Mănăstirea Baziaş între lacrimi şi încă speranţe…

Mirko Kodic :

Trecutul sârbilor de pe pământul României se integrează în istoria generală a poporului sârb.

Slavii, strămoşii sârbilor au început să se stabilească pe teritoriul României de astăzi în evul mediu timpuriu. Sârbii de la nord de Sava şi Dunăre, ca şi cei care au trecut în Peninsula Balcanică în secolul al VII-lea, se creştinează în a doua jumătate a secolului al IX–lea, trăind în spiritul bisericii lui Kiril şi Metodiu.

În crearea unităţii spirituale a poporului sârb din nordul şi din sudul râurilor Sava şi Dunăre, un rol deosebit l-a avut activitatea arhiepiscopului Sava Nemanici, în urma proclamării bisericii ortodoxe autocefale sârbe în anul 1219. Atunci, cu acordul curţii ungare, s-a realizat dominaţia asupra populaţiei sârbe din Câmpia Panonică. Aceasta s-a reflectat, printre altele, şi în zidirea primelor mănăstiri ortodoxe sârbe în defileul Banatului, în Baziaş şi Zlatiţa.

dr. Ljubivoje Cerović “Misao” – Novi Sad, 1991.

Sursa :www.rastko.rs

Mănăstirea Baziaş – „Mănăstirea Baziaş, cu biserica ei ce poartă hramul Înălţării Domnului, a fost considerată din totdeauna cea mai mare sfinţenie a sârbilor ortodocşi din Clisura Dunării. Acest fapt se datorează tradiţiei acestor locuri care leagă numele mănăstirii şi al înfiinţării ei de numele primului arhiepiscop al sârbilor Sf. Sava Nemanjić, despre care se spune că s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni dezlănţuite de vântul Coşava. Nemaiputând înainta, Sfântul s-ar fi adresat vântului cu cuvintele «Baş ziaş», de aici rămânând numele aşezării şi al mănăstirii”, scriu iereul Vasa Lupulović şi prof. Borislav Đ. Krstić în cartea lor „Istoricul aşezării Baziaş – Istoricul mănăstirii Baziaş”, apărută în 1998, la Editura Uniunii Sârbilor din România. Anul întemeierii sale este oarecum controversat. Unii susţin că ar fi fost construită în 1225, alţii, în secolele al XIV-lea sau al XV-lea. Totuşi, este unanim acceptată ideea că cei care au contribuit financiar şi material la ridicarea, în general, a mănăstirilor de pe malul stâng al Dunării, de pe teritoriul actual al României, au fost despoţii sârbi. Este vorba despre cele de la Baziaş, Cusici şi Zlatiţa. Cei mai mulţi cred că ctitor este despotul sârb Iovan Brancovici, fiul despotului Stefan (1420-1476). Alţii leagă Baziaşul de sinaiţii creştini, care ar fi impus la mănăstirea de aici sărbătorirea Schimbării la Faţă.

Din monografia “Mănăstirea Baziaş” de iereul Vasa Lupulović şi prof. Borislav Đ. Krstić
apărută în 1998, la Editura Uniunii Sârbilor din România

http://www.banaterra.eu/

Mă alătur vocilor ce se înalţă într-u apărarea valorilor spirituale, şi zic din nou şi-am să tot strig, de aici din Caraş-Severin : Salvaţi Mănăstirea Baziaş şi… daţi o şansă Turismului ! Au tot trecut anii, rând pe rând… Klisura Dunării ” aude ” numai vorbe, vorbe , promisiuni… mai face câte-un sârb ceva, dar restul … CJ-ul, pe când o demarare-n forţă să înflorească turismul şi în Caraş-Severin ?

REDESCOPERIREA ROMÂNIEI. Acolo unde Dunărea „sărută” întâi pământul românesc, localnicii au aşa de multă linişte încât sunt dispuşi să vândă şi altora din ea.

………………………………………………………………………………………………………

Actualmente având rang de sat, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ de comuna Socol, din judeţul Caraş-Severin. Mai sunt aici 28 de case şi o biserică. Fostul turn de apă, o construcţie austro-ungară, a rămas fără acoperiş şi e gata să devină ruină.

…………………………………………………………………………………………………….

Cei mai mulţi dintre orăşenii care ajung aici, la capătul ţării, vin, teoretic, după peşte. În realitate, ei vin pentru porţia de linişte. Unii aleg să stea cu cortul, pe malul apei sau pe iarba unde, cândva, era un depou de locomotive. Opţiunea „civilizată” e la una dintre cele două pensiuni (Apus de Soare sau Pescăruşul) unde camera dublă costă de la 50 de lei în sus.

…  fost odată o… cale ferată, la Baziaş…

Alte dotări şi amenajări turistice în afara pensiunilor şi a ierbii nu există. „Singurul lucru pe care îl putem oferi e liniştea. Altceva nu avem, decât prea multă linişte”, spune Luminiţa Popa, manager la „Pescăruşul”.

……………………………………………………………………………………………………..

„Spuneţi turiştilor să fie modeşti şi să caute mănăstirea aceasta, căci nu oricând au ocazia să intre întrun sfânt lăcaş din secolul al XII-lea. Spuneţi-le să vină şi să doneze, să ne ajute s-o salvăm”, ne zice stareţul Petrovic, îngrijorat că biserica stă să se desfacă în două şi să se dărâme.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/850902/Concediu-de-tihna-la-Bazias/

Redescoperirea României – Mănăstirea Baziaş

Cabana Apus De Soare – Baziaş – Caraş-Severin :

http://apusdesoare.netcompmedia.ro/

Pensiunea Flying Fish – Baziaş – Caraş-Severin :

http://www.flyingfish.ro/

Dincolo de vorbe şi de multe, Omer a făcut ceva în zonă şi continuă… îi lipseşte un an din viaţă, altora, nu… să pună umărul să-l ajute !

Omer Radovancovici :

” Ştiţi bine că înainte de 1989 noi acolo am fost izolaţi, fiind zonă de graniţă, şi greu putea cineva să vină la noi. Eu aş vrea să reuşim să-i aducem înapoi pe cei care au plecat de pe meleagurile noastre. Dacă nu să se stabilească aici, măcar în calitate de turişti. Cred cu tărie că turismul e viitorul Clisurii şi chiar aş vrea ca zona să fie denumită: Zona turistică a Clisurii Dunării. Asta vreau cel mai mult pentru locuitorii de pe malurile bătrânului fluviu. De aceea am şi demarat proiectul pentru „Plaja Clisurii“.  ”

Pe când dispariţia bălăriilor în zona Baziaş ? De ce nu mai multe moteluri şi pensiuni ? Turiştii vor veni, şi din ţară şi din străinătate, dar… să aibă mai întâi unde şi la ce… cum îi întâmpinăm ?

