22 decembrie 2008

În sfârşit, îmi văd visul cu ochii, adică un guvern transparent susţinut în Parlament, un guvern asumat de o majoritate parlamentara ceea ce corespunde percepteleor de bază ale democraţiei, a declarat preşedintele Traian Băsescu, după ce miniştrii cabinetului Boc au depus jurământul. Actualul guvern este cel mai puternic pe care România l-a avut în perioada postdecembristă.

“Doresc să mulţumesc ambelor partide că au fost capabile să realizeze
compromisul în interes pulbic. Am convingerea că nu a fost un compromis uşor. A fost, totuşi, un compromis care nu compromite. A fost un comproimis făcut pentru a trece peste o etapă dificilă şi vreau să cred că acest guvern îşi va duce misiunea până în 2012 cu perioada de dificultate economică depăşită.

Preşedintele a ţinut să precizeze că România nu se află în criză financiară, sistemul bancar românesc neavând probleme.

Tudor Postelnicu, ministrul de Interne din 1989, avea să declare în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Am deţinut informaţii referitoare la creşterea intrărilor în ţară a turiştilor din URSS. Intrau cu maşini Lada. Un număr triplu decât în mod normal. Principalele locuri de intrare erau pe la Vama Siret, pe la punctele de frontieră din Maramureş, dar o parte au venit şi pe la Giurgiu, dinspre Bulgaria. Direcţia de Paşapoarte m-a informat că au mai intrat foarte mulţi turişti din Ungaria şi din Iugoslavia. Ungurii au intrat masiv pe la Borş. La Vama Stamora-Moraviţa au fost înregistraţi atât sârbi, cât şi maghiari“.
Iulian Vlad:
„Pe 15 decembrie, împreună cu fostul ministru al apărării, Vasile Milea, am participat la depunerea jurământului în unităţi militare. Eu la Buzău, dânsul la Iaşi. Seara, ne-am înapoiat la Bucureşti. La o jumătate de oră după ce am ajuns, a venit la mine domnul Milea şi m-a întrebat dacă am sesizat ceva deosebit. N-am ştiut la ce se referea. Dar pe traseul meu de la Buzău la Bucureşti şi pe al dumnealui de la Iaşi la Bucureşti am observat foarte multe maşini cu număr rusesc. Şi m-a întrebat: «Cam ce o fi cu ăştia? Fac Crăciunul pe aici?»”.
http://www.adevarul.ro/articole/turistii-sovietici-si-manevrele-diplomatice.html
—————-

17 decembrie 1989, ora 17.45 CPEx
Stenografiat şi transcris: Ionescu Maria (2 exemplare)

După ce a anunţat dorinţa sa de a fi luate „măsuri ferme” împotriva şefilor Armatei, Securităţii şi Internelor, adică destituirea acestora, Ceauşescu le-a cerut părerea şi membrilor CPEx. Gogu Rădulescu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu şi Gheorghe Oprea au zis că ar trebui să li se mai dea o şansă celor trei, iar „măsurile ferme” să fie luate după „rezolvarea situaţiei” de la Timişoara.
Contrariat, Ceauşescu a izbucnit: „Deci nu sunteţi de acord cu măsura propusă?! Atunci, alegeţi-vă alt secretar general!” – şi a trântit hârtiile din faţa sa. S-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă.

A început circul.

Silviu Curticeanu: „Nu aşa, tovarăşe secretar general! Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră!”

Constantin Dăscălescu, ridicându-se de pe scaun: „Nu se poate, tovarăşe secretar general! Noi nu asta am vrut! Nu vom merge fără dumneavoastră!”

Dumitru Popescu: „Dar cine a spus asta?”

Emil Bobu: „Vă rugăm să nu vă supăraţi, tovarăşe secretar general!”

Elena Ceauşescu: „L-aţi supărat pe tovarăşu’!”

Din nou, Dăscălescu: „Tovarăşe Ceauşescu, nu renunţaţi! Noi mergem mai departe doar alături de dumneavoastră!”

Nicolae Constantin: „Tovarăşe Dăscălescu, nu-ţi permit să te răsteşti la tovarăşul Ceauşescu!”

Toţi tovarăşii sunt în picioare, cu ochii ieşiţi din orbite şi cu feţe speriate.

Cornel Pacoste fuge şi se pune de-a curmezişul uşii, cu mâinile pe clanţă, ca să nu plece tovarăşul Ceauşescu.

Lina Ciobanu şi Ana Mureşan încep să plângă.

Plâng şi pereţii, şi tablourile de pe pereţi, iar ghivecele de flori – chiar în hohote.

Tovarăşul Ceauşescu face paşi tot mai şovăielnici spre uşă.

Din vacarm se desprinde vocea lui Tudor Postelnicu: „Suntem cu dumneavoastră!” Şi oferă imaginea a doi ochi languroşi…

Elena: „Uite ce i-aţi făcut lu’ tovarăşu’!“

Bobu: „Dacă este aşa, eu zic să-i destituim.“

Tovarăşul Ceauşescu se opreşte.

Tovarăşa Ceauşescu îl apucă de mână şi-l convinge să revină pe scaunul său.

Tovarăşul Ceauşescu zice: „Bine, tovarăşi, să mai încercăm!“
————
Iran ’89: ultima vizită a lui Ceauşescu
Imediat după Revoluţie se zicea că teroriştii au fost aduşi din Iran cu un vapor. Alţii spuneau că a aterizat un avion cargo cu mercenari măslinii.

În realitate însă, Ceauşescu avea programată din timp acea vizită. Temele discutate cu preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, erau în special de natură economică.
Pe 18 decembrie, comportamentul dictatorului român a fost diferit faţă de cel afişat, de obicei, în astfel de deplasări. Unul dintre secretarii de cabinet ai lui Ceauşescu, Mihai Hârjău, audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, declara: „De regulă, înainte de a pleca în străinătate, chiar dacă era o oră matinală, trecea pe la birou. Atunci nu a mai trecut. Şi a mers în Iran“.

La ora 8.30, înainte de a pleca spre aeroport, Ceauşescu i-a chemat la el acasă, în cartierul Primăverii, pe şefii ministerelor de forţă, pentru a afla care mai este situaţia la Timişoara. Printre cei care au venit să-i dea raportul s-a numărat şi Emil Bobu.
Liniştit de minciunile pe care le auzea, Ceauşescu s-a deplasat la Aeroportul Otopeni, de unde în jurul orei 9.00 avea să decoleze spre Iran. Înainte de îmbarcare a mai avut loc un episod în care actori principali au fost Ceauşescu şi Milea.

„La aeroport, după ce Milea i-a prezentat raportul clasic cu privire la starea aeronavei prezidenţiale, Ceauşescu i-a spus: «În legătură cu stricăciunile de la Timişoara, tovarăşul Milea, nu reparaţi nimic! Filmaţi totul şi când mă întorc vom da totul la televiziune». Acest lucru a fost confirmat şi de cei de la Timişoara, care au spus că au primit ordin să nu repare nimic“, avea să declare Silviu Curticeanu, tot în1993, în faţa Comisiei „Decembrie 1989“.

Pregătirea vizitei

Înscrisă de aproape un an în agenda vizitelor oficiale, deplasarea în Iran s-a desfăşurat potrivit regulamentelor şi protocoalelor în vigoare la acea dată. Primul ajuns la Teheran a fost un ofiţer din Direcţia a V-a a Securităţii. Ofiţerul era, în realitate, Gelu Ivan, aghiotantul Elenei Ceauşescu.

Ivan s-a deplasat în Iran pe 9 decembrie 1989, înainte ca Timişoara să se pună în mişcare. „În ultimul timp mă ocupam de pregătirea apartamentului pentru astfel de deplasări. Eram aghiotantul ei, dar le plăcea cum pregăteam eu reşedinţa. Misiunea mea în Iran a fost să mă ocup de casa de oaspeţi, apartamentul, conform cerinţenţelor care erau atunci. Trebuia să fie căldură, apă caldă, apă rece, verificări, să fie curăţenie. Aveam aparate de detectare a radiaţii­lor, iar în rest – cu ochii şi manual. Făceam o verificare tehnică a încăperilor, dar nu am descoperit niciodată nimic“, a declarat Gelu Ivan în faţa Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989“.

Disperare

La plecarea în Iran, Nicolae Ceauşescu nu a mai trecut pe la birou, aşa cum avea obiceiul, ci a plecat direct la aeroport, după ce a primit acasă raportul despre situaţia de la Timişoara.

Legăturile cu ţara

În cele două zile şi jumătate cât a stat în Iran, Ceauşescu avut un comportament atipic. Cei care l-au însoţit au sesizat acest lucru.

„Ceea ce am remarcat în Iran a fost faptul că Ceauşescu a cerut de foarte multe ori legătura în ţară. De regulă, eu făceam legătura telefonică. Dar de data asta a preferat ca acest lucru să-l facă aghiotantul“, a mai spus Hârjău, secretarul de cabinet al lui Ceauşescu.

Interesantă a fost şi reacţia aghiotantului Gelu Ivan, la sosirea delegaţiei de la Bucureşti: „Când a venit delegaţia, toţi erau nervoşi. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat în ţară, pentru că m-am ocupat la Teheran de reşedinţă“.

Secretarul Mihai Hârjău avea să declare în 1994 Comisiei Senatoriale: „A vorbit la ore foarte nepotrivite pentru fusul nostru orar. Dacă în ţară era ora cinci, în Iran era ora opt. A vorbit permanent la ore diferite“. Potrivit altor persoane din delegaţie, erau momente când Ceauşescu suna în ţară chiar la intervale de jumătate de oră. În general, discuta cu Elena Ceauşescu sau cu Manea Mănescu.

Întâlnirile din Iran

Imediat ce a ajuns la Teheran, Ceauşescu a fost întâmpinat de preşedintele Iranului, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. „Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani au făcut, la ieşirea din salonul de onoare al aeroportului, declaraţii pentru presă, în care au exprimat hotărârea comună de a dezvolta mai mult colaborarea română-iraniană“, se arată în ziarul „Scînteia“ din 19 decembrie 1989.

Vizitei în Iran îi erau acordate două pagini în oficiosul Comitetului Central al PCR. O altă relatare despre acea vizită îi aparţine fostului şef al Protocolului de Stat, Vasile Nicolcioiu, audiat de senatorii Comisiei „Decembrie 1989“ la 23 martie 1994.

„A avut convorbiri cu preşedintele Iranului, a primit vizita ministrului de Externe la reşedinţă. În afară de acestea, nu a mai avut nimic special. A mai avut şi o vizită la un muzeu, unde a fost singur. Era un muzeu de artă populară, tablouri. Vizita a durat o oră şi l-am avut ca ghid pe directorul muzeului. Ceilalţi membri ai delegaţiei au avut întâlniri cu omologii lor“, a spus Nicolcioiu.

Ceauşescu, minţit şi în Iran

Nicolae Ceauşescu s-a întors din glorioasa vizită de la Teherean în ziua de miercuri, 20 decembrie, în jurul orei 15.00. Primele informaţii le-a primit de la Elena Ceauşescu. Ion Dincă le declara senatorilor din Comisia „Decembrie 1989“:

„Când s-a întors din Iran, la aeroport, primul lucru a fost să întrebe care este situaţia la Timişoara şi în ţară. I s-a spus că sunt numai 13 morţi la Timişoara şi cred că a fost liniştit că lucrurile s-au soldat cu numai 13 morţi cât a fost el plecat. Când a venit la birou, a cerut legătura cu prim-ministrul Dăscălescu. Când l-a întrebat câţi morţi sunt la Timişoara, Dăscălescu i-a spus adevărul: 52 de morţi. Ceauşescu a întrebat de ce a fost minţit. Într-adevăr, dintre cei 52 de morţi rămâneau numai 12, pentru că 40 au fost aduşi la Bucureşti. Hotărârea cred că a aparţinut Elenei Ceauşescu, dar nu ştiu cine a lucrat”.

Cele 40 de cadavre erau aduse pe 19 decembrie la Bucureşti, pentru a fi arse. Cu toate acestea, urmele represiunii nu au putut fi şterse. Era 20 decembrie şi Ceauşescu se pregătea să vorbească poporului despre evenimentele de la Timişoara. În aceeaşi zi a decretat şi starea de necesitate în judeţul Timiş. Mai avea de trăit cinci zile.

Ce se întâmpla în ţară

În timp ce Nicolae Ceauşescu se lăsa răsfăţat de gazdele iraniene, acasă era urgie. Frâiele puterii se aflau în mâinile Elenei Ceauşescu şi ale lui Manea Mănescu, aşa cum se stabilise la şedinţa CPEx din 17 decembrie. Constantin Manea, un alt secretar de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, avea să declare Comisiei Senatoriale la 28 decembrie 1993:

„Stând şi gândind acum, mai temeinic, asupra momentului plecării în Iran, am impresia că el a plecat ca tocmai să nu fie aici. Socotea că se va rezolva la Timişoara şi el va veni ca şi când nu s-a întâmplat nimic”.

La întoarcere însă, lucrurile erau deja scăpate de sub control. Tot Manea a fost martorul unor scene în care Elena Ceauşescu şi-a ieşit din minţi. „Ea vorbea de regulă cu Ion Coman, însărcinat cu problemele de la Timişoara. Erau tot timpul încordaţi. Am auzit-o pe Elena ţipând, cred că la Coman, că «trebuie tras la picioare, trebuie speriaţi!»”.

————
Marea Britanie a dat un semnal direct securitatii romane in data de 19 decembrie 1989 “este momentul ca securitatea romana sa treaca la actiune pentru a indeparta regimul lui Nicolae Ceausescu”

Iulian Vlad l-a contactat pe Milea si i-a cerut sa aterizeze avionul fortat , avionul cu care se intorcea Nicola Ceausescu din Iran la Mihail Kogălniceanu urmand sa fie gazduiti la unitatea Vasile Lupu, Milea a raspuns, nu, nu acum, este in pregatire.

________________________________________________________

OTRAVA ÎN VENE

Le Monde | 31.10.2009 | 14h11

Piotr Smolar

________________________________________________________

«Metastazele regimului aveau o anvergură  incomparabilă în Europa, cu excepţia  STASI-ului est-german. Securitatea  penetra în fiecare corp social.  Sprijinindu-se pe o reţea  de informatori  zeloşi sau constrânşi (estimată la mai  multe sute de mii), ea îi urmărea pe  inamicii cauzei socialiste.

“Era o experienţă totalitară destul de  unică”, explică istoricul Vladimir  Tismăneanu, care a condus comisia  prezidenţială pentru studierea  dictaturii  comuniste, în 2006. “Ceauşescu a conceput Securitatea ca pe  garda sa pretoriană, ca pe o poliţie secretă  a sa neînfeudată Moscovei.”

Cât timp este necesar pentru ieşirea din  această noapte? Cu siguranţă mai mult de  cinzeci şi cinci de minute. Este timpul cât  a durat procesul parodic al lui Ceauşescu  şi al soţiei sale Elena, după arestarea lor  de la sfârşitul lui decembrie 1989. Repede  expediat, repede executaţi. Au fost multe  focuri de armă în acea iarnă. Contrar  celorlalte ţări din est care au trăit o  tranziţie paşnică, în România au fost ucise  mai mult 1 100 de persoane şi au fost  rănite peste 3 300.

Puterea îi revine unui fost cadru superior  al Partidului, Ion Iliescu, ales preşedinte în  două rânduri (1990-1996, apoi 2000-2004).  Iliescu mizează nu pe transparenţă în  legătură cu crimele trecutului, ci pe uitare.  Fără a ţine discursuri nostalgice, el vrea  să întoarcă pagina, ba chiar să o ardă.  “Poartă o grea responsabilitate. Nu avea  niciun interes să deschidă cutia  Pandorei”, explică Alexandru Gussi,  istoric şi consilier al actualului preşedinte,  Traian Băsescu. “Dimpotrivă, Iliescu  susţinea ideea unei democraţii originale,  bazate pe o anumită linişte.”

Timp de zece ani, această şapă de plumb se va menţine. Dar trecutul sfârşeşte prin a se impune în dezbaterea publică. În 1999 este, în sfâşit, înfiinţat CNSAS-ul, fără a obţine, totuşi, gestiunea arhivelor, încredinţate succesorului Securităţii, SRI-ul. A trebuit aşteptat anul 2004 pentru ca România să accepte să-şi înfrunte demonii. În acel an, succesul lui Băsescu la prezidenţiale s-a jucat pe tema corupţiei. “De fapt, cu alte cuvinte, el a reactivat astfel dezbaterea despre trecut, din moment ce îmbogăţiţii tranziţiei sunt foşti comunuşti”, subliniază Alexandru Gussi.

După căderea lui Ceauşescu, ţara a întârziat  mult timp deschiderea dosarelor Securităţii. Astăzi, românii descoperă cine spiona pe cine. Dezvăluiri care intoxică societatea.

Preşedintele Băsescu a luat două decizii majore: a creat comisia condusă de dl. Tismăneanu, care avea să prezinte un raport de 800 de pagini despre crimele comuniste, apoi el intervine, la sfârşitul lui 2006, în faţa Parlamentului pentru a denunţa solemn fostul regim. Din acel moment, transferul arhivrlor către CNSAS s-a accelerat şi primele inculpări au început să cadă, sub ochii pofticioşi ai mass media.

Cazul cel mai simbolic o priveşte pe Mona Muscă, fost ministru al culturii, acuzată că a denunţat activităţile stundenţilor străini din campusul său, în 1977. Scandalul a ocupat prima pagină nu din cauza gravităţii – relative – a faptelor, ci a reputaţiei impecabile a dnei. Muscă, militantă în favoarea unei legi a “lustraţiei” (epurarea din administraţie).

Mass media joacă un rol major în reglările de conturi. În martie 2002, scriitorul şi animatorul de televiziune Stelian Tănase, ale cărui lucrări fuseseră interzise în perioada comunistă, va ajunge să organizeze o confruntare, în faţa camerelor de luat vederi, cu omul care l-a trădat timp e ani de zile: cel mai bun prieten al său, Dan Oprescu. Cu câteva luni mai înainte, avusese în sfârşit acces la dosarul său – cel puţin la singura parte disponibilă – la CNSAS. “Prima mea reacţie, citind, a fost să spun: toate astea sunt derizorii! O adevărată comedie macabră. Aceşti derbedei de agenţi erau preocupaţi de culoarea cămăşilor mele, de tramvaiul pe care îl luam.”

