Asocierea dintre un loc public si starea de familiaritate linistita sau de intimitate poate parea cel putin nelalocul ei. De multe ori chiar este: cum sa te bucuri de calm si siguranta atunci cand faci cumparaturile de weekend, in ciuda faptului ca totul decurge ca intr-un film pe care il derulezi ca sa il urmaresti inca o data de la capat? Cat despre intimitate, ea nu poate fi decat una prost inteleasa atunci cand la metrou se inchid usile, iar oamenii se ingramadesc energic sa incapa in acelasi compartiment.

Cu toate acestea, fiecare regula isi are exceptiile ei. Una dintre ele imi aminteste de o zi de Craciun petrecuta la Madrid. Multa lume dimineata in parc, copii care fac baloane de sapun si un soare molcom, binevoitor. Strazi pline de cautatori de cadouri si de colinde. In biserici, religii diferite, cu ritualuri diferite – aceeasi solemnitate si piosenie. Pana la ora pranzului! Atunci, totul se transforma. Brusc, ma aflu intr-un fel de „oras fantoma”: strazile devin pustii, copiii dispar odata cu baloanele de sapun, iar usile bisericilor raman inchise. Oamenii se retrag catre interior, restabilesc contactul cu familia si se intorc „acasa”. Doar ca eu ma aflu in Madrid, la ceva distanta de casa, iar magazinele/ restaurantele inchise nu ajuta prea tare. Este momentul in care se produce „miracolul locului public”, intruchipat sub forma unei cafenele. Un Starbucks. Unde cafeaua are acelasi gust de scortisoara, iar jazz-ul acelasi ritm ca si acasa. Intimitatea unui camin: o imagine de marketing extrem de eficienta si, in acelasi timp, o iluzie pe care o primesc cu drag. Feliz Navidad! si Craciun Fericit! se traduc dintr-o data prin Frapuccino cu caramel, adica ceva cunoscut, securizant.

Cea de-a doua experienta este una pe care o am de fiecare data cand plec la drum in  vacanta. Indiferent de directie, exista o constanta: benzinariile risipite pe marginea soselei. Atunci cand opresti intr-un astfel de loc, ai siguranta ca vei gasi aproximativ aceleasi produse. Le iei cu tine ca pe un reminder al faptului ca, uneori, exista lucururi care raman la fel. Iar asta poate fi cu adevarat confortabil in amestecul de experiente noi.

Granita intre spatiul public si cel privat este in anumite situatii greu perceptibila. Iar acest lucru este o mostra a faptului ca functionam atat separat, cat si impreuna cu ceilalti. E un dans pe care il invatam de mici, iar apoi cautam parteneri asa incat sa il exersam tot mai des!

"Acasa" in vitrina

De multe ori, sezonul de toamna este asociat cu starile depresive, cu ideea de incheiere sau cu senzatiile de plictiseala si „arest la domiciliu” din cauza ploilor si a vanturilor friguroase. Acelasi portret al toamnei raufacatoare este descris cu note de sarcasm in Monty Python and the Meaning of Life.

Toamna are, insa, si latura ei miraculoasa, de bucurie si spectacol. Iata cateva „antidepresive” naturale pe care le puteti folosi in doze nelimitate pe toata durata anotimpului:

-          aleile colorate (daca apar manifestari placute, va rugam sa va adresati cunoscutilor si sa ii puneti la curent cu noile descoperiri);

-          portia suplimentara de somn atunci cand se schimba ora (au fost inregistrate, ca si efecte secundare, o productivitate crescuta a viselor, precum si unele incurcaturi amuzante in agenda de intalniri a „uitucilor”);

-          merele coapte cu nuci, stafide si scortisoara (a se lasa cu buna intentie la indemana copiilor si a adultilor dornici de momente de rasfat);

-          mustul si primele muraturi (a se consuma mai ales in preajma prietenilor);

-          tufanelele si crizantemele (efectul combinat este in majoritatea situatiilor simtitor mai eficient).

Tratamentul „psihoterapeutic” indicat mai sus nu se supune legilor confidentialitatii, asa ca poate fi raspandit dupa pofta fiecaruia!

PARTEA I: Universul incape intr-o cabina telefonica!

“Oare ce-i aici? Arata ca o camera…doar ca e mai mica decat a mea. Si poti vedea prin pereti – uite, dincolo sta nenea (mami zice ca oamenii care stau langa noi se cheama vecini) si el are si un dulap de haine, unde si-a pus jacheta. Oare acolo mai sus ce e? Arata ca robotelul meu de jucarie…oare il cunoaste Robo? As putea sa-l intreb… Dar inainte de asta, ma duc sa-l chem si pe baiatul de acolo! Poate o sa-i placa sa ne jucam aici!”

PARTEA aII-a: Complicitate

„Hei, tu! Vrei sa vii sa vezi ce am gasit? E o camera grozava cu jucarii si pereti prin care poti sa vezi!”

„Unde?”

„Iti arat eu! O luam pe aici!”

„Bine! Haide!”

In copilarie exista o varsta la care suntem in stare sa transformam orice spatiu intr-unul al nostru, unde ne simtim in siguranta si pe care suntem dispusi sa il impartasim cu prietenii. Posesia, siguranta si increderea in ceilalti merg mana in mana.

Pe masura ce crestem, incepem sa folosim strategii diferite pentru a ne simti in siguranta intr-un loc nou: aducem cu noi in acel spatiu obiecte familiare (carti, fotografii, ibricul primit cadou de la bunica). Chemam in sprijinul nostru trecutul, ca pe un aliat sau ca pe un martor care ne va confirma mereu identitatea, in cazul in care se intampla sa avem cele mai mici dubii.