Se spune că, la Baziaş, Dunărea sărută pământul României, apusurile de soare invită a linişte cuminte, noi, cei ce-am copilărit în zonă şi cu drag am ascultat slujbele de la Mănăstirea Baziaş, unde venea Vlădica din Srbija, venea Antonie Iorgovan – Dumnezeu să-l hodinească ! – visăm, sperăm, nădăjduim… să apucăm zile să vedem Mugurii de Lumină ai Turismului în Klisura Dunării…

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

informaţii preluate de pe surse – google.ro

Mirko Kodic – youtube

]]> http://sfinx777.wordpress.com/2009/06/04/4-iunie-ziua-internationala-a-copiilor-victime-ale-agresiunii/ Thu, 04 Jun 2009 01:01:43 +0000 Sibilla http://sfinx777.wordpress.com/2009/06/04/4-iunie-ziua-internationala-a-copiilor-victime-ale-agresiunii/

4 Iunie :Ziua Internaţională a Copiilor – victime ale agresiunii

Ziua Internationala a Copiilor – victime ale agresiunii (se marcheaza din 1983, ca urmare a hotararii Adunarii Generale a ONU, din 19 august 1982, in memoria copiilor omorati in timpul invaziei israeliene in Liban, din 1982).

Să comemorăm victime, aduceri aminte, copii inocenţi răpuşi de gloanţe, crime de război, numărul lor… nu se cunoaşte… Şi-a fost război, pretexte şi scuze şi explicaţii au existat mereu, şi-a fost : Hiroshima, Naghasaki, Vietnam, Gaza, Iraq, Fosta Yugoslavija, Liban,  şi…. Doamne câte… ! Conflictele continuă în multe locuri, războaie vor mai fi…

Se poartă sloganul ” în numele eradicării terorismului ”, invaziile trupelor au ca afiş eradicarea  terorismului,  se spune doar că-n numele democraţiei, în fond avem de-a face cu eradicarea terorismului prin… terorism ! Să mai amintim şi că deseori trupele NATO au folosit gloanţe cu uraniu sărăcit şi victimele , copiii nu au avocaţi, au însă mereu bocancii NATO… pretexte !

Agresiunile din zonele de conflict lasă ” moşteniri ” în urmă : copii ucişi, copii traumatizaţi pe viaţă, copii orfani, copii născuţi cu malformaţii… copii inocenţi cu aripi frânte, ei, devin îngeri, mai marii lumii au mereu scuze la-ndemână şi, pentru ce şi până când decimarea populaţiei şi foloseşte cui… ?…

Rana care doare trupul Srbijei… Kosovo, inima smulsă ! Copii ucişi, copii dispăruţi, copii ucişi şi trafic de organe… mafia albaneză… Dar, Kosovo je Srbija,  Kosovo je srce Srbije !!!

Aduceri aminte :

Declaraţia din 17 februarie 2008 a independenţei Kosovo este o crimă. În ochii noştri se săvârşeşte cea mai mare fărădelege împotriva poporului Serbiei. Comunitatea internaţională în frunte cu administraţia SUA, încălcând toate normele dreptului internaţional, satisface cerinţele teroriştilor albanezi şi împreună cu ei fură de la sârbi o parte a teritoriului lor suveran, pământul sfinţit cu sângele străbunilor ortodocşi. Această declaraţie neruşinată, ce zângăneşte din arme şi muniţii, nu este altceva decât continuarea bombardamentelor NATO. Sute de biserici şi mănăstiri din Kosovo au fost aruncate în aer, pângărite, arse şi devastate. Mii de ucişi, sute de mii de refugiaţi din locul lor de baştină. Şi aceasta nu undeva departe, ci în inima Europei „civilizate”, care s-a lepădat de Hristos şi s-a predat benevol în mâinile păgânilor şi musulmanilor.

În aceste momente întreaga lume ortodoxă susţine Serbia sângerândă. Şi noi, creştinii ortodocşi din Moldova, să ne rugăm Bunului Dumnezeu pentru fraţii noştri sârbi aflaţi azi la ceas de grea cumpănă.

www.toaca.md/.

” Veritabile lagăre fără garduri din sârmă ghimpată. Aşa sunt văzute, de sârbi, enclavele în care au fost alungaţi de albanezi. Îşi trimit copiii la şcoală cu frică, supravieţuiesc cu câteva ore de curent pe zi, iar un drum prin zonele controlate de albanezi e o aventură la care puţini se încumetă să pornească. Înaintea proclamării independenţei provinciei, sârbii se tem de ceea ce ar putea să urmeze. Într-una din enclavele din apropierea Pristinei, sârbii întreabă ziariştii ce va urma…. ”

Mile Cărpenişan – jurnalist de război

In 2002 filmul german Es begann mit einer Lüge (“It began with a lie”) il acuza pe ministrul Rudolf Scharping ca prin manipulare privind evenimentele de la Racak, a obtinut sprijinul parlamentarilor de a sustine fortele armate din Kosovo. In rapoartele echipei de expertize din partea Uniunii Europene reiese faptul ca victimele erau persoane civile si au fost ucise in locurile unde au fost gasite de observatorii internationali. Din acea echipa facea parte si Helena Ranta…

Dejan Iudici

În inima lui încape toată Serbia. Este mic de stat, dar mare cu duhul, are umeri fragili, dar pe aceşti umeri duce greutatea întregii naţiuni, are degetele subţiri, însă cu aceste degete strânse în semnul Sfintei Treimi, surpă legiuni de demoni, este îmbrăcat în haină subţire de pânză, dar această haină ascunde inima unui neînfricat ostaş. Poporul spune: „Acesta e îngerul nostru, care ne acoperă şi ne apără”.

Rugăciune pentru  Mântuirea Multpătimitorului  popor sârb :

Stăpâne Atotţiitorule, primeşte smerita noastră rugăciune pentru multpătimitul  popor ortodox al Serbiei. Rugămu-Te, Multmilostive, pentru fraţii noştri sârbi care pătimesc acum pentru altarul neamului lor – sfinţita câmpie Kosovo, luată prin jaf de la ei de batjocoritorii femeilor şi fecioarelor, de ucigaşii pruncilor şi de cei ce îi prigonesc pe moştenitorii acestui pământ.

Pomenind toate bunătăţile ce ni le-ai dat nouă şi părinţilor noştri, care, fugind de moartea din mâinile urâtorilor de Dumnezeu, au fost primiţi de fraţii noştri sârbi în patria lor, rugămu-Te pre Tine, Atotbunule, apără-i în această viaţă vremelnică de cei ce se oştesc asupra lor şi în viaţa cea veşnică dăruieşte-le mântuire şi bucurie fără de sfârşit, cu rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, cu ale Întâi-stătătorului Serbiei, Sfântului Sfinţitului Părinte Ierarh Sava şi cu ale tuturor sfinţilor slavi şi cu ale tuturor sfinţilor lumii.