În acest dosar descoperă rolul de informator jucat de prietenul său. “Ne-am cunoscut pe când studiam filosofia. Era foarte bine educat, avea cunoştinţe literare colosale. Era cel în care aveam cea mai mare încredere. Îi mărturiseam toate secretele mele, proiectele cărţilor mele, întâlnirile mele cu ambasadori şi jurnalişti.” Stelian Tănase a sfârşit prin a-i cere o explicaţie publică, în direct. Dan Oprescu a acceptat. “A spus că a fost voluntar pentru a colabora. Că scopul său era de a mă proteja, dând Securităţii o imagine mai bună despre mine”, explică Stelian Tănase.

Aceste cazuri foarte mediatizate nu pot ascunde realitatea: timp de douăzeci de ani, elitele au ştiut să se protejeze. Aliatul lor a fost justiţia, slabă şi adesea coruptă. “Nu am avut niciodată în Parlament o majoritate în favoarea unei adevărate legislaţii privind «lustraţia»”, explică Alexandru Gussi, consilier al preşedintelui Băsescu. La începutul lui 2008, trecutul a 118 judecători a fost verificat de către unitatea specială a CNSAS, însărcinată să analizeze arhivele. Printre ei, douăzeci şi cinci erau compromişi. Dar au contestat în justiţie rezultatele cecetărilor, continuând să-şi exercite funcţiile. Procesele pot dura ani de zile. De unde o frustrare generală a anchetatorilor, dar şi a marelui public, încercat de duritatea tranziţiei, care mârâie în faţa impunităţii celor puternici.

Întârzierea enormă şi lipsa de voinţă pentru deschiderea arhivelor explică continuitatea personalului de la putere, după revoluţia din 1989. “Putem fi în acelaţi timp şi o balerină şi un elefant? Răspunsul este: evident da”, zâmbeşte trist Germina Nagâţ, obstinata şefă a unităţii de anchetă la CNSAS. “Existau între 10 000 şi 15 000 de ofiţeri ai Securităţii la sfârşitul anilor 1980. Mulţi au obţinut certificate de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care le-au conferit privilegii în plus faţă de pensii, cum ar fi terenuri gratuite, case, scutiri fiscale.”

Marius Oprea conduce Institutul pentru cercetarea crimelor comunismului. Bugetul său va fi redus cu 20%. Această agenţie publică independentă funcţionează în realitate ca un ONG, rezistând presiunilor corpului politic. Din precauţie, soţia şi fiul directorului trăiesc în Germania. Dar Matius Oprea este un încăpăţânat, un istoric în cruciadă, care anchetează pe teren pentru a scoate la iveală noi victime. “Sunt un tip normal cu o calitate specială: sunt incapabil să uit ceea ce s-a întâmplat familiei mele şi ţării.”

Timp de trei săptămâni, în septembrie, a străbătut munţii pentru a identifica partizanii împuşcaţi fără proces, la începutul anilor 1950. “Printre ei erau mulţi ţărani care refuzau să-şi cedeze pământurile la kolhozuri”. Recunoscut ca o autoritate în domeniul său, istoricul nu se dă bătut dar recunpaşte: “Comunismul nu a dispărut, el a fost privatizat. Copiii, fiicele, nepoţii ofiţerilor sunt în vârfurile administraţiei, sau ale întreprinderilor. Este un sistem dificil de cuantificat, de tip mafiot.”

Această viziune pesimistă asupra tranziţiei este împărtăşită. A trebuit să se aştepte anii 1990 pentru ca ceaţa să se ridice de pe amploarea penterării Securităţii în economie. Florin Turcanu, conferenţiar la facultatea de ştiinţe politice din Bucureşti, leagă această caracteristică de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu după 1968. “Politica de industralizare forţată şi de exporturi masive a fost o ocazie pe care poliţia n-a lăsat-o să treacă. Ceauşescu vroia să facă o ţară autosuficientă, de la pantofi la avioane. Era o nouă cale în slujba cultului personalităţii sale.” În ciuda calităţii deplorabile a producţiilor, ca aceea a oţelului, structurile Securităţii s-au afundat atunci în venele economiei.

Unul dintre personajele cele mai controversate, la liziera afacerilor şi a politicii, este Dan Voiculescu. Proprietar al mai multor canale de televiziune, om bogat şi influent, a făcut obiectul unei anchete a CNSAS, care a demonstrat legăturile sale cu Securitatea. Milionarul a contestat în faţa justiţiei legitimitatea Consilului, făcându-l să se clatine. Am încercat să-l întâlnim. Purtătorul său de cuvânt a fost clar. “Subiectul nu ne interesează, nu corespunde strategiei noastre. Trecutul nu este grija noastră.”»

*         *

*

Sublinierile îmi aparţin – A.M.

***

Traducere: © Alexandru Dan Mitache • 2009

29.10.2009

In cadrul reeducarii de la Pitesti-Gherla au existat 3 categorii de tortionari .

1.Echipa Turcanu – pregatita din timp ( Suceava)

2.Detinuti care s-au alaturat echipei “Turcanu” imediat si fara sa primeasca nici macar o palma

3.Victime care mai devreme sau mai tarziu au cedat si au jucat rolul de tortionari .

In categoria a doua se incadreaza si doi evrei FUCHS si STEIER despre care se cunosc foarte putine lucruri .

Iata cateva dintre acestea :

A.“Biografii de torţionari : Ţurcanu ( Piteşti ) , Bogdan Alexandru -zis Ţanu ( Piteşti , Gherla ) ,
Puşcaşu Vasile , Nuţi Pătrăşcanu ( Piteşti, Tg.Ocna ) ,
Alecu Mărtinuş, Livinski Mihai, Păvăloaie Vasile ( Piteşti, Gherla ) , Pop Cornel,
Gherman Cori ( Piteşti, Canal ; mai trăeşte ! ) , Petrică Ion ( Piteşti, Canal ) ,
Oprea Gheorghe( Piteşti, Canal ; mai omenos ) , Burculeţ Viorel ( Piteşti, Canal ; s-a pocăit ! )
Bogos Constantin ( Piteşti ; după eliberare, drept recompensă , a devenit cadru universitar la Iaşi .Trăieşte ! )
Cobuz Druga, Steiner Ion şi Fuchs ( Piteşti şi Canal ; evrei )”    -  sursa : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/ldandara/p2_2/pcr_1945-1965_p2.pdf

B.“Nici unul dintre cei 5 ofiteri condamnati nu si-a ispasit pedepsele. Este demn de remarcat ca dintre detinutii care au fost capetenii ale reeducarii, Fuchs si Steier nu au fost judecati niciodata pentru crimele la care au fost partasi si nici Alexandru Nicolski, Marin Jianu si Nemes, generali de Securitate – trei dintre cei mai importanti organizatori ai experimentului Pitesti.” – sursa : http://www.romanialibera.ro/a121096/fenomenul-pitesti.html

C.“Criteriul de selectare a inculpatilor. Toti sunt legionari, desi din declaratiile si procesele verbale de interogatorii rezulta clar ca la comiterea ororilor au participat si detinuti apartinând altor orientari si
organizatii politice: Titus Leonida, national taranist, Fuchs si Staer, evrei sionisti,” – sursa : http://www.ghidpitesti.ro/articol-ne-Viorel-Gheorghita—Sub-semnul-ororii-depline—Reeducare-demascari-procese-%281%29.html

D.“Ajuns la locul meu si luându-mi imediat pozitia impusa, constat cu uimire ca Fuchs si Miulescu au trecut în echipa lui Turcanu. Când si cum s’a produs trecerea, nu pot sa-mi dau seama! Probabil în timpul celor zece minute cât am stat la toaleta…. sau poate în timpul noptii, dupa sinuciderea lui Serban.
Dar sunt atât de preocupat de propria-mi soarta si de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a început, încât aceasta metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totusi sa cred ca Miulescu, care a stat împreuna cu noi ceilalti sase luni la Jilava, tunând si fulgerând împotriva comunistilor si nici chiar Fuchs, cu toate ca-l cunoastem de numai cinci saptamâni, sa treaca la atac împotriva noastra….
Turcanu pare mai sever ca niciodata! îsi roteste privirea peste noi, sfidator, nemilos, enigmatic.
Prin fata mea trece Fuchs, în pas lent spre fereastra. E planton. Ramâne acolo un timp; scruteaza orizontul sau poate numai se gândeste la noua lui postura.
Se întoarce; am curajul si-mi ridic ochii spre el. Privirile ni se încruciseaza. îsi închide ochii, de parca ar vrea sa spuna: nu-mi cere prea mult.
La rândul lui, Miulescu, în capul celalalt al camerei, nu îndrazneste parca sa se dezlipeasca de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduti, imobil, îmi dau seama ca e un alt om decât cel de acum sase zile, când ne gaseam în subsol. îmi pare ca un om venit din alta lume, caruia i s’a dat aici un rol ce nu si-l imaginase.
Dimineata ne trece întepeniti pe prici, muti, îngân­durati. Dupa masa primim bataia generala, la care Fuchs si Miulescu nu iau parte. Poate e o regula a uceniciei în lumea robotilor!
Seara, Turcanu, caruia nu i-am auzit vocea toata ziua, ne spune grav:
- Mâine veti începe sa va faceti demascarile exterioare. Veti fi scosi în grupe de câte opt si într’o camera
de pe culoar, va veti face declaratiile în scris. Nu uitati formula, pe care clasa muncitoare v’o cere: eu, subsemnatul bandit … declar.” -sursa : http://www.ghidpitesti.ro/articol-me-Grigore-Dumitrescu—Demascarea—Capitolul-IX.html

E.“si-au asumat sarcina de anchetatori si de schingiuitori ai celorlalti detinuti. Numele câtorva dintre ei: Burcanu, Livinschi,Popa Tanu, Martinus, Morarescu, Fuchs, Gherman, Titus Leonida, Sofronie, Steier. Un grup nu prea mare, dar eficient. Ei au declansat reeducarea, la început pasnic, dar tot ei mai apoi i-au dat un caracter sângeros.” – sursa : http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index2.php?option=com_content&do_pdf=1&id=61

F.“Teşu Solomonovici: “ Am întocmit această “listă neagră”   cu o strângere de inimă.Nume după nume,  înşiruite alfabetic,  mărgele negre ale unui întreg supliciu .Cei care au anchetat , cei care  au torturat,  cei care au păzit  în închisori şi lagăre,  aparţin,  din nefericire,  neamului meu, alăturaţi  listei  “eminenţei cenuşii”  ale represiunii  comuniste, pe evereii nomenclaturşti ai sistemului.  Am vrut să renunţ, am fost sfătuit  să renunţ,  dar nu a fost  posibil. (…) Fuchs: provenit din loturile condamnate ptr.sionism; în timpul « reeducării »   de la Piteşti,  executant fidel al ordinelor lui Ţurcanu;   în 1951, transferat la Canal pentru a continua « reeducarea », a murit la Capul Midia.Steier  Iosif: torţionar la Piteşti, în timpul « reeducării »;  nejudecat  cu  grupul  Ţurcanu, pemtru că  nu fusese legionar;  condamnat pentru tentativă  de trecere  a frontierei,  şi-a ispăşit pedeapsa la  colonia Peninsula , fiind apoi eliberat.

G.“La închisoarea Piteşti au mai apărut doi tineri evrei, torţionari de mâna întâi, care au avut un rol dubios. Aceştia au fost FUX şi STAIER (sau STAINER).Se ştiu puţine lucruri despre aceştia. Totuşi, câte se ştiu sunt  suficiente pentru a-i plasa in rândurile organizatorilor masacrului.Unul dintre ei era chiar nepotul lui Dulgheru (Dulberger). Ambii au fost mascaţi cu condamnări mici pentru tentativă de “trecere a frontierei”.Nu se ştie precis care din aceştia a dezvăluit altor deţinuţi in închisoarea Oradea că la închisoarea Piteşti se va proceda la reeducarea studenţilor.Această dezvăluire s-a făcut înaintea tatonărilor tăcute de Securitate la sfârşitul anchetelor din anul 1948 – cu mine şi cu alţi studenţi.Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor satanice la care au fost supuşi studenţii.

S-a constatat – în final – că scopul principal al “Ţurcaniadei” nu a fost descoperirea activităţilor nedeclarate în timpul anchetei la Securitate, ci distrugerea personalităţilor. Transformarea tinerilor în monştri de factură comunistă.Moneda a fost bătută pe scopul descoperirii lucrurilor ascunse de deţinuţi la Securitate pentru a fi mascat celălalt scop, acela real, avut în vedere: Dezumanizarea, deserestinarea, desnaţionalizarea tineretului naţional-creştin.Am aflat că după procesul “Ţurcaniadei” şi după ce întreaga mişelie a “transpirat”, descoperindu-se autorii şi scopul avut în vedere, Dulgheru (Dulberger), a fost luat la zor de către conducătoxii comunităţii evreieşti din Bucureşti. Nu pentru fapta savărşită, ci pentru că n-a fost destul de abil şi a implicat în această monstruozitate pe evrei. Dulgheru a plâns in faţa lor.E greu de dovedit acest lucru,.. Dar de o sută de ori este mai greu să mă convingă cineva pe mine că nu a fost aşa…

H.Marturia lui Octavian Tomuta (supravietuitor Pitesti-emisiunea “In fata dumneavoastra” – Vartan Arachelian TVR 1995)  care ii prezinta pe FUCHS si STEIER drept : ” fosti comisari , condamnati pasami-te pentru trecere frauduloasa a frontierei si care au fost INSTRUCTORII ECHIPEI LUI TURCANU , la inceput , pana s-a pus pe roate reeducarea “

Şi acum voi relua din nou firul mărturisirilor.” – sursa : “Masacrarea studentimii romane Pitesti-Gherla-Aiud” -Gheorghe Andreica

Concluzia celor de mai sus :

1.Fuchs si Steier sunt mentionati tot timpul IMPREUNA (oare de ce?) si toti “marturisitorii” reeducarii ii prezinta drept tortionari de prim rang(chiar ORGANIZATORI ai masacrului).

2.Fuchs si Steier erau evrei , nu erau legionari (?!) , oare cum de au ajuns la PITESTI ? Sa fie pura intamplare sau erau oamenii securitatii de dinainte ? O potentiala explicatie ne da Gheorghe Andreica : ” Rolul acestor tineri evrei era de a-l supraveghea pe Ţurcanu. De a supraveghea aplicarea tuturor procedurilor satanice la care au fost supuşi studenţii.”

3.Desi au fost tortionari , Fuchs si Steier nu au fost anchetati , judecati si condamnati in procesele de mai tarziu , cel mai probabil eliberandu-se dupa expirarea pedepsei .

4.Despre soarta lui Fuchs sunt date contradictorii (“marturisitorii” reeducarii nu cunosc soarta lui dar sunt foarte interesati de aceasta , Tesu Solomovici ne spune ca a murit intr-un accident la Capul Midia ) dar o sa incercam sa facem putina lumina .

Iata un prim document  – fisa matricola a detinutului FUCHS IOSIF (sursa : Institutul pentru studierea crimelor comunismului)

Informatii EXTREM DE INTERESANTE care se desprind de aici :

1.IOSIF FUCHS avea de  executat o condamnare de 3 ani ( 8.10.1948 – 8.10.1951) pentru tentativa de trecere a frontierei (Ungaria)

2.nu se stie exact unde si-a ispasit pedeapsa de la condamnare pana (si cand ) a ajuns in PITESTI dar  la 5.06.1950 este transferat din PITESTI  la colonia Valea Neagra de unde a fost eliberat INAINTE DE EXPIRAREA  pedepsei la 1.06.1951 ( in loc de 8.10.1951) avand calificativele “Purtare-BUNA” si “Readaptat-DA”

3.Parinti : Samuil si Lotti (decedati la momentul arestarii lui Iosif in 1948)

4.Nascut la 18.oct.1920 la SIGHET

5.Starea sanatatii cand a ajuns la VALEA NEAGRA – “SANATOS”

6.”semne particulare : TATUAJ MANA STANGA A4343 – NUMAR DETINUT LAGARUL AUSCHWITZ ” - FUCHS a trecut pe la Auschwitz si a supravietuit , ca sa ajunga mai apoi TORTIONAR in reeducare.

Cu aceasta informatie in minte (detentia la Auschwitz , numele mamei – LOTTI – si locul nasterii – SIGHET ) ajungem la documentul urmator :

INCREDIBIL ! Pe site-ul Muzeului Holocaustului YAD VASHEM gasim aceste informatii :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUCHS LOTTI nascuta in 1880 la Sighet ,vaduva , decedata la 18.05.1944 la Auschwitz , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre FIU , YOSEF FUKS , la 20.05.1955

Sa fie vorba chiar de mama lui FUCHS al nostru ? Sa fi supravietuit el asa cum spune si fisa matricola (spre deosebire de TESU SOLOMOVICI care ne spune ca a murit la CAPUL MIDIA ) ? Sa fi instiintat el in 1955 muzeul holocaustului de moartea mamei lui la Auschwitz ? Tot ce se poate ! Pare ca se mai face putina lumina . Urmatorul document ( aceeasi sursa) mai arunca in schimb umbre ale indoielii . Si vis-a-vis de subiectul acestui articol , dar si la modul general  , vis-a-vis de modul de intocmire al aceste baze de date (de la YAD VASHEM) ale victimelor Holocaustului . Iata-l :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS LOTTY nascuta in 1892 la Sighet ,maritata cu SHMUEL (atentie la fisa matricola a lui FUCHS – tatal – SAMUIL) , decedata in 1944 la Auschwitz , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre o ruda ,SHVARTZ SARA  la 10.04.1957

Sa fie vorba oara de aceeasi persoana ? Numele coincide , locul nasterii coincide , numele sotului (tatal lui Fuchs al nostru) coincide , o mica diferenta (12 ani ) la anul nasterii .

Chestiunea ramane deschisa. Dar pare din ce in ce mai plauzibila varianta ca FUCHS sa fi fost un colaborator de vaza (daca nu mai mult de atat ) al securitatii. A fost tortionar inrait .Este foarte plauzibila si varianta lui Andreica citata mai sus . A fost eliberat inainte de termen din puscarie . In anul 1955 lua legatura cu YAD VASHEM si depunea marturie vis-a-vis de soarta mamei lui ( Nu se stie daca era inca in Romania , sau plecase in alta parte (Israel)) . Invit si alti “interesati” de subiect sa impartaseasca parerile/documentele lor .

P.S. Din pacate , nici Yad Vashem nu ne ajuta foarte mult , parca mai rau adancindu-ne in incertitudini . Iata de ce :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) EUGEN nascut in 1907 la Sighet ,numele mamei LEA (atentie la fisa FUCHS LOTTI-LEA) , decedat in 1942 in URSS  , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre frate , FUKS YOSEF la 20.05.1955(!!!!!!!)