La capitolul cu increderea in ceilalti, ca si adulti, avem nevoie de o perioada de incalzire inainte de a invita alte persoane in spatiul devenit deja al nostru. Vrem sa stim mai intai cum ii cheama, unde lucreaza si ce hobby-uri au. Eventual, facem mai intai si o proba: luam masa in oras sau iesim la un film ca sa testam apele pe un teren neutru.

Apropierea se intampla altfel: mai multi pasi, mai multa verificare, mai putin din vraja hipnotica a „prieteniei la prima vedere”. Atunci cand se intampla, insa, ramane la fel de magica si de valoroasa!

…sau lucrurile stau mai degraba invers: cine se aduna ajunge sa se asemene? Acesta pare sa fie, la propriu, cazul cuplurilor care au o relatie de lunga durata. Treptat, ajung sa fie similari inclusiv la nivelul trasaturilor fizice, al expresiilor faciale.

Oamenii de stiinta ofera mai multe explicatii (http://science.howstuffworks.com/genetic-science/old-couples.htm):

• Partenerii aceluiasi cuplu tind sa aibe aceleasi experiente (o viata cu multe greutati sau un trai relaxat), iar trairile emotionale pe care le au in raport cu acestea se reflecta in ridurile fetei (cineva care zambeste mult isi antreneaza acei muschi raspunzatori pentru aceasta expresie).
• Se pare ca suntem programati in asa fel incat sa alegem ca parteneri persoane cu o zestre ereditara compatibila, iar genele sunt si ele raspunzatoare de evolutia noastra fizica. Cu alte cuvinte, un bagaj genetic similar se va reflecta si in plan fiziologic, anticipand asemanarile fizice dintre cei doi.
• Cautam, de multe ori, la un nivel mai mult sau mai putin constient, sa ne raportam la modelele de casnicie cu care am intrat in contact in copilarie. Parintii nostri furnizeaza cu siguranta un tipar relevant, asa incat tindem sa cautam la cei din jur acea persoana ce ar putea semana cu adultii care ne-au influentat copilaria (fetele isi doresc sa gaseasca acel barbat care seamana cu tata).

Recitind cele de mai sus, mi-am pus o intrebare, spun eu, legitima: inseamna ca exista cu adevarat acel partener ideal, „sufletul nostru pereche”? M-am simtit tentata sa spun „Da!” si sa mentin vie aceasta imagine, impreuna cu avantajele pe care le ofera: sa ai in minte faptul ca la un moment dat vei intalni aceasta persoana perfect compatibila poate oferi o oarecare securitate. Atunci cand o gasesti, lucrurile se rezolva de la sine, toate relele dispar si nu mai exista amenintarea despartirii, a ruperii relatiei.

Am gasit, insa, si o explicatie alternativa care cred ca imi place mai mult! Intr-o relatie de cuplu durabila ajungem sa construim si sa ne transformam in permanenta. In limbajul unui copil de opt ani, acest proces seamana cu situatia in care prepari o salata: din ingredientele pe care le ai la indemana, le alegi pe cele pe care vrei sa le folosesti si adaugi apoi uleiul, otetul, sarea si piperul. Daca nu nimeresti doza de prima data, o ajustezi treptat. Cu alte cuvinte, devenim cu timpul perechi de suflete care impart experiente si care aleg sa faca echipa impreuna. Si cateodata echipa este una de invingatori!

Octombrie, 2009. Febra de Halloween. Petreceri in cluburi si oameni deghizati in vampiri, stafii sau alte personaje grotesti. Machiaje la moda cu dare de sange, vanatai si cicatrici. Filme de groaza si ranjete monstruoase de dovleac.

„Beam me up, Scotty!” Numerotarea inversa incepe, iar procesul de teleportare se realizeaza cu succes.

Octombrie, 1938. O emisiune obscura la radio anunta ca Pamantul este invadat de martieni. Oamenii iau totul in serios, se panicheaza si cauta cele mai diverse cai de a fugi de amenintarea extraterestra. Locatia: Statele Unite ale Americii. Date statistice in urma incidentului: din 6 milioane de locuitori, 1.7 milioane considera informatiile difuzate ca fiind veridice, iar 1.2 milioane sunt cu adevarat ingroziti. Dezvaluirea socanta: totul nu a fost decat o cascadorie excelent orchestrata de catre Orson Wells, care a vrut sa realizeze o adaptare pentru undele radio a romanului „Razboiul lumilor” de H.G. Wells.

Manipularea media functioneaza, iar un grup imens de oameni intra in panica, refuza sa mai verifice realitatea si au convingerea ca sfarsitul lumii este aproape.

La 69 ani distanta, ceva s-a transformat, sau poate ca masca sub care se arata este vopsita diferit. Oamenii sunt inca panicati de mesajele difuzate in mass-media. Au o credinta puternica despre faptul ca momentul Apocalipsei nu poate fi departe si isi imagineaza ca termenul de valabilitate al omenirii este pe cale sa expire. De aceasta data, insa, ceea ce se modifica este obiectul fricii. Nu mai exista aceeasi reactie de teama legata de supranatural, de posibile atacuri ale creaturilor verzi cu ochi bulbucati; tendinta este aceea de a lua in deradere astfel de povesti, de a le folosi ca pe un prilej de distractie. In schimb, panica este legata de lumea concreta si cat se poate de reala din jurul nostru. Cu mesaje de genul celor din „stirile de la ora 5” multi dintre noi ajung sa creada ca universul in care ne aflam este ca o scorbura gaunoasa in care ne pandesc pericole la fiecare pas. Multi renunta sa puna la indoiala aceasta imagine prefabricata si evita sa mai acorde incredere vecinilor sau sa intre in vorba cu necunoscuti: „Sigur vrea ceva de la mine! E ceva suspect la mijloc! Mai bine imi pun din nou mana la buzunar sa verific daca portofelul mai e inca acolo!”.

