Mi-ai frînt aripile… credeam cîndva că-s un fluture care ştie să zboare prin văzduhuri neştiute. Ştii că mă doare? Că m-ai prins cu garda jos, cu zîmbetul pe buze, în planare pe cerul albastru? Ştii că m-ai surprins şi că din vară a devenit o culoare sinistră?

Ştii? Habar nu ai! Şi nu îţi pasă. Şi chiar de ţi-ar păsa, scutul tău antisentimente le-ar rupe.

Ştii că solitudinea mi-a devenit camarad? Ştii de ce plîng la filme? Plîng de dor. Plîng de patimă. Ştii că demonii din dulap m-au bătut la table? Aseară… pe tăcute. Nici la şah nu mă mai pricep. Mi-am pus viaţa-n joc şi nebunul m-a doborît. De fapt, sinceră să fiu mi-am pierdut rînd pe rînd toate atu-urile. Şi n-a rămas nici farmec şi nici mister.

Ştii că mă înec? Mă înec într-o mare de mîini care mă agaţă şi se joacă prinselea cu mine. Sunt fragilă. Nu ştiu reguli de joc şi nu-s rapidă în mişcare. Ştii că am purtat joben… fără iepure? Şi cu jobenul pe frunte am crezut. Am crezut în magie…

Se închid cercurile şi mă sufocă. Şi tac. Mă ascund în centru şi aştept să mă prindă în gheare şi să-mi transforme totul în lugubru. Oniric? Niciodată! Ar trebui să am rădăcini lungi în tălpi care să mă lege cu noduri marinăreşti de betoanele urbelui.

Cîndva eram copilul lunii. Cîndva eram Azize şi-mi cîntau îngerii din harpe de aur. Cîndva eram…

Era o lume a ludicului. Şi dansam neîncetat, neştiutori, nedemni de-o frumuseţe aşa măreaţă. M-ai frînt. Cu degetele imense m-ai prins de mijloc şi m-ai frînt. M-ai ademenit la vals, mişeleşte mi-ai zîmbit seducător, m-ai prins la pieptul tău şi au rămas bucăţi.

Mă chinui să-mi scot cuvinte din degete. Am pareză. Am goluri. Am pierdut!

Îmi caut organul cu care iubeam. Şi el mă caută pe mine. Am orbit de la atîta întuneric. Mă scald în neguri tomantice şi mă pierd în ceaţa grea.

Mă apasă o durere într-un loc ciuntit, gol şi negru.

Cand vei citi randurile astea inseamna ca in sfarsit ai reusit sa iti faci timp sa tragi cate un ochi si pe folderul “prietenii” din inboxul tau;  de cand ti-ai schimbat locul de munca aproape ca devii naluca, o fantoma ce-si bantuie propria viata.

Nu am avut suficient curaj si probabil ca nici nu aveam suficiente cuvinte sa argumentez ceva ce e atat de evident : acesta este o scrisoare de adio, bine un mail de despartire ca oricum nu ai avut niciodata o cutie postala la parterul blocului – sau nu stii ca ai asa ceva.

Evitam de ceva luni bune sa abordez subiectul asta dureros : noi doi, relatia noastra, viitorul nostru. De cand ne-am intors din vacanta din Grecia, mi se pare mai evident ca niciodata ca suntem doua destine paralele care se incapataneaza sa nu isi dea drumul.  Am stat 2 saptamani ca doi straini : am vorbit despre vreme, ne-am certat pentru cate genti de plaja sa luam cu noi pe malul apei, am ras vazand cocotele de 50 de ani iesind in club la agatat, dar … nu am vorbit deloc despre tine sau despre mine. Ne-am plans unul altuia de viata mizera de la seriviciu, ne-am facut planuri cum sa evitam vizitele de Pasti la ai tai sau la ai mei si … am consumat de rusine 3 prezervative in 14 zile.

