apreciere care suna asa: “textele tale seamana cu exodul frisonat de-a lungul unui coridor cu usi clonate psihotic” . Am sunat-o pe Intaia Gulie, zic ma…. tu pricepi ce inseamna asta, ca eu-s tare proasta duminica pesemne…Gulia radea de se prapadea in timp ce eu incercam sa pricep daca exodul ala avea frisoane din cauza vreunei raceli cauzate de usile clonate psihotic si uitate deschise, mama masii, ca ne apucam sa clonam usi desi eu credeam ca sa fac la fabrica de usi, si inca intr-un mod psihotic, dar sa le-nchidem nu stim, uite cum se gripa  amaratu’ de exod.

Sa facem abstractie de exodul frisonat si de cei care se revolta ca nu place nimanui textul lor. De halimaiul generat astfel, mare de minim 15 reply-uri. De concluzia ca autorul e destept si ailalti prosti de dau in gropi, ceea ce, la urma urmei este mentalitatea tipica a scriitorului nascut inainte de vreme. De absenta (momentana) presupun a unor …. sa le spunem reguli/sugestii/indrumari/how-to-uri referitoare la creatorii si creatiile in proza. Si sa tragem o linie. Pana la urma, e bine si asa. Si eu m-am bucurat de toate comentariile, putine la numar dar care m-au uns la suflet, chiar daca n-a spus nimeni ca-s un geniu, ba chiar cineva mi-a reprosat ca am folosit o idee rasuflata. Shit happens, twice on Sunday’s, Johnny merge mai departe.

Partea a-V-a

Va propun cu toata dragostea un „spectaculos interviu” cu Mitropolitul Bartolomeu Anania.
Acest mare ierarh al bisericii noastre drept slavitoare, un mare scriitor, un om de o cultura deosebita, vi se va prezenta in acest interviu intr-o simplitate si sinceritate zdrobitoare. Libertatea cu care-si dezvaluie neputintele si caderile si greselile vietii, ne descopera un barbat adevarat al unor vremuri crunte. De astfel de oameni avem nevoie. Ni s-au furat modelele pentru a nu mai avea pe cine urma. De aceea va recomand sa vizionati acest interviu in sase episoade (postand in fiecare zi cate unul). Sa va dea Bunul Dumnezeu rabdare sa accesati acest filmulet apoi singuri va veti dori sa-l urmariti pana la capat. Daca v-ati folosit, dati mai departe! Vizionare placuta si folos duhovnicesc din plin!