Mântuieşte Doamne poporul Tău, că Ţie toate Îţi sunt cu putinţă, şi Ţie, Celui Atotputernic, slavă şi mulţumire Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, întru Sfânta Treime Unuia Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

De la intervenţia NATO/ONU în 1999, Kosovo a devenit capitala crimei în Europa. Comerţul cu carne vie înfloreşte. Provincia a devenit un punct tranzitoriu nepreţuit pentru droguri pe ruta către Europa şi America de Nord. În mod ironic, majoritatea drogurilor vin dintr-un alt stat “eliberat” de către Vest, Afghanistan. Membrii KLA – demobilizată dar nu eliminată complet – sunt strâns implicaţi în crima organizată şi guvern. Poliţia ONU arestează un procent mic din cei implicaţi în activităţi criminale şi îi predau unei justiţii instabile care răspunde la mită şi coerciţie.

Obiectivul albanezilor este să elimine toţi non-albanezii, inclusiv reprezentanţii comunităţii internaţionale, din Kosovo, şi să se unească apoi cu ţara mamă Albania, atingând astfel ţelul de “Albania Mare”. Campania a fost începută cu atacurile lor asupra forţelor de securitate sârbeşti la începutul anilor ‘90, şi au avut succes în transformarea replicii dure a lui Milošević în simpatie pentru cauza lor. Nu a fost niciun genocid aşa cum a susţinut Vestul – cei 100.000 despre care s-a pretins c-au fost îngropaţi în morminte comune s-au dovedit în fapt a fi 2.000, de toate originile etnice, inclusiv cei morţi în luptă în timpul războiului însuşi.

Albanezii din Kosovo ne-au dus de nas- Am subvenţionat şi sprijinit indirect campania lor violentă pentru un Kosovo epurat etnic şi independent. Nu i-am acuzat niciodată că ar săvârşi acte de violenţă la începutul anilor ‘90 şi continuăm să ni-i reprezentăm ca victimele desemnate de astăzi în ciuda evidenţelor asupra contrariului. Atunci când ei îşi obţin independenţa cu ajutorul dolarilor plătiţi de noi ca taxe, alături de cei veniţi de la Bin Laden şi Al-Qaeda, gândiţi-vă numai la mesajul de încurajare pe care acest fapt îl trimite către alte mişcări de independenţă susţinute de terorişti în toată lumea.

Ciudat cum continuăm să ne adâncim singuri groapa!

De Lewis MacKenzie, National Post, 6 aprilie 2004

(Mai.-Gen. Lewis MacKenzie, acum pensionat, a comandat trupele ONU în timpul războiului civil din Bosnia în 1992.)

http://summitnato.wordpress.com/

Avem datoria să NU uităm !

Sibilla

informaţii preluate de pe surse

imagini preluate de pe google.ro

Ceca – Pile – youtube

Ce nu se poate uita…

Martie, 1999 – 484 civili sârbi morţi şi cel puţin 800 000 de refugiaţi sârbi…

22 martie 1999… O Zi care mă doare şi doare, de care-mi e RUŞINE de nesimţirea, inconştienţa şi nemernicia altora ! Şi-au urmat pentru sărbi şi 23 martie şi … şi-au tot urmat … NIMENI NU UITĂ, nimic din ce-a urmat …

Srpski vojnik :

1999 – Partidele de opoziţie au criticat declaraţia preşedintelui Emil Constantinescu, potrivit căreia România consideră “necesară şi legitimă” o intervenţie a NATO în provincia sîrbă Kosovo, în cazul în care negocierile de pace aveau să eşueze.

Octombrie 1998 – Parlamentul roman a aprobat cererea NATO ca avioanele Aliantei sa poata utiliza spatiul aerian al tarii pentru posibile operatiuni militare impotriva Iugoslaviei;

Martie 1999 – Ca urmare a unei solicitari NATO, Romania a inchis trei aeroporturi in vestul tarii - Timisoara, Arad, Caransebes - pina la sfirsitul operatiunilor Aliantei impotriva Iugoslaviei;

18 aprilie 1999 – NATO a solicitat Romaniei deschiderea spatiului aerian pentru avioanele aliate;

20 aprilie 1999 – Consiliul Suprem de Aparare al tarii (CSAT) si Guvernul Romaniei au dat curs acestei solicitari;

Cu alte cuvinte, nişte BOI, nu au ştiut să spună NU, să găsească o modalitate, ci au preferat să-şi vândă fraţii, să facă repejor sluş, să se lase folosiţi … şi au obţinut, chiar aşa, ce anume ??

22 aprilie 1999 – Parlamentul a autorizat avioanele NATO sa utilizeze spatiul aerian romanesc in timpul operatiunilor din Iugoslavia;

Adevăraţii criminali de război sunt : instigatorii, complicii, autorii morali, Germania lui Helmut Kohl, America, toţi cei ce au contribuit la epurarea etnicilor sârbi, cei ce au atacat şi au scuipat pământul sfânt sârb !

Aceste cuvinte au fost puse de cineva pe o pancartă aşezată pe ruinele sediului Televiziunii Naţionale din Belgrad, în dimineaţa următoare nopţii când Televiziunea fusese bombardată de aviaţia americană din N.A.T.O :

„Nu-i ierta, Doamne, că ştiu ce fac!“.

Priveşte şi nu uita … :

Intervenţia NATO în provincia sârbă Kosovo a fost tot timpul, de la început şi-n fiece secundă : nelegitimă, imorală, un circ, scenariu, mascaradă … ziceţi-i cum vreţi, dar, a fost actul crud ce-a lăsat în urmă cadavre, răni, dureri, tristeţi, traume… orori pe care nu le vom uita niciodată !

Au fost trupele NATO de ” menţinere a păcii ”, au fost muhajedini, au fost trădători de neam şi ţară, a fost mafia albaneză, au fost până şi ” fraţii ” care au dezamăgit cumplit, adică noi – sârbii ne-au considerat mereu fraţii lor – au fost … atât de mulţi şi-n spatele lor grupuri, interese, cameleonii, canaliile din umbră ce conduc lumea…. şi ea , Srbija, atât de singură…

Iată câteva imagini ce spun dincolo de cuvinte şi dincolo de tăceri, spun ceea ce nu avem voie să uităm, aceea că mâine putem fi noi, că NATO e doar un instrument, că Srbija şi sârbii ne-au dat o lecţie de moralitate ce-ar trebui să ne umple de ruşine şi să ne doară, pentru că merităm … sârbii ne-au iertat şi ne consideră şi acum fraţii lor ! Sunt DEMNI, sunt patrioţi, sunt curajoşi, sunt atât de … ei !