Simpla coincidenta de nume ? Putin probabil. Este vorba de acelasi FUKS YOSEF , care la aceeasi data (20.05.1955) inainteaza marturia sa muzeului Holocaustului vis-a-vis de fratele lui mai mare (cu 13 ani mai mare) Fuchs Eugen , decedat in URSS in 1942 , nascut in Sighet . La intrebarile “cum si de ce a ajuns in URSS FUKS EUGEN ” si “cum a murit” numai Dumnezeu (sau …cine stie ) poate raspunde.

Si iata ca acelasi Fuks Yosef a mai avut si o sora . Deci mama si doi copii (Yosef si Sara ) ajung la Auschwitz , al treilea copil Eugen moare in URSS (tot victima a SHOAH-ului) iar tatal SAMUIL/SAMUEL are o soarta necunoscuta (in prima fisa despre FUCHS LOTTI se spune ca era vaduva in 1944 )

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) SAROLTA-SARA nascuta in 1905 la Sighet ,numele mamei LEA (atentie la fisa FUCHS LOTTI-LEA) , decedata in 18.05.1944 la Auschwitz   , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre frate , FUKS YOSEF la 20.05.1955(!!!!!!!)

DUMNEZEU SA-I IERTE .

————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————

SURSA DOCUMENTELOR : http://www.yadvashem.org

“Use of Content

Text and image files, audio and video clips, and other content on this website is the property of Yad Vashem – the Holocaust Heroes’ and Martyrs’ Remembrance Authority (“Yad Vashem”) and may be protected by copyright and other restrictions as well. Copyrights and other proprietary rights in the content on this website may also be owned by individuals and entities other than, and in addition to, Yad Vashem. Yad Vashem expressly prohibits the copying of any protected materials on this website, except for the purposes of fair use as defined in the copyright law, and as described below.

Fair use of copyrighted material includes the use of protected materials for non-commercial educational purposes, such as teaching, scholarship and research. Unless otherwise noted, users who wish to download or print text and image files from this Web site for such uses may do so without Yad Vashem’s express permission, provided that they comply with the following conditions:

· The content may only be used for personal, educational or noncommercial purposes;

· Users must cite the author and source of the content as they would material from any printed work;

· The citation must include all copyright information and other information associated with the content and the URL for Yad Vashem’s website;

· None of the content may be altered or modified;

· Users must comply with all other terms or restrictions which may be applicable to the individual file, image or text;

All use of the abovementioned materials is subject to the protection of the rights of third parties in such materials, if any, and nothing in the aforesaid, or the display of such materials by Yad Vashem on its internet site, shall be construed so as to create an assumption of obligation or liability by Yad Vashem regarding the use of such materials or the responsibility for obtaining the permission of third parties for use thereof.”

————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————————

15.12.2009

iata cateva noi informatii .. in incercarea mea de a descoperi mai multe despre soarta lui “FUCHS” :

Pe site-ul de internet http://www.jewishgen.org descoperim un cont/nume FUCHS JOSEF , cu parintii Samuel (Shmuel) FUCHS si Lotti SZMUK (nascuta: 1892, Sighet Maramures, Romania ,decedata 1944, Auschwitz) ….este chiar “FUCHS” al nostru .

Aflam de aici inca cateva informatii interesante despre bunicii din partea mamei ai lui “FUCHS” si anume : bunicul Cali (Betzalel) SZMUK (nascut: 1845, Sighet , decedat : 1905, Sighet) si bunica Eva (Chava) ADLER (nascuta :: 1854, Hungary,decedata : 1930, Sighet)

Si uite ca apar si fratii/surorile lui JOSEPH/IOSIF/YOSEF FUCHS/FUKS/FUX/FOX : Marci FUCHS ,Mandor FUCHS ,Sari (Sara) FUCHS ,Jeno FUCHS ,Terry FUCHS ,Joli FUCHS .Intr-o cautare similare am putut identifica  unchii , matusile si verii lui FUCHS IOSIF – mai exact frati si surori de-ai mamei lui (Fuchs Lotti nascuta SZMUK ) si copiii acestora.In continuare , tot pe site-ul muzeului holocaustului de la YAD VASHEM descoperim urmatoarele :

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) ETUS nascuta inSLOVACIA , decedata in 18.05.1944 la Auschwitz   , tipul materialului : marturie personala , marturie trimisa muzelui Yad Vashem : de catre cumnat  , FUKS YOSEF la 20.05.1955(!!!!!!!) – deci Fuchs Etus este cumnata lui Fuchs Iosif – maritata cu unul din fratii lui Iosef al nostru (care dintre frati oare ? )

Si uite ca mai descoperim un frate de-al lui FUCSH IOSIF si anume pe JENO – atat din datele de la Yad Vashem cat si din cele de la JewishGen

1.Baza centrala de NUME ale victimelor holocaustului

2.FUKS(FUCHS) JENO nascut in Sighet Maramures Romania in 1907 , dat disparut in timpul razboiului la Kursk , URSS  drept victima a batalioanelor de munca fortata unguresti    , tipul materialului : lista victimelor batalioanelor de munca fortata maghiare .

]]> http://calindiaconu.wordpress.com/2009/10/29/al-doisprezecelea-apostol/ Thu, 29 Oct 2009 03:16:02 +0000 calindiaconu http://calindiaconu.wordpress.com/2009/10/29/al-doisprezecelea-apostol/

In momentul in care Dl. Voiculescu, de la inaltimea pregatirii si pozitiei domniei sale, ne-a catalogat colectiv drept securisti – am stiut ca va trebui sa fac un drum la CNSAS. Umbra unei vinovatii colective mi-a clatinat autobiografia, asa cum o stiam pana atunci: hai sa fiu sigur, mi-am zis! Daca m-au inregistrat cumva organele pe vremea cand am fost ghid? Ce-i drept, fara “sa am grupuri pe-afara”, dar examenul l-am dat impreuna, cu totii. Si dosarele de admitere ni le-am completat in acelasi numar de pagini! Deci… am fost pe langa, pe aproape, am dat mana cu ei: m-am “contaminat“?

Asteptand la rand pentru completarea cererii, in sala de studiu, cercetatori de diferite varste si ocupatii – printre care un preot care mi-a atras atentia. Nu atata prin sutana, cat prin reportofonul pe care il tinea in barba si la care isi dicta – probabil reproducand exact din manuscrisele aflate in fata… Uite ma, imi zic – si popii se preocupa de trecutul lor! Al lor sau al altora? In spirit corect, drept, istoriceste (fara ura si partinire) sau pentru razbunari  (sau/si mai rau, santaje…)

Imi aduc aminte azi de acest episod, pentru ca in aceasta saptamana un preot greco-catolic a tinut prima pagina a ziarului “Adevarul” intr-una din zile. Cu un episod trist – de camatarie! Nu intreb de unde a avut un preot bani sa imprumute 40.000 EURO pe criza asta, nici cuantumul restantelor datorate de cei care s-au afundat in imprumut: fiecare le are pe ale sale.

Insa de la haina preoteasca ne asteptam la altceva – sa fie mereu la fel: fara greseala.

Pe de alta parte, daca din cei doisprezece apostoli – unul L-a tradat: inseamna ca azi ne putem astepta ca a 12-a parte a clerului sa fie corupta “cu acte in regula”?

Karl Jaspers are expresia “vinovatiei metafizice” - despre care am retinut, ca mecanism de functionare, urmatoarele:

1.  identitatea unei persoane este marcata/determinata de grupul din care face parte

2. alegerile unora afecteaza imaginea altora din cadrul grupului

Cartea “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, semnată de profesorul Mihai Buracu, apărută la editura MJM din Craiova face parte din aceeaşi tematică a scrierilor sale şi se circumscrie aceluiaşi domeniu – “infernul concetraţionar românesc”.

mai departe…

Din clipa în care nu a mai fost senator, profesorul Buracu îşi dedicase tot timpul activităţii scriitoriceşti, iar pană în prezent i-au apărut mai multe cărţi de versuri – “Din psalmii tinereţii”, “Pasărea cu o aripă de lemn”, “Lacrima de turnesol” şi aceasta memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” (palindromul cuvântului PITEŞTI). Când dădea autografe pe prima din cărţile sale, Mihai Buracu obişnuia să scrie că poeziile sunt “psalmi zămisliţi în tenebrele infernului concentaţionar comunist, străbătut în anii unei tinereţi fără tinereţe (1949-1954)”. Era o formă de modestie, pentru că dacă primele două cărţi aparţin genului liric, unde sensibilitatea şi talentul poetic îşi pun pecetea, în ultima carte autorul nu face altceva decât să confirme, să demonstreze, starea sufletească care a precedat momentul de inspiraţie. Carte de memorialistică “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP” face parte din acea categorie de cărţi puţine despre ceea ce s-a numit în istorie “Închisoarea de reeducare de la Piteşti”. Începută poate cu lucrarea lui Dumitru Bacu – “La Buchenwald se murea mai uşor”, cărţile care aparţin acestui gen de literatură sunt o mărturie vie a ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, locul infernului, unde studenţii erau aduşi pentru a participa la procesul de “brain-washing” (spălarea creerelor). “ITŞET-IP este locul celui mai cumplit experiment satanic. Sinele stă faţă în faţă cu sinele, cu urlet pe urlet călcând”, spune Mihai Buracu, iar în altă parte “perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicare ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă”.

Sub teroarea inumană a lui Eugen Ţurcanu

Descendent al unei familii care luptase pentru înfăptuirea României Mari, tatăl sau, preotul Coriolan Buracu, fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea cu România, apoi deputat naţional-ţărănist şi primul director al Palatului Cultural din Turnu Severin, arestat şi condamnat de comunişti pentru “uneltire împotriva statului”, profesorul Mihai Buracu îşi aminteşte că aceste convingeri anticomuniste veneau dintr-o anume educaţie primită chiar la Făgăraş, locul unde a fost cea mai puternică rezistenţă armată anticomunistă: “Veneam de la Făgăraş, unde exista un cult al trecutului românesc şi unde, alături de colegii de liceu şi de clasă am trăit toate schimbările dramatice ale acelor ani. Dovada implicării noastre în tragedia postbelică o constituie faptul că dintre foştii colegi de la Făgăraş o parte au luat calea munţilor şi unii au murit cu arma în mână, ca martiri ai acestui neam”. Întâlnirea cu Eugen Ţurcanu, torţionarul-şef de la Piteşti, a constituit o experienţă unică, una a durerii şi cruzimii, a inumanului şi a bestialităţii. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti, în Camera 4 Spital, a fost nu numai un experiment singular, dar şi cea mai sinistră formă de tortură din câte au existat vreodată. Profesorul Mihai Buracu încearcă să explice în cartea de faţă mecanismul desfăşurării acestei forme de tortură, descriind amănunţit toate metodele şi procedeele folosite de Securitate pentru demascare. Paradoxal, carte este scrisă într-un stil plăcut, uşor liric, însă ea evidenţiază tenebrele mecanismului implementat de Ţurcanu, a cruzimii acestuia: “L-am cunoscut pe Ţurcanu în postura de şef al reeducării într-un moment când nimeni nu mai avea curajul să-i conteste autoritatea absolută. În această situaţie, Ţurcanu îşi purta zeghea vărgată ca un frac al torturii şi nu ca pe o rasă a unei penitenţe de neînţeles, cum ne-am purtat-o noi, cei mulţi, aduşi acum la scaunul judecăţii lui lipsite de omenie şi de spirit de dreptate. Executându-l pe Ţurcanu, securitatea şi-a lichidat pe cel mai bun specialist şi poate tocmai de aceea s-au lipsit de el, fiindcă dovedea inferioritatea şi de multe ori incompetenţa celor mari şi cu stele multe pe umăr. Ucideau şi torturau şi ei fără nici o milă, dar la Ţurcanu bestialitatea atingea perfecţiunea, desăvârşirea, materializarea celor mai macabre gânduri şi sinistre metode zămislite în subteranele infernului. Ca nimeni altul el a pus la punct un sistem de comunicare de la rău la mai rău, unic în felul său. Uneori Ţurcanu mă privea cu blândeţe, o blândeţe care încrâncena toţi porii pielii de pe mine. Ai pielii lovite sau nelovite încă”.

Tăbliţele de săpun – istoria încrustată a ororii

Tăbliţele de săpun de Piteşti sunt un caz unicat în istoria naţională, o adevărată bibliotecă a ororii în zorii instaurării comunismului în România. Ce erau aceste tăbliţe? Erau bucăţi tăiate din calupuri de săpun cu scopul de a se consemna tot ceea ce trebuia demascat, utilizate apoi drept ciorne pentru declaraţiile date organelor de securitate. “Nu s-a scris până acum nimic despre tăbliţele de săpun de la Piteşti, unice în felul lor, conţinând delaţiuni smulse dintr-un spaţiu al ororii organizat de cele mai diabolice minţi. Am intrat în această teribilă bibliotecă a crimei şi morţii în luna mai ’51, după ce trecusem prin primele trei faze ale aşa-zisei reeducări din Camera 4 Spital. Gardianul de serviciu m-a introdus într-o cameră-magazie, ca să iau săpunul necesar curăţării în secţie. Atunci am avut în mână zeci de asemenea tăbliţe de săpun pe care erau aşternute inscripţii, produs al unei inimaginabile suferinţe. Erau marcate fapte şi oameni ce urmau să devină victime, multe dintre ele fiinţe apropiate celor trecuţi prin infernul acelor schingiuiri. Descoperirea bibliotecii din tăbliţe de săpun a fost un şoc imposibil de uitat vreodată”, mărturiseşte Mihai Buracu. El mai spune că şi-a găsit propriul nume pe o astfel de tăbliţă, într-o delaţiune, cu specificarea “Buracu nu este receptiv la lecţiile de marxism şi nu este atras de lecţiile de filozofie idealistă ale lui Oprişan”. În opinia sa, acest lucru urmărea faza de reeducare, cea mai cumplită, a celor care nu făcuseră dovada că s-au despărţit în totalitate de “trecutul odios”: “singurul mijloc de a produce această ruptură definitivă era suplimentul de tortură, capabil să te facă să devii la rându-ţi bătăuş feroce, fiară căzută sub pragul ultim al condiţiei umane, deci reeducat o dată şi pentru totdeauna”. Mihai Buracu se întreabă, însă, cum va putea fi refăcută acestă “bibliotecă a ororii, minciunii şi delaţiunii” care a dispărut în timp. În acest sens, fostul deţinut de la Piteşti are şi răspunsul: “ele se regăsesc în declaraţiile aşternute pe hârtie, purtând sigla Penitenciarului Piteşti, însă reconstituirea unei asemenea biblioteci ar mai putea fi făcută, fie şi în parte doar, prin mărturiile supravieţuitorilor, autori ai unor tăbliţe, dar cu precădere prin strângerea declaraţiilor aflate încă în arhiva monstruoasei instituţii”. Aceasta a fost realitatea de la Piteşti pe care profesorul Buracu a zugrăvit-o în cuvintele suferinţei şi ale durerii: “Rugineşte cuiul din mâna dreaptă, care ţine stilul şi cel din mâna stângă, care ţine tăbliţa. Durerea rănilor din palmă este mai reală decât însăşi moartea. Peste puţin timp va începe cea de-a treia prăbuşire a lumii în care m-am născut, dar am şi murit ca om. Vor veni anchetatorii şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câşi bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte”.

Mihai Buracu a întors o pagină de istorie, cea mai crudă şi cea mai oribilă din existenţa comunismului românesc, pentru că fenomenul Piteşti este un capitol al istoriei naţionale care nu poate să rămână neobservat. Regimul totalitar românesc a încercat aici un experiment unic, greu de imaginat şi de suportat, în care condiţia umană, umanitatea însăşi, nu mai reprezenta absolut nimic. El şi-a scris amintirile din acel infern şi ni le-a împărtăşit, lăsându-ne pe noi nu numai să reflectăm asupra lor, dar şi să conştientizăm această dimensiune a suferinţei şi ororii.

Mircea Popescu

Mehedinţi, România

Bacauanul Victor Lichi, student trimis la reeducare, “a pacalit” tortura dupa ce s-a imprietenit cu ucenicii sadicului tortionar Eugen Turcanu

Inainte de a fi incarcerat la Canal a trecut, din ‘49 pana in ‘51, prin infernul de la Pitesti si a supravietuit.

mai departe…

Dar marturia sa arunca o noua lumina asupra reeducarii staliniste din anii de groaza dintre 1949 si 1952. Bacauanul Victor Lichi, astazi in varsta de 80 de ani, povesteste cum, student fiind, s-a bucurat in carcera de la Pitesti de mila sadicului Eugen Turcanu.

Potrivit propriei versiuni, prietenia sa cu doi dintre ucenicii criminali ai tortionarului Turcanu l-a pus la adapost de ororile prin care au trecut alti detinuti sub ochii sai.

Recunoaste insa ca, la Pitesti, singurul sau tel a fost sa-si scape propria piele. Pentru a reusi, a respectat intocmai indicatiile primite de la calaii care l-au protejat.

Dincolo de viata de detinut politic, a ramas insa cu un singur gust amar: dupa trei ani de Politehnica la Timisoara i-a fost interzisa continuarea studiilor. In loc sa ajunga inginer, s-a angajat ca necalificat la sondele de petrol de la Moinesti (Bacau), de unde s-a pensionat ca maistru.

Metoda

Fazele reeducarii

“Fenomenul Pitesti” s-a derulat intre decembrie 1949 si august 1952. Expresia a fost consacrata de Virgil Ierunca, cel care a si studiat experimentul care viza transformarea detinutilor politici – exclusiv studenti – din victime in calai, prin tortura continua. Reeducarea a fost condusa de seful Securitatii, Alexandru Nikolski, si de tortionarul Eugen Turcanu.

Existau patru faze:

1. Demascarea interna – studentul schingiuit ii demasca pe cei care l-au ajutat in inchisoare.

2. Demascarea externa – studentul schingiuit dezvaluie ajutoarele din afara inchisorii.

3. Demascarea morala publica – detinutul isi reneaga familia, prietenii, pe Dumnezeu.

4. Reeducatul isi reeduca cel mai bun prieten. In 1954, Turcanu si unii colaboratori au fost executati, ca unici tapi ispasitori ai “fenomenului Pitesti”.

EXPERIMENT IMPOTRIVA OMULUI

“Bai, fiti cuminti, ca nu va bate degeaba”

EVZ: De ce ati fost arestat?
Victor Lichi: Pentru ca injuram Partidul. Tineam si eu cu taranistii, cu liberalii.

De fapt, nu era foarte inchegata orientarea dumneavoastra.
Asa-i. Injuram si eu ca si altii Partidul si pe toti ne-au luat. Dar a trecut, am pierdut facultatea, in loc sa fiu inginer. Am fost eu prost.