Intr-un mod interesant, pastram cu noi zi de zi starea de alerta specifica pentru noaptea cu dovleac. Si ne cautam monstrii la fiecare colt de strada: „Trick or treat!”.

Sunt de multe ori uimita sa vad pofta, la propriu, pe care oamenii o au pentru adrenalina! Si cand spun acest lucru imi aduc aminte de aventurile culinare pe care le experimenteaza fiecare, cel putin o data.

Proba pentru incepatori este faimosul ardei iute, red si hot in acelasi timp. Cu cat te incumeti sa il dai gata pe cel mai fioros si mai picant dintre toti, cu atat incitarea creste! Brusc, totul devine palpitant si nu doar pentru papilele tale gustative: lumea isi arata in jur surpriza si, odata cu aceasta, o oarecare admiratie.

Pentru cei mai curajosi, miza creste cu mult mai mult: testul suprem este degustarea unei delicatese japoneze cunoscute sub denumirea de fugu. In preparare, otrava este indepartata prin inlaturarea pielii, insa daca acest proces nu beneficiaza de precizia chirurgicala a unui bucatar intelept, exista probabilitatea ca in celebra mancare sa ramana o doza de otrava suficient de mare pentru a fi mortala.

In copilarie, aventura pe care am trait-o cu mancarurile periculoase a fost legata de traditionalele gutui: era mereu nevoie sa mestec atent pentru a evita sa ma inec. Fiecare inghititura trecuta cu bine era o adevarata satisfactie si ma simteam din ce in ce mai curajoasa! Daca ajungeam pana la cotor, victoria era a mea!

Indiferent de ingrediente, provocarea ramane aceeasi: sa duci la capat ceva ce iti place si care poate fi si periculos in acelasi timp! Sa pastrezi in continuare ambivalenta! Este ca o testare continua a limitelor pe care le avem, un fel de „lupta” tacita pe care o ducem cu o forta pe care o intuim mai mare decat noi. Si in felul acesta ne verificam puterea. Iar de fiecare data cand ajungem sa castigam o batalie, ne permitem sa devenim mai increzatori. La mijloc intervine un rationament magic, de tipul: „Daca imi iese pariul asta, atunci pot sa pacalesc lucrurile sa se intample dupa cum vreau eu!”. Haosul sau sansa se transforma temporar in personaje familiare care se afla de partea noastra! Vreme de o portie de mancare traim senzatia irezistibila si infricosatoare, in acelasi timp, de a fi stapanii lumii! Fireste, in doze moderate, este o delicatesa inegalabila. Specialistii avertizeaza: consumul excesiv dauneaza grav sanatatii!

Red Hot Chilli Peppers

Astazi „s-a schimbat” ora – o modificare importanta si generoasa pentru ca am putut cu totii sa dispunem de „o ora in plus”. Este o senzatie incredibila de libertate pe care o resimti atunci cand realizezi ca, intr-un anumit fel, reusesti sa pacalesti timpul! Ca un copil care merge sa cumpere bomboane si pandeste cu atentie momentul in care vanzatoarea se uita in alta parte pentru a strecura cateva „comori de zahar” in buzunarul hainei.

Brusc, cu aceasta noua idee in minte, ne trezim ca putem face o gramada de lucruri pe care altfel nu ni le-am fi permis: alegem sa dormim o ora in plus, ne savuram indelung cafeaua, ne ingaduim sa ne ascundem nasul in cartea preferata fara sentimentul de vinovatie al vaselor din chiuveta sau al rufelor necalcate din dulap.

Lucruri marunte pe care le redescoperim cu emotie. Pentru o ora. Fiindca apoi iuresul reincepe: bagam din nou capul sub apa, ne tinem respiratia si intram din nou in contact cu presiunea din urechi, cu oboseala si cu faptul ca trebuie sa continuam sa dam din maini si din picioare ca sa nu ne ducem la fundul apei.

Aceasta imagine cu ritmul ei alert m-a dus cu gandul la jocurile din copilarie in care ne construiam cazemate sau visam sa avem o casa intr-un copac din apropierea casei. Era un mod intuitiv (si intelept, deopotriva) de a ne delimita in primul rand un spatiu al nostru, care sa ne apartina. Fireste, nu era orice fel de spatiu, ci unul in care ne simteam in siguranta, aparati de orice pericole sau intruziuni nedorite. Nu in ultimul rand, era un spatiu care…nu avea timp. Nu conta cat era ceasul sau ce urma sa se intample peste cateva momente, daca aveam sau nu o ora in plus; prezentul era suficient! Eram doar noi, stapanii absoluti in varsta de 8-9 ani ai unui teritoriu captivant! In acel spatiu nu incapea nimic legat de „a face” sau de „trebuie”; „a fi” era pur si simplu indeajuns.

Aceeasi libertate o regasim, adulti fiind, atunci cand ne jucam cu imaginatia si ne bucuram de accesoriile marunte ale cotidianului: culorile neastamparate de toamna, fata derutata a unui caine blanos care ne da tarcoale prin parc sau mirosul de clatite care iese parsiv prin usa intredeschisa a vecinei de la etajul intai. Atunci ne luam un bilet de scutire de la „Domnul Tic- Tac” si construim o mica bula in care ne dam voie sa respiram. E secretul nostru pentru care nu e nevoie sa dam socoteala! Sssst…!

Tic-Tac!

