Cum a fost la debut? Privit aproape cu religiozitate, momentul debutului a constituit pentru mulţi autori români emoţia cea mai puternică încercată în traseul literar personal. Dacă în cazul revistelor, „poşta redacţiei” funcţiona de multe ori pe post de „buzdugan”, fiind un „certificat de calitate”, pentru volum, concursurile de debut reprezentau o adevarată piatră de încercare. Cum a fost pentru Şerban Foarţă? În revistă şi, mai apoi, în volum, la ce intensitate se vedea debutul?

Nu mi-am „privit debutul cu religiozitate”. Abhor idolatriile de sine… În althă orhdine de orhidei [sic!], am debutat, editorial vorbind, nu prea devreme: la 34 de ani fără o lună. Am făcut-o în „regie proprie” (pe banii mei, adică), astfel încât am ars etapa concursurilor de debut. Pe data de 8 iulie 1976, în jurul orelor 6 PM, când împlineam vârsta amintită, intrând într-o tutungerie în care se găseau şi ziare, am dat de „Gazeta literară”. O cumpăr, o întredeschid, sau, mai curând, ea se întredeschide la pagina lui Nicolae Manolescu, – pe care pot citi, în diagonală (şi nu fără un nod în gât) aceste rânduri : O carte „fermecătoare sub toate aspectele (inclusiv acela grafic [...]). Se remarcă îndată fineţea cuvântului, răsucit cu vârful degetelor în jurul unui lujer de sens. [...] De un superb rafinament, în horbota de imagini artificiale, macedonskiene, este arătarea de la urmă a păsării Phoenix…” Fiind ziua mea, o astfel de recenzie a cronicarului din pagina la care revista „România literară” se deschidea singură, aş zice, mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase cadouri primite (cum spuneaţi mai sus).

Cea  mai  faină  declaraţie  de  admiraţie, a unui iubitor de poezie, facută lui Şerban Foarţă a fost…

