Astăzi a fost oficiată Sfânta Taină a Mirungerii fratelui Ovidiu Constantin din Tecuci, Judeţul Galaţi. Taina s-a oficiat de către Părintele ieroschimonah Veniamin Ilie, cu blagoslovenie arhiereiască. Este necesar să menţionăm că în această perioadă toţi credincioşii şi clericii nou veniţi în cadrul Mişcării Ortodoxe Tradiţionale, fie din România, Basarabia, Italia sau alte state, vor primi cu toţii (pe rând) Sfânta Taină a Mirungerii de către unul dintre cei 7 preoţi ai Bisericii noastre. Zonele din ţară unde, cu darul Lui Dumnezeu, se va săvârşi Sfânta Taină a Mirungerii, cu Sfântul şi marele Mir şi altor credincioşi şi clerici din ţară şi străinătate.

Le urăm multă sănătate şi putere de a agonisi folos duhovnicesc din lucrarea cea mântuitoare a propovăduirii Sfintei Evanghelii şi a Predaniei Bisericii, conform Poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care pe Ucenicii săi i-a trimit la propovăduire, iar aceştia pe toţi preoţii şi arhiereii,  până şi la noi.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi şi să ne învrednicească de toată sporirea Sa cea Duhovnicească şi de toată luminarea minţii noastre, pentru a vedea cu ochii minţii tainele Sfintelor Învăţături Ortodoxe.

pr. Veniamin Ilie

Album foto:

]]> http://bombacuneuroni.wordpress.com/2009/09/14/adevarul-despre-marele-adevar-demonstratie-stiintifica/ Mon, 14 Sep 2009 08:15:06 +0000 Nastafavrie http://bombacuneuroni.wordpress.com/2009/09/14/adevarul-despre-marele-adevar-demonstratie-stiintifica/

Masoni, evrei, reptilieni, Noua Ordine Mondiala, Conspiratie, cipuri 666, Satana, coduri de bare, Apocalipsa, Adevar, Marele Adevar, Giganticul Adevar, Adevarul Universal, Biblie, Dumnezeu, semne, masoni, Satana, coduri de bare, vaccinuri sataniste, Marea Conspiratie, omul nu a fost pe Luna, 9/11, Iisus, Noua Ordine Mondiala, Marele Adevar, Adevarat, Adevarabil, Marele si Minunatul si Unicul Adevar, Taina, Sfintele Taine, Mistere, Adevar, Biblie, Cuvantul Domnului, Dumnezeu, care cu foc, pamant plat, profetii, Apocalipsa, sfarsitul lumii => totul se leaga – Marele Adevar!

ÎNVĂŢĂTURĂ  DESPRE  TAINA  SFÂNTULUI  MASLU

Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în Biserica dreptslăvitoare, încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Prin această Sfântă Taină, Dumnezeu îşi varsă harul Său tămăduitor asupra bolnavilor, prin ungerea cu untdelemnul sfinţit de către arhierei şi preoţi. Însăşi Sfinţii Apostoli săvârşeau minuni prin ungerea cu untdelemnul sfinţit, vindecând bolile, slăbiciunile şi neputinţele oamenilor. Lucrarea Sfântului Duh în această Taină este una foarte importantă, pentru că de sănătate trupească şi sufletească au nevoie toţi oamenii. De aceea, Sfântul Apostol Iacov, zice cu mare înţelepciune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii si să se roage pentru el,ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob V, 14-15).