M-am gandit in avion venind inspre tara ca ultimii 11 ani i-am petrecut impletindu-mi artificial destinul in jurul tau, iar tu, din lipsa de interes pentru subiectul viata personala nu te-ai opus, ai acceptat sa te trezesti cu mine 4-5 zile pe saptamana, sa luam cina in oras impreuna de cateva ori pe saptamana, sa iti intalnesc prietenii, sa suporti aniversarile din familia mea, sa ma lasi sa te ajut sa alegi cadoul pentru nunta vreunui cunoscut de-al tau, dar nu ne-am impartasit niciodata unul altuia gandurile.

Am stat unul langa altul, prefacandu-ne cat de importanta este slujba noastra si ca mai avem timp pentru casatorie si copii si dupa 35 de ani. Asa-i ca inca nu am ajuns acolo : eu mai am 4 ani, tu 2, deci timp mai e,nu?!

Ei bine, pentru prima data imi dau seama ca nu am trait deloc in astia 11 ani, ca am gravitat in jurul unei naluci si m-am impiedicat de propria-mi ignoranta de cateva ori pe zi cel putin. Am preferat sa raman langa tine 11 ani, sa ma prefac ca suntem un cuplu perfect : tu avocat, eu medic, tu blond, eu blonda, tu balanta, eu capricorn.

Sa nu ma suni, nu glumesc, e o scrisoare de adio. Nu am cuvinte sa explic intr-o conversatie fata in fata realul vietii noastre impreuna : noi nu traim impreuna, noi nu traim. Tu alergi intre 3-4 cazuri mari, eu zbor intre 2 conferinte, ne trimitem bezele prin sms-uri si ne fagaduim o cina romantica si-apoi o noapte plina de pasiune cam de 2 ori pe saptamana. Nu reusim decat o data la 2-3 ani sa planuim un concediu impreuna si … sa stam la soare, sa bem cocktail-uri, sa citim aceleasi ziare ca si acasa si sa cinam pe plaja.

Nu, nu e altcineva la mine. Si stiu, nu te mai incrunta, stiu ca nici tu nu ai avut pe nimeni altcineva in vremea asta toata. Suntem asa de ocupati de vietile altora si de bunastarea lor, incat noi nu mai apucam sa ne ingrijim de ale noastre. Poate daca as fi avut un minim de ingrijorare despre propriul meu destin, la 3 ani dupa ce ne-am intalnit te paraseam sau te inselam. Si tu probabil ca la fel ai fi facut de ai fi avut timp si curaj sa scoti nasul din servieta tichsita de dosare sa ma privesti si sa realizezi ca nu calatorim pe acelasi drum.

Termin aici, sa nu devin o drama pe doua picioare. Stai linistit, nu e nevoie sa te scandalizezi ca probabil au trecut 3 saptamani de cand eu am scris randurile astea si tu abia azi le citesti. Ti-am zis in ziua in care am scris scrisoarea asta de adio ca plec la o conferinta la Hong Kong pentru 2 saptamani si apoi ma duc la schi cu fetele 10 zile. Cand nu vei mai suna o data la 3-4 zile sa ma intrebi cat de plictisitoare e conferinta sau cum e vremea de schi voi stii ca ai citit mailul meu.

Sper doar sa ai curajul sa te ridici, sa scuturi praful de pe trupul tau si sa iti dai liber la viata si la planuri pentru viitorul tau.

Eu nu stiu incotro o iau, am renuntat la cabinetul particular, imi iau vacanta 6 luni, nu stiu exact ce am sa fac. Nu am apucat niciodata in 11 ani sa iti marturisesc ca imi doresc sa fac inconjurul pamantului intr-o zi. Poate am sa fac si asta, dar nu acum. E trist sa fii singur, chiar si calatorind si descoperind tinuturi noi. Doar stiu, si stii si tu , ca in ultimii 11 ani am fost doi singuratici impreuna.

Ramai cu bine, dragul meu …