De departe, cel mai „fain”, cum spuneţi, „exercice d’admiration”, cât despre mine (ca poet şi/sau traducător), este al însuşi autorului faimos al „exerciţiilor de admiraţie”! – Iată arierplanul acestui fericit eveniment: o vară de-a doua, Dana Diminescu, mai tânără (cu 20 de ani, foarte frumoasă), a Miei, care nu mai este, s-a cunoscut, în ’87, cu Cioran, care, sensibil (ca atâţia alţii, – inclusiv eu) la farmecele ei, a peripatetizat, prin tot Parisul, cu ea, care,-ntre altele, s-a… lăudat cu mine, promiţându-i „scepticului de serviciu” un Mallarmé tradus de văr-su, – când apare. (N.B. Cioran, prin ’46, cochetase cu ideea de a-l tălmăci; nereuşind, s-a apucat de scris în franţuzeşte, – ca o „autopuniţie” şi un challenge). La finele lui ’88, cartea, Album de versuri, a apărut la Univers, iar prin martie, Dana m-a „obligat” să i-o trimit celui căruia, fără habarul meu, i-o promisese. Sceptic, fără servici (!), la rându-mi, i-am dat-o Danei, s-o trimită ea, într-o epistolă a ei, în 10 martie 1989, – cu un envoi trilingv, anume: 1⁰ „Ce-a mai rămas din Mallarmé/ e, Domnule Cioran, cam ceea/ ce,-n Sciţia, din la Grande Armée:/ (h)ideea!”; 2⁰ „Traduire c’est conduire un vierge/ orchestre aux coups de hache, –/ c’est l’opposé de l’art d’un Serge/ Celibidache.” [Adică, într-o transpunere ad-hoc (şi foarte aproximativă): „Tălmaciu-i dirijor cu barda/ al muzicii din care terciu’/ se-alege, – când nu are arta/ unui Celibidache Sergiu.”]; 3⁰ „O! Sonne, du, herrliches Jetzt;/ du, bleicher Mond, allabendlich,/ nur Spiegelbild und nur zu lezt:/ Herr Mallarmé ist übersetzt und blutleer, ich.” [Adică, într-o transpunere aşijderea ad-hoc (dar, pasămite, mai fidelă): „Tu, Soare, pururea convex;/ tu, Lună pală şi, mereu, / un, numai, specular reflex:/ tradus e Mallarmé şi ex-/ sanguu, eu.” – Ei bine, spre surprinderea amândurora (şi bucuria tuturor: Mia, Dana, eu, e tutti quanti), răspunsul lui Musiu Sioran (!) a fost acesta: „Paris, 13 Mai 1989// Chère amie,// J’aurais dû vous remercier plus tôt pour l’admirable Mallarmé. […] Şerban Foarţă s’est attaqué à l’impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul.” Ne-am chinuit să înţelegem ce-i cu graiul, nesubliniat în textul lui Cioran, – până ne-a căzut, în fine, fisa că graiul era graiul! Vă daţi seama cum suna, la cumpăna lui mai ’89, în urechiuşele cenzurii, „Notre peuple a tout raté, sauf graiul”! (Or, fie spus în paranteză : mă tem că, astăzi, se cuvine  să-l corijăm puţin pe disperatul… optimist, în sensul că „Notre peuple a tout raté, y compris graiul”!) – Aş fi, însă, ingrat să-l uit acum, în legătură cu aceeaşi tălmăcire, pe N. Steinhardt, cel care, cu vreo lună şi ceva înainte să închidă ochii, mi-a scris misiva următoare: „Rohia,// 12 februarie 89// Stimate [...] domnule Foarţă// Mă las în voia păcatului viclean al trufiei: căci m-aţi socotit vrednic să fiu printre cei aleşi a primi Albumul Mallarmé.// Nivelul grafic nu-i sub limita acceptabilă [...], iar tâlcuirile sunt fascinante. Spre pildă: „iar cărţile, citite” parcă e mai sfâşietor decât „tous les livres.” „Blânda mea soră” nu-i mai prejos decât „calme sœur”. „Spre,-nfrăgezit, Azurul unui Octombrie pur”: nici acesta nu trădează pe „Vers l’Azur attendri d’Octobre pâle et pur”. Foarte meşteşugit aţi tradus „Morbida primăvară, din nou, a încălcat/ Seninul regn al artei, o, iernile lucide”. Sau. „Se-ndoliase luna. Serafi în dulci fiori/ De plâns şi cu arcuşul în mână, printre flori,/ Lăsau, visând, să curgă din veştede viole/ Suspine albe,-n lunec pe azurii corole”. Sau: „Cum în sfârşit în Sineşi eternitatea-l schimbă,/ Cu gladiu gol desfide Poetul fără scut/ Oroarea sutei sale de-a nu fi cunoscut/ Triumful morţii înseşi în preaciudata-i limbă!” Sau: „Alegra, virginala, frumoasa noastră zi/ Va sparge oare ’n aripi lac mort pe care,-altmintre,/ Îl bântuie subt brume în limpezile-i vintre/ Gheţarul unor zboruri ce n-au a se urzi!”// Iar glosele: savante, subtile, dovedind intimitatea, captivante.// Bună, fastă, nobilă, mândră [...], suprem iscusită şi deloc uşoară treabă aţi dus la împurpurat sfârşit!// Foc e poezia lui Mallarmé şi foc aţi aprins în limbajul nostru poetic.// Alegra zi (pentru „vivace aujourd’hui”) îmi pare o biruinţă.// Cu aleasă gratitudine// şi afecţiune statornică,// al dvs// N. Steinhardt”

credit foto white noise

Este vorba despre dialogul dintre o celebritate si un anonim.
Asa cum sigur banuiti, neamtul este celebritatea, iar anonimul si machedonul sunt eu, 2 in 1 (sa ies si eu cu ceva in evidenta, nu?). Totul a inceput mai deunazi, cand am descoperit blogul lui JOSEF KAPPL, fostul basist de la Phoenix. Nu ai in fiecare zi marea onoare de a citi gandurile unei legende a rockului romanesc, asa cum le lasa sa curga el insusi in blogosfera. Cum era si normal, am profitat de ocazie si l-am intrebat daca ma poate ajuta (el sau cititorii de pe blogul lui) cu versurile de la “Canticlu a cucuveaul’ei”, asa cum au fost scrise ele in original de catre Foarta si Ujica. Nu mica mi-a fost bucuria cand am vazut ca “legenda” mi-a raspuns foarte prompt, in cateva ore de la comentariul meu! Nu aceeasi bucurie am impartasit-o insa cand am citit pagina postata de Ioji pe blogul lui, special pentru mine si cei care au avut sau vor avea vreodata aceeasi curiozitate. De ce, nu mai are loc sa reiau ceea ce am scris in comentariul de acolo…
Oricum, pina la urma ceea ce am transcris eu ascultand superba piesa compusa de Covaci, este mult mai aproape de ceea ce au vrut sa creeze cei doi poeti. Ii invit deci pe toti rockerii amatori de “genuine lyrics” sa ia de buna postarea mea cand vine vorba de “Cantecul cucuvelei” armanesti. Pentru toate astea, nu pot decat sa spun:
Danke, Ioji!