Taina Sfântului Maslu se poate repeta, precum şi Taina Spovedaniei şi a Împărtăşirii. Această taină este săvârşită de către cel puţin doi preoţi, în zilele de post din anul bisericesc ortodox, şi se săvârşeşte atât în Biserici, cât şi în locurile unde pătimesc bolnavii greu încercaţi. Nu numai celor ce sunt spre moarte sau în boli cumplite au trebuinţă de această Sfântă Taină, ci chiar şi cei ce sunt mai puţin bolnavi. La această Sfântă Taină pot participa toţi credincioşii Bisericii, primind cu toţii ungerea cu untdelemn sfinţit. În cadrul acestei Taine se citesc felurite rugăciuni de sfinţire a untdelemnului, cele 7 Sfinte Evanghelii şi cei 7 Apostoli, adică diferite pilde culese de către Sfinţii Părinţi din Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Este tradiţia ca fiecare creştin, după posibilitatea sa, să aducă un vas cu untdelemn, adăugând făină de grâu. După ce preoţii le blagoslovesc şi le sfinţesc, fiecare din creştini ia acasă din acest untdelemn, ungându-şi bolnavii şi pe cei aflaţi în suferinţe, bineânţeles şi pe dânşii, fie că sunt sau nu bolnavi. Acest lucru face ca Sfântul Duh să sfinţească pe fiecare creştin ce primeşte această binecuvântată ungere, păzindu-l de bolile şi neputinţele care se ivesc.

]]> http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/hirotonia-preotia-si-arhieria/ Wed, 02 Sep 2009 01:06:15 +0000 Autor http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/hirotonia-preotia-si-arhieria/

ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE SFÂNTA TAINĂ A HIROTONIEI

(Preoţia şi Arhieria)

Trei Arhierei Pravoslavnici

Precum Taina Cununiei, Taina aceasta a hirotoniei îşi are originile în Vechiul Testament. Cu toate acestea, preotul vechi-testamentar era ales după rânduiala lui Melhisedec, după cum citim în Sfânta Scriptură: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 4). În Vechiul Testament, preotul care era ales, trebuia să fie din neam, adică un fel de moştenire familiară, pe care arhiereul îl ungea cu untdelemn (Ieşirea 40, 12-16), preânchipuind preoţia Legii Noului Testament. Ei bine, dacă preoţii din vechime erau aleşi după rânduiala lui Melhisedec, preoţia Noului Testament este întemeiată chiar de către Domnul nostru Iisus Hristos. Din Sfânta Tradiţie, adică din adevărul transmis prin viu grai al Părinţilor, se adevereşte că însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, l-a hirotonit în treapta de arhiereu pe Sfântul Apostol Iacov, care era unul dintre fii lui Iosif tâmplarul, de când acesta fusese căsătorit.

Treptele principale ale preoţiei, sunt: Arhieria, preoţia şi diaconia. Primul Arhiereu a fost însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după cum ne relatează Sfântul Apostol Pavel, zicând: ,,Iar Hristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele său au intrat odată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12). Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis Sfinţilor Apostoli: ,,ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi, şi, veţi fi mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8),  După praznicul Pogorârii Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh peste Sfinţii Apostoli, ei au primit vrednicia de Arhierei ai Bisericii Creştine. După aceasta, chiar cu mâinile lor au hirotonit alţi episcopi, adică alţi arhierei (Faptele Apostolilor 20, 28), au hirotonit preoţi în fiecare Biserică, după înţelesul nostru: în fiecare parohie (Faptele Apostolilor 14, 23) şi diaconi, după cum a fost alegerea celor şapte bărbaţi sfinţi, cu viaţă curată (Faptele Apostolilor 14, 23).

