Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Maica Domnului - Ziua de Sfânta Marie

Magda Puskas – Ziua de Sfanta Marie.Manastirea Rohia : Balada Sfântă…

Pentru toti crestinii ortodocsi, 15 august este ziua de “Sfanta Maria Mare”, sarbatoare prezenta in calendarul Bisericii ca “Adormirea Maicii Domnului”.

Tot astazi, 15 august se sarbatoreste si Ziua Marinei Romane , Sfanta Maria fiind considerata ocrotitoarea marinarilor. In orase, porturi, pe malul Marii Negre si pe malul Dunarii se organizeaza Ziua Marinei, zilele orasului, serbari, spectacole, slujbe religioase in aer liber.

La Mulţi Ani, băieţelului meu drag, Mario-Zoran !

La Mulţi Ani, Doamnelor :

-Mariana Ciutacu ,

-Maria Barbu

Maria Magdalena Dănăilă !

La Mulţi Ani, Domnişoarei Măriuca Şerban !

La Mulţi Ani, cu sănătate, bucurii, împliniri, pace, Lumină şi linişte sufletească, tuturor sărbătoriţilor Zilei de Sfânta Maria !

( ICOANA MAICII DOMNULUI DE LA MANASTIREA ROHIA )

Rugaciuni catre Maica Domnului

” Preacurata si binecuvantata de Dumnezeu Nascatoare Marie, Maica cea buna a Bunului Imparat, varsa mila Fiului Tau si Dumnezeului nostru, spre patimasul meu suflet, si cu rugaciunile tale ma indrepteaza spre fapte bune, ca cealalta vreme a vietii mele, fara prihana sa o trec, si pentru tine Raiul sa dobandesc, Fecioara de Dumnezeu Nascatoare, care esti una Curata si binecuvantata.

Ingerul lui Hristos, pazitorul meu cel Sfant si acoperitorul sufletului si al trupului meu, iarta-mi toate cate am gresit in ziua de astazi, si de toata viclenia vrajmasului meu celui potrivnic ma izbaveste, ca sa nu manii cu nici un pacat pe Dumnezeul meu si te roaga pentru mine pacatosul si nevrednicul rob, ca sa ma arati vrednic bunatatii si milei Preasfintei Treimi si Maicii Domnului meu Iisus Hristos si tuturor Sfintilor. Amin. ”

*******

” Împărăteasa mea preabună şi nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor şi primitoarea străinilor, bucuria celor întristaţi şi acoperământul celor necăjiţi, vezi nevoia mea şi necazul meu; ajută-mă ca pe un neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei, că nu am alt ajutor în afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin  ”

PREA SFANTA MAICA SI FECIOARA :

Legenda Mănăstirii Rohia :

Printre valoroasele monumente bisericesti si de arta religioasa, care atrag admiratia si pretuirea vizitatorilor din tara si de peste hotare, un loc de frunte il ocupa si Manastirea Sfanta Ana – Rohia, din Tara Lapusului, judetul Maramures. Asezata intr-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, in mijlocul unei paduri de fag si de stejar, Manastirea Rohia constituie locul privilegiat al cautatorilor de liniste si reconfortare sufleteasca, al iubitorilor de frumos artistic si natural. Inceputurile manastirii sunt legate de persoana preotului ortodox roman Nicolae Gherman (1877-1959), paroh in satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se gaseste asezata manastirea. Preotul ctitor a zidit manastirea in memoria fiicei sale, copila Anuta, pe care a pierdut-o, fiind chemata la Domnul in noiembrie 1922, la varsta de numai 10 anisori. Aceasta fetita s-a facut un binevestitor al voii Domnului caci, nopti de-a randul, copila ii aparea in vis tatalui ei, rugandu-l sa construiasca, o casa Maicii Domnului in Dealul Viei din hotarul Rohiei. La inceput, indureratul parinte tainuia in inima sa visele, pana cand, intr-o zi o femeie credinciosa, Floarea lui Ilie, a venit la el si i-a spus : “Parinte de ce nu asculti glasul lui Dumnezeu, care-ti porunceste prin copila Anuta, sa faci casa Maicii Domnului in Dealul Viei ?” Nedumerit parintele o intreaba – “ce casa sa fac Maicii Domnului ?” la care femeia i-a raspuns – “Manastire sa faci, parinte !” in acel moment parintele Nicolae si-a dat seama ca este vorba de o hotarare divinasi, cuprins de o liniste sufleteasca, s-a hotarat sa construiasca o manastire in amintirea copilei sale si pentru mangaierea credinciosilor din aceste parti. Sprijinit de consatenii sai, parintele hotaraste ridicarea Sfintei Manastiri intr-o poiana numita “la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost infipta o cruce. Peste cateva zile, insa, constata uimiti ca crucea pe care o asezasera in poiana nu mai era la locul ei, ci se afla in alta parte, tocmai pe pintenul dealului pe o stanca. Banuind ca o mana rauvoitoare a savarsit aceasta mutare, crucea a fost adusa si asezata la locul ei iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a ramas de paza peste noapte. Seara tarziu cand a inceput sa ninga credinciosul s-a intors acasa. A doua zi, de dimineata, cand a ajuns acolo, desi nu era nici o urma pe zapada proaspat cazuta, crucea nu era la locul ei ci a fost din nou gasita pe locul unde se afla actuala biserica a manastirii. Cu totii au considerat ca acesta nu poate fi decat un semn revelat prin care s-a aratat locul unde sa fie construita biserica sfintei manastiri. Lucrarile pentru ridicarea bisericii au inceput in anul 1923. Dupa multe greutati, cu sacrificii mari si ajutat de entuziasmul si bratele sutelor de credinciosi, s-a reusit ca in timp de doi ani sa fie ridicata o biserica modesta si o casa monahala. Manastirea a fost sfintita abia in 1926, de catre vrednicul de pomenire episcopul Nicolae Ivan al Clujului, la 15 august, de sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul manastirii. Astfel a luat fiinta “primul asezamant de acest feliu” in Ardealul alipit. Multa vreme, asezamantul a ramas la stadiul de schit, neputandu-se dezvolta din cauza accesului foarte greu. Manastirea s-a putut dezvolta dupa 1965 si mai ales 1970, cand s-a introdus curentul electric si s-a amenajat drumul de acces.

” Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor”, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului. ”  ( Sf Serafim de Sarov )

” Important este însă pentru noi să avem conştiinţa legăturii cu Maica Domnului şi să ne simţim angajaţi întru cinstirea Maicii Domnului ca să fim în cultul Bisericii noastre, să fim încadraţi în cultul Bisericii noastre, nu numai la sărbătorile Maicii Domnului, ci totdeauna când ne aducem aminte şi de Maica Domnului, şi să o ţinem în cinstirea care i se cuvine celeia ce este, după exprimarea Bisericii, “mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”, ca ceea ce este “mărirea a toată lumea”, ca ceea ce “din oameni a răsărit şi pe Stăpânul – pe Domnul Nostru Iisus Hristos – L-a născut”. Să avem conştiinţa aceasta a măreţiei Maicii Domnului şi să ne simţim sub acoperământul ei, în ocrotirea ei, în cuprinsul atenţiei ei şi pentru fiecare dintre noi. În cazul acesta suntem în rosturile pe care le vrea Biserica noastră şi pe care Biserica noastră ni le pune în atenţie.

Cât priveşte pe cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, străini de ortodoxie, eterodocşii, să ne rugăm lui Dumnezeu să-i miluiască şi să ne pară rău că n-au bucuriile pe care le avem noi din cinstirea Maicii Domnului, că n-au ajutorul pe care-l avem noi din cinstirea Maicii Domnului. Cred că Maica Domnului va fi bună şi cu necinstitorii ei, sau în orice caz va fi bună cu cei care nu o cinstesc pur şi simplu, nu că au ceva împotriva Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului e bună şi o să-i înţeleagă şi pe cei care sunt cuprinşi de neputinţa aceasta a mândriei sau de păcate care nu-i lasă să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt, pentru că nu se lasă conduşi de Biserică. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” aşa că Maica Domnului o să-nţeleagă pe cei care au avut minte strâmbă şi noi dorim ca oamenii să aibă măcar bucuria pe care o avem noi din faptul că suntem cinstitori ai Maicii Domnului. Dumnezeu să ne ajute! ”  ( Arhimandrit Teofil Părăian – http://www.nistea.com/theotokos2.html )

Sibilla&Lucas

imagini, informaţii  preluate de pe google.ro

citate preluat de pe www.citapedia.ro

Balade Sfinte – youtube

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat.La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şidorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra„creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului.

Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928″

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Preluat de aici.

Sf. Ioan Maximovici

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.

Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie sa adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.

Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu sa stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii.

La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia, iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea duhovnicească”. „Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să se răspândească şi printre alte popoare.

În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului, a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului. Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).

Anevoioasă este calea către împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel, întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine, neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.

Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bineplăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe această cale; el ne este şi ajutorul.

Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne, dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.