Cel mai frumos cadou primit…

N-aş prea vrea să cad în vorbe mari şi late, dar, pasămite, viaţa însăşi, – ce nu e, totuşi, un cadou, fiind un dar.
Cel mai frumos cadou trimis…

La şapte ani, unei „iubite” (în vârstă, ea, de nouă primăveri), – dar nu trimis, ci înmânat direct: o limpede oglindă-oglinjoară (de forma şi mărimea unor jetoane de ruletă) şi o cutiuţă cu Nivea.

Amintiri de 1 iunie …

În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei), adică în, aproximativ, răstimpul 1948–1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă. (Sau, cel puţin, nu-mi aduc eu aminte.) Noi aveam, chipurile, alte sărbători: anume 1 (întâi, nu unu!) Mai,  August 23 (cu inversiunea de rigoare, căci numele lunii e arimic, – iar cei mai mulţi, fireşte, n-àu gust pentru rime docte, ca a mea; fiind de acord, în schimb, cu oxitonizarea poporană a vocabulei cu pricina: augùst, – de unde şi graţioasa lozincă asonantă „23 Augùst/ Libertate ne-a adus!”), 7 Noiembrie (sau, mai curând, Noiembrie 7, din aceleaşi rimice motive; şi în varianta sineretică no[i]embre, – termen nepus, totuşi, cu membre [P.C.U.S sau P.C.R.] în rimă, întrucât membrele erau cam echivoce), 30 Decembr[i]e (ce, căzând, însă,-n frigorifica vacanţă, nu era luată în serios decât de-aceia pentru care Moş Gerilă îl uzurpase, între timp, pe Moş Crăciun). Aflu abia acum că 1 iunie va fi devenit ce este azi, la Geneva, în 1925. El mai e şi Ziua proclamării independenţei, în 1962, a Samoăi (genitiv-dativ de tipul rouăi şi, eventual, al Mururoăi).

credit foto White Noise

Şerban Foarţă, Ioana Pârvulescu şi Livius Ciocârlie

foto un cristian

Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Crochetul, pe care-l jucam, de obicei, cu o soră, Beba, a străbunicii mele. Lotonul, tot cu ea. (Aproape că-l uitasem, când  l-am regăsit în Max Jacob, Invitation au voyage: „Il passe sur automobiles/ Il passe de fragiles rentières/ Comme sacs à loto mobiles…”) Şahul, pe care nu ştiam să-l joc, căci îl învăţasem cu un domn ce se lăsa bătut de mine, în lipsă de alt partener; eşichierul, însă, şi piesele-i alb-negre, cvasiheraldice, mă fascinau, – albele, mai ales, din fildeş vechi. (Regele alb, de pildă, ca pe Dragomán György, copil.) O pasiune va fi fost aceea (călinesciană) de clinchetitor: „Lumea suna frumos. Făceam ţimbal/ Din linguriţe, tăvi, pahare, ceşti…” Am început să clinchetesc, apoi, la pian, – pianul alb-negru ca şi şahul. Să clămpăn mai întâi, şi, numai după, să scot un clinchet acceptabil din, bunăoară, Campanella (nu… Clămpănela, vai!) de Paganini-Liszt. (Mult mai târziu, dar tot în alb şi negru, aveau să mă atragă, semiopaci, copacii din parcul lui Bacovia.) Crescând, pe lângă sporturile, multe, pe care le practică mai toţi băieţii, începând cu-acela de-a războiul (respectiv, de-a nemţii şi de-a ruşii), îmi plăcea, vara, în grădina casei, să joc teatru. Puneam în scenă schiţe de I. L. Caragiale (Justiţie, bunăoară, – care a fost un fiasco). Eram şi regizor, şi protagonist. Fusesem, mai demult, director de circ sau, mai degrabă, vag iluzionist. Aveam, de la bunicul meu german, pe lângă o mască veche de scrimeur, un joben negru şi lucios ca lutra, şi, de la mama, două-trei eşarfe de mătase. Trupa (un băiat şi două fete) era, în fond, mai bună decât mine. Ce-aş fi putut fi, deci, de nu director?! În fine, mă opresc aici, ca să nu mă apuce nostalgia…

Când te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Despre viitorul apropiat.