Dialogul de mai jos se deruleaza in interiorul aceleiasi persoane. Departe de a fi cazul unei personalitati multiple, este mai degraba situatia in care vedem cum parti din noi cresc, se maturizeaza, iar altele continua sa se simta copii, fara suficienta incredere in fortele proprii!

O para de nota 8?

(Diana, vocea clara, hotarata a adultului din prezent): Cum a fost azi la scoala?

(Diana, vocea usor ezitanta a copilului de 7 ani): Doamna invatatoare ne-a pus sa pictam o para.

(Adultul): Si te-ai distrat?

(Copilul): Da! Am avut acuarele noi…si pensula…

(…)

(Adultul): Ce s-a intamplat?

(Copilul): Doamna a trecut pe la banci si pe foaie a scris niste cifre. Pe foaia mea a pus un 8 cu rosu… Ce-i aia?

(Adultul): Aia se cheama nota. E ceea ce primesc copiii de la doamna invatatoare cand merg la scoala. Daca fac treaba buna, nota va fi mare; daca sunt lenesi, ea va fi mica.

(Copilul): Hmm… Atunci…opt e o nota mica, nu?

(Adultul): Cum de ai ajuns la ideea asta?

(Copilul): Pai…cand a vazut desenul, mami a tacut si s-a suparat. Nu s-a uitat la el… Si pe urma a plecat la ea in camera. Cum arata o para de nota 10? Vreau sa fac o para de nota 10 pentru mami!

(Adultul): Hmm… Ai fost vreodata la piata sa cumperi pere?

(Copilul): Da!!!

(Adultul): Si cate pere ai cumparat? Una sau mai multe?

(Copilul): Mai multe!!!

(Adultul): Si care a fost cea mai buna?

(Copilul): …

(Adultul): Fiecare para e diferita de celelalte. Una e rosie, alta e verde; sunt unele pere mai tuguiate, altele mai dolofane. La piata nu exista pere de nota 8 sau de nota 10 – ele sunt pur si simplu diferite! Unele iti plac mai mult, altele mai putin, insa toate perele de acolo vor gasi o persoana care sa le ia in sacosa acasa.

(Copilul): Adica, nu toate perele trebuie sa fie la fel?

(Adultul): In niciun caz! Mergem sa le gustam si sa vedem ca sunt la fel de bune chiar daca arata diferit?

(Copilul): Da!!! Vreau!

La 7 ani invatam mai multe despre cum e sa fii evaluat. Aflam ca o evaluare buna echivaleaza cu acceptarea si aprecierea celorlalti. Si incepem sa ne straduim din greu „sa desenam pere de nota 10”. Traim abia mai tarziu senzatia de usurare cand aflam ca exista loc pentru diferente, ca a fi altfel decat modelul nu inseamna sa fii exclus. Este momentul in care ne revine pofta „sa desenam”!

Nu demult a reinceput anul scolar si mi-am dat seama ca am devenit un pic nostalgica. Mi-am amintit de locul unde mergeam sa cumparam merdenele cu branza, pe fuga, in pauza; de „spatele scolii”, un fel de America preadolescentina in care ne inchipuiam ca totul este posibil; si de orele de gramatica. Asa ca am hotarat sa indoi putin limitele de timp/ spatiu si sa imi masor din nou fortele cu un exercitiu de sintaxa a frazei. De dragul experimentului, am ales urmatorul enunt:

„Sunt preocupat de evaluarile sefului!”

Sunt preocupat – predicat nominal exprimat prin verbul copulativ „a fi” la timpul prezent, persoana I, singular si numele predicativ „preocupat” exprimat prin adjectiv, se acorda in gen, numar si caz cu determinantul (masculin, singular, nominativ). Cu alte cuvinte, aceasta „preocupare” devine o eticheta, o caracteristica pe care o atasam subiectului (in situatia de fata, lui „eu”): acesta nu este frumos, mare sau batran, ci „preocupat”, tine deja de felul sau de a fi. O noua specie pe care o putem pune la socoteala, cea de „preocupati”.

De evaluarile – complement indirect exprimat prin substantiv comun, plural, cazul acuzativ. Verbul nu este completat de o determinare directa, de tipul „Voi vedea evaluarile sefului”. Exprimarea este mai degraba pasiva, se bazeaza pe expectativa, nu pe actiune.

Sefului – complement indirect exprimat prin substantiv comun, singular, cazul genitiv. Indica posesia: evaluarile apartin sefului, iar „eu” este doar stapanul preocuparilor.

Un rezumat: Enuntul pare sa redea felul in care alegem uneori sa ramanem in afara actiunii, predand stafeta puterii unei alte persoane (seful, politicienii, sistemul). In plus, este interesant felul in care s-a format cuvantul „pre-ocupat”: acel „pre” marcheaza etapa premergatoare actiunii, in care fabricam constant ganduri, ingrijorari, fantezii negative. Acestea ne „ocupa” energia interioara cu intrebari de genul „Ce se va intampla daca…?” sau „Ce as fi putut face ca sa…?”, lasand foarte putin combustibil pentru aplicarea unor solutii constructive. De cele mai multe ori, „preocuparea” ne duce in lumea (im)posibilului si impiedica un contact autentic cu realitatea si rezolvarea problemelor.

Se pare ca analiza sintactica s-a transformat mai degraba intr-una care tine de semnificatia cuvintelor si de modul in care le folosim… Experimentul cu intoarcerea in timp a meritat; si, in acelasi timp, ma bucur ca si-a pastrat statutul de experiment. Varsta aceea era o provocare constanta – „preocupari” la fiecare pas. Prezentul este, insa, fara „pre-”, adica el contine „ocupari” la fiecare pas.