Toţi, absolut toţi, au ştiut exact ce fac… fie că a fost vorba de epurare etnică, de trădare, de masacre, fie că a fost consimţire prin tăcere şi, totuşi au făcut pact cu diavolii, acei diavoli din umbră de care din păcate se vorbeşte tot mai des, le simţim prezenţa tot mai mult, fac rău , seamănă ură, durere, lacrimi, sânge, n-au limite şi niciodată fărâmă de suflet, Dumnezeu , regrete, slăbiciuni , conştiinţă…

Priviţi şi… tăcere, cuvintele nu-şi au rostul :

Acesta e Salutul sârbilor, căci sârbii nu vor saluta niciodată precum masonii, cu dejtele în formă de … coarne, ei, sârbi, cred în Dumnezeu şi EL, nu a uitat Srbija.. :

Un criminal de răzbiu, primeşte premiul pentru ” pace ”, un Erou Naţional Sârb moare-n condiţii misterioase în celulele Tribunalului ” penal ” Internaţional de la Haga, dar, Srbija încă există pe hartă, şi încă speră şi-şi duce dureri, lacrimi şi crucile cu demnitate … noi, ce-am învăţat din toate ? Chiar nimic ? Să ne ferească Dumnezeu de-o lecţie… vie !

“Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.” ( Sfântul Nicolae Velimirovici )

Oce nas koji si na nebesima, da se sveti ime Tvoje, da dodje carstvo Tvoje, da bude volja Tvoja i na zemlji kao na nebu; hleb nas nasusni daj nam danas; i oprosti nam dugove nase kao sto i mi oprastamo duznicima svojim, i ne uvedi nas u iskusenje. nego izbavi nas od zla.

Amin.

Kosovo je srce Srbije ! Kosovo je Srbija !

Sibilla

imagini preluate de pe google

muzika srpska – youtube

informaţii preluate de pe google.ro

Ajun De Crăciun !

HRISTOS SE RODI !!!

În timp ce credincioşii ortodocşi sărbătoresc Boboteaza, ortodocşii de rit vechi se pregătesc pentru Crăciun.

În România trăiesc peste un milion de adepţi ai bisericii ortodoxe de stil vechi, îndeosebi ruşi lipoveni, armeni şi sârbi, care îşi ţin credinţa în circa 130 de biserici, schituri şi mănăstiri pe rit vechi.

Creştinii ortodocşi de stil vechi respectă tradiţiile şi obiceiurile celor de stil nou, cu deosebirea că sărbătorile de iarnă sunt decalate cu 13 zile din cauza refuzului lor de a trece la Calendarul Gregorian.

MIR BOZIJI HRISTOS SE RODI :

KOSOVO JE SRBIJA !!!

Presedintele sarb Boris Tadici a declarat sambata ca in spatiul european Kosovo nu are niciun viitor ca stat independent.

Acesta a adaugat ca incidentele recente din Kosovo nu fac decat sa confirme pozitia Serbiei potrivit careia drepturile omului nu sunt respectate, informeaza B92.net.

“Aceste iluzii, conform carora Kosovo sub control albanez poate deveni un stat respectabil si o zona civilizata, unde locuitorii pot trai liber indiferent de apartenenta lor etnica, nu sunt sustenabile”, a completat Tadici.

Acesta s-a declarat de asemenea convins ca “acest teritoriu nu are nici un viitor in Uniunea Europeana ca stat independent, ci doar ca provincie a Serbiei”.

Tadici se asteapta totodata la un aviz pozitiv pentru Serbia din partea Curtii Internationale de Justitie.

Andjeli pevaju_studio :

Spomenar – amintiri …

Ultimul Craciun in Kosovo?

Capii bisericii i-au chemat pe credinciosi sa petreaca una din cele mai importante sarbatori crestine “in pace, bucurie si fericire spirituala”, transmite Rompres. Pentru sarbii ortodocsi din Kosovo, acesta ar putea fi ultimul Craciun petrecut la casele lor, deoarece multi dintre ei intentioneaza sa paraseasca provincia in cazul in care albanezii si-ar declara unilateral independenta. In Kosovo, in pofida frigului persistent, credinciosii ortodocsi au marcat ajunul Craciunului cu urari traditionale, vin fiert si artificii. Sarbatoarea centrala are loc la Gracanica, unde episcopul de Raska si Prizren, Artemije, citeste liturghia de Craciun. Duminica, sute de locuitori din Gracanica si din satele invecinate s-au adunat, in prezenta politiei din Kosovo si a fortelor KFOR, pentru obiceiul traditional al taierii butucului.

“Imi voi apara casa” In Ajunul Craciunului, sarbii aduna ramuri de copac pe care, dupa ce le saruta pentru a fi iertati de jertifirea lor, le aprind seara intru amintirea nasterii lui Iisus Hristos, informeaza EuroNews. Canalul de televiziune european a indicat faptul ca multi sarbi din Kosovo se tem ca acesta ar putea fi ultimul Craciun petrecut in casele lor. Adunati in biserica Sfantul Sava – pe ale carei ziduri se vad inca urmele incendiilor provocate de etnicii albanezi musulmani in timpul ciocnirilor interetnice si interreligioase din martie 2004 – mai multi sarbi din Kosovo au ascultat ieri slujba de Craciun.

Un tanar sarb din Mitrovita a declarat pentru EuroNews ca el nu va pleca din Kosovo decat mort, insa foarte multi alti sarbi se pregatesc de plecare. “Indiferent de ce se va intampla, noi vom ramane aici. Imi voi apara casa. Sper ca acesta sa nu fie ultimul nostru Craciun aici”, a declarat pentru EurooNews un alt adolescent sarb.

Sursa : www.ziua.ro – 2008

Comunitatea Sârbilor din România :

• Cei mai mulţi trăiesc în judeţele: Timiş, Caraş-Severin, Arad şi Mehedinţi.

• Sărbători ale comunităţii sârbe din România:

• 27 ianuarie este sărbătoarea Sfântului Sava, patronul spiritual al sârbilor;
• Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

• Crăciunul se celebrează după ritul creştin ortodox vechi, astfel încât Ajunul Crăciunului este în data de 6 ianuarie.

Zonele unde trăiesc sârbi

CINE REPREZINTĂ COMUNITATEA SÂRBILOR DIN ROMÂNIA DE AZI

• Uniunea Sârbilor din România (USR) şi Slavomir Gvozdenovici, preşedintele USR reprezintă comunitatea sârbilor în Parlamentul României.

• Dintre publicaţiile care apar în limba sârbă în România menţionăm: Nasa Rec (săptămânal editat de USR, subvenţionat din bugetul statului, care apare la Timişoara), Knjizevni Zivot (trimestrial editat de USR, subvenţionat din bugetul statului, care apare la Timişoara)

- Studioul teritorial de radio Timişoara difizează emisiuni în limba sârbă timp de 60 de minute pe zi.

SCURT  ISTORIC

• În secolele VI-VII slavii au migrat din N-E Europei spre S-V.În timpul acestei migraţii o parte din populaţia slavă s-a stabilit pe teritoriul bănăţean, ceilalţi s+au aşezat aproximativ pe spaţiul actual al fostei Iogoslavii.