Feline celebre, ca Pisica de Cheshire a lui Lewis Carroll, Motanul-Încălţat al lui Perrault, motanul Murr al lui Hoffmann, Mungojerrie şi Rumpelteazer ai lui T. S. Eliot, pisici aristocrate ca Myōbu no Otodoto, pisica de la curtea imperială a Japoniei, dar şi Japonica lui Gellu Naum, pisicile mozartiene ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, pisici frumoase, elegante, orgolioase, motani înţelepţi şi pisoi jucăuşi…
Un manual indispensabil iubitorilor de pisici, recomandat celor care vor să înveţe să privească, să deprindă rafinamentul şi graţia. Cu profesori ca Charles Baudelaire, Guillame Apollinaire, Paul Verlaine, Jorge Luis Borges, Fernando Pessoa, Max Jacob, Raymond Queneau, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru şi mulţi alţii, aleşi cu atenţie de Şerban Foarţă – doctor în pisicologie – , care la rândul lor au fost cu toţii elevi la şcoala de pisici, aveţi şansa chiar de a învăţa să deveniţi scriitori.

Via Humanitas

Cei adevarat a trecut ceva vreme de la ultima carte cumparata dar uite ca acum am achizitionat unul nou

Cucuveaua-mbufnată,
S-nu ti-aflai d-iu ti-ai aflată.
Tzi eshtz-ahât blâstimatâ,
Shi-ahât multu-nfârmacatâ.
Pi cathi casă ai stată
Sh-pi cathi ugeac ai cântată,
Di timel’i s-au răvăită
Sh-oamiñil’i tuts au murită,
Sh-oamiñil’i tuts au murită.

Casa-tzea tse te-alinashi,
Dupâ tzină di cântashi,
Eara-unui celnic mare,
Tzi-oili n-avea misurare.
Cai cu iape-misticate
Shi mule multu mushate,
Avea hil’i, avea nurări,
Tuts cu feate sh-cu ficiori,
Tuts cu feate sh-cu ficiori.

Pi casă de-anda-i cântashi,
Parca stroflu îl bâgashi
Oile se-ngălbedziră
Sh-pân de una apsusiră.
Mule sh-cai t-ună muceară
Păscându s-anfârmâcară,
Di s-dusiră hil’i, nurări,
Cu feate, cu tuts ficiori,
Cu feate, cu tuts ficiori.

Cas-armase pundixită
Shi di oameni nimutrită
Pân-câdzu shi-s fatse pade
Sh-criscu iarbă sh-livade.

Piesa este inclusă pe albumul „Cantafabule” din 1975 – în componenţa Covaci / Kappl / Baniciu / Reininger / Lipan, reeditat in 1996. La compozitori sint trecuti Covaci – muzica si Şerban Foarţă / Andrei Ujica – versuri. Baniciu nu cânta versurile întocmai cum sunt scrise, dar trupa are meritul de a fi realizat, până acum, singura piesă rock pe versuri aromâne. Se poate spune ceva si despre varianta din 1998, remixata, unde Mani completeaza frumos cu vioara si in care au mai fost adaugate si niste clopote. Piesa a fost total reinregistrata, nu s-a folosit nimic de pe discul din ‘75. De data aceasta solist vocal e Ioji Kappl, iar backing vocals face Nicu. Din câte ştiu, Phoenix a cântat această piesă live o singura data, la concertul unplugged sustinut la Teatrul National din Bucuresti cu ocazia aniversarii a 45 de ani de existenta a formatiei. La acest concert Mircea Baniciu nu a participat, asa ca piesa a beneficiat de aportul vocal al lui Stelu Enache (descoperit de Tandarica prin proiectele lui solo), mult mai potrivit ca aroman pentru aceasta interpretare.