Cand ati ajuns la Pitesti?
In ‘48 eram student la Timisoara si mergeam acasa, la Bacau, dar m-au arestat pe drum si m-au dus la Suceava.

Un an ne-or ciomagit rau, ca sa spunem daca am fost sau nu legionari… ne bateau cu paru’. M-au batut la ancheta, securistii, bestiile umane ce erau. M-au batut de pomana. Apoi ne-or dus pe toti la Pitesti, numai studenti, inainte sa inceapa “fenomenul Pitesti”.

A fost un experiment violent.
Domnule, sincer iti spun, pe mine nu m-or ciomagit la Pitesti. Nici pe Turcanu, care era si el tot student… Pe mine nu m-au batut, de ce sa zic…

Cum va explicati?
Nu stiu…

L-ati cunoscut bine pe Turcanu?
El era in camera 4-spital. Acolo toti mi-au zis: “Uite, ala-i Turcanu, atentie la el!”. Dar mai erau cunoscuti de-ai mei, fosti colegi: Tomita Simionovici, Dumitru Climescu, Magirescu, fost ofiter.

E cel fara picior, mentionat si in cartea lui Virgil Ierunca.
Eram consateni. Eu am cerut sa ma puna in camera cu el pentru ca era suferind. Il luam cand faceam baie, o data pe saptamana, si il spalam, ca doar nu-mi cadea mana.

Prieten cu batausii lui Turcanu

Din echipa Turcanu pe cine cunosteati?
Pe Simionovici si Climescu, pentru ca fuseseram colegi de liceu si de facultate. Erau batausi cu ciomagul.

Cum trecea ziua?
Povesteam, cantam in surdina…

Cat si cand ati stat la camera 4?
In ultimele sase luni, inainte de Canal. Ne-a spus gardianul sa avem grija ca e camera grea, ca acolo este ciomagul. Acolo am si nimerit cu Climescu si Simionovici, prieten bun, cu care am dormit in acelasi pat. Ei faceau parte din ciomege, dar pe mine nu m-or batut.

Va mai intreb cum explicati?
Eram prieteni buni si mi-au si zis sa stau cuminte…

Dar ii bateau pe altii…
Ii mai bateau aiurea, dadeau cu ciomagul unde se nimerea. Fereasca Dumnezeu!

“Mai baieti, ce aveti de raportat?”

Reeducarea presupunea folosirea unui grup de arestati impotriva altora. Primii au fost Turcanu si echipa lui…
Niste ordinari… Am stat in camera cu Turcanu, eram cam 50 de detinuti. Noi il mirosiseram si nu mai vorbeam ce nu trebuie. Vedeam ca era cu ciomagul, ca primea mancare mai groasa.

Batea in camera?
Acolo, de fata cu toti.

Unde lovea cel mai des?
La cur si la picioare, cu cozi de matura. Directorul, Dumitrescu, a si fost odata cu Nikolski in inspectie, sa vada ce avem de reclamat. Ce era sa raportezi de fata cu directorul? Eram la paturi cand a intrat Nikolski si a intrebat.

Si ce nemultumiri aveati?
Pai, ca mancarea era proasta, ca suntem huiduiti si ciomagiti de Turcanu… Da’ pe mine, intr-adevar, nu m-a batut.

Turcanu avea niste metode de umilire.
Da, domnule. Dormeau detinutii sub paturi pentru ca ii bagau ei sub paturi.

Vorbiti despre “serparie”?
Despre “serparie”, da. Ii mergea vestea ca-i criminal, ca-i bandit, ca-i idiot.

Din marturii rezulta ca nu primeati tacamuri ca sa nu va sinucideti.
Aveam fiecare gamela noastra si o lingura a noastra. Cand venea masa, trageau hardaul la usa, si ala de serviciu punea cu polonicul in gamela, pe care o curatam apoi cu limba.

Se vorbea despre cum erau unii pusi sa-si bea urina?
Nu am auzit.

Inainte de camera 4 unde ati stat?
Pe sectii, la parter, unde am avut un sef de sectie cumsecade. Nu ne-o batut, nu ne-o raportat. Cand ne-au adus la camera 4, tot el ne-a zis: “Bai, fiti atenti, ca acolo-i camera-spital si-i jale. Aveti  grija ce vorbiti”.

“Fenomenul Pitesti” urmarea ca victimele sa devina calai. Ati batut pe cineva?
Nu, si o spun in fata lui Dumnezeu.

Altii, care au fost torturati initial, au devenit batausi?
Nu stiu.

“Taceam, mi-era frica”

Descrieti-l pe Turcanu.
Era inalt, mare, voinic, legat. Vedeam ca ce zicea el in puscarie era sfant. Se mai ducea cate unul la director sa-i spuna ca Turcanu ii bate. Iar directorul ii zicea: “Bai, fiti cuminti, ca nu va bate degeaba”. Dar eu am fost prieten bun cu Simionovici. Era foarte destept in liceu, la Bacau, era bun la matematica si ne depasea pe toti.

Avea o relatie buna cu Turcanu?
Da, Turcanu il consulta.

Nu a incercat sa va coopteze?
Nu, nu.

De ce?
Nu stiu.

Ati discutat cu el despre asta?
Discutam, dar nu asa ceva.

Despre ce vorbeati?
Despre gagici.

I-ati reprosat bataile pe care le administra celorlalti detinuti?
Nu. Taceam, mi-era frica. Tomita mi-a spus odata, intre patru ochi: “Bai, Lichi, tu sa-ti ti gura, sa nu te amesteci in nimic daca vrei sa iesi cum trebuie, ca altfel…”. Si i-am zis, “gata, bai!”.

A incercat Turcanu sa va bata, dar sa fie oprit de Simionovici?
Nu.

V-a rugat vreun detinut sa apelati la Simionovici?
Nu. Desi stiau ca sunt prieten cu Simionovici, se fereau.

Sunteti printre putinii care nu au fost torturati la Pitesti.
Daca asa o fost… Eu l-am avut pe Simionovici, un fel de dirijor…

Ati avut in familie detinuti?
Nu, am fost singurul cu “bube-n” cap. (rade)

TRASEU

Axa Pitesti-Canal

Ce vi s-a intamplat dupa Pitesti?
M-au trimis la Canal, la 14, in brigada de studenti. Mai era o brigada de popi, vai de ei. Acolo munceam la roaba, sapam, ridicam pamantul pe mal, zi-lumina.

Mancarea?
Slaba. La pranz si seara, o zama fara carne, dimineata terci.

Cati erati in camera?
Cam opt, cate doi in pat.

Cat ati stat la Canal?
Mai mult de un an, de acolo m-or si eliberat.

Unde era lagarul?
In marginea satului Valea Neagra.

Erau batai regulate si dese?
Domnule, la noi in brigada nu, pentru ca ne faceam norma.

Nu erau normele facute incat sa fie imposibil de indeplinit?
Nu, domnule, stiu ca le faceam. Eram in echipe de 12 oameni si o faceam.

Gardienii nu erau violenti?
Nu.

Erati multi?
Numai studenti, cam o suta. La popi era mai greu, in schimb, pentru ca erau batrani. Eram vecini cu brigada lor si venea seara cate unul si ne cerea mancare pentru ca iarasi ramasesera fara intrucat nu-si indeplinisera norma.

Si ma duceam la brigadier, care era unu’ Bogdanescu, din Cluj, si ii spuneam: “Hai, ma, da-le ceva si la amaratii astia”. Iar el imi raspundea: “Da-le tu de la tine, daca zici ca ai”. Le dadeam si eu, si altii cate o zama lunga, nu mare lucru.

Ati tinut legatura cu familia?
O data pe luna scriam acasa si le ziceam ca sunt bine, sanatos.

uu le spuneati ca viata-i grea?
Nu, ca le cenzura.

Primeati pachete?
Doar daca faceam norma, un pachet pe luna. Venea tata pana la Constanta si de acolo pana la Valea Neagra, la lagar.

Cand primeam, luam pachetul si il duceam in camera si nu-l mancam eu singur. Aveam un fel de magazioner, un coleg, si el facea bucati de paine si ce era acolo. Ne dadea dimineata, cand plecam, bucati din pachet.

“Am ajuns si la ministru”

Cum vedeati viitorul cand erati la Canal?
Am avut moral bun.

Nu bantuiau bolile?
Era infirmerie. Nu stiu cum, dar doctorul facea rost de medicamente.

Din ce motive puteati fi batuti de gardieni?
Daca se vorbea antiregim, dar nu o facea nimeni.

Daca li se parea ca pierdeti timpul in loc sa dati cu sapa?
Nu se bagau. Venea normatorul care masura ce am facut.

Ati cunoscut personalitati ale vremii?
Nu, eram doar noi, studenti din Timisioara, Cluj, Iasi.

Ce ati facut dupa ce ati venit de la Canal?
Am incercat sa continui facultatea. Facusem deja trei ani la Politehnica. Am ajuns si la ministrul invatamantului ca sa ma reinscriu, pentru ca la facultate mi-au zis ca totul depinde de el.

L-am avut profesor la Timisoara si ma stia. Dar mi-a zis ca are ordin sa nu reprimeasca fosti detinuti politici. Asa am ajuns angajat la petrol, la Moinesti, la inceput ca necalificat, pana la sef de sectie.

Ce pensie aveti?
Aproape 1.200 de lei: 300 pentru puscarie si 854 pensie.

sursa:http://stiri.zoot.ro

Ludovic Orban: “Băsescu este un comunist şi un securist”
Emil Constantinescu il compara pe Traian Basescu cu Hugo Chavez.

Corneliu Vadim Tudor : Eba + Sida = Love Ce titlu minunat de film!

Vadim către Băsescu: Când îmi dădeai telefon să-mi ceri voturile PRM, nu mai erai umilit?
“De ce te-oi fi simţit umilit, maestre, de o înţelegere procedurală din Parlament, care nici măcar nu te priveşte? Precizez: era vorba de Vadim Tudor. Dar când îmi dădeai telefon, în calitate de primar al Capitalei, să ceri voturile consilierilor PRM pentru pasajul Basarab, atunci nu mai erai umilit? (…) Când cei 250.000 de votanţi ai mei te-au făcut dintr-un marinar pensionar ditamai şef al statului, n-ai mai fost umilit?”, a declarat Vadim.
13 Septembrie 2008 03:56

Prin cele ce vom arãta mai jos, nu voim sã contribuim cu nimic la ofensa care se aduce fãrã nici un menajament unor personalitãti din viata publicã a României, purtãtoare de nume cu sonoritãti strãine.

mai departe …

Acei care pun în discutie publicã originea etnicã a lui Corneliu Zelea Codreanu, nu s-au gândit ei oare cã prin aceasta pun implicit în discutiune si originea etnicã a unui impresionant numãr de dregãtori ai tãrii ?

Ce vor zice despre aceastã campanie, bunãoarã, d-nii ministri Iamandi, Franasovici si Cancicov ? Sau d-nii generali si ofiteri superiori ai armatei române, ca Ilasievici, Gorski, Sidorovici, Macarovici, Samsonovici, Cihoski, Iacobici, Dombrovski ?

Ce vor zice apoi altii care, desi poartã nume românesti, stiu cã în vinele lor curge destul sânge strãin, de exemplu, cazul d-lui prof. N.Iorga, care dupã afirmatia sa este de origie greacã ?

Noi ne întrebãm, în orice caz, cum de se trece asa de usor peste ei ?

Pentru oamenii de bunã credintã, dãm aceste lãmuriri asupra originei Cãpitanului :

Dinspre tatã, Cãpitanul îsi trage obârsia dintr-o familie de rãzesi moldoveni, din satul rãzãsesc Igesti, situat în tinutul Storjinetului din Bucovina. Strãbunicul sãu dinspre tatã se numea Simeon Zelea, de la zale, trãgându-si probabil numele de la îmbrãcãmintea strãmosilor sãi, ostasi moldoveni, care mergeau la rãzboi îmbrãcati în zale.

În timpul ocupatiei austriece si anume în epoca posterioarã anului 1786, când Bucovina a trecut sub administratie polonezã, devenind, dupã expresiunea d-lui prof. N.Iorga, în „Histoire des Roumains de Bucovina” , pag.61 : „Un simplu district al Galitiei”, numele acesta de Zelea a fost transformat de autoritãti, în scoalã sau în armatã, în acel cu rezonantã polonezã de Zelinski.

Operatia aceasta de polonizare a numelor moldovenesti era, de altfel, generalã în acea epocã în Bucovina. Sistemul fãcea parte dintr-un ansamblu mai vast de „persecutiuni sistematice împotriva oricãrui lucru care amintea în administratii, în scoalã si chiar în viata socialã, epoca Domnilor Moldoveni”.(N.Iorga, op.cit.pag.62).

Cel mai important obiectiv urmãrit de Polonezi era de a obtine pe orice cãi pãrãsirea credintei ortodoxe si convertirea Românilor la catolicism. D-l prof. Iorga ne spune cã Românii nu puteau intra în învãtãmânt decât pãrãsind credinta ortodoxã, iar acei care tineau totusi sã îmbrãtiseze aceastã profesiune, erau nevoiti sã treacã în Moldova.

Al doilea obiectiv urmãtit de Polonezi era schingiuirea limbii românesti, pe care o considerau nedemnã de a fi vorbitã, ca si limba tigãneascã.

Limba româneascã, ne spune un autor, Constanin Morariu, în „Istoria Românilor Bucovineni” , pag.30, „nu era suferitã nicãieri în Bucovina pe timpul polecilor (Polonezilor), iar în scoalã era chinuitã si batjocoritã cu o sãlbãticie fãrã margini”.

Pãstrarea credintei ortodoxe si a limbii strãmosesti era, asa dar, pentru românii bucovineni în acele vremuri de umilire, o problemã de viatã si de moarte nationalã. Si era, bineînteles, totodatã si semnul dupã care se deosebea Românul bucovinean ortodox de Polonezii si Austriecii catolici.

Orice om de bunã credintã, care a citit în ziare actul de botez al profesorului Ion Zelea Codreanu, publicat în facsimil, a fost izbit de patru elemente care dovedesc împotriva titlurilor senzationale cu litere de o schioapã, calitatea lui de Român.

1. Actul este scris în limba româneascã. Cu sigurantã cã unui polonez nu i-ar fi venit în minte ideea sã întrebuinteze la botezul fiului sãu limba noastrã „tigãneascã”.

2. Numele de botez al tatãlui, bunicului si copilului sunt pur românesti : Neculai, Simion, Ion.

3. Copilul era botezat în credinta ortodoxã.

4. Actul de botez poartã viza consulatului român din Cernãuti (polonizat Czernovitz), ori la consulatul român nu aveau dreptul sã se adreseze decât cetãtenii austrieci de origine etnicã românã.

Singurul element strãin este deci terminatia polonezã a numelui

Zelinski. Iatã ce ne spune autorul nostru în aceastã privintã :

„Darã polecii nu sugrumau numai limba româneascã, ei si schimonoseau pe polecie si numele românesti ale oamenilor nostri, fãcând din Român, Romanovicz, din Pietrar, Piertrarscki, din Andrei, Andriczuc, pentru cã vedeti dvs, coditele vicz, ski, uc, sunt codite ale numelor rusesti si domnii poleci le aninau la numele românilor ca sã nu mai fie Români în Bucovina si sã poatã zice : iatã cã si cei ce vorbesc româneste nu-s Români, cã doar Romanovicz si Andriczuc nu sunt nume românesti”.

Si astfel se întâmplã, cã sub administratia polonezã de pominã, dintre anii 1786 si 1848, aproape trei sferturi din numele românesti din Bucovina s-au polonizat. Românii au început sã se numeascã Pietrarski, Iasinski, Marmeliuc, Sidorovici, Scavinski, Zelinski, Dracinski, Samsonovici, etc.etc. Pe episcopii români îi chemau Andrievici, Ciupercovici, Blajevici, etc. Dupã cum poetul român care a scris :

Limba noastrã-i limbã sfântã.

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng si care-o cântã,

Pe la vatra lor tãranii.

Purta numele rusificat Mateevici (în Basarabia), iar scriitorul ardelean Samuel Micu, se numea cu numele germanizat Samuel Klein.

Mai ales generatia care se ridicã azi în Bucovina, din lumea satelor asuprite pe vremuri, este caracterizatã prin preponderenta numelor cu rezonantã sau terminatie polonezã.

Ei bine, dacã teoria acelora care sustin cã toti purtãtorii acestor nume sunt polonezi ar fi adevãratã, atunci Polonia -dacã si-ar pune mintea- pe bunã dreptate ne-ar putea pretinde sã ne anexeze tinutul Bucovinei, din moment ce trei sferturi din el este locuit de polonezi.

Poate cã atunci s-ar trezi sã protesteze si multi dintre cãrturarii nostri, care deocamdatã preferã sã rãmânã farisei.

Din fericire însã pentru unitatea noastrã nationalã, Statul Român a recunoscut din vreme situatia acestor nume înstrãinate si a acordat mari înlesniri pentru redobândirea numelor vechi românesti. Iatã expunerea de motive a legii numelui, din 8 aprilie 1936 :

„In provinciile alipite, Românii bãstinasi de veacuri, au fost siliti, pentru a se putea ajunge la o cât mai rapidã contopire a populatiunii împilate cu stãpânitorii, sã-si schimbe numele în nume cu rezonanrtã strãinã”.

Si acum sã reluãm firul povestirii noastre.

Asa dar, Simion Zelea devine polonez, sub numele de Zelinski. Fiul sãu, Neculai Zelinski, era de meserie pãdurar, iar satul a preferat sã-i spunã, în loc de Zelinski, cum era trecut în acte, „Pãdurarul” . sau mai bine si mai frumos „Codreanul”.

I-au spus deci : Neculai Zelinski Codreanu.

Din cãsãtoria lui Neculai cu românca Maria Anticu, rezultã Ion Zelinski Codreanu, care trecând în Moldova, devine profesor de liceu la Husi si se cãsãtoreste cu Eliza Brauner, româncã ortodoxã (desi cu nume german), iar în 1902 cere sã i se preschimbe numele din „Zelinski Codreanu” în „Zelea Codreanu”, adicã cere sã i se înlãture codita polonezã, pãstrându-si numele strãmosesc de Zelea, împreunã cu numele neoficial, dar scump, al tatãlui sãu : Codreanu.

Corneliu Zelea Codreanu este fiul sãu.

Mama Cãpitanului, Eliza Brauner, este fica româncei Marita Sârghi si a lui Carol (Costache, cum i se spunea) Brauner, român ortodox dupã mamã, ca fiu al româncei Elisabeta Cernea si german numai din partea tatãlui sãu, Adolf Brauner, de origine bavarezã.