Serbia, 1928

“Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

7.  Sfântul Serafim de Sarov

Până în anul 1926, Andreev citise un număr de izvoare patristice ortodoxe sub influenţa cărora a ajuns la maturitate intelectuală în ortodoxie şi vizitase o serie de mânăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata ortodoxie pusă în practică. „Bergson, Lossky, Askoldov: acestea sunt cele trei etape ale dezvoltării mele filosofice – filosofice însă nu religioase. Pentru această cale am avut profesori diferiţi: Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, părinţii de la Optina şi mereu vrednicul de pomenire părintele Ioan de Kronstadt – iar apoi Filocalia şi, în general, literatura patristică ortodoxă. Cu părintele Nectarie de la Optina m-am angajat într-o lungă corespondenţă, iar pe părintele Dositei îl cunoşteam personal. De două ori mă întâlnisem personal şi cu părintele Ioan de Kronstadt.  Învăţând de la aceştia metoda spirituală strict ortodoxă (dacă se poate spune aşa), mi-am fixat-o foarte bine cu ajutorul impresiilor de neuitat ale vizitelor mele la remarcabilele mânăstiri ruseşti (Valaam, Solovski, Lavra Peşterilor de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mânăstirea Optina şi altele). Ca rezultat al acestor vizite, mi-a fost clar că trebuie să aleg între ortodoxia conservatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia „modernizată” a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără şovăire am ales prima cale.”

Ajungând la adevărata ortodoxie, în timp ce se afla într-un pelerinaj la Mânăstirea de maici Diveevo a Sfântului Serafim, Andreev a avut în sfârşit o experienţă pe care el o descrie ca „naşterea sa spirituală”. Era un obicei la Diveevo ca pelerinii să stea cel puţin 24 de ore în mănăstire şi să îndeplinească „regula” scrisă de Sf. Serafim însăşi, şi anume: să înconjoare de trei ori „canalul” Maicii Domnului (cărarea dimprejurul mânăstirii), spunând un canon special de rugăciune şi ajutându-se de şiragul de mătănii , rugându-se pentru toate rudele şi apropiaţii fiecăruia, iar în final exprimându-şi cea mai sinceră şi cea mai folositoare dorinţă, care le va fi nemijlocit  acordată după rugăciune. Andreev îşi descrie experienţa astfel: „Atunci când la sfârşitul celui de-al treilea înconjur al „canalului”, îndeplinind întreaga regulă, am vrut să îmi exprim dorinţele mele sincere, ceva s-a petrecut cu mine, fireşte, prin mila cea a mare a Sfântului Serafim. Deodată am fost cuprins de o bucurie cu totul deosebită, liniştitoare, caldă şi încântătoare -  o convingere de nezdruncinat, cu toată fiinţa mea în existenţa lui Dumnezeu şi o comuniune deplină cu El în rugăciune. Şi atunci mi-a devenit foarte limpede faptul că orice cerere pentru ceva pământesc, ar fi rugăciunea: Dumnezeule, ia de la mine şi lipeşte-mă de darul Tău minunat… Şi, în şoaptă, m-am rugat către Dumnezeu: <<O Doamne, nu-mi da nimic, ia de la mine toată prosperitatea lumească, dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, daca nu este cu putinţă să menţii aceasta mereu în viaţa noastră, atunci dăruieşte-mi inimii mele puterea de a-şi aminti, dă-mi posibilitatea să păstrez până la moarte amintirea acestei binecuvântate clipe a simţirii Sfântului Tău Duh!>>

A doua zi am plecat spre Sarov. Ne-am închinat la moaştele Sfântului Serafim cu mare emoţie, cu duhovnicească teamă şi evlavie. Mi-am dat seama că mă născusem spiritual cu o zi înainte la Diveevo. Totul se înnoise în jurul meu. Deunăzi nu înţelesesem un adevăr atât de simplu, şi anume că lucrurile duhovniceşti sunt cu mult mai deosebite de cele ale sufletului decât diferă acestea din urmă de cele ale trupului. Minunile de la racla Sfântului Serafim care s-au petrecut în faţa ochilor mei. Toate acestea păreau simple şi fireşti…

Întreaga mea viaţă s-a schimbat după pelerinajul la Mânăstirea Sarov. Domnul mi-a luat, conform rugăciunii mele de la „canal”, toate bunurile lumeşti, însă a păstrat în mine pentru totdeauna amintirea acelei clipe când, în bunătatea Sa nesfârşită, prin mila Preasfintei Sale Maici a lui Dumnezeu şi a rugăciunilor Sf. Serafim, mie, un păcătos, cu adevărat nemernic, mi-a fost dat să trăiesc în sine-mi adierea încântătoare, blândă, veselă şi calmă a Sfântului Duh al Domnului!”