Şerban Foarţă a fost un alt personaj special din multitudinea de profesori de la UVT. Un mare poet şi un mare domn. Cine a avut ocazia poate confirma. În ideea ultimei postări m-am gândit să vă propun o poezie interesantă. Stilurile sunt total diferite…

FABULA RASA

Cică nişte fără-saţ
Duceau lipsă de-antebraţ,
Şi-au rugat un râu cam bleg
Să le dea un braţ întreg.
Râul, bifurcat ad-hoc,
Juca noaptea cazacioc,
Neştiind că malul vlah
Nu văzuse propriu-i crah.
“Ecologi! O, ecologi!
Strigă el, pus în dârlogi,-
Nu mai trageţi vreo nădejde
Că mai are balta peşte.”
Ecologii scot din mâl
Babiţe de Cernobîl,
Şi exclamă cu dichis:
“Serveşte-te de Green Peace!”

Morală
Bîstroe sau pelicanii.

Ce caută Emil Brumaru şi Şerban Foarţă în rândurile noii literaturi erotografice sau ale noii poezii româneşti, promovate de editurile Polirom şi Cartea Românească? Să reprezinte publicarea lor o reverenţă editorială politicoasă în faţa unei tradiţii autohtone bine de recuperat? Sau mai degrabă un manifest invers, prin care noul val poetic românesc integrează cu drepturi depline nişte voci singulare care, în epoca lor, nu şi-au găsit generaţia pe măsură? Înclin către a doua variantă. La prima vedere, atât Brumaru , cât şi Foarţă au multe în comun cu poezia tânără: un adolescentin ataşament faţă de termenii radicali, o anumită comunitate de teme, dar în primul rând o atitudine la fel de iconoclastă faţă de orice idee de limită lingvistică, fie ea impusă de gramatică (la Foarţă), ori de pudoare (la Brumaru). Dacă scădem tematica underground din textele unor Dan Sociu, Răzvan Ţupa ori Claudiu Komartin, până şi “concluziile” poetice ale celor din urmă seamănă, la prima vedere, cu tristeţile sau chiar deznădejdile lui Brumaru. Spun la prima vedere, însă, fiindcă nu poţi confunda felul în care noii poeţi practică poezia (ca pe un limbaj alternativ) cu felul în care Brumaru se distilează în poezie (ca în Limbajul fundamental) sau cu acela în care Foarţă maschează semantic prezenţe-absenţe (într-un limbaj exhibant). Miza editorială a includerii acestora din urmă într-o serie de poeţi aflaţi la primele cărţi mi se pare foarte bine ţintită: ea ambiţionează să stabilească din mers – cum altfel – canonul poeziei noastre contemporane, iar Brumaru şi Foarţă, urmaţi imediat de Simona Popescu, funcţionează ca primum movens al acestei cosmogonii de bibliotecă. De aici, primirea cel puţin ciudată de care au avut parte pe piaţa noastră de poezie: mai degrabă festivist, decât critic (să nu uităm că aprinsele polemici inter-editoriale, dar şi emisiunile de cultură au vizat mai ales intrarea în socotelile editurilor româneşti a noilor poeţi, şi mai puţin prezenţa “de la sine înţeleasă” a deja – oricât ar urî, presupun, termenul – “canonicilor” Brumaru, Foarţă sau Popescu). Or, în această situaţie, (ne)întâlnindu-şi criticii, poezia noastră contemporană se confruntă cu un standard cel puţin dublu: poeţii aflaţi la primele cărţi sunt “întâmpinaţi” de o critică reală, vie, interesată de noul fenomen, chiar şi atunci când formulează reţineri, în vreme ce Emil Brumaru, cu Submarinul erotic (2005, ilustraţii şi copertă de Radu Răileanu, Bucureşti: Cartea Românească) sau Şerban Foarţă, cu Rimelări (2005, Bucureşti: Cartea Românească) sunt mai degrabă celebraţi, decât receptaţi critic. N-aş vrea să se înţeleagă prin aceasta că reacţia adulatorie este nejustificată. Dimpotrivă, nu poţi decât să-i cazi victimă, dar ar fi sănătos de ţinut minte că sub orice tip de receptare festivă se ascunde cel puţin un interes amorţit, dacă nu dezinteresul clar faţă de viaţa textului vizat. Iar cele două volume merită o soartă mult mai bună. În primul rând, ambele îşi pun în pagină autorii aşa cum arată ei astăzi: ca produs al unei istorii estetice