Saptamana asta am invatat un cuvant nou – “derby” – asa cum este el folosit in fotbal, adica drept eticheta pentru un meci intre echipe care provin din acelasi oras, aceeasi regiune sau intre care exista o rivalitate istorica la nivel national. Enciclopedia Wikipedia ar fi de acord cu aceasta definitie (http://en.wikipedia.org/wiki/Local_derby#Usage).

Este vorba, asadar, despre doua parti (echipele adverse) ale aceluiasi intreg (contextul geografic sau istoric) intre care exista o tensiune, o miza (disputata prin joc). Mintea mea a reconfigurat spontan aceste trei elemente si le-a amplasat intr-un cu totul alt domeniu, acela al psihoterapiei. Ceea ce a rezultat din acest joc a fost o analogie: intre semnificatia cuvantului “derby” si notiunea de “impas” despre care povestesc psihoterapeutii.

Impasul este un blocaj (tensiunea) pe care il experimenteaza persoana (intregul) atunci cand resimte nevoi sau dorinte incompatibile (partile adverse), de tipul “Trebuie sa invat pentru examen in noaptea asta!” versus “Vreau tare, tare mult sa ies cu prietenii mei in oras si sa ne facem de cap!”. Cum se disputa un asemenea derby, in interiorul personalitatii?

Fiecare “echipa” are “jucatorii” sai de marca. Pe de o parte, se afla Succesul Profesional, in pozitie de atacant, capabil de combinatii spectaculoase alaturi de Sentimentul de Vinovatie, pe post de fundas. De cealalta parte, se afla Adrenalina Distractiei, un goal-getter inegalabil; este sustinuta de Galeria de Prieteni, grupul de microbisti convinsi, sustinatori fideli ai echipei favorite.

Ca si in fotbal, se impune prezenta unui arbitru. Rolul lui este acela de a asista persoana atunci cand ia o decizie (Raman sa invat sau ies in oras?), de a minimiza riscul unui fault (sentimente parazite de genul, remuscare, depresie, lipsa de chef). De asemenea, acest “arbitru interior” este mai putin interesat de rezultat, cat mai ales de asigurarea unui cadru fair-play in care se va disputa jocul.

Inca ceva important: cunoscatorii spun ca mereu va exista un alt derby, rezultatul nu este definitiv. Oricand vom experimenta un impas, putem alege sa procedam diferit. Trecutul este o galerie a deciziilor pe care le-am luat deja. Prezentul este un set de optiuni.

Enjoy the game!

Am fost de curand la o expozitie de fotografie – “360 de grade”: o poveste despre Mexic si cultura prehispanica, in viziunea lui Ruben Ochoa. Mi-a placut, am hotarat sa investighez mai departe, asa ca am ajuns sa aflu mai multe despre proiectele lui – http://www.rubenochoa.com/wrk.htm.

In spatele imaginilor, am descoperit o teorie care mi-a provocat mintea la joaca si experimentare. Ochoa face o statistica interesanta legata de transportul cu automobilul in Ciudad de Mexico: in medie, o persoana calatoreste zilnic patru ore cu masina, ceea ce inseamna ca circa 17 milioane de ore omenesti sunt capturate zi de zi in interiorul acestui spatiu in miscare, delimitat de patru roti, o bara de protectie si o pereche de faruri. Un recipient mobil de experiente, senzatii si ganduri umane! Jocul devine si mai atractiv in momentul in care realizam ca acest lucru are un impact asupra perceptiei noastre, asupra felului in care privim lumea, din interior catre exterior: unghiurile obisnuite se deformeaza conform dimensiunilor parbrizului; notiunea de inaltime se adapteaza si ea conform pozitiei scaunului si plafonului; distantele se reajusteaza (“Objects in mirror are closer than they appear”). Modul nostru de a functiona (senzatii, perceptii, reprezentari) se transforma!

Daca trecem la urmatorul nivel, acest joc al imaginatiei lanseaza urmatoarea provocare: Cum se modifica felul in care simtim si reactionam fata de cei din jur? De cele mai multe ori, in drumul de acasa la serviciu sau invers, calatorim singuri: omul si automobilul, o noua specie in fauna cuplurilor moderne. Asadar, cum relationam din interiorul acestui spatiu? In primul rand, cautam sa ne cream un sentiment de siguranta: ne atasam, de exemplu, de vocea realizatorului preferat de emisiuni radio sau de mirosul Fresh al odorizantului pe care il cumparam de fiecare data cand facem plinul. Apoi, cautam sa stabilim legaturi: facem un gest discret cu mana atunci cand acordam prioritate pietonilor, il privim pe soferul din dreapta si cerem instructiuni legate de cum sa ajungem intr-un anumit loc, interactionand doar cu partea superioara a corpului sau. Ne raportam mai rar la “Ion” sau “Popescu” si mai des la “Dacia Nova asta din fata”, “ala cu masina de Constanta” sau “COD ala care mi-a taiat fata la intersectie”. Din nou, modul nostru de a functiona se transforma (emotii, reactii, comunicare)!

Este poate prematur sa declaram aparitia unei noi specii pe scala evolutiei umane (“Homo Automovilis”?). Poate fi, insa, un moment prielnic pentru o melodie in care alianta dintre om si automobil devine sinonim pentru libertate. Enjoy!

(Zi insorita de toamna, anii ‘90, pe banca din fata blocului la ora amiezii)

Popeasca: Am vazut-o eu, numai salam de vara cumpara!

Ioneasca: Se crede mare doamna! Atunci cand duce gunoiul, isi pune pantofii cu toc ca o aude toata lumea pe scara!