• Primele atestări documentare despre sârbii din Valea Mureşului datează din sec.al XII-lea. Pe măsură ce de la sfârşitul sec. Al XIV-lea otomanii înaintau în Balcani de la sud spre nord, începe exodul sârbilor din sud spre nord, peste Dunăre, în Ungaria de Sud. Deplasările masive de populaţie sârbă din vechea patrie, Regatul Sârb (Kosovo,Raska,Metohija etc.) erau încurajate de autorităţile militare şi administrative şi din necesitatea de a se crea un cordon de apărare a graniţelor creştinismului împotriva atacurilor turceşti, iar sârbii erau recunoscuţi pentru virtuţile lor militare.

• Începând cu a doua jumătate a sec.al XIV-lea până la începutul sec.al XVI-lea, pe teritoriile Ţării Româneşti şi Moldovei sosesc grupuri de sârbi. Printre ei s-au remarcat Nicodim Grcici, întemeietorul primelor mănăstiri româneşti, Macarie, întemeietorul primei tipografii, mitropolitul Maxim Brancovici , ctitorul mitropoliei româneşti.

Tipăritură din timpul lui Macarie,1508

• Cu timpul (sec. XV-XVIII), datorită mai multor valuri de imigrări (circa 10, din care cea mai mare migraţie a fost în 1690 sub patriarhul sârb Arsenie III Carnojevic), structura etnică a populaţiei din Banat s-a schimbat, sârbii devenind un element cu pondere semnificativă.

• Convieţuirea lor timp de mai multe secole în acest spaţiu i-a făcut se se simtă autohtoni. La terminarea primului război mondial, după Unirea din 1 Decembrie 1918, în România au rămas ca minoritate naţională circa 50.000 de cetăţeni sârbi în peste 60 de localităţi de-a lungul graniţei româno-iugoslave.

INTERFERENŢE CULTURALE ROMÂNO-SÂRBE

• Teodor Jankovici Marievski a reformat şcolile elementare sârbeşti şi româneşti în spiritul celor mai înalte cuceriri ale pedagogiei europene din perioada raţionalismului.

• Sava Tekelija, cel mai mare mecena şi binefăcător al poporului sârb, s-a născut la Arad.

• Dimitrie Tirol, întemeietorul primei biblioteci din Belgrad, era timişorean la origine.

• Iovan Ducici, “prinţul poeziei sârbe” a fost primul ambasador sârb la Bucureşti, tradiţie diplomatică şi culturală continuată de romancierul Milan Rakici şi de Ivo Andrici, laureat al Premiului Nobel.

• Reprezentanţi de seamă ai culturii sârbe din România pot fi menţionaţi: pictorii Ştefan Teneţki, Arsa Teodorovici, Constantin Danil, Nicola Aleksici; istoricul Iovan Raici, naturalistul Pavle Kenghelaţ şi scriitoarea Eustachia Arsici.

Un sportiv deosebit de talentat a fost fotbalistul Miodrag Belodedici care a curerit Cupa Campionilor Europeni cu formaţia Steaua Bucureşti şi a jucat de multe ori în Naţionala de fotbal a României.

Sava Tekelija

Miodrag Belodedici

Ivo Andrici – laureat al Premiului Nobel

FORMAŢII ARTISTICE

COZIA – construită după modelul bisericii sârbeşti din Crusevat

Biserica sârbă din Arad

Biserica sârbă din Cenad

Biserica sârbă din Baziaş

Biserica sârbă din Bezdin

Biserica Ortodoxă Sârbă din România

încălţăminte

Tipăritură din timpul lui Macarie,1508

Ivo Andrici – laureat al Premiului Nobel

Biserica Ortodoxă Sârbă din România

Sursa : www.didactic.ro

Tradiţii :

“Deda Bojici” ( Moş Crăciun-ul sârbilor), nu este întâmpinat în noaptea de Ajun cu un brad împodobit. Rolul bradului este jucat de un colac mare aşezat pe o farfurie plină cu grâu şi porumb. În mijlocul colacului este înfiptă o lumânare. Masa de prânz a Crăciunului nu poate începe decât cu acest colac.

Conform traditiei, azi, în ajunul Craciunului Sârbesc, în 6 ianuarie, la biserica a fost adus si aprins ,,baniakul’’ adica, o buturuga de stejar care simbolizeaza credinta în mai multi zei vechi cum ar fi zeul soarelui si ai focului, dar si caldura pentru Pruncul Sfânt Iisus.

Baniakul, obligatoriu se taie din padure înainte de rasaritul soarelui în ziua de ajun si este adus la biserica de un barbat- cel mai batrân din comunitate, loc în care preotul îl sfinteste. Seara, lemnul este aprins iar credinciosii prezenti asteapta nasterea lui Iisus cântând si cu paharele de tuica fiarta în mâna dupa care fiecare duce acasa o crenguta de stegar sfintita pe care o pune la icoana.. Acelasi obicei se pastreaza la nivel de gospodarie unde în casa sunt adusi în timpul de astazi lastari tineri de stejar. În momentul în care se intra în casa cu baniakul, toti ceilalti membrii ai familiei arunca cu grâu si porumb pentru ca anul sa fie roditor.

În aceste zile, crestinii pravoslavnici se saluta cu ,,Hristos se rodi’’ iar ceilalti raspund ,,Za istina se rodi’’. În fiecare gospodarie se fac bucate alese, dar din nici una nu lipseste traditionala cesnita- prajitura din foi de aluat fraged cu multa nuca si în care se ascunde o moneda. Cel ce va gasi banutul, se spune ca va fi fericit tot anul.

În Banatul Montan sunt cele mai compacte asezari de sârbi si ucrainenei din România. Numai în jurul Resitei sunt 5 sate în care populatia este în proportie de 90% de etnie ucraineana. De asemenea, în partea vestica si sudica a judetului Caras Severin, precum si în Clisura Dunarii, sunt comunitati masive de sârbi formate din zeci de mii de membrii.

În aceste zile, credinciosii se saluta cu traditionalul ,,Hristos se rodi – Za istina se rodi,, , adica, în traducere, Cristos S-a nascut- Adevarat ca S-a nascut.

Sursa : www.amos.news

Autor : Vali Popovici

Festivităţile
Încep în dimineaţa zilei de 7 ianuarie când, în faţa bisericii sârbeşti, se aprinde un foc din crengi de stejar. În acelaşi timp pornesc la colindat “polojniţii” (colindătorii), iar gospodarii fiecărei case aruncă peste ei grâu – simbol al ferilităţii. Femeile stau în casă şi pregătesc o prăjitură tradiţională în formă de lună , care se mănâncă în seara de Ajun. Seara se aruncă paie pe podeaua din casă ,iar în camere se aruncă nuci spre nord, sud, est şi vest. Dacă unele obiceiuri nu au mai fost păstrate întru totul, masa de Crăciun şi-a păstrat specificul : supă de pui, carne şi preparate din carne de porc şi prăjituri.