În concluzie deci, dinspre tatã Cãpitanul a mostenit numai sânge tare moldovenesc, din vita rãzesilor lui Stefan cel Mare, iar din partea mamei, o singurã picãturã de sânge german într-un fluviu de sânge moldovenesc curat.

Iatã, în sfârsit, si povestea originii Cãpitanului. Comparati acum adevãrul cu mistificarea si veti socoti câtã cantitate de miselie s-a vãrsat si se mai varsã asupra Miscãrii Legionare.

Cãci mi se pare a fi o mare miselie sã lovesti pe strãnepot cu aceleasi arme pe care le-au inventat strãinii împotriva strãbunicului.

Iar faptul de a încerca scoaterea din viata si sufletul românesc al lui Corneliu Zelea Codreanu, prin folosirea unor astfel de campanii si argumentãri, ni se pare a fi o mare si temerarã iluzie, egalã cu impietatea acelora care ar încerca, bunãoarã, eliminarea lui Mihail Eminescu, pentru cã în mod oficial s-a numit pânã la sfârsitul vietii, Mihail Eminovici.

Mai vreti sã stiti ce spune „Glasul Bucovinei” , organ de propagandã pentru unirea politicã a Românilor de pretutindeni, din Cernãuti, cu data de 29 a lunii noiembrie 1918, în pag. I-a, despre tatãl acuzatului ? Iatã :

„ION ZELEA CODREANU”.

„Unul dintre cei mai intransigenti idealisti ai neamului nostru, neînduplecat prin nici o întorsãturã a vremii si luptând fãrã sovãire pentru drepturile clasei tãrãnesti din rândurile cãreia s-a ridicat si al cãrei port curat ca sufletul tãrãnimii îl poartã mereu, a sosit la Cernãuti pentru a se bucura de fericirea tãrisoarei sale, la a cãrei realizare a contribuit o viatã întreagã.

Mânat de zborul sufletului sãu românesc, a pãrãsit la 1898 orasul Suceava, al cãrui elev a fost si de atunci nu a mai cãlcat pe pãmântul Bucovinei pânã în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene si-a chemat fiii din toate pãrtile ca sã ia parte la sãrbãtoarea izbãvirii sale.

Ion Zelea Codreanu a venit ca biruitor. Are mângâerea duioasã a luptãtorului dârz, care-si vede împlinitã ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a aplecat nimãnui si niciodatã.

Maiorul român, viteazul decorat de atâtea ori în asprimea glorioasã a frontului, tãranul, fiu al acestor plaiuri, bine ai venit la noi ! „.

Primar liberal al orasului Cernãuti,(ss) D.Marmeliuc”.

D-l. Corneliu Zelea Codreanu, cu mânã sãracã si suflet crestinesc, a ridicat biserici si troite pe care azi prigoana le dãrâmã si le necinsteste.

Eu cred cã în acest chip vrãjmãsia se seamãnã pe întreg întinsul tãrii si mâna care dãrâmã poate oricând fi acuzatã de necrestinãtate, de necredintã, de anarhie.

Vinovãtie mare are pentru cã e consecvent tineretului si gândurilor sale, tineret care simte puternic prin flacãra vietii. În tineret a gãsit un spirit ca al sãu în mers spre mai bine si patimã nestinsã de adevãr.

Acest tineret, ca si el, va fi întotdeauna hotãrât de a nu face tranzactie de constiintã. Oricât va trece drumul prin închisori, vor fi pânã la moarte hotãrâti sã pãstreze o structurã nationalã si moralã cu sedimentarea si ierarhizarea valorilor în aceastã tarã dupã criterii etnice românesti.

De aceea în tineretea lui a hotãrât sã lege viitorul acestei tãri de acest tineret de intransigentã moralã, care sã nu fie capabil organic de a se integra rentabilei cariere a servilismului. D-sa a cãutat o superioritate de viatã, care sã-si caute adevãrata semnificatie în conformitate cu un ideal moral al acestui neam.

LISETTE GHEORGHIU, avocat în procesul Cãpitanului din 1938.

„Adevãr în procesul Cãpitanului”, pag.144/38.

Octavian Gheorghiu, Dorin Carlan si Ionel Boeru, militarii care au format plutonul de executie de la Targoviste, relateaza pentru Jurnalul National momentele dramatice prin care au trecut atunci cand au indeplinit misiunea ce a marcat sfarsitul dictaturii comuniste in Romania.

„Era mascarada de la inceput. Stiam finalul!“

Cei trei militari care in ziua de Craciun a lui 1989 au indeplinit ordinul de a-i executa pe sotii Ceausescu risipesc, la mai bine de 14 ani, misterul care a invaluit eliminarea fizica a
familiei dictatoriale. Dorin Carlan, Octavian Gheorghiu si Ionel Boeru dezvaluie laturile ascunse ale executiei, pe care romanii nu le-au cunoscut niciodata. Secundele de spaima
din acele momente capitale, ordinele militare ale diriguitorilor Revolutiei, care au fost date inaintea procesului, sunt puse fata-n fata cu sentimentele traite in momentul apasarii
pe tragaci, dar si in fata deziluziilor care i-au macinat mai apoi pentru atatia ani.

mai departe …

MARIUS TUCA RAZVAN BELCIUGANU GABRIEL BURLACU

· Jurnalul National: Ce se intampla in momentul in care v-ati dus la TAB-ul in care erau Ceausestii pentru a deschide usa in unitatea din Targoviste? Cum va priveau militarii de-acolo?

Cand am ajuns acolo, ei si-au luat mana. Ori li s-a spus, li s-a comunicat si lor cum ni s-a comunicat noua, ori li s-a ordonat sa nu se bage. Dar n-au instalat nimic. Mi se pare normal sa fi facut asta, doar erau gazde, i-au tinut acolo. In cladirea comandamentului erau foarte putini militari. In regimul ceausist era foarte clar: nu intra subofiterul in cladirea comandamentului daca nu avea treaba speciala. In curte erau cadre multe, cu soldati, circa 100-200 de militari. Acesti militari continuau sa aiba indreptate armele spre blocuri. Isi aparau unitatea. Noi eram cu ochii cat cepele, ca sa nu cumva sa cadem victime. Ne speriase Stanculescu zicandu-ne ca n-are incredere in nimeni. Era ceva suspect, noi eram opt oameni, ei cam 200.

· Stiati clar ca ii veti executa pe Ceausesti.

Da, ni s-a spus clar ca vor fi judecati si apoi vor fi executati. Nu s-a pus problema de sentinta, ca-i ducem undeva. Ni s-a aratat inainte si zidul unde urma sa-i executam. Tot generalul Stanculescu ne-a mai spus si cate cartuse sa tragem: 30 de cartuse fiecare, deci cate un incarcator.

· Ce a insemnat acel ordin?

Sentinta era deja data inainte de proces si trebuia indeplinita. Dupa ani de zile am realizat ca noi am fost uneltele si am cazut intr-o plasa marsava. Mi se pare normal ca acela care ia o hotarare sa o duca si la capat. Ei, personal, nu cu mainile altora. Sa tragi cate 30 de cartuse de la asa distanta mica… era suficient, poate,chiar un pistol Carpati.
· Ati ajuns la usa TAB-ului…
Da, mai multi colegi i-au luat pe sotii Ceausescu, eu cu Dorin escortam, cu teava pistolului-mitraliera indreptata spre ei, la 10-20 de centimetri de spatele lor. I-am condus in sala in care s-a facut vizita medicala, in biroul comandantului.

· V-a spus ceva Ceausescu? Sau Elena Ceausescu?

Nu, cu noi n-a vorbit nimic. De cand au parasit TAB-ul si pana au ajuns la vizita medicala i-am insotit noi trei si inca doi colegi. Dar nu ne-au spus nimic.

· Vi s-a parut ca este acelasi Ceausescu de la televizor?

Da, poate putin mai urat, mai nefardat. Era neras, mai obosit. Nu mi s-a parut nimic ciudat. Atunci nu era deloc agitat, zbuciumat. Poate chiar se bucura ca face miscare, coborand dintr-o tancheta blindata, stramta si rece. Distanta de la TAB la usa comandamentului era de 3-4 metri. Noi n-am intrat in biroul unde s-a facut vizita medicala. Dupa circa 10 minute au iesit de acolo pentru a intra in locul unde s-a tinut procesul. In aceasta incapere se intra din acelasi hol. Boeru a intrat inauntru. Ulterior am aflat ca in caz de ceva trebuia sa-i execute in timpul procesului, dupa cum spune el. Eu cu Dorin Carlan am primit ordin sa nu intre nimeni in sala si sa stam la usa, in afara de cei din sala. In caz de vroiau sa intre,am primit ordin sa-i impuscam.

· Ati pazit, asadar, intrarea cu orice pret.

Am stat nu langa usa, ci lipiti de usa. Am stat lipiti de PFL-ul acela subtire,specific economiilor ceausiste. Aveam cartus pe teava. Dupa cum ne spusese Stanculescu, nu trebuia sa avem incredere in nimeni din unitatea de la Targoviste.Nu lasam pe nimeni sa se apropie la o distanta mai mica de doi metri. Incercau comandantul unitatii si altii sa mai traga cu urechea. Noi, fiind lipiti de usa,auzeam, pentru ca se vorbea foarte tare in sala si chiar cei de acolo aveau voci mai puternice. Mai incercau, ba sa ne dea o tigara, dar noi nu i-am lasat sa se apropie.

· Practic ati auzit tot procesul la usa.

Din cate mi-am dat seama ascultand la usa, procesul a fost foarte bine pregatit. Se auzea perfect. Deja stiind ca urma sa-i executam, poate ca auzeam procesul vrand-nevrand. Ce se spunea sau nu se spunea, pentru mine era mascarada de la inceput. Stiam finalul! Pe la jumatatea procesului a venit comandantul unitatii si ne-a spus ca s-a primit un telefon de la Bucuresti si vrea sa intre in sala. L-am intrebat de la cine a primit telefonul si ne-a repetat: „De la Bucuresti“. Atunci,Dorin a deschis usa, a iesit afara Voican-Voiculescu. Nu-l vazusem niciodata in fata. Pe cei cu care am venit de la Bucuresti ii mai vazusem pe la televizor incepand din ziua de 22. S-a intors apoi in cateva minute si cineva dintre militarii
aflati in hol a intrebat ce s-a intamplat. A raspuns ca a primit ordin sa se termine mai repede. N-a spus de la cine, cum si ce. Oricum, procesul era grabit de la Bucuresti. De cine? Nu stiu. Am cerut intre timp niste paturi, foi de cort, sfori.Acestea pentru a-i lega pe sotii Ceausescu.

· S-a mai deschis vreodata usa?

Pana sa se termine procesul a deschis usa aparatorul cuplului Ceausescu, era mai transfigurat. Ne-a spus atunci cu voce mai tremurata: „Le-am dat sansa sa scape si m-au refuzat. Le-am zis sa se declare ca nu sunt mintal sanatosi si, astfel,conform legislatiei, nu pot fi condamnati la moarte“. Inainte de sentinta,aparatorul lui Ceausescu pur si simplu a deschis usa si a stat de vorba cu mine si cu Dorin.

· De ce credeti ca a tinut sa va spuna dumneavoastra, simpli militari, acest lucru?

Era mai transfigurat, parea suparat, emotionat pe tema aceasta, ca le-a oferit sansa si ei n-au cedat. Eu nu cred ca el nu stia ca sentinta deja era data. Dupa ani de zile m-am gandit ca a si vrut sa aiba martori ca le-a oferit sansa. A spus acest lucru:„Va declarati in afara facultatilor mintale?“ si tare, in proces. Pe parcursul procesului, Nicolae Ceausescu nu vroia sa vorbeasca, nu vroia sa recunoasca,zicea ca nu raspunde decat in fata Marii Adunari Nationale. Cei din asa-zisul complet de judecata erau nevoiti sa vorbeasca mai tare. Ea devenise din ce in ce mai agitata. Ceausescu vorbea doar cand era intrebat, nu raspundea la acuzarile care i se aduceau, acelea de genocid… Poate nu le lua in seama, nu era obisnuit sa fie acuzat.

· Cat timp a durat procesul?

Foarte scurt, 30 de minute. Am auzit sentinta prin usa: „Sotii Ceausescu sunt condamnati la moarte!“. N-am auzit o reactie diferita ca pana atunci. Refuzau sa vorbeasca, spuneau ca nu vorbesc decat in fata Marii Adunari Nationale.

· Jurnalul National: Dupa citirea sentintei ce s-a intamplat?

Octavian Gheorghiu: S-au deschis usile, am intrat si m-am dus sa o leg pe ea. Mi s-a spus aceasta atunci, pe loc, de Boeru. Un alt coleg din cei opt, Gheorghe Teodor,a fost chemat ca sa il lege pe el. N-am reusit singur sa o leg, dadea din maini ca suntem copiii ei, ca ea ne-a crescut, ceea ce ma facea sa fiu si mai indarjit. Am mai chemat un alt coleg, pe Stefanescu, si l-am rugat sa ma ajute. Am fost nevoit sa-i leg mainile la spate cu forta. El a cedat, colegul care l-a luat pe el l-a rugat sa-i dea voie sa-l lege si a cedat. Eu am injurat-o un pic, eram si obosit, si nervos, si stresat si-mi ardea mie de spusele ei… L-am rugat pe cel cu camera sa filmeze o bratara foarte masiva de aur, pe care o avea la mana. Efectiv am luat-o pe sus, eu de o mana,colegul meu de cealalta, dar mergea pe picioarele ei. Ceausescu, imediat ce am iesit din cladire, a inceput sa cante, destul de tare, „Internationala“, pe urma a spus:
„Traiasca Partidul Comunist Roman!“ si in cele din urma a spus: „Istoria ma va razbuna!“. Elena era in urma lui, la vreun metru.

· Zidul era in imediata apropiere?

De la usa pana la zid au fost cam 15 metri. Am ajuns la zid, i-am pus cu spatele spre acesta la vreo jumatate de metru de el, deci cu fata spre noi. M-am retras repede in spate. N-am apucat sa ma retrag mai mult de 5-6 metri si am inceput sa tragem.

· S-a dat ordin?

Nu, nici Stanculescu, nici Boeru. Stanculescu si ceilalti erau mai in spate, la vreo 5 metri de noi, cumva lateral. Acesta era, de altfel, si drumul spre elicoptere. Cand am auzit focul colegilor, am pus si eu pistolul-mitraliera pe foc automat si am tras cele 30 de cartuse care mi s-au spus. Am tras de la sold, am tras rafala, la fel si colegii mei. Mi s-a parut mie atunci ca ai mei colegi au tras mai putin, dar n-am stat atunci sa socotesc. Imediat ce mi-am golit incarcatorul m-am lasat pe genunchi si am scos un alt incarcator si l-am pus cu gandul sa nu se intample ceva. Cand imi incarcam arma, colegul meu Boeru a fugit in spatele completului si cu mainile sus a spus: „Nu trageti, ca am facut-o pentru colegii mei care au murit la televiziune“. Noua ne-au murit in ziua de 22 decembrie 11 colegi, un ofiter si 10 militari in termen. Fraza aceea „Istoria ma va razbuna!“ a spus-o inainte sa tragem, cand era cu fata la noi.
Timpul a fost foarte rapid, am tras cand termina fraza. N-au incercat sa fuga, sa se dea la o parte, sa lase privirea in jos, nu. Au fost demni! Foarte demni!

Dumneavoastra ce-ati facut apoi?

Eu m-am apropiat de cadavre, am scos pistolul Carpati, pentru ca in caz de nevoie sa-l am la indemana. Se vedea clar ca erau morti. A venit si medicul, care a constatat decesul.

S-a apropiat cineva de cadavre din grupul completului de judecata?

Nu. N-au venit sa vada. Am luat foile de cort ca sa-i invelim, impreuna cu ceilalti colegi. Au ramas legati la maini. Militarii din unitate nu mai erau indreptati spre gard, ramasesera toti cu gura cascata. Nu striga nimeni, nici ura, nici huo, erau muti.Se auzeau doar elicopterele cum porneau motoarele. Colegii mei ne-au ajutat sa ducem cele doua corpuri la elicoptere. In elicopter, dupa ce am decolat, am fost intrebat de grefierul care a fost la proces cum ma cheama. N-am inteles de ce.

Cadavrele au fost in acelasi elicopter?

Da, in elicopterul in care era Voican-Voiculescu, Dorin, Boeru.

Cum a fost zborul de aceasta data?

A fost mai palpitant, s-a zburat la nivelul ierbii.

V-a fost vreun moment frica?

Mi-a fost frica atunci ca vreun militar din unitate, vazand ca noi tragem, sa traga si el din prostie. Asa cum s-a intamplat si in alte locuri. Noi am avut colegi la televiziune, la Hotelul Bucuresti, care, daca vedeau miscand perdeaua, trageau. Erau nesupravegheati sau neinstruiti. De aceasta imi era teama. Nu m-am gandit nici un pic atunci ca as putea fi executat. Dupa acest moment m-am mai gandit.

Cat timp ati facut inapoi?

Pana intr-o jumatate de ora pana la Boteni. Am zburat cu cine am venit.Stanculescu, Voican erau in celalalt elicopter. Am stat in aceeasi pozitie, la mitraliera, era cam ora 14:00. Plecasem de la Boteni dupa ora 10:00. La Boteni, cei din echipaj au spus sa coboare cate doi parasutisti din fiecare elicopter. Au coborat doi din colegi. Am vrut si eu sa cobor, dar colegii mei au zis ca „eu bobor“ si au coborat, incat am fost nevoit sa raman. Am ramas impreuna cu Stefanescu. A coborat din celalalt elicopter si Stanculescu si a stat de vorba cu comandantul unitatii. Elicopterele oprisera la Boteni pentru realimentare. Dupa realimentare am decolat iarasi. Am ajuns la locul de plecare, in Ghencea. Acolo, cei din complet au
coborat si s-au dus la TAB-uri linistiti. Toata lumea a plecat, numai noi am ramas acolo. Cu cadavre, cu tot. Singuri. Patru parasutisti, plus echipajele de pe elicoptere.
Primisem ordin sa asteptam, ca vine cineva sa ia cadavrele. N-a spus cat timp sa asteptam. Efectiv apunea soarele. Era ora 17:00 si pilotii devenisera deja nelinistiti,
pentru ca nu stiau ce se intampla. Pe vremea lui Ceausescu nu existau GPS-uri (n.r.– Global Positioning System), era periculos sa zbori noaptea, mai ales ca in zona Ghencea se tragea. Atunci, capitanul Boeru si cu cineva din echipaj au facut semn la cineva care erau in spate la cateva sute de metri, erau de infanterie. Ei vazusera cand am aterizat. A venit un cadru de-acolo, ulterior am aflat ca era locotenent, era mai tinerel. Intre timp am dat cadavrele jos din elicopter, pe urma Boeru i-a spus locotenentului ca sunt doua colete. Se vedea ca sunt oameni acolo, erau infasurati in doua foi de cort, legati cu sfoara. Erau imbracati, necontrolati, cu ceas la mana, cu tot. Nu li s-a miscat nimic, nimeni nu s-a atins pana in momentul acela de ei, sa le ia ceva sau sa-i buzunareasca. Sangerau, doar fusesera cartuse de 7,62. Locotenentul a intrebat cine sunt acolo si i s-a raspuns ca nu-l intereseaza. Apoi i s-a zis acestui ofiter sa aiba grija de ei pana vine cineva si ii ia.