Astfel a ajuns Andreev, după maturizarea sa intelectuală, la maturitatea duhovnicească.  El însuşi urma să descrie, mai târziu, studenţilor aceşti ani ai formării sale intelectuale ca fiind întreaga creştere de la „trup” (ştiinţă şi medicină), spre suflet (literatura şi filosofia) şi apoi spre „duh” (teologia şi adevărata ortodoxie), folosindu-se de împărţirea întreită a personalităţii umane despre care au vorbit Sfântul Serafim, Ep. Teofan Zăvorâtul şi mulţi alţi părinţi, pe baza cuvintelor Sfântului Pavel (1 Cor 2, 14-15). Prin noţiunea de „duh” bineînţeles că nu se înţelege o componentă separată a naturii omului, cum s-au gândit unii eretici, ci doar partea superioară a sufletului  unde se deschide contactul cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală, în opoziţie cu partea inferioară a sufletului , care este ocupată cu îndeletnicirile artei şi ştiinţei, filosofiei şi culturii. Înţelegerea  – ca primă experienţă a acestei distincţii critice între suflet şi duh – urma să dea, mai târziu, învăţăturii sale o profunzime şi o precizie pe care puţini filosofi şi gânditori o ating.

“Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

6. Părintele Martir Teodor Andreev

Askoldov a fost cel care i-a făcut cunoscută lui Andreev prima dintre cele mai stricte influenţe „bisericeşti” din viaţa sa intelectuală şi spirituală, profesorul (mai târziu, preotul) Teodor K. Andreev, al cărui nume de familie urma să şi-l ia din respect profund pentru el.  Iată cum descrie Andreev prima sa impresie despre în legătură cu acest tânăr profesor strălucit: „Între anii 1921-1922, profesorul T.K. Andreev ţinea uneori prelegeri sau, mai frecvent, dezbateri. Foarte frapantă a fost conferinţa sa de la „Casa oamenilor de ştiinţă” de după prelegerea profesorului N. Lossky, din 1921, cu titlul „Despre natura satanicului”, când tânărul profesor, cu o convingere vastă şi cu o erudiţie vastă, l-a criticat pe renumitul filosof Lossky citind, cum s-ar spune o contra-prelegere pe tema „Originii răului”. Aceasta era, poate prima ciocnire clară de care Andreev avea parte în anii săi de maturitate, între înţelepciunea lumii, pe care el o tot urmase până atunci, şi înţelepciunea Bisericii, care începea acum să-i cuprindă mintea şi sufletul.

Mai târziu, în 1924, după ce a activat foarte puţin timp ca psihiatru la Spitalul Militar Nikolaevski, ca profesor la Universitatea din Petersburg şi ca profesor instructor de literatură într-un Colegiu de Juniori din Petrograd (liceu, Andreev a locuit într-un sanatoriul lângă Tsarskoe Selo (împărţind o camera cu Askoldov), unde mulţi dintre rezidenţi erau fii duhovniceşti ai părintelui Teodor Andreev, de curând hirotonit. Aici se purtau frecvent discuţii religioase şi filosofice, iar părintele Teodor însuşi (şi Andreev după el) se maturiza vizibil în latura strict ortodoxă a filosofiei sale, considerându-l pe fostul său profesor şi prieten, părintele Pavel Florenski, a fi mai degrabă neortodox. Părintele Teodor preda Teologia Dogmatică, şi Liturgica în cadrul”Cursurilor pastorale” care fuseseră înfiinţate în Petrograd de un număr de profesori de teologie, ca răspuns la alte şcoli teologice rămase în oraş, un institut teologic „liberal”, şi unul „reînnoit”. Andreev a studiat la această „academie teologică” din 1924 până în 1928, şi tot aici şi-a primit diploma teologică de „catacombă”.

În tot acest răstimp, o altă influenţă bisericească asupra lui Andreev a avut-o şi părintele Serghei Tihomirov, părinte duhovnicesc atât al lui, cât şi al lui Askoldov. Acesta era un vizitator frecvent al Mânăstirii Optina şi avea o legătură duhovnicească cu părinţii acestei mânăstiri. Tot în aceşti ani, începând cu momentul când atât Andreev, cât şi Askoldov şi-au pierdut catedrele din Universitate şi au predat în şcoli tehnice şi în licee, cei doi au început să alcătuiască grupuri filosofico-religioase cu cei mai buni dintre elevii lor, împărtăşindu-le concepţia lor ortodoxă despre lume, dăruindu-le cărţi din biblioteca lor şi entuziasmul lor pentru problemele religioase importante. Din rândul acestor grupuri s-a format, în 1926, o „Frăţie a Sfântului Serafim de Sarov” – semn al direcţiei către care îi purta creşterea lor religioasă.

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material.

Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.

Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă – cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească. Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312).

„Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului … Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.

De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe – Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi – vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururi într-un loc oarecare – fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer” (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.

Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie. Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi – întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”.

Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona – unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.

În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”

Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” – dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină – iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului:

„Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).

Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se află „nicăieri” şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).