Sursa : www.banateanul.ro

N-am mai fost de tare mulţi ani la Lescoviţa … nu mai sunt : nici deda Marko, nici majka Darinka, nici ujka Duşa, nici teta Ana, nici ujka Boja, nici … atât de mulţi alţii, s-au mutat rând pe rând pe stele … Mi-aduc aminte Crăciunul, cu majka ce ne gătea peşte-n Ajun, cu colinzile-n limba sârbă, cu focurile din faţa fiecărei gospodării, cu noi toţi în jurul Mesei de Crăciun şi deda care spunea rugăciunea, cu căutarea bănuţului pitit în colac, cu frumuseţile şi magia copilăriei mele …

HRISTOS SE RODI !!!

Sibilla

imagini preluate de pe google.com

muzika sprska preluată de pe youtube

informaţii preluate de pe surse

Am parcurs, ajutat de cei vechi, nouă zecimi de drum. Odometria ideologică negativă promovată de instituţiile : Dilema Veche, Humanitas, Idei in Dialog, Observatorul Cultural, Polirom,  Revista 22, Romania Literară, îi blochează pe cei noi să parcurgă ultima zecime: “Les idées font le tour du monde : elles roulent de langue en langue, de siècles en siècles…” Rivarol

Termenul de Ideologie a fost forjat de către Antoine Louis Claude Destutt, conte de Tracy, ori, mai pe scurt, Destutt de Tracy, gânditor francez ce a trăit între 1754 şi 1836. Deşi Ideologia se vrea a fi distinctă de Metafizică şi Psihologie, ea nu poate fi înţeleasă decât într-o Triadă cu numitele discipline. De ce într-o asociere cu Psihologia ? Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o “ştiinţă a ideilor”, ele erau însă idei achiziţionate “senzualist”, aşa încât era natural ca Ideologia să se asocieze cu Psihologia. Apoi, de ce asocierea cu Metafizica ? Deoarece Ideologia reţine ideile despre efecte, nu şi despre cauzele primare, ce reveneau Metafizicii. Totuşi Destutt de Tracy însuşi plasează Ideologia printre ştiinţele exacte, reunind astfel ştiinţele umaniste cu ştiinţele exacte într-o ştiinţă a omului. Încă mai limpede mi se pare a fi ceea ce scria Destutt de Tracy în “Éléments d’idéologie” din 1801 : “la connoissance de l’entendement est proprement la science unique”, “cunoaşterea înţelegerii este la modul propriu ştiinţa unică”, aceasta cred că este cea mai bună definiţie care a fost dată Ideologiei de către autorul termenului. Nu-i mai puţin adevărat că Ideologia va căpăta şi puternice conotaţii peiorative. Curând, chiar din partea marelui Napoleon Bonaparte, pe care îl agasa teoria economică de tip “laissez faire” a lui Destutt de Tracy. Acesta-i motivul pentru care, oprit în 1806 de cenzura napoleoniană să îşi editeze în Franţa “Comentariul” la Montesquieu, Destutt de Tracy a fost nevoit să îl roage pe preşedintele american Thomas Jefferson, ce manifesta un interes viu faţă de “Spiritul legilor” şi împărtăşea cu de Tracy aceeaşi “Ideologie”, să publice în America o versiune în limba engleză. Preşedintele S.U.A. a tradus el însuşi “Comentariul”, nu ştiu dacă din plăcere pură sau dintr-o amabilitate împinsă la extrem, dar această (bună) purtare, cât şi gândirea lui aforistică, exprimând adevăruri valabile şi în lumea de azi, te îndeamnă să crezi că numai curentul jeffersonian din gândirea politică americană ne este, ab initio, favorabil.

Temele principale de discuţie ale grupului de Ideologi erau : “Cum percepem lumea ? Ce facem în esenţă atunci când gândim şi vorbim ? În ce fel raţionăm ? Care-i legătura între diversele categorii de semne şi gândire ?” Acestea sunt de altminteri chestiuni filosofice milenare, examinate cu perseverenţă şi în zilele noastre în cadrul ştiinţelor cognitive.

Ideologii au încercat să găsească o soluţie unificatoare la toate aceste întrebări. Destutt de Tracy a formulat respectivele reflecţii teoretice în perioada încarcerării sale de sub Teroare, în timpul Revoluţiei Franceze. A avut şansa să supravieţuiască, iar în deschiderea de după 9 thermidor anul II, le-a supus atenţiei amicilor săi reuniţi în salonul de discuţii filosofice al Doamnei Anne-Catherine Helvetius, supranumită Notre-Dame d’Auteuil, Madona din Auteuil. Dacă Ideologia însemna, în concepţia originară a lui Destutt de Tracy, o ştiinţă a ideilor achiziţionate “senzualist” şi prin experiment, era natural că a fi Ideolog însemna aderenţa la tradiţia Luminilor, la stilul de gândire al unor Condillac sau Lavoisier, -amintim, el însuşi influenţat de gândirea lui Condillac în construirea discursului ştiinţific -, amândoi fiind Ideologi avant la lettre.

A fost Destutt de Tracy, Ideolog ce înţelegea perfect rolul sensibilităţii în formarea ideilor, şi un romantic ? Oricum, la fel ca poeţii romantici englezi din primul val, de Tracy a văzut şi a înţeles ce şoc distrugător, ce viitură catastrofală în cursul istoriei umane a produs Revoluţia Franceză. Din cauza aceasta, scopul generos al Ideologiei era acela ca prin transmiterea de la o generaţie la alta a ideilor eficiente, să se evite asemenea “viituri”, ajungându-se la regularizarea cursului societăţii umane astfel încât omul, ca individ, să găsească aici maximum de ajutor posibil din partea semenilor săi şi în acelaşi timp minimum de obstacole virtuale dreptului său natural la fericire, fără necesitatea recursului la “răsturnări revoluţionare”, (vezi Destutt de Tracy, Mémoires sur la faculté de penser, 1796).

Comunicarea Proiectului lor către societate devenea un obiectiv major pentru Ideologi. În nişte termeni româneşti frecvent vehiculaţi, ei realizează că lipsa de comunicare a Proiectului este echivalentă “încremenirii în Proiect”. Din cauza aceasta, inima mişcării Ideologilor o constituie formarea individului pentru societate prin şcoală, construirea sau re-construirea învăţământului. Iar axioma rămâne valabilă în oricare ţară. Mişcarea Ideologilor este atât de legată de problema dezvoltării învăţământului la începutul secolului al XIX-lea, încât putem spune că în România cei doi fondatori de şcoală, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, gândeau la fel ca Ideologii, mai mult, că au fost primii noştri Ideologi.