Si v-ati intors acasa, la Boteni?

Da, am decolat din Ghencea si am plecat spre unitate. Cand am ajuns, in unitate era deja intuneric. Nu am scos nici un cuvant, decat doar ne-am dat castile metalice jos.Apoi ne-am intrebat unii pe altii daca am albit. Deja aveam starea aceea de soc. La unitate am stat cam cu frica, fiindca nu stiam ce s-a intamplat cu cadavrele. Daca lea luat cineva. Toata noaptea, cadavrele au stat acolo. De abia dimineata, spre ora 5:00, ni s-a comunicat ca a venit Gelu Voican-Voiculescu si le-a luat de acolo.

Ce v-au spus colegii de la Boteni, odata intorsi in unitate?

Am aterizat pe aerodromul de la Boteni. Acolo am fost asteptati de comandantii unitatilor de elicoptere si de la parasutisti. Mi-aduc aminte ca atunci m-a emotionat faptul ca baietii de la elicoptere erau chiar inlacrimati. Erau ingrijorati probabil pentru ca vedeau ca nu mai venim si nu stiau ce se intampla cu noi.

Se aflase ce s-a intamplat intre timp?

Aflasera deja, pentru ca le spusese Stanculescu, cred, in momentul in care am oprit pentru alimentarea elicopterelor. Statuse de vorba cu comandantii putin timp acolo. Cred ca stiau atunci de ruta si ce aveam noi in elicopter. Tocmai de asta erau speriati, pentru ca stiau in ce a constat misiunea noastra.
Din cate vi s-a spus in acele momente, ce ati aflat ca s-a mai intamplat cu cadavrele? Cu ce au fost preluate de acolo, din locul unde le-ati lasat?
Stiu ca Gelu Voican-Voiculescu le-a preluat cu TAB-ul. Asa se deplasau ei atunci,numai cu TAB-urile de recunoastere. Practic, asta a fost misiunea lui de dupa. Sa preia si sa rezolve problema cadavrelor.

Ce s-a intamplat cand ati ajuns in unitatea de care apartineati?

A venit la noi medicul unitatii si a stat de vorba cu noi. Ne-a intrebat daca avem probleme, daca avem cosmaruri, daca ne macina gandul. Ne-a mai zis ca sa-i comunicam daca avem probleme de genul asta. Intr-adevar, gandurile ne macinau,cum sa nu te macine cand stiai la ce ai participat…

Completul de judecata cand a disparut din tot acest tablou?

Chiar in momentul in care am aterizat. Imediat ce s-au oprit motoarele, ne-am dat jos din elicoptere si ei s-au si suit in mijloacele de transport, adica TAB-urile cu care
venisera si care asteptasera acolo. Au disparut imediat.

La televiziune ati avut colegi care au murit. Cand ati aflat vestea asta?

Da am pierdut 11 oameni acolo, printre care si un ofiter. Cineva din unitate mi-a zis:Ba ai nostri au pierdut 11 militari. S-a zvonit ca erau impuscati in frunte atunci.Degeba, ca n-a fost asa. Plecasera in patrulare in jurul televiziunii si i-a luat cu foc direct in zona metroului. Nu se stie cum exact, ca armament aveau aproape toti atunci, pana si garzile patriotice. Au fost adusi in unitate apoi, si cosciugele au fost depuse in sala de sport.

Sa fi fost vorba despre atat invocatii teroristi, care incepusera sa actioneze pe teritoriul Romaniei?

Hai domnule, ca degeaba se zbat unii sa spuna ca au fost, ca nu au fost. Poate ne-am terorizat mai degraba noi intre noi. Ce sa zic, ca am avut cunostinta despre fapte de inarmare a ospatarilor si bucatarilor din garzile patriotice ce trebuiau sa apere zona Calea Victoriei…

Faptul ca v-ati vazut colegii de unitate depusi in cosciuge in sala de sport a fost unul dintre elementele determinante ale momentului executiei celor doi soti Ceausescu?

Pot sa spun ca s-a adaugat la cumulul de elemente. Ce sa zic, n-am regretat atunci si nici nu regret nici in ziua de zi. Atat doar ca am fost manipulati. Cred si acum ca nu exista o alta varianta. Daca ii duceam pe cei doi in piata, multimea cred ca-i sfarteca.

Imaginandu-va putin ca, prin absurd, s-ar intoarce istoria si ar veni din nou generalul Stanculescu si v-ar ordona acelasi lucru, ati mai vrea sa faceti parte din ea?

Sincer sa fiu, as mai lasa si pe altii, ca noua ne ajunge ce am patit mai apoi de pe urma asta. Ma deranjeaza faptul ca cei care si-au pregatit locul chiar l-au si ocupat.Daca noi am fost avansati la un grad mai mare, acelasi lucru s-a mai intamplat si cu alti 150 de militari pe langa noi. Chiar si cu diploma de luptator in Revolutie pe care am primit-o. Are numarul de inregistrare doua mii si nu stiu cat… Deci in fata mea au mai fost alti doua mii de insi care au mai impuscati doua mii de presedinti.
Interesant e ca din astia primii 2000, multi au pazit guri de metrou, guri de canale,ce sa zic, au facut fapte mai mari. N-au pete pe constiinta pentru intreaga viata, n-au nimic. Mi-aduc aminte ca in ziua de 31 am fost trimis in zona Ploiestiului, la inmormantarea unuia dintre cei 11 morti parasutisti de la televizune. Am ajuns acolo, asa ca-n filme, pe ocolite, pe fuga, sa nu ne vada cineva. Trebuia sa ii fac onorul militar la inmormantare. Era chiar singurul copil la parinti. Cand m-am intors seara de-acolo la unitate, ai mei comandanti erau in toi cu pregatirile pentru Revelion. Cica, vino, Gheorghiule, ca facem Revelionul impreuna cu ofiterii si subofiterii. Era mare bucurie pe capul lor. Ce sa va mai spun, ca parca veneam de la
nunta!
Exista o divergenta de opinii intre dumneavoastra si domnul colonel Ionel Boeru in privinta modului in care s-a format plutonul de executie al sotilor Ceausescu. Colegul dvs. sustine ca el ar fi ales oamenii din cei opt parasutisti prezenti in unitatea de la Targoviste.As vrea ca toata lumea sa stie treaba asta. Domnul Boeru, dupa ’89, pe unde a mers si pe unde n-a mers a strigat in gura mare ca el este Boeru care a facut si a dres. Ca numai el a tras, ca numai el a facut totul. Profitand de ocazia ca era ofiter si-a tras faptele toate asupra lui de pe urma carora a incercat sa beneficieze. In schimb, cand este cu noi, nu poate spune nimic altceva, zice adevarul.

„Eram specializat in distrugeri“
„Noi, la Boteni, de pe la inceputul lui 1989 eram imbracati in camuflaj, ceea ce in restul tarii nu se cunostea si de aceea se tot zvonea ca sunt teroristi imbracati altfel,in camuflaj. Tinuta aceea era experimentala atunci. Era cu buzunare pentru incarcatoare pe lateral, inlocuia postavul acela aspru. Pentru noi era tinuta standard, exact cum era si pistolul-mitraliera de calibru 5,5, care intrase in dotarea noastra. Eu eram parasutist in compania unitatii de diversiuni si cercetare in dispozitivul inamicului. Eram specializat in distrugeri in randul inamicului. Faceam antrenamentele cele mai diverse. Eram imbracati in cioban, in CFR-isti, toata gama.“
OCTAVIAN GHEORGHIU – subofiter in momentul executiei

„Revolutia s-a terminat in aprilie“
„Sergiu Nicolaescu poate sa sustina cat o vrea ca au fost teroristi, ca oricum nu poate dovedi treaba asta. De ce nu am vazut nici unul? Sergiu Nicolaescu facea filme militare si scenarii. Nu stiu cat de militar a fost el. Ce sa zic, am stat in armata 22 de ani. Mi-am intrebat camarazii, colegii care au fost la televiziune. Am vazut casele din fata televiziunii distruse, aproape demolate efectiv. Am intrebat cine a tras. Mi-au zis ca noi am tras pana si cu AG-ul. De ce… Ca li s-a parut lor ca nu stiu ce perdea se misca, ca bate vantul pomii, ba ca se misca ceva. Si asta in conditiile in care fatada televizunii n-avea decat zece cartuse numarate in perete.Deci, ca sa tragi in cineva, trebuie sa ii se raspunda cu foc, sa se traga asupra ta.Deci televiziunea nu era atacata. In principiu s-a tras ba cand nervii au cedat, ba din sperietura, focuri nesupravegheate. Care cum au apucat. Noi, parasutistii, am
stat pana in aprilie in televiziune. Atunci s-a terminat Revolutia.“
OCTAVIAN GHEORGHIU – subofiter in momentul executiei

„Au zis ca vor sa moara impreuna“

“Eu am fost in sala in timpul procesului. Dupa ce s-a dat sentinta, eu am fost singurul care am ramas cu cei doi in sala. A intrat un lt. col. de negru nu-i retin numele, ca imi scapa, pe vremea respectiva lucra in Securitate in CI, venise cu o seara inainte sa aduca medicamentele sotilor. A intrat in sala si a zis sa-i scot pe rand si sa-i impusc. Cei doi au zis ca ei vor sa moara impreuna, nu pe rand. Atunci i-am zis colonelului sa mearga afara si sa zica ca ultima dorinta a celor doi, care erau condamnati la moarte, este sa moara impreuna. In sala au intrat patru dintre parasutistii care au venit cu mine care i-au legat cu sfori. Tavi a facut parte din ei.Ea a iesit insotita de doi dintre colegii mei si a iesit prima, dupa care am iesit eu cu el si cu un alt coleg.

IONEL BOERU

“S-a deschis focul simultan”
“Cand am ajuns la zid, ea era deja acolo. L-am adus si pe Nicolae Ceausescu.Colegii mei erau la cativa pasi de ei. Eu m-am retras. Unul dintre colegi ramasese langa ei, i-am zis sa plece si s-a deschis focul. Simultan sa spunem. Afara nu s-a inregistrat momentul in care au fost impuscati. S-au prins doar tragerile care au fost executate din stanga lui Tavi, adica a unui soldat care a mai tras si a unuia dintre colegii nostri, care nu stia ca suntem in plutonul de executie. Operatorul n-a surprins pe banda momentul in care am tras si in care cei doi au cazut, pentru ca nu avea cablul sa ajunga pana acolo si nici baterii in aparatul de filmat si astfel a aparut acea ruptura.”
IONEL BOERU

“In numele celor 23 de milioane de romani”
“Sunteti de acord sa duceti la indeplinire sentinta de condamnare la moarte in situatia in care se va da sentinta de condamnare la moarte? Si am zis un ´Da anemic, dar ne-am uitat unul la altul, nu stiu daca ei isi mai aduc aminte. Dupa care ne-a zis: nu-mi place asa, ridicati mana sus! Am ridicat mana in sus toti, dupa care a zis: Nu-mi place nici asa, iesiti un pas in fata toti opt! Atunci voi alege eu.Tu, tu si tu, zice. Ne-a precizat misiunile. Prima data, lui Boeru, care era comandatul si el a avut o sarcina mai grea. De aceea zic eu ca ne-am si grabit ca noi sa-l asiguram cu foc. In conditiile in care, sa zicem, se tragea. A fost un zvon acolo care ne-a dus in deruta. De aceea ne-a grabit sa ducem la indeplinire sentinta. Am actionat la acea data in numele celor 23 de milioane de romani. Bineinteles ca simteam ceva, asa. O ora si 44 de minute. Dupa ce am vazut asta,alea au fost cele mai grele momente din toata viata noastra, mai ales ca noi stiamde misiune de dinainte de a fi dusa la indeplinire.”
DORIN CARLAN

„Daca as fi spus ca nu sunt in stare, puteam sa fiu impuscat“
„In momentul in care Stanculescu mi-a zis daca sunt in stare sa facem era practic un ordin, adica, daca eu as fi spus ca nu sunt in stare, puteam sa fiu impuscat. Mam gandit atunci. Cand i-am dus pe cei doi la zid, pot sa spun ca am actionat ca un robot, pentru ca m-am gandit ca primisem ordin sa tragem 30 de cartuse la foc automat de la sold. Si mi-a mai pus problema daca suntem in stare sa executam sentinta, mai ales ca se putea sa se intample ce s-a intamplat cu Mussolini, sa nu mearga pistoalele. Sa avem toti rateu. Fiti sigur ca peste noi se mai aflau inca alte doua sau trei grupe de militari care urmau sa execute sentinta.”
IONEL BOERU

“Ea ne-a dat dracu’ pe toti”
“In limbajul ei de academiciana de la Gaesti, realizand ca se duce pe ultimul drum ,ne-a dat dracu’ pe toti, zice sa va ia dracu’ pe toti. Parca nu stiam totusi ca noi urmam sa fim cei care trebuia sa ducem la capat sentinta. Generalul Stanculescu a luat o pozitie magistrala, asa de general adevarat al Armatei, si a zis legati-i, luati-i si la zid cu ei. Intai cu el si apoi cu ea. Si ce facem cu ei? Impuscatii!
A inceput ea sa zica ca ma copii, v-am crescut, ca v-am dat grade, functii, ne legati, va bateti joc de noi ca de niste nenorocitiÖ Ea atunci dandusi seama ca va merge pe ultimul drum, a spus daca este ca sa ne omorati, vreau sa mor alaturi de sotul meu. Impreuna am luptat, impreuna vreau sa murim. Bine, luati-o si pe ea si impuscati-o, considerand aceasta ca pe o ultima dorinta a celor doi condamnati la moarte.”
DORIN CARLAN

“Am crezut ca ne impusca si pe noi”
“Fiind militar, misiunea noastra este aceea ca sa omoram. Dar nu in situatia in care am fost pusi, sa formam plutoane de executie. Armata nu prea face plutoane de executie. A fost foarte greu, mai ales cand un om se uita in ochii tai. Cand il impusti la 200-300 de metri si nu stii cine este, e alta treaba, e treaba ta de militar, iti aperi tara. In momentul in care trebuie sa-l executi pe cineva si se uita in ochii tai este foarte greu. Pe timpul executiei s-a mai tras si din alte parti. S-a tras inclusiv cu 14,5 mm, si asta o spun eu, care am fost acolo. A fost un moment de descarcare, din partea unuia de pe un TAB. Atunci am crezut ca ne impusca si pe noi. Atunci m-am
intors spre asistenta si am zis ca a fost pentru cei care au murit la Revolutie si la Timisoara. Si atunci generalul Stanculescu ne-a zis sa stam linistiti, ca nu se intampla nimic cu mine. Dar eu am crezut ca atunci ne impusca si pe noi.”
IONEL BOERU

“N-as mai face-o din nou” “Eu eram mai comunist, credeam in cuvantarile lui, in textele lui, congrese, eram produsul lui. Intr-un fel am actionat cu manie proletara. Daca nu ma insel, tot procesul a avut acest caracter. Am avut ceva impotriva sistemului si nu impotriva omului Ceausescu. Oricum n-as mai face asa ceva si nu doresc la nimeni sa treaca prin asa ceva. Sa iei unui om viata incalca perceptele biblice. Deja am fost huiduiti, huliti vizavi de actiunea noastra, care a avut loc intr-o zi sfanta de Craciun. De cate ori e Craciunul, va dati seama ca nu ne vine bine. Si nici cand este 26 ianuarie. Nu uitati ca am avut de a face cu cel care ne-a condus 25 de ani. Am simtit ca totul o ia la vale in primii ani de dupa Revolutie, cu toata instabilitatea si miscarile de amploare. Oricum, nu era mai bine pe vremea lui Ceausescu. N-as mai face-o din nou.”
DORIN CARLAN

Articol aparut in “SPECIAL”  in ziua de Marti, Martie 23, 2004

Articolul D-lui Prof. Ion Coja “Cuvînt pentru cei care îl urăsc mai departe pe Nicolae Ceaușescu”

Dragul meu Vlad,

In aceasta clipa SUNT DEZAMAGIT.

I-am respectat o mare parte din actiunile si parerile D-lui Coja pana acum. DAR  PRIN ACEST ARTICOL FACE O MARE GRESEALA.

Cred ca intentiile dumnealui  (de a descoperi adevarul despre Ceausescu) sunt bune, dar ADEVARUL FUNDAMENTAL CARE RAMANE este ca, indiferent ce lucruri bune o mai fi facut Ceausescu, EL A FACUT CEL MAI MARE RAU ROMANIEI IN ULTIMII 45 DE ANI:

DIRECT -PRIN GUVERNAREA ABERANTA MAI ALES A ULTIMILOR ANI –

SI INDIRECT – PRIN SECURISTII SI NOMENCLATURISTII PE CARE EL I-A CRESCUT SI CARE DE MAI BINE DE 20 DE ANI CONTROLEAZA TARA ASTA.

Afirm cu toata responasbilitatea:

1. Ceausescu a urcat toate treptele unui sistem criminal!

2. Ceausescu a guvernat un sistem criminal.

3. Ceausescu s-a inconjurat doar de lachei si incompetenti.

4. Ceausescu a sprijinit demolarea de zeci de bisercii.

5. Ceausescu a decis sa bage tara in proiecte costisitoare si ineficiente (Canalul, Casa Poporului, etc)

6. Ceausescu a incercat sa-i asasineze pe Goma, Tanase, Lovinescu.

7. Ceausescu este vinovat de moartea a mii de femei care, in incercarea de a scapa de sarcini nedorite, au murit incercand sa faca avorturi ilegale (Nu sunt adeptul avortului, dar este dreptul fiecaruia sa decida cati copii poate sa aduca in mod responsabil pe lume).