Popeasca: I-a adus barbatu-sau video din Germania! In fiecare sambata inchiriaza pe putin trei casete, mi-a zis mie Nelutu ca se duce mereu aici la colt sa vada ce au adus nou.

(Zi cel putin la fel de insorita de toamna, anii 2000, pe terasa unei corporatii respectabile la pauza de tigara)

Adriana P: N-ai auzit, draga, ca a fost in concediu Milano? A venit la noi in birou si ne-a povestit ca a iesit cu “iubi” in cele mai trendy cluburi, ne-a aratat poze peste poze!

Bianca I.: Da, am vazut-o si eu cu cata atentie isi aseaza noua achizitie Furla (a se citi marca extrem de scumpa si celebra de posete), nu cumva sa nu o remarce careva!

Pauza de cafea

Se pare ca locatia se schimba, insa continutul dialogului pastreaza asemanari izbitoare! Nu mai barfim la bloc (nu mai avem timp sa vedem cand se intoarce vecina de la doi de la piata? nu ii mai cunoastem la fel de bine pe vecinii de pe palier?),  ci la locul de munca: cunoastem mai toate detaliile picante din viata colegului de birou si facem din ele un mini-serial pe cinste!

Ce ne atrage in astfel de conversatii? Poate, pe de o parte, curiozitatea, nevoia de a aduce elemente noi, incitante intr-un mediu mai degraba monoton si previzibil; ne jucam cu propria noastra capacitate de a inventa povesti, de a crea universuri.

Pe de alta parte, poate fi nevoia de a ne apropia de ceilalti, de a crea o alianta secreta cu partenerii de “spionaj” cu care ne place atat de mult sa barfim: suntem complicii aceluiasi secret, iar in felul acesta ne simtim parte din aceeasi echipa!

Provocator este acum sa intuim nu atat cine pe cine barfeste, de ce sau in legatura cu ce o face, ci mai degraba care va fi locul favorit pentru acest “obicei stravechi” peste 50 ani de acum inainte!

SensContrasens premiaza cea mai ingenioasa intuitie cu o cana pentru cafea (acesta este un accesoriu aproape indispensabil atunci cand vine vorba despre astfel de picanterii sociale)! Asteptam ideile voastre (dianadeaconu@gmail.com/ marina.vasile@gmail.com): Unde vor carcoti Muzele Creativitatii Colective peste 5 decenii?

Pentru a face parte dintr-un grup, trebuie sa respectam anumite reguli dupa care functioneaza grupul respectiv. Uneori ele sunt explicite (de exemplu, pentru a face parte din grupul jucatorilor de fotbal, trebuie sa purtam un anumit echipament), alteori devin implicite (pe stadioanele din Romania, pentru a face cu adevarat parte din grupul de suporteri este important sa ai in buzunar cel putin o punga de seminte).

Etiquette

Observam fara prea mare greutate ca pentru a ne integra intr-o comunitate, ni se cere sa avem in acel “curriculum viate” de cetatean cei “sapte ani de acasa”. Adica, sa fim bine-crescuti, civilizati si adaugati voi restul adjectivelor care se asorteaza. Atentie, insa! Se pare ca acesti sapte ani de acasa au nevoie din cand in cand de un upgrade: Codul bunelor maniere are nevoie de o revizuire, intrucat a aparut Netiquette, sau eticheta comportamentelor pe internet. Iata la ce ma refer:

• Nu lasa inbox-ul sa se supraaglomereze atunci cand esti in vacanta! Versus “Nu se cuvine sa intarzii prea mult cu raspunsul la corespondenta.”
• Cand trimiti un email, formuleaza un subject relevant, ca destinatarul sa-si dea seama despre ce e vorba! Versus “Scrisul trebuie sa fie ingrijit pentru a nu da dureri de cap celui care il citeste.”
• Nu publica mesaje private pe formuri publice! Versus “Sa-ti povestesti necazurile intime in fata unei adunari intamplatoare este o gafa.”
• Atunci cand vrei sa vorbesti cu cineva pe chat, verifica daca este un moment bun si pentru celalalt! Versus “Chiar daca persoana cu care stam de vorba ne place in mod deosebit, nu se cuvine sa ii cerem numarul de telefon sau adresa, daca ea nu are aceasta initiativa.”
• Foloseste status-ul de messenger potrivit cu situatia: available/ busy/ on the phone! Versus “Un om bine crescut nu raspunde la telefon doar pentru a-l anunta pe interlocutor: Spune repede, ma spalam pe cap!”
• Daca ti-ai creat un blog, posteaza regulat! Versus “Pentru buna reusita a petrecerii, gazda trebuie sa intretina conversatia.”

Mai multe informatii gasiti aici – http://www.swref.com/story/20090705/the_rules_of_netiquette.

Integrare placuta (politicoasa…?) in comunitatea online!

Printre cartile adolescentei, in mod special m-a impresionat Martin Eden al lui Jack London
Si azi e la loc de cinste in biblioteca mea, cartea ocupand singura un raft !

M-a fascinat de-a dreptul acel tip curios, ce se-astepta ca dincolo de zidurile conditiei lui, sa descopere implinirea.
Doar ca totul a fost prea repede – prea abrupt isi insusise cunostintele, deci timpul n-apucase sa-i vicieze din elitismul perspectivei !
Intr-un final a realizat ca neavand la ce sa-si raporteze intelegerea si trairea sensurilor absolute, implinirea-i doar o iluzie !