Data de 3 brumar anul IV, adică 25 octombrie 1795, marca în Franţa o etapă importantă în realizarea planurilor pedagogice ale Ideologilor. Atunci a fost decretată crearea Şcolilor Centrale, “les Écoles Centrales”. Ele erau destinate să înlocuiască vechile colegii, şcoli cu fundament clerical. Pe lângă supunerea faţă de Biserică, acuzaţia “ideologilor brumarişti”, -sau a Ideologilor Şcolilor Centrale, cum le vom spune noi-, era aceea că în colegii se practica îndeobşte învăţarea mecanică. Spre deosebire de vinovata învăţare “par coeur” din colegii, Ideologii hotărăsc că în Şcolile Centrale învăţătura se va face urmând maxima pedagogică a “înlănţuirii cunoştinţelor”, “l’enchaînement des connaissances”, ceea ce însemna chiar mai mult decât o “serializare” sistematică. Aşa cum scria în circulara ministerială din 20 fructidor anul V, adică 6 septembrie 1797, adresată profesorilor, Şcolile Centrale aveau menirea să transmită noilor generaţii “l’héritage de Lumières”, adică “moştenirea ideologică a Epocii Luminilor”. Moştenire ce era în primul rând raţionalismul, discursivitatea. Înţelegem aşadar motivul pentru care disciplina principală de învăţământ în Şcolile Centrale era destinată formării discursului, Gramatica generală. Căci obiectul gramaticii generale este analiza tuturor formelor de discurs. Chiar Destutt de Tracy oferă acestor şcoli un fel de text-canava pentru construirea discursului, adică un text de comentat, divizat în patru volume :

Éléments d’idéologie I – l’Idéologie proprement dit, 1801

Éléments d’idéologie II – Grammaire, 1803

Éléments d’idéologie III – Logique, 1805

Éléments d’idéologie IV & V: Traité de la volonté et de ses effets, 1815.

Cărţile au continuat să apară şi după ce Şcolile Centrale fuseseră desfiinţate oficial de Napoleon prin decretul-lege din 11 floréal anul X (adică 1 mai 1802), întrucât formarea discursului a rămas în Franţa Cartesiană un obiectiv educaţional major sub toate regimurile.

Atunci când am făcut comparaţia între acţiunea pedagogică a Ideologilor şi truda de creare a învăţământului românesc de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, introduceam involuntar bănuiala că Şcolile Centrale apăreau şi în Franţa la fel ca în România, adică aproape Ex Nihilo. Ceea ce nu-i adevărat. În secolul al XVII-lea, ca să lupte împotriva Reformei, iezuiţii înfiinţau colegiile pentru instruirea copiilor burghezilor din oraşe. Faţă de învăţământul scolastic, iezuiţii veneau cu un principiu nou : Profesorii trebuie să înţeleagă caracterele elevilor, aspectul acesta fiind la fel de important pentru succesul învăţăturii ca şi cunoaşterea la perfecţie de către profesori a materiei pe care o predau. Însă Biserica rămânea stăpâna intolerantă a colegiilor care lucrau şi pentru gloria ei. Paradoxal, înalta ierarhie din l’Église catolique găseşte că pedagogia profesorilor iezuiţi, persoane activând sincer pentru l’Ancien Régime, era prea avansată, astfel că în 1762 obţine de la monarhia absolută închiderea colegiilor iezuite şi expulzarea iezuiţilor !

Totuşi, ca un principiu, instituţia însăşi a colegiilor rămânea în Franţa. Şi, cu toată sinceritatea, privind acum spre colegii, e greu să spui despre calitatea învăţământului pe care îl ofereau că era altfel decât excelentă. Colegiile au construit şi ele măreţia reală şi absolută a Franţei, absolutiste sau nu. În colegiile deschise de benedictini şi oratorieni se predau, cu mare grijă pentru detaliul aplicativ, ştiinţele pozitive. Mai erau colegiile pentru instruirea ofiţerilor, unde se învăţau de asemenea ştiinţele exacte, însoţite de lucrări practice şi de studiul limbilor vorbite în ţările înconjurătoare. De altminteri în aceste şcoli se vor forma excepţionalii ofiţeri ai Revoluţiei Franceze, în primul rând Napoleon Bonaparte, legendar printre oamenii simpli şi pentru ştiinţa de carte pe care o acumulase în şcoala militară, în speţă la Colegiul din Brienne. Astfel se poate constata că, spre deosebire de România, unde au intervenit când fanarioţii, când cazacii ruşi, când revoluţionarii unguri, când infatuaţii bolşevici de extracţie golemică, -perfecţi în eficientizarea Răului-, când pur şi simplu neaoşul “neam prost” ajuns la putere prin PCR, în Franţa a existat, certamente, o continuitate a învăţământului de calitate. Sediile Şcolilor Centrale departamentale se găseau chiar în clădirile colegiilor Vechiului Regim, -iată excepţia care confirmă regula : o Şcoală Centrală instalată în castelul de la Versailles !-, după cum sediile Liceelor înfiinţate de Napoleon în 1803 erau chiar în Şcolile Centrale pe care tocmai le desfiinţase, iar profesorii liceelor napoleoniene rămâneau aceiaşi profesori ai Şcolilor Centrale formaţi prin (şi pentru) lucrarea Ideologică. (În diverse departamente, Şcolile Centrale se vor desfiinţa doar când vor fi create condiţiile pentru înfiinţarea Liceului ; astfel în Ardèche Şcoala Centrală îşi va înceta activitatea abia în 1804, iar Şcoala Centrală din Aveyron reuşeşte să funcţioneze până în 1808). Continuitatea mai este mărturisită de faptul că însuşi limbajul folosit de Ideologii ce activau în sistemul Şcolilor Centrale fusese achiziţionat de ei ca elevi în vechile colegii. Iată de pildă un excerpt din discursul unui oficial din Isère pronunţat pe data de 30 fructidor anul VII (adică 16 septembrie 1799) : “Vous mettrez de l’ordre dans vos idées; vous acquerrez cette précision, cette justesse philosophique qui rachète la sécheresse du sujet par la netteté des conceptions”, adică “Veţi pune ordine în ideile voastre ; veţi câştiga acea exactitate filosofică şi precizia aceea care compensează ariditatea subiectului prin tăietura clară a concepţiilor”. Discurs de excepţie, ţinut totuşi de un funcţionar din provincia franceză în faţa şcolarilor şi profesorilor de la Şcoala Centrală din Isère, în urmă cu mai bine de două sute de ani ! Deci înainte chiar de proverbiala “vreme a lui Pazvante”, adăugăm noi, pentru a face o comparaţie mai de înţeles cu situaţia românească.