8. Din ordinele lui Ceausescu au murit oameni la Timisoara, Cluj, Bucuresti pana la 22 dec. 1989.

Dl. Coja nu are dreptul sa decida iertarea lui Ceausescu decat in nume propriu, dar nu in numele unui intreg popor care a suferit SI INCA SUFERA de pe urma incomptentei, imbecilitatii si aberatiilor lui.

DL. COJA SE ILUZIONEAZA – Ceausescu n-a iubit Romania. El s-a iubit IN PRIMUL RAND PE SINE si, in bolnavul sau cult al personalitatii, ne-a transformat intr-un popor de  APLAUdaci.

Daca iubea tara, n-o aducea la marginea prapastiei. (Faptul ca  n-a stiut, sau ca n-a vazut sunt scuze pentru un presedinte de asociatie de locatari, nu pentru un presedinte de tara comunista care avea putere TOTALA asupra sistemului)

PS: SA NU UITAM CA SI ELENA CEAUSESCU A ORCHESTRAT ARDEREA CADAVRELOR DE LA TIMISOARA,  A CAROR CENUSA A FOST ARNCATA LA GROAPA DE GUNOI!

Dan.

http://victor-roncea.blogspot.com…..sursa pic.

Ma tot gandeam in zilele din urma la renasterea aliantei 322 sub formula restructura… 254.Un adevarat cocon al oligarhilor.Desigur,ei se livreaza alegatorilor sub masca falsa a democratilor reformatori, uzurpand in felul asta pozitia pedelistilor in campania electorala  .Cat de reformator poti fi alaturi de Ion Iliescu batranul asasin kgbist,autorul mineriadelor ,parintele coruptilor ? Ori alaturi de mogulul Voiculescu,beneficiarul conturilor securitatii,un turnator ceausist de nadejde si un combinator de succes?Atat de mult a tot combinat, incat a reusit la final sa desfiinteze institutia care l-a deconspirat…CNSAS-ul .Curat reformator! Sau ce spuneti despre Adrian Nastase? Cel care reusise sa reduca la tacere presa romaneasca in perioada in care a condus Romania.Curat democrat!La adapostul linistii instaurate prin teroare si presiune, Bombonel fura privatizand si privatiza furand.Uneori mai impartea …si asa ajungem la un alt personaj al aceste aliante …Dinu Patriciu.Principalul beneficiar al unui combinat daruit de A.Nastase si impartit pe sest in mod fratesc.Azi e deja revandut la rusi si sta la baza averii fabuloase a lui conu Dinu,un liberal cu state  veci la secu.As putea continua cu un alt mogul… Sorin Ovidiu Vantu.Omul care a dat locuri de munca batranilor securisti din toata tara.Ce aveau ei de facut?Simplu…sa fure banii romanilor prin FNI.Si i-au furat.E drept ca si cu ajutorul CEC-ului condus de  celebrul Camenco Petrovici.Sa ne amintim pentru o clipa cine era individul si mai ales cine l-a recomandat.O sa vedeti legaturi interesante si o sa descoperiti noi personaje ale acestei aliante…………

Numit cu aprobarea pe atunci prim-ministrului Victor Ciorbea, Camenco Petrovici a ajuns la rang de demnitar pe filiera Organizatiei muncitoresti a PNTCD, condusa in momentul respectiv de Vlad Rosca,  ministru al functiei publice (astazi e blogger si isi doreste ca Basescu sa moara iar PD-L sa dispara)…La 9 ani de la eveniment, Victor Ciorbea nu-si mai amineste decat ca Petrovici i-a fost recomandat de conducerea la varf din PNTCD. Functia de presedinte al CEC a fost negociata, conform algoritmului, la nivelul partidelor din Coalitie.  De simpatie s-a bucurat ex-presedintele  CEC si din partea lui Mircea Ciumara, ministru de stat fara portofoliu. Azi, toate sunt uitate. Camenco Petrovici este al nimanui(pe Mircea Ciumara il gasiti acum pe lista sustinatorilor lui Crin antonescu).

Hrebenciucul,Geoana,Crinela,Oprescu,Cozmanca,Vadim,Becali…sunt alte personaje care se adauga acestei aliante.Nici partea maghiara a mafiei nu lipseste.Daca o sa ii intrebati ce ii mana pe ei impreuna,va vor raspunde ca dragostea de patrie si datoria fata de popor.In realitate, daca o sa trageti putin de firele nevazute care ii unesc, veti intelege rapid ca ii apropie doar teama si lacomia.Teama de a nu ajunge sa-si piarda libertatea,teama de a nu pierde accesul la bugetul Romaniei,teama de reforma,teama de adevar…teama de Basescu.Asa s-a nascut alianta oligarhilor,alianta stanga-dreapta plus nationalistii romani si maghiari.E alianta securistilor mafioti impotriva romanilor saraciti si batjocoriti.

Cei din umbra celor * puternici *…

Articol preluat din Ghimpele :

Am primit la redactie un document care poarta mentiunea „strict secret“, dar care este un „Extras din dosarul de urmarire informativa a lui Dumitru Iuga, provenit din arhiva CNSAS“, aparut în mai multe publicatii din tara. De ce ar fi interesant acest extras pentru locuitorii din Resita si Caras-Severin? Pentru ca în text apare mentionat numele de lt. major Marian Mihaila, care, în 1989, era comandant de sectie, la Securitate. Cine este Dumitru Iuga? Este un fost detinut, închis 6 ani la Aiud pentru acuzatia de a fi complotat „împotriva orânduirii sociale“. Înainte de a fi închis, Iuga a fost tehnician la TVR si a facut parte din „Miscarea pentru libertate si dreptate sociala“. Dupa decembrie 1989 a devenit presedintele Sindicatului Liber din Televiziunea Româna si, recent, a declarat ca intentioneaza sa-si publice dosarul de securitate pentru a face dezvaluiri despre trecutul unor personalitati publice. În document se poate citi: „Comandantul sectiei lt. major Mihaila Marian l-a scos la raport pe obiectiv (informatorul securitatii, n.n.), cu care poarta o discutie de “rutina”, pentru stabilirea intentiilor acestuia în vederea vizitei pe care urmeaza sa o primeasca, cu cele doua fiice ale sale“. Apoi urmeaza mai multe rânduri apartinând informatorului „Iorgu“, care precizeaza unde vrea sa se stabileasca Iuga si ce vrea sa faca. Colaborator asiduu Cine este Marian Mihaila? În prezent este prorector la Universitatea „Eftimie Murgu“ din Resita, presedinte al unei asociatii internationale privind protectia bunurilor culturale si Asistent al Marelui Maestru al Marii Loje Nationale Masonice din România. El este si un asiduu colaborator al revistei „Forum Masonic“, unde scrie articole despre libertate, egalitate si fraternitate. Rasfoind revista, am remarcat articolele „De la Zalmoxis la pe-un picior de plai, pe o gura de rai“ si „Liberul arbitru“. În textele respective, Mihaila vorbeste despre blândetea românului, care se supune sortii, având, înca din cele mai vechi timpuri (de pe vremea în care era geto-dac), credinta într-un singur Dumnezeu atotputernic. Mai vorbeste despre imposibilitatea exercitarii vointei fara libertate, lucruri care, ne gândim, au iesit foarte bine în evidenta într-o închisoare comunista.

Viata securistilor bate filmul

În acest articol nu vrem sa acuzam pe nimeni, este foarte posibil ca Marian Mihaila sa fi fost un securist blând care, în acele vremuri, ca simplu cetatean comandant de securitate, traversa o experienta atât de necesara formarii constiintei masonului de mai târziu. Mai vrem sa subliniem cât de paradoxala este viata (care bate filmul, nu-i asa?), te pune în situatii imposibile, pentru ca ulterior sa scoti tot ce ai mai bun în tine, sa te situezi pe un loc cât mai înalt (pe un picior de plai, cum ar veni).

Tags: Dumitru Iuga, ghimpele.ro, inchisoare, lt. maj. Marian Mihaila, securitate, TVR

SĂ LUĂM AMINTE!!!

* De sute de ani organizatii oculte, secrete, vîndute Satanei pun la cale o rãzvrãtire împotriva lui Dumnezeu în care sã fie atrasã omenirea întreagã. Aceastã minoritate ocultã odatã cu ridicarea omului împotriva lui Dumnzeu activeazã si gena supunerii neconditionate fatã de o autoritate.

De-a lungul timpului dictaturile nu au reprezentat altceva decît niste experiente de activare a genei supunerii neconditionate. La început s-a uzat de practici magice, de vrãjitorie, alchimie, astrologie s.a., cu timpul, însã, s-au folosit din plin toate cercetãrile si descoperirile stiintifice, care, în treacãt fie spus sînt rodul geniului faustic.

Acum pe lîngã vechile metode de manipulare ale maselor se utilizeazã si parapsihologia, care nu este altceva decît ridicarea la rang de stiintã a vechilor practici magice.

Atît de intensã este aceastã manipulare, începutã încã de la nasterea omului, încît noi fãrã sã ne dãm seama devenim sclavii acelei minoritãti care conduce din umbrã.

Sclavia ajunge sã devinã parte integrantã din viata noastrã, începem sã nu ne simtim bine decît dacã sîntem sclavi. De multe ori s-a afirmat dupã revolutia din decembrie 1989 cã nu stim ce sã facem cu libertatea noastrã. Acest lucru se descoperã ca o dovadã a celor afirmate mai sus. Ni s-a inhibat, prin mijloace oculte, magice si parapsihologice gena gîndirii, actiunile noastre scãzînd spre limita reflexelor conditionate. Se lucreazã consecvent la îndobitocirea omenirii. Nimic exagerat! Cititi Protocoalele înteleptilor Sionului si vã veti convinge! Priviti la sclavii care ne conduc tara! Ei se numesc politicieni. I-am ales ca sa ne reprezinte interesele si ei s-au vîndut altora. Mirajul banului, pe de o parte, si frica de a pierde micul privilegiu ce le-a fost fãcut, pe de altã parte, îi face sã se poarte ca niste sclavi, care nu au nici un Dumnezeu. Dacã totusi insistã cã sînt crestini, atunci sînt niste dedublati, atei în societate, credinciosi doar în mintea lor. Dar nu conteazã ce ai în minte, ci ceea ce faci în raport cu semenii.

Cum altfel pot fi calificati cei care în Parlament iau hotãrîri anticrestine, ca de pildã: legea pentru liberalizarea avortului, libertatea acordata asa-ziselor minoritãti sexuale (homosexuali si lesbiene), acceptarea buletinelor electronice cu semnul 666, a cãrtilor de credit VISA, tolerarea prozelitismului sectar si a organizatiilor satanice, a pornografiei în cinematografe, teatre, presã, a spectacolelor indecente (tip concursuri de frumusete s.a.), a continuãrii educatiei materialiste atee în scoli s.a.?

Toate dau pe fata sclavul din om. Liber cu adevãrat este doar cel care are curajul sã mãrturiseascã adevãrul chiar cu pretul de a fi socotit nebun sau chiar cu pretul vietii. “Veti cunoaste adevãrul si adevãrul vã va face liberi”, spune Mîntuitorul. Ce crestini sînt aceia care se supun ordinelor masonice si sionismului international? Nu sînt crestini; ei sînt sclavii slugilor lui Antihrist… *

http://www.sihastru.net/mirem/crez_orth/antihrist_mason.html

L-am reintalnit pe Cristi la mitingul din fata Parchetului de pe langa ICCJ, pregatit ca de fiecare data sa readuca in memoria noastra si a celor care nu stiu nimic despre fenomenul Pietei Universitatii, cantecele Golaniadei.
Si am stat un moment sa ma intreb, cum ar fi aratat Romania fara Cristian Pazurca ? Cu siguranta mai saraca, iar noi golanii uitati, mai tristi si mai goi.
In nebunia celor 20 de ani de atunci, am pierdut nu numai spiritul acela care ne-a unit, datorat si cantecelor sale, ci si respectul pentru valori, simboluri, idealuri si viata.
Caci ce altceva a fost atunci, decat o traire colectiva la cotele cele mai inalte, o ardere in creuzetul unei democratii proaspete, in care ne puneam toate sperantele si visurile renascute dintr-o perioada atat de anosta  si intunecata de linistea care ascundea orori si multa suferinta, incat a incantat o lume intreaga,punand Romania pe harta unei lumi ce nu ne cunostea. Faimoasa mamaliga romaneasca explodata a redevenit intre timp un terci uitat in colt pe-o etajera, vidat de spiritul unei lupte, pe care am pierdut-o tacit si in consens.
Cu noi ! Fiindca nu ne-a cerut nimeni sa renuntam la a fi acei romani cu eticheta de golan purtata cu mandrie in piept de catre toti, de la bebelus la tanar sau batran. Doar noi ne-am pierdut pe undeva in timpul celor 20 de ani de-atunci. Iar viata s-a razbunat, pierzandu-ne la randul ei, din randurile a ceea ce a insemnat civismul la superlativ.
Mai exista insa, in aceasta uitare…un Cristan Patzurca, care sa ne reaminteasca lectia de demnitate si responsabilitate !
Va invit sa cititi interviul cu el…nu inainte de a reasculta Imnul Golanilor !

Alexa: Cristi, tu esti autorul imnului Pietei Universitatii. Spune-mi cum ai scris acest imn, fiindca ai avut o inspiratie extraordinara. Este vesnic actual si a creat un spirit, nemaintalnit pana astazi.

Cristi: Cred ca s-a scris mai mult singur cantecul. L-am scris fara sa ma gandesc, dar tinand cont de ce era in Piata atunci, la ce simteam noi..a fost simplu, neasteptat de simplu. In afara de discursuri trebuia ceva care sa coaguleze intr-un fel acel curent de opinie format din pareri diversificate, foarte diferite de cele mai multe ori si noi am reusit sa facem un cantec frumos si simplu pe care lumea l-a invatat imediat.

Alexa: Eu cred ca este mai mult decat frumos si simplu…este esenta acelei miscari, a facut ca ea sa fie completa. Un cantec proaspat mereu.

Cristi: Da. Se mentine proaspat de 20 ani si pe unde ma duc, nu scap de el. Nu ca mi-as dori asta, dar parca vad ca o sa ma si ingroape cu el.

Alexa: Doamne fereste ! Iti doresc sa traiesti cat mai mult. Spune-mi cate ceva despre tine…ce faceai in ‘89 ? Cu ce te ocupai ?

Cristi: Cantam cu formatia Krypton si am plecat de la Preoteasa cu niste colegi in 21, am ajuns la Universitate, aia au tras, unii au fugit, eu am scapat, altii au ramas acolo fara viata. Ma refer la colegul meu Mihai Carlanu care a murit, Ruxandra Marcu..apropiatii mei cu care am plecat de la Casa de cultura a studentilor. Eu am reusit sa scap impreuna cu cativa noaptea din iadul acela, nu ma intreba cum, desigur lovit. M-am ascuns pana in 22, cand am vazut ca a iesit lumea in strada, am vazut ca a plecat Ceausescu, mi-am dat seama ca totul fusese confiscat de catre comunistii cu fata umana, ca este de pomana ceea ce  facusem noi in 21, inclusiv cei din Timisoara.

Alexa: Ce a urmat ?

Cristi: Ne-am retras dezamagiti pana pe data de 4 ianuarie la Preoteasa. Vazusem ce s-a intamplat pe 22 si nu mai avea rost sa stam acolo. Iliescu nu ma reprezenta in niciun caz pe mine sau pe prietenii mei si vorbesc de toata clica lui, care s-a inghesuit sa vorbeasca in balcon atunci. Noi ne facusem treaba, aia fugisera, insa nu intelegeam ce cautau cei din esalonul doi al lui Ceausescu aparuti brusc acolo in frunte cu el. Au confiscat practic revolutia. De aceea ne-am retras… sa aparam Casa de cultura…nu-mi dau seama de cine, dar asta este… Si cam asta a fost in ‘89 in mare.

Alexa: Ce s-a intamplat in ultimii 20 de ani cu tine ca persoana ?

Cristi: Multe…m-am insurat, am divortat, am facut un copil, care acum e mare…am scos noua albume de muzica, iar acum sunt cu o carte in editura.

Alexa: Interesant. Spune-mi ceva despre cartea ta daca tot ai pomenit-o !

Cristi: Se numeste Regretitul de erou si este o carte care descrie culisele balconului din Piata Universitatii din 1990, adica ceea ce lumea nu vedea atunci, toate certurile, toate sforile care se trageau, toate manipularile care erau, toti securistii care erau in balcon printre noi. Eu eram cu statia de amplificare si stiam exact ce si cum. Norocul meu a fost ca am si imprimat tot ceea ce s-a spus acolo la microfon.

Alexa: Cred ca va fi extrem de interesanta si de neplacuta pentru unii. Ai intampinat dificultati la publicare ?

Cristi: Am intampinat. Am ramas fara loc de munca si a trebuit sa traiesc pe spatele meu. Albumele pe care le-am scos au fost din fonduri proprii, dar mi-am scos investitia, insa nu asta este important. In rest spectacole desigur. Imi pare rau ca am ramas singur ..Vali Sterian nu mai este, Laura Stoica la fel, Teo Peter disparut si el …colegi cu care am stat atatia ani pe scena. Trebuia sa nu mai urmeze nimeni, dupa pierderile de la revolutie..

Alexa: Stiu ca ai fost foarte bolnav. Cum te simti acum ?

Cristi: Boala mea…Hmm..boala mea a fost o boala de plamani, am fost internat cateva luni, insa sper sa ma fac bine, sa ma mai ingras…ma rog. Ma simt foarte slabit, dar fac fata din moment ce ma aflu acum aici. Eu nu vreau sa hiperbolizez chestia asta. Unii au facut-o, insa mi-as face mie rau sa-mi spun…aoleu, o sa mor maine !…

Alexa: Ma bucur ca esti optimist si ca nu te dai batut in fata ei.

Cristi: Sunt.Cred ca o sa rezist. A fost un miracol si pentru medici. Am fost dus in coma la spital si nu prea mi-a acordat nimeni vreo sansa. Nu prea imi place sa vorbesc despre boala asta din care abia am scapat. Oricum nu m-am potolit si fumez in continuare, cam asta despre boala..

Alexa: Iti doresc multa sanatate si viata lunga.

Cristi: Multumesc la fel !

Alexa: Ce ti se pare ca s-a schimbat in ultimii 20 de ani in Romania in rau ?

Cristi: Multe. Ce te-ar interesa ?

Alexa: De exemplu parerea ta despre politica celor 20 de ani.Cum o vezi tu ?