Taina Hirotoniei se săvârşeşte în trei feluri: hirotonia de arhierei, hirotonia de preoţi şi cea de diaconi. Hirotonia de Arhiereu (adică de Episcop) se săvârşeşte de către toţi Episcopii Bisericii, iar dacă vre-i pricină împiedică acest lucru, cel puţin doi sau trei dintre toţi săvârşesc hirotonia, conform Canonului care zice: „Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei” (Canonul 1 al Sf. Apostoli). Aceştia – episcopii – adunaţi toţi la un loc, în Biserică, punându-şi mâinile deasupra capului celui ce se hirotoneşte, şi ţinând Sfânta Evanghelie deasupra sa, rostesc rugăciunile chemării Sfântului Duh şi de sfinţire în slăvita treaptă a Arhieriei (I Timotei 4, 14). Tot aşa, adică prin punerea mâinilor se hirotonesc preoţii, dar şi diaconii, doar rugăciunile şi darurile fiind diferite. De pildă, fiecare treaptă are puterea ei: Arhiereul poate săvârşi toate cele şapte Sfinte Taine, şi are puterea de a transmite harul pe care l-a luat, prin punerea mâinilor sale, ca arhiereu, după porunca Domnului, care zice: ,,în dar aţi luat, în dar daţi” (Matei 10, 7-8). Arhiereul are deplinătatea harului, ca urmaş al Sfinţilor Apostoli. Hirotonia de preot şi de diacon se săvârşeşte numai de către un singur arhiereu (Episcop). Spre deosebire de Arhiereu, preotul nu are deplinătatea harului, adică nu poate să sfinţească alţi preoţi sau diaconi; în schimb, are toată puterea pe care au luat-o şi Apostolii de la Sfântul Duh, şi Episcopii şi urmaşii lor. Ca şi arhiereul, preotul are puterea de a lega şi de a deslega păcatele oamenilor, putere pe care au primit-o direct de la Domnul nostru Iisus Hristos, care le-a zis Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (loan XX, 22-23). Diaconul, deşi este hirotonit şi el, împărtăşindu-se de slujire, nu are harul Sfântului Duh. Hirotonia de diacon este doar un pas premergător spre primirea deplinătăţii harice. Diaconul nu poate sluji singur niciuna dintre Sfintele Taine, şi nici ierurgiile Bisericii nu le poate săvârşi singur, pentru că el este doar un ajutor al Episcopului sau al Preotului.

Această mare Taină a Preoţiei este unul din darurile cele mai mare pe care le-a dăruit Sfântul Duh oamenilor. La glasul rugăciunii preotului, cerurile se cutremură şi îngerii toţi. Arhiereul şi Preotul sunt singurii care pot chema Duhul Sfânt să prefacă vinul şi prescura în însuşi Trupul şi Sângele Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, nu oricine poate fi hirotonit în aveastă măreaţă şi Sfântă Treaptă. Nu sunt principii după care se alg cei ce vor fi hirotoniţi preoţi sau episcopi; însuşi Dumnezeu fiind Cel ce-i alege pe cei mai vrednici dintre cei mai vrednici, cum ne zice Sfântul Apostol Pavel, spunând: ,,nimeni singur nu-şi ia luiş cinstea, ci cel chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron” (Evrei 5, 4),  Ei bine, conform Sfintelor Canoane, nici arhiereul nu poate lua o decizie ca aceasta, adică să aleagă pe cineva spre hirotonie. Conform Sfintelor Canoane, preotul este ales de către popor, precum şi arhiereul. Deci, poporul, sub luminarea Duhului Sfânt îşi aleg păstorul; iar, pentru a nu fi vre-o înşelare, Arhiereul este dator să constate că alesul este vrednic de a primi această treaptă. De aceea, Sfânta Scriptură ne zice: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele lui” (Faptele Apostolilor 20, 28).