Nu stiu in ce masura m-a influentat aceasta lectura, dar cert e ca rezonez cumva la ideea bruta ce-a stat la baza cartii ! (fireste, pastrand proportiile !)
*
Ani de zile m-am limitat la un comod domestic !
Mi-am format niste deprinderi pe masura arealului in care vegetam !
Doar ca avand un creier – setat de la mama natura mai cercetas cumva, mai inclinat spre perspective ”rontaitoare” – m-am trezit peste noapte precum o ambarcatiune pe mare, plutind fara carma.
Asta pentru ca n-am stiut sa-mi insusesc o specializare in urma careia sa pot trai in armonie cu mine !
Pur si simplu nu mi-a trecut prin cap !
*
Si iata-ma vagabondand printre cioburi de idei traduse-ntr-o filozofie proprie – mai mult sau mai putin inteleasa !

”omul devine ceea ce gandeste”
Hm, asta a-nceput sa ma cam sperie !

„O sa incerc sa ajung la timp!” „Incerc sa ma las de fumat!” „Am tot incercat sa slabesc, dar nu pot!” Va suna cunoscut? Se pare ca verbul „a incerca” este bagat de multe ori la inaintare atunci cand ne propunem ceva si nu reusim.

Care este misterul? Va propun un scurt experiment! Incercati sa va atingeti varful nasului cu degetul aratator de la mana dreapta! (…)

Ce rezultat ati obtinut? Ati atins sau nu varful nasului? Oricare ar fi raspunsul, tocmai ati descoperit o lege importanta: „incercatul” presupune sa ramanem cumva cu degetul la mijlocul drumului, sa nu alegem nici varianta in care nu miscam un deget, cum se spune, nici cea in care facem propriu-zis ceea ce intentionam, adica sa atingem varful nasului.

Aceasta pozitie de mijloc este

-          privilegiata: nimeni nu ne poate spune ca am ramas in acelasi loc si suntem „salvati” de riscul unei optiuni clare, evidente (Eu am incercat, dar daca nu mi-a iesit, ce sa fac? Nu e vina mea!);

-          obositoare, confuza: suntem mereu prinsi intre cele doua alegeri, investim efort sa o evitam cand pe una, cand pe cealalta si nu reusim sa ne dam seama ce vrem de fapt.

M-am intrebat de multe ori care e problema cu a reusi. Raspunsul meu a fost ca e dificil sa ne imaginam ce urmeaza dupa ce ne implinim visul: cum va arata viata noastra in momentul in care renuntam sa ne chinuim si ne dam pur si simplu voie sa ne bucuram de succes? Este o imagine infricosatoare, uneori, tocmai pentru ca e ceva ce nu ne este deloc familiar, ca si cum misiunea noastra s-ar putea incheia aici. Ca in basmele din copilarie care se terminau cu „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. The End. Nu am intalnit pana acum o poveste care sa relateze ce se intampla dupa ce baiatul si fata raman impreuna odata ce obstacolele sunt depasite.

Pentru voi ce raspunsuri au sens atunci cand vine vorba de teama de a reusi?

Si pentru ca e important sa vedem cu umor chiar si lucrurile serioase, va propun un scurt film de desene animate, care concentreaza cat se poate de bine cum stau lucrurile cu „incercatul”.

Taraba de cuvinte

Duminica a fost targ de antichitati. Pe bulevardul Aviatorilor, in fata parcului Kiseleff. Prilej de joaca cu amintirile. Caleidoscop de imagini: diapozitivul cu Harap-Alb, discurile cu Phoenix, batista cu miros de sapun din poseta bunicei si colectia de surprize Turbo a prietenilor de la bloc.

Apoi…un fragment demult uitat. Cu mama la bucatarie. Un calcul rapid – Diana la vreo patru ani. Mirosul de tartine cu cascaval la cuptor. Distractia de a musca din cascavalul care se intinde si capata cele mai caudate forme, ca un animal nazdravan din basme.

Diana, serioasa: Mama, cum se cheama asta?

Mama, vizibil surprinsa si usor incurcata: Hmm… Aaa… Astea?  Astea, Diana, se cheama…BAMBINE! (un zambet de usurare si bucurie)

De atunci, pentru Diana, lumea tartinelor cu cascaval a capatat o ordine. Si un nume!

Construim mereu sensuri si cautam intelesul experientelor prin care trecem. Cand le gasim, lumea noastra interioara capata si ea mai multa coerenta. Seamana, intr-un fel, cu expeditiile marilor exploratori:  teritorii intregi necunoscute isi fac loc pe harta, iar imaginea pe care o avem despre lume devine mai bogata, mai completa!

Va urez sa va bucurati de cat mai multe intelesuri importante pentru voi si… (de ce nu?) de tartine cu cascaval!

Sa-ti cumperi un sistem de tip home cinema poate fi costisitor. Deseori, insa, cream filme in mintea noastra si le derulam la nesfarsit intr-un mod relativ avantajos financiar.

Iata cateva informatii din fisa tehnica a unui astfel de film!

Titlu: „Pe aripile lui Daca…”

Producator: Cerebrum Humanus

Regizor: Experienta Anterioara, in colaborare cu Emotia Prezenta

Gen: SF/ Drama/ Thriller/ Horror

Tag line: Sinceritatea poate dauna grav demnitatii.

Intriga: Doua persoane ajung sa se cunoasca si sa se placa. Le vine, insa, greu sa vorbeasca deschis despre asta, intrucat fiecare isi inchipuie ca o marturisire ar insemna ruperea relatiei sau ranirea orgoliului propriu. Asa ca tot incearca sa gaseasca alte modalitati de a se apropia.

Distributie: Membri ai speciei umane, care au depasit varsta de 3-4 ani.

Efecte speciale: Ele pot fi auditive (voci de genul „Daca il invit in oras, o sa profite de mine”, „Daca ii spun ca imi place cum zambeste, o sa creada ca sunt vreun obsedat”, „Daca ii spun ca mi-a fost dor de ea, o sa se uite la mine ca la un pampalau”) sau vizuale (imagini in care ceilalti il arata pe protagonist cu degetul, rad de el sau ii arunca o privire dispretuitoare).