De unde ar fi venit acea capacitate “de a pune ordine în idei” prin învăţământul în Şcoala Centrală ? Din studiul gramaticii ! În şcoala românească textul unei asemenea gramatici care îndruma spiritul spre discursivitate apare, tipărit, abia în 1828. Să reamintim, înfiinţarea şcolii de la Sfântul Sava, unde studiul gramaticii ocupa o poziţie centrală în cadrul lecţiilor predate de profesorul Ioan Eliade Rădulescu, duce după zece ani la apariţia primului text tipărit şi comprehensiv de Gramatică românească. Astfel şcoala de la Sfântul Sava avea un statut “ideologic” foarte asemănător cu al unei Şcoli Centrale. Însă şcoala de la Sfântul Sava a însemnat, incontestabil, mult mai mult decât o simplă Şcoală Centrală departamentală franceză. De altminteri sistemul pedagogic complet al Ideologilor nu se limita la Şcolile Centrale. Căci mai exista Şcoala Normală şi Institutul Naţional, cadoul făcut de Napoleon Ideologilor. Indrăznesc să spun că, aşa cum a fost gândită de Gheorghe Lazăr, şcoala de la Sfântul Sava ar fi urmat să devină o sinteză a celor trei tipuri de instituţii în Ţara Românească.

Deşi spiritul ideologic “des Écoles Centrales” este prezent în România începând cu anul 1818, când apare prima oară la noi denumirea oficială de Şcoală Centrală, care nu însemna, ţin să subliniez, “şcoala din centrul oraşului” ? Odată cu venirea la Craiova a lui Ioan Maiorescu, -format româneşte la gimnaziul real din Blaj, “Mica Roma” din Ardeal-, ia fiinţă în 1831 prima Şcoală Centrală din România. În cunoscutul tablou al lui Theodor Aman, “Hora Unirii la Craiova”, se poate vedea cum arăta sediul ei. Cu Şcoala Centrală, oraşul îşi recăpăta, cel puţin în idee, statutul de a doua capitală a Ţării Româneşti. Venind la Craiova cu un doctorat în teologie luat la Viena, putem bănui că Ioan Maiorescu a aflat despre Ideologia Şcolilor Centrale prin filiera spiritualităţii germane, extrem de sensibilă la mişcarea ideilor noi dincolo de Rin. La Şcoala Centrală din Craiova, profesorul Ioan Maiorescu a predat “stilul scrierii”, intim legat de chestiunea construirii discursului. Astfel, prin specializarea sa în disciplina formării discursului românesc, prin care vreau să zic discursul în Limba Română, Ioan Maiorescu poate fi socotit cel de al treilea Ideolog român, după Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu. În educaţia pe care o va da în familie, probabil că în acelaşi respect faţă de duhul raţional îl va creşte şi pe fiul său, Titu Maiorescu. De altminteri, la o atentă judecată, naturaleţea talentului maiorescian de construire a discursului, critic sau politic, sugerează faptul că ea vine dintr-o învăţătură dobândită în familie. Prin discursivitatea paradigmatică a lui Titu Maiorescu, chiar dacă se vroia într-un mod hotărât anti-bonjourist, spiritul Junimii reprezenta, într-o formă nouă, Ideologia Şcolilor Centrale în România. Atunci când Eugen Lovinescu spunea, caracterizându-l pe Titu Maiorescu : “La răspântiile culturii române veghează, ca odinioară, degetul lui de lumină : pe aici e drumul”, el descria de fapt Proiectul şi sursele lui venind fără liniaritate, numai din naşterea personalităţilor româneşti care înţeleg diverse aspecte ale Metafizicii, din Epoca Luminilor. Ciudat cum, fără ca noi, românii, să fi cunoscut privilegiul unui veac XVIII metafizic şi enciclopedist, “degetul de lumină” al lui Titu Maiorescu ne arată că, la orice răspântie, drumul nostru trebuie să treacă prin paradigmele civilizaţiei europene instituite în secolul XVIII. Nu ne explicăm aceasta decât prin faptul că, latentă şi fără ostentaţie, “ideologia brumaristă”, adică Ideologia difuză a Şcolilor Centrale, a lucrat şi în România.

Într-un fel, stagnarea nedumerită la o răspântie ori alta este pentru civilizaţia românească semnul definitoriu al “încremenirii în Proiect”. Sigur, “încremenirea” înseamnă poate şi oprirea prudentă în obscuritatea ce a rezultat din pierderea celui mai preţios timp, Veacul de Lumină, furat de “gospodarii” fanarioţi care au înălţat exclusiv limba grecească în Principatele române. Trecerea de răspântie, depăşirea “încremenirii”, se poate face cu “mai multă Lumină”, însă mai e vreme pentru această mişcare întru luciditate ? Nici măcar Ioan Eliade Rădulescu, românul care a lucrat cel mai mult şi eficient la Proiectul civilizaţiei neamului nostru, nu credea că mai avem timp. Mi-e teamă că Şcoala Centrală în Limba Română, care a sosit la noi prin gândurile europene ale lui Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu, îşi va închide definitiv porţile în secolul XXI. Dacă el va fi extrem de incongruent cu veacul XVIII european, aşa cum se anunţă, această incongruenţă va antrena inevitabil şi demolarea Proiectului românesc.

Titus Filipas 

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  “altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există “altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de “viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de “supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze “întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există “exagerare”,  nici cea mai mică doză de  “naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să “fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  “Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: “Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas

“Conform unor calcule probabilistice facute pentru Cotidianul de catre matematicianul Dinu Serbanescu de la „Gazeta Matematica“, sansa ca un jucator sa ghiceasca intre cele sase numere extrase exact cinci numere cu aceeasi cifra a zecilor este de 1 la 278, adica de 0,0036.”

“Savist” vine de la mandria de a fi terminat liceul Sfatul Sava. Sau colegiul national, care inseamna tot liceu, de fapt, dar e un nume mai “rashinos”. Era, acum toate liceele sunt colegii nationale.

Dar sa revenim. Liceul nostru, al savistilor, intotdeauna a dat personalitati puternice omenirii. Ma gandesc la multe nume, dar ma rezum la Regele Mihai sau Adrian Nastase. In fiecare an, punctul culminant este serbarea de sfarsit de an cu discursurile de rigoare. Pana acum ceva timp, Matro ruptea tot in materie de limbaj de esenta tare prelucrat prin aschiere. In fiecare an ne arata ca ambitia si concentrarea pot da rezultate si mai bune cand vine vorba de mase lemnoase. De cele mai multe ori, vreun elev-sef de clasa se simtea obligat sa incerce un discurs asemanator. Ni s-a intamplat si mie si colegilor mei de clasa.

Am incheiat introducerea . Sa trecem la fapte. Titlul de “Discursul anului” in materie de serbari scoalare se acorda domnului din imaginile alaturate. Legenda spune ca inversunarea vine de la refuzul autoritatilor liceului de a organiza pentru elevi un post de radio care sa emita in pauze si a unei capele unde cei mai piosi sa se poata reculege in voie. In afara orelor de curs, evident.

Dar sa lasam imaginile sa vorbeasca…

Astazi e Sfantul Sava. La multi ani, deci, savistilor.