Iată ce fel de om, ne zice Sfântul Apostol Pavel, că trebuie să fie arhiereul sau preotul: ,,se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept cuvios, înfrânat; ţiindu-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1, 7-9). Aşadar, slujitorul Lui Dumnezeu trebuie să fie model de urmat tuturor celorlalţi creştini şi păstoriţi ai lui. Să nu caute nimic al său, să nu fie cuprins de patimile şi poftele trupeşti; să fie blajin şi cu multă dragoste faţă de toţi creştinii, ca prin căldura duhului său să-i adune pe toţi într-o unire a credinţei în Iisus Hristos; trebuie să fie înfrânat, iubitor de curăţie precum aşa el a fost ales de Dumnezeu în această dumnezeiască rânduială; să nu ridice vreo dată mâna asupra cuiva sau să lovească pe cineva, ca nu cumva să cadă sub Canoanele Sfinţilor, căci Hristos niciodată nu a bătut pe oameni, ci oamenii l-au bătut pe El; niciodată nu a cerut oamenilor să-i slujească, ci El a slujit oamenilor; nu s-a mâniat niciodată pe nimeni, cu toate că evreii numai ură purtau împotriva Sa. Deci, preotul trebuie să fie icoană a Lui Hristos. Şi de aceea zice Domnul nostru Iisus Hristos, Ucenicilor Săi: ,,Amin, amin grăiesc vouă: cel ce primeşte pe care-l voi trimite Eu, pe Mine mă primeşte; iar cela ce mă primeşte pe Mine, primeşte pre Cel ce m-a trimis pre Mine” (Ioan 13, 20). Şi iată cu ce cinstire trebuie să-i cinsim pe preoţii pe care Dumnezeu i-a ales să păstorească Turma Sa ce-a cuvântătoare, spre păşunea Împărăţiei Cereşti; de aceea, cu ascultare faţă de dânşii şi cu cinste, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să-i cinstim ,,ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus” (Galateni 4, 14). Prin aceste cuvinte nu trebuie să se înţeleagă că trebuie să ne închinăm la preot, ci se referă la cinstea pe care trebuie să i-o dăm preotului. Pentru că el se roagă pentru toţi creştinii. Pe când oamenii, osteniţi de munca cea de fiecare zi, se odihnesc la miez de noapte, preotul înalţă rugăciuni către Dumnezeu pentru sufletele lor. Şi iarăşi, arătând cinstea ce i se cuvine preotului rânduit în cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Mântuitorul sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, le zice: ,,Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă; cel ce vă nesocoteşte pe voi, pe Mine mă nesocoteşte; iar cel ce mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Episcopii şi Preoţii sunt numiţi în Sfânta Scriptură ca fiind ,,îngerii Bisericii” (Apocalipsa 1, 20; 2, 1), pentru că împreună cu îngerii se roagă neâncetat slăvind pe Dumnezeu Cel întreit Sfânt. Aceştia mai sunt numiţi şi ,,trimişii Celui veşnic” (Agheu 1, 12-14), pentru că au misiunea de a propovădui adevărul, după Porunca Domnului, care zice: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15); sau ,,săvârşitorii tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1), pentru că cele şapte Sfinte Taine sunt dumnezeieşti, Tainele prin care Dumnezeu Sfântul Duh, sfinţeşte omul şi-l reîndumnezeieşte, precum a fost Adam înainte de a cădea în păcat, adică om îndumnezeit, purtând chipul Ziditorului său, cihpul şi asemănarea după care a fost zidit.

]]> http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/taina-nuntii/ Wed, 02 Sep 2009 00:57:16 +0000 Autor http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/taina-nuntii/

ÎNVĂŢĂTURĂ  DESPRE  TAINA  NUNŢII

(Cununia)

Toate din cele şapte sfinte Taine ale Bisericii Lui Hristos, sunt blagoslovenii ale Sfântului Duh, Taine prin care se manifestă lucrarea Lui Dumnezeu asupra omului. De asemenea, Sfânta Taină a Cununiei este binecuvântarea Lui Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Sale.

Această Sfântă Taină a fost înfiinţată încă de la început, când Dumnezeu a luat din trupul lui Adam şi i-a făcut lui femeie, după chipul său. Cu alte cuvinte, bărbatul este chipul Lui Dumnezeu, iar Eva, femeia în general, este chip al bărbatului. Prima nuntă din istoria omenirii a fost blagoslovită de Dumnezeu, care le-a zis bărbatului şi femeii sale, aceste cuvinte: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. I, 27–28). Acesta era scopul nunţii după Legea Vechiului Tenstament. Dar, o dată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