Pe IMDB ati gasi, probabil, un review interesant la un astfel de film. Va fac, de aceasta data, o contrapropunere: sa aflati mai multe despre cum au ajuns oamenii sa fie atat de priceputi in arta acestor „productii cinematografice” – http://www.claudesteiner.com/fuzzy.htm.

To be continued!

EL: In sfarsit!

EA: Da, stiu ce vrei sa spui! Am asteptat intreg anul sa am parte din nou de ea!

EL: Copiii mei ma bat mereu la cap ca e suficient sa ma bucur de ea in cele trei luni de vara! Ca altfel ar fi prea mult pentru mine…

EA: Si mie imi spun acelasi lucru. Ca si cand ar fi doar o distractie de vacanta! Cu toate astea, mi se face tare dor in restul timpului! Atunci cand am prilejul sa am parte iar de ea, e o adevarata sarbatoare pentru mine!

EL: Asa e! O vad din nou si mi se pare ca de la an la an s-a mai schimbat, insa ramane mereu la fel de dulce. Imi vine sa o mananc din priviri!

EA: Da, exact! Pentru mine, ea a fost dintotdeauna slabiciunea mea, mi-este si acum imposibil sa o refuz! E de-a dreptul adorabila!

EL: Ce zici? Mai meritam inca una?

EA: Absout! De fistic de data asta?

Uneori, limbajul poate capata semnificatii nenumarate! Astfel, fie devine o sursa de incurcaturi, fie este transformat intr-o unealta pretioasa de relationare cu ceilalti! In fiecare dintre activitatile pe care vi le propunem, comunicarea eficienta este un obiectiv important!

Da, stiu ca este cam veche, dar nu-i asa ca versurile sunt grozave? Si este o melodie despre emotii, de unde si locul ei pe un blog de psihoterapie/psihologie.

Copiii stiu destul de bine ce au de facut pentru ca adultii sa ii laude ca sunt cuminti sau sa ii rasplateasca cu jucarii si vorbe de alint. E precizat destul de clar in job description: Fa-ti lectiile! Nu alerga prin casa! Saluta-i pe vecini atunci cand ii intalnesti pe scara blocului!

Lucrurile se complica, insa, pe masura ce copiii cresc si devin „din ce in ce mai adulti”. Unii dintre ei incearca din greu sa fie niste adulti de treaba, iar ceea ce pare ca le lipseste este un soi de abecedar: „Cum sa ajungi om mare. Ghid in 10 pasi.”

Am cautat mult timp un astfel de indrumar. Ceea ce am descoperit au fost cateva reguli implicite, pe care majoritatea celor care devin adulti le respecta cu seriozitate; ca intr-un joc tacit de-a „mama si de-a tata”. O sa le impartasesc cu voi pentru ca sunt curioasa daca va suna familiar sau daca pe lista voastra apar altele noi.

• Nu este permisa dezvaluirea jocului „de-a oamenii mari”! Atata timp cat nu vorbim despre el, va continua si nu are sens sa procedam altfel.
• Fa o facultate! Niciodata nu se stie cand iti va folosi sa ai o diploma!
• Nu se recomanda neglijenta infatisarii: tine cont de greutate, felul in care iti asortezi hainele si nu taia de pe lista vizitele la salonul de infrumusetare!
• Este preferabil sa cauti un loc de munca stabil, intr-o corporatie de succes si sa te arati disponibil pentru orele suplimentare/ alte activitati de voluntariat!
• Trebuie sa fii mereu informat si sa participi la evenimentele culturale de anvergura!
• Fa-ti un cont pe Facebook sau LinkedIn ca sa te poti conecta cu „restul lumii”!
• Tine minte ca sa fii adult e „treaba serioasa”, asa ca e cazul sa iti asumi din ce in ce mai multe responsabilitati!

La scoala, visam indelung sa atingem varsta de 20-30 de ani, cand nu va fi nevoie sa ne mai spuna cineva ce sa facem, nu vom mai fi pusi in situatia de a da socoteala cuiva! Cata libertate! Este o speranta cu care invingem multe: temele suplimentare, orele de meditatii la matematica sau chiar interdictia de a asculta in casa muzica cu volumul la maxim.

Cineva ar trebui sa ne avertizeze atunci ca o asemenea idee nastrusnica este, de fapt, o mare capcana. Ajungem la varsta dorita, iar ceea ce simtim e similar cu tradarea; detinem libertatea mult dorita, insa nu prea stim ce sa facem cu ea. Ca si cu trenuletul cel rosu pe care am dorit mereu sa ni-l aduca Mosul: dupa ce l-am primit si ne-am jucat cu el o vreme, il punem deoparte in cutie cu restul jucariilor si cautam o noua atractie.

Suntem liberi, asadar, sa ne ocupam statutul de adulti. Simtim, odata cu asta, teama de necunoscut, revolta de a nu fi fost preveniti in legatura cu ce avea sa urmeze, tristetea de a fi nevoiti sa renuntam la joaca. Ce facem in cazul asta? Unii dintre noi cauta constiincios acel indrumar, altii isi construiesc propriile reguli si cu totii incearca sa faca fata „meseriei de adult”.

Va propun sa puneti „Stop Joc!” pentru cateva momente si sa faceti o fapta buna: sa le explicati acelor copii, de 7-8 ani, pe limba lor, ce inseamna sa fii adult. Poate in acest mod le vom oferi o jucarie noua: „Lumea oamenilor mari. Instructiuni de folosire”.