Cristi: Pai eu o vad simplu. A fost o singura politica in ultimii 20 de ani in Romania-cea comunista ! Noi nu stim sa facem politica la ora asta, adevarata politica. Am plecat cu bagajul comunist la drum si continuam. Ori asta nu e politica. S-au sedimentat doua clase clare unii foarte bogati, unii foarte saraci, din care fac parte si eu. Clasa de mijloc nu exista ..nici politica si nici sociala si asta este cel mai grav lucru.

Alexa: Unde este societatea civila ? Crezi ca spiritul acela din ‘90 a fost pierdut definitiv ?

Cristi: Nu mai exista. A existat foarte putin timp dupa Piata Universitatii, maximum 6 luni, dupa infiintarea Aliantei Civice, care a incercat sa schimbe cate ceva, pana cand s-a dovedit ca printre membrii ei, inclusiv la varf in conducere s-au strecurat inexorabil si inevitabil securistii si serviciile. Si atunci am renuntat si la Alianta Civica, fiindca eu sustin Punctul 8 de la Timisoara, asa ca…

Alexa: Stiu. Si eu il sustin. Strategia de decredibilizare a oricarei formatiuni care ar fi putut schimba ceva functioneaza insa nonstop. Sa nu cumva sa se cristalizeze ceva curat vreodata si sa isi piarda comunistii privilegiile. Sau mai bine spus.. strategia demolatoare a spiritului civic.
De ce crezi ca nu ne mai adunam ca atunci sa ne spunem punctul de vedere ?

Cristi: Pai ce motivatie mai avem ? Numai un nebun ca mine continua sa vina in piata publica. Dar asta din respect fata de ceea ce am facut atunci si fata de oamenii care nu mai sunt printre noi. Asta ma mana sa vin aici. Stiu ca nu se va rezolva nimic oricum.

Alexa: Crezi ca este o chestiune de mentalitate ?

Cristi: Absolut de mentalitate. Si nu numai. In Piata Universitatii s-a sperat ca o sa continue ce-am inceput in decembrie ‘89, insa esalonul doi a fost si este mai puternic decat dictatura Ceausescu si asta se vede in fiecare zi in jurul nostru.

Alexa: Ai vreo speranta ca civismul va reinvia vreodata ?

Cristi: Nu-mi permit nici macar sa am sperante. Dar nici nu vreau sa las lucrurile sa mearga asa, cu afirmatii gen Brucan si sa dau un pronostic. Sunt convins insa ca se va schimba ceva, fiindca nu vom avea de ales.

Alexa: De ce crezi ca am avea nevoie ?

Cristi: Ori de un razboi Doamne fereste, ori de o noua revolutie, ca altfel nu vad. Civismul a apus de mult in Romania. Fa tu un apel la constiinta civica a oricarui trecator de pe strada sa vezi daca o are sau nu si vei constata ca n-o are.

Alexa: Nu o are incepand de la faptul ca nu se duce nici macar sa voteze.

Cristi: Bineinteles. Isi refuza un drept pentru care noi am iesit in strada.

Alexa: Si pentru care niste oameni au murit.

Cristi: Absolut ! Ia societatea civila si vezi de ce iese in strada. Ia toata populatia asta, care se vaieta pe la colturi ca nu are locuri de munca si ia si ziarele care sunt pline de locuri de munca. Nu vor sa munceasca, asta este. Isi inchipuie ca o sa vina cineva sa le dea si sa se transforme peste noapte intr-un Tantareanu, intr-un Becali sau mai stiu eu care. Dom’le sa fie clar, aia au pornit cu bani. Ce-au furat in timpul comunismului au investit dupa ‘89. N-o sa ajunga ca aia niciodata.

Alexa: Ce se intampla cu generatia tanara ? Este amorfa ?

Cristi:Da..Din punctul meu de vedere am constatat ca majoritatea cantecelor mele sunt foarte cunoscute de copiii care atunci aveau 3-4 ani si asculta cantecele astea acum, ceea ce este un semn bun. Sunt foarte rai, ma intalnesc cu ei si in cartier si le spun mereu…hai dati-i drumul, e randul vostru acum !

Alexa: Nu stiu daca ai auzit de “corul reclamatiilor”, te-ar tenta sa facem un proiect de genul acesta dupa alegeri ?

Cristi: Marturisesc ca n-am auzit. Despre ce este vorba ?

Alexa: Conceptul este folosit pentru a descrie situatiile, pentru care cetatenii se plang simultan, tinand cont ca plangerile/reclamatiile sunt un fenomen universal si ca atare se poate organiza in orice oras din lume. Primul oras a fost Birmingham, care a fost incantat de idee si mai ales de rezultat.

Cristi: Hai sa nu comparam nemultumirile. La nivelul lor de mentalitate sunt altele lucrurile pentru care sunt nemultumiti. Au alt nivel de trai, un standard nu numai de viata, ci si de constiinta civica. Si apoi, care televiziune crezi ca ar promova o actiune de genul asta ?

Alexa: Cristi, in alte tari este promovata pe youtube pur si simplu. Daca totusi facem asta, ai fi dispus sa scrii muzica pentru versurile facute special ?

Cristi: Sigur ca da. De ce nu ? Este o actiune civica.

Alexa: Crezi ca mitingul asta la care ne aflam amandoi, o sa duca la finalizarea dosarelor ?

Cristi: Nu cred. Dar faptul ca suntem aici este o actiune pozitiva, civica.

Alexa: Mai votezi anul asta ? Care este mesajul tau pentru nevotanti ?

Cristi: Tot timpul am votat. Cum sa imi refuz acest drept ? Pai, toti astia care nu vor vota sa-si faca ei un partid al carui presedinte sa fie Mircea Badea.

Alexa: Hahaha…este etalonul ?

Cristi: Cam asa. Desi sunt foarte bun prieten cu Mircea, in problema asta am avut contre serioase cu el. Pentru chestia asta, eu pe Mircea il dispretuiesc. I-am reprosat ca pe un segment de maxima audienta este inadmisibil sa bagi in capul oamenilor chestia cu nevotatul. I-am spus clar: nu ti-e rusine ?

Alexa: Fa o caracterizare a celor care indeamna lumea sa nu voteze. Tine asta de o strategie a partidelor ?

Cristi: Ti l-am caracterizat pe Badea care este persoana publica si se comporta ca un imbecil nerecunoscator, pentru care sangele care a curs in decembrie ‘89 nu conteaza.
Si este si in strategia partidelor este adevarat.

Alexa: Nu mai exista respect pentru ce-a fost in decembrie ‘89. Am observat treaba asta.

Cristi: Deja este mult mai grav. Chiar suntem vinovati ca am iesit in strada. Am auzit reprosuri de genul…ati iesit si voi repede in strada, ca sa nu avem noi ce manca acum, uite ala si-a luat mercedes, eu n-am …am pensia mica… Trebuie sa ne asumam si raspunderea, deh…

Alexa: Crezi ca ne indreptam spre comunism din nou ?

Cristi: Noo..acum comunismul este ireversibil. Nu are cum sa revina si oricum Romania nu este controlata de noi, nu noi dam ora exacta aici.

Alexa: Cine o da ?

Cristi: Se da de afara oricum. Cine are interese si cui nu-i pasa de interesele noastre ca popor.

Alexa: Crezi in conspiratii, in globalizare, in guvern mondial ?

Cristi: Nu cred. Insa spre asta se cam indreapta lucrurile.

Alexa: O fi rau sau o fi bine ? Tu ce crezi ?

Cristi: E rau bineinteles.

Alexa: Cristi trebuie sa mergi sa canti. Multumesc mult pentru acest interviu.

Si de sfarsit…o melodie dedicata lui Iliescu si Mazare !

La vârsta de şapte ani am constatat că sunt o ruşine pentru clasa mea. Tovarăşa învăţătoare făcea ultimele pregătiri pentru a ne duce la unitatea militară de la Ochiuri unde urma să ne facă pionieri. Ne-a aliniat frumos în faţa clasei şi ne-a poruncit să repetăm ceva stupid, de genul ,,Pentru gloria Partidului şi înflorirea României Socialiste, Înainte!”. Turma care auzea incantaţiile schizofrenice de mai sus, striga, pătrunsă de spirit patriotic: ,,Tot înainte!”. Nu-mi mai ştiu exact, dar fiecare dintre noi trebuia să jure că o să dreagă nu ştiu ce ca să devină un om de nădejde, aşa cum vroia Partidul. Pentru că de fiecare dată când treceam prin dreptul cârciumii din sat auzeam cum se jură ţiganii (,,Să moară mama!, ,,Să mor în puşcărie!”, Să-mi moară copilaşii!”,, Să moară familia mea!”), mi s-a părut firesc să am câteva momente bune de gândire înainte să repet jurământul. Concluzia a venit repede: ,,Nu eşti demn să porţi cravata roşie de pionier!”. Teoretic, ar fi trebuit să cad în genunchi şi să cer îndurare, să mă lupt pentru cârpa aia roşie de inspiraţie chineză sau coreeană. Am realizat că Partidul a pierdut un om de nădejde. Pe mine. Până la urmă, după o muştruluială în faţa colectivului de elevi (dresaţi), mi s-a atârnat şi mie la gât cârpa comunistă pe care întotdeauna am asociat-o cu ceva îmbâcsit: chiloţii Elenei Ceauşescu în zilele alea delicate. Aş fi putut să fiu un elev omniscient, aşa cum îşi doreau profesorii mei. Dar am recurs la trucuri. Sper să nu se supere pe mine doamna de matematică, dar mă duceam la cel mai bun matematician din clasă, eu îi dădeam să copieze tema la limba română sau la franceză, iar el îmi făcea tema la matematică. Îmi vine să râd că am fost lăudat în clasă de doamna profesoară: ,,Se vede că ai lucrat! Bravo!”. O rog să mă ierte. Niciodată nu mi-am făcut tema singur la obiectul pe care ni l-a predat domnia sa. Într-o epocă în care visul oricărui părinte era să-şi vadă copilul student la inginerie, să nu vrei să înveţi matematica era la fel de ciudat ca atunci când ai incepe să fluieri în biserică. La liceu n-a mai ţinut figura şi am trecut prin emoţiile corigenţelor. Din fericire, doar la acest obiect: matematica. În armată am fost selectat din 2500 de recruţi pentru a fi ,,cancelar”, adică să stau la birou şi să scriu. În biroul şefilor. A fost bine până într-o zi. Căpitanul meu, văzând cu ce lejeritate îi fac rezumate din cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu, m-a întrebat dacă vreau să mă propună pentru şcoala de ofiţeri de la Sibiu, locul în care se scoteau pe bandă rulantă securiştii. Mă şi vedeam că scriu rapoarte despre tata care sfidează regimul făcând ţuică în spatele casei, despre mama care ne trimitea la slujba de Înviere, în loc să ne îndrume spre căminul cultural unde venea Păunescu să ne lălăie despre lancea lui Horea şi să ne bage în cap cât de importantă este pacea mondială. Închideam ochii şi mă vedeam îmbrăcat în uniformă, respectuos şi dârz, cu privirea aspră şi cascheta îndesată pe dovleac, dând note informative despre cum ascultă părinţii mei ,,Europa Liberă” şi batjocoresc valorile comuniste numindu-l pe moşul care vine cu cadouri Moş Crăciun şi nu Moş Gerilă, despre cum ne învăţa mama colinde, în loc să ne cumpere cărţi despre eroii muncii socialiste care construiesc baraje, lucrează la uzină şi pe şantierele patriei. Şi am spus ,,NU !”. Am dat şi explicaţia: Vreau să fiu un om liber. Puteam să spun ,,DA!” şi astăzi eram patron de firmă, goneam cu maşina mea cea scumpă şi îi arătam poliţistului degetul mijlociu. Eram cineva. Poate că ajungeam chiar în Parlament şi îi consideram pe alegători nişte dobitoci care pun ştampila pe numele meu după ce le-am dat câte o găleată din care să se adape. Îi minţeam pe profesori că le măresc salariile, apoi râdeam de ei că au pus botul şi m-au făcut europarlamentar. Şi asta doar cu preţul unor vorbe aruncate printre râgâielile de după o masă copioasă organizată de sluga aia de prefect care se înclina în faţa mea mai ceva decât japonezii. Puteam să am o firmă de pază şi protecţie şi să mă consider Dumnezeu printre pricăjiţii ăia de gardieni care mănâncă mai puţin decât un câine grănicer. Aş fi putut să le fur oamenilor banii investiţi la Caritas sau la FNI şi să râd de ei că n-au avut ştiut din timp ce se va întâmpla. Puteam să cumpăr un combinat, o fabrică şi să le vorbesc angajaţilor despre economia capitalistă, chiar dacă am fost îndoctrinat la frizeria ,,Ştefan Gheorghiu” că cel mai mare duşman al omenirii este capitalismul. Aş fi avut o vilă la munte, una la mare şi una în Grecia, un yacht şi o iubită cu mult mai tânără decât mine, aş fi cumpărat terenuri şi bijuterii, i-aş fi făcut mamei o casă luxoasă şi mi-aş fi trimis copilul la studii în America. Aş fi putut studia marxism-leninismul la Moscova şi poate prindeam şi eu o halcă la revoluţie. Acum scriam pe blog ,,Trăiască Maica Rusie!” şi îi criticam pe dobitocii de americani care vor să conducă lumea cu ajutorul evreilor. Puteam să fiu urechist şi să le ascult oamenilor convorbirile telefonice. Mi-aş fi satisfăcut poftele sexuale de unul singur, excitat de şoaptele îndrăgostiţilor şi aş fi comentat toate amănuntele cu prietenii la o bere. Puteam să mă deghizez în miner şi să rup botul studenţilor care se opuneau regimului Iliescu.Puteam să ajung pe la vamă şi să le cer tribut celor care intră în ţara mea. Sau celor care s-au săturat de ea şi pleacă în altă parte. Aş fi desfăcut pachetele trimise de rudele mai bogate milogilor din România. Duceam şi eu la amantă un ness, un whiskey, o ţigară bună… Puteam să conduc o universitate particulară şi să adun gologanii de la agramaţii care vor o hârtie numită diplomă. Puteam fi orice doream. Dar am zis ,,NU!”.  Merit un scuipat între ochi. Am ales să stau la cheremul lui Iliescu, Iliescu, Iliescu, Băsescu şi al cui o mai avea dorinţe de vodă în ţărişoara asta medievală în care vrem să mâncăm hamburgeri, dar în strachină şi cu lingura de lemn şi în care criticăm Coca Cola, dar uităm că Ceauşescu a furat prin spionaj economic reţeta de la Pepsi Cola ca să le spele maţele oamenilor muncii în epoca de aur. Am ales să îmi spună Boc cât merit să câştig, să fac economie la curent, să strâng cureaua, dar să fiu un cetăţean responsabil care îşi plăteşte impozitele. Să merg în autobuz alături de ţărani care put a transpiraţie şi ascultă manele la telefon, să îmi cumpăr o pereche de pantofi o dată la patru ani, să mulţumesc partidului pentru milă atunci când îmi dă salariul şi să înţeleg că e criză. De parcă ar fi mama responsabilă că e recesiune.  Domnilor care aţi ştiut să profitaţi de oportunităţi, uitaţi-vă atent în oglindă când vă radeţi barba! De multe ori s-a întâmplat ca oameni de teapa dumneavoatră să fie raşi de alţii. Nu vă umflaţi în pene că sunteţi parlamentari, prefecţi, patroni sau ce dracu’ mai consideraţi că e de rang înalt în ţara asta! Într-o zi, când răbdarea oamenilor va ajunge la limită, veţi simţi ce au mai simţit şi alţii înaintea voastră. Într-o zi va trebui să daţi socoteală în faţa celor pe care îi umiliţi fără jenă. Poporul român este expert în linşarea conducătorilor. Baftă!

Va rog, nu considerati titlul postului o ironie la adresa liderului de la camera al PSD. Sustin proiectul de lege pe care l-a vehiculat ieri prin care devine necesar votul parlamentului pentru investirea sefiilor SPP si STS. Mecanismul propus de PSD pare sa fie similar cu cel american pentru numirea oricarui membru al cabinetului sau al unui sef de agentie federala (FBI, CIA, Secret Service…): presedintele propune, Congressul (parlamentul) voteaza. Mi se pare un pas in directia buna ducand pe de o parte la separarea puteriilor in stat si pe de alta in a forta mai multe compromisuri intre actorii politici. Astfel se poate instala o cultura politica bazata pe colaborare intre instutii si acordul comun al politicieniilor.

Se pare ca domnul Hrebenciuc se potriveste — in ciuda reputatiei proaste, care de altfel, in unele cazuri, este bine meritata — unei astfel de clase politice. Propunerea sa nu radicalizeaza tabara prezidentiala pentru ca nu ii revoca dreptul presedintelui de a numii sefii acelor institutii. Astfel nu ii se da lui Basescu sansa de a face un scandal si de a starni o opozitie credibila ideii. Mi se pare o idee ‘multi-partizana’ care va atrage suport si de la PNL si de la UDMR, de data asta, sper eu idealistic pentru ca este o idee buna, liberala si nu pentru ca ii limiteaza puterea personala lui Traian Basescu.

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o carte …jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii că au putut fi săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) sentimentul ruşinii că autorul inventează aceste crime sau măcar le exagerează numai, cu bună ştiinţă, că adică minte!

mai departe…

Zilele trecute mi-am propus să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) în ce fel autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu maximă atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar nu ni l-a servit „mură-n gură”, iar noi nu ne-am priceput să decriptăm corect mesajul său! Iată acest mesaj:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este inechivoc, la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dânsa.” Aşadar, Ion Antonescu „a provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa”!! Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebeliunea! Deci sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (…)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75 textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (…) Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai …lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul…

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care au neglijat, „din indolenţă sau cu dinadinsul”, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază”. Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată cu un exces de elan distructiv, cu un surplus categoric de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască. Este un reproş adresat unor colegi din fruntea evreimii româneşti, adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! …Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii…

Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(…) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să denote altceva decât faptul că legionarii nu aveau nici o legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi, spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?…

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împrejurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (…) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare… La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp, „s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

…Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!… Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care de-a lungul istoriei românii au avut parte din partea evreilor! (…Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Rămâne deci cum a spus Ţuţea: Legionarii nu au omorît niciun evreu!

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

„Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (…) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 10.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!… Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală… Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (…) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (…) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (…) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. (…) Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (…) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (…) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii deportaţi peste Nistru… Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame infernul transnistrean.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român!… Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evrieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la evenimentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majoritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decît al românilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom. E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, „provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – „evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi „manifestul Trifa”, chiar din primul moment al „rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, „ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune…

Mai e de adăugat că scoaterea de la guvernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legionarilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi conducerea evreiască din România. După „rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor… Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

sursa:ioncoja.ro

morminte fara cruce