personale, dar şi ca artişti de la care ne putem încă aştepta la surprize. În Submarinul erotic descoperim un Emil Brumaru îmblânzit, ale cărui impetuozităţi erotice sunt mai degrabă contemplate prospectiv (v. “Crinii şi îngerii-mi spun du-te/ Să-i pipăi coapsele şi anii” – Amurgul evului mediu I), decât consumate. Filonul umoral cu care ne-au obişnuit volumele anterioare este mereu prezent, în formule de versificaţie care aduc ecouri dinspre Eminescu (v. Sînt chelneriţe blonde printre şpriţe), Arghezi (v. Suprema servitoare) sau Pillat (v. Cîntec), până la Naum (v. Amurgul evului mediu IV sau Cîntec naiv). Ca întotdeauna, Brumaru este şi în Submarinul erotic un poet de banchet (în sensul platonician al cuvântului), care se simte bine să îşi populeze poemele cu prieteniile sale literare (pe lîngă cei amintiţi, mai bântuie prin versuri Apollinaire, Dimov, Baudelaire sau Verlaine). În Rimelări, Şerban Foarţă textualizează încă o dată împotriva textualizării gratuite. Fără să se despartă de maniera lingvisticii ludice, a jocului de-a semnificatul, care l-a consacrat în literatura noastră, autorul lasă să-i scape poeme de un neaşteptat patetism, cum se întâmplă în O cale-n dar: “Dac-am scri cu miez de pâine/ fără vină au prihană/ literele, până mâine,/ păsărilor le-ar fi hrană.” În plus, spre deosebire de Brumaru, pentru care întâlnirile cu alte poetici sunt provocate în real, ca nişte invitaţii la petrecere, la Foarţă ele par mai degrabă fie involuntare (v. cadenţa barbiană a mai multor poeme), fie recitative (v. poemele cu dedicaţie, care, departe de a fi simple texte dedicate conjunctural, ajung un soi de portrete textuale ale celor despre care scriu). Atât poezia lui Foarţă, cât şi cea a lui Brumaru, este o poezie de interior: ea vine dintr-o puternică aplecare autoreflexivă, dar şi din dorinţa de spectator, pe care îl inventează cu fiecare inflexiune (motiv pentru care ideea editurii, de a publica volumele însoţite de câte un CD, pe care autorii îşi citesc versurile, li se potriveşte mănuşă). Din Brumaru, favorita mea (dedicată “Incomparabilei Profira”), testează limitele esteticii urîtului, dar şi ridică din tăcerea alb-neagră a paginilor, vocea inconfundabilă a poetului: “[…] Aveai mamela bleagă cât ceaunul/ şi la mijloc cu sfârcul urduros./ ţi le-am zărit pe geam într-o amiază/ când să le speli într-un lighean le-ai scos./ Oh, părul gras, cu rădăcina tare/ Dat la culcare cu petrol lampant,/ înfierbânta în el orice agrafă/ Iar curul tău gigantic şi vibrant, /Cu bucile cum pernele şi roşii/ Purtat în rochii leoarcă de lături,/ ţi-l arătai, pe putini aplecată,/ Punînd cu-nţelepciune murături!!!” – Suprema servitoare. La fel, răspunzînd Simonei Sora, personajul Şerban Foarţă se întrupează într-un recitator de limerick-uri, în Gusturi de vară. Ceea ce mi se pare demn de toată atenţia în volumul Submarinul erotic (şi într-o anumită măsură oarecum nou la Brumaru) este o anumită tendinţă centripetă: în locul ek-stazelor erotice propovăduite mereu spre exterior, către un cititor voyeur (chiar şi atunci cînd poemele sînt adresate direct amantei), din ce în ce mai mult îşi fac loc în această carte poeme ale intimităţii închise (în fond, expresii ale propensiunii crescute către contemplaţie, despre care aminteam mai sus). “Submarinul erotic” însuşi, imaginea care dă titlul volumului, este numai una dintre figurile intimităţii în submersie: culoarea lui este “portocaliul” (semn al crepusculului sau al zorilor abia deschise, semn al graniţei şi al limitei), iar vulva amantei este o “căpşună ferecată,/ ca într-un cufăr trainic, c-o mie de peceţi”. În alte poeme, recurentul “crin” sau “fluturele” ori “lebăda” nu fac decît să încifreze îngemănarea iubirii cu moartea sau a sublimului cu efemeritatea. O anumită agresiune a lumii exterioare, văzută mecanic şi urban-tehnologic (“oraşul se zgîlţiia-n tramvaie”) este responsabilă pentru manifestarea acestei subiectivităţi în retragere, mai puternică astăzi la Brumaru decît în oricare alt volum. Cât priveşte “surpriza” pe care poemele lui Foarţă o mai pot oferi astăzi cititorului familiarizat cu poezia sa jucăuşă, aceasta vine pe de o parte dintr-o seriozitate lipsită de afectare, în
care autorul cade pe nesimţite (ca în O cale-n dar, sau ca în duioasa Dolce: “Dacă ţi s-ar cere-avizul/ despre ziua care ţi-e/ cea mai dragă…” etc.), dar şi dintr-o noutate, în fond… tehnologică. Jocurile fonetice ale poeziilor din Rimelări sînt susţinute, spre deosebire de cele pe care poetul le scria înainte de epoca hypertext-ului, de o puternică dublură (ori infrastructură?) virtuală. De pildă, în Hansel & Gretel, baba cloanţa a ajuns proprietară de scuter, iar Hansel şi Gretel, ignoranţi faţă de cultura scrisă, îşi întîlnesc alter ego-urile pe ecranul calculatorului, regretînd că lumea poveştilor scrise şi lumea poveştilor computerizate nu îşi pot comunica: “Altfel, cum/ nu i-ar fi dat bunul Hansel/ cotoroanţei un scurt cancel, / pe cînd soră-sa, mai fin,/ i-ar fi dat cumplitei iasme/ un etern recycle bin,/ nemaiîntîlnit în basme.” Ceea ce, pentru gurmandul de textualitate care este Foarţă, devine o nouă sursă de poezie nu înseamnă nimic pentru Brumaru, flămînd de materialitate şi de poezie (scrisă) cum îl ştim. Să fie şi acesta motivul pentru care Foarţă în dedică un (F)Rondel (“în căsuţele din cuburi/ locuite de păpuşi,/ îs de toate, chiar şi tuburi/ de neon, dar nu sunt uşi?”)? Dedicaţia nu mi se pare deloc întâmplătoare, ea semnalînd, dincolo de anecdota amuzantă, o cît se poate de gravă disociere de opţiune poetică. Dacă Brumaru este văzut ca veşnicul căutător de intrări în “căsuţele din cuburi” ale păpuşilor-potenţiale amante, un “frondel” încăpăţînîndu-se să iubească formele vieţii şi să imagineze modalităţi de dezlăcătuire ale uşilor încuiate, vocea auctorială pare să se oprească mereu în faţa cuburilor închise, perorînd cu voluptate tocmai despre aceste limite niciodată forţate. Este important de remarcat că, aşa cum o vede Foarţă, deosebirea nu vine dintr-un presupus decalaj temporal, ci dintr-o diferenţiere cât se poate de clară de opţiune poetică, ea neafectînd sentimentul coerenţei celor două formule existenţiale şi estetice. Cît de “nouă” sau “veche” este astăzi o atare poezie (şi mă refer acum la ambele formule/ poetici/ volume/ viziuni? Cît de viabile sau de “datate” sînt astăzi izolarea intimistă a erotismului lui Emil Brumaru sau combinatorica textuală a lui Şerban Foarţă? Sînt întrebări la fel de nepotrivite şi de proaste ca şi poezia celor care le pun de obicei. Din punctul meu de vedere, ţinuta canonică a celor doi poeţi este evidentă, după cum evident este deliciul procurat generaţiilor de noi cititori de versuri, care încep să obosească de atîta contra-poezie şi să defuleze tot mai acut şi mai explicit nevoia de poezie pur şi simplu. Departe însă de a fi simple noi apariţii de carte (chiar ale unor autori remarcabili) pe o scenă greu încercată de revoluţia underground, ca aceea românească, atît Submarinul erotic, cît şi Rimelări trebuie reţinute şi din alte motive. În primul rînd, pentru că realmente alcătuiesc regaluri poetice, în al doilea rînd, pentru că întregesc (cu tuşe esenţiale pentru tabloul final) nişte poetici de autor şi, în fine, pentru că ne întorc la poezie (pe acelaşi drum pe care am fost alungaţi sau am plecat de bunăvoie după lirica lejer ironică a anilor ’80). Iar, dacă tot am ajuns aici, să comit şi gafa personală, care nu-mi dă pace de cîteva rînduri încoace: Foarţă îmi place, dar de Brumaru sînt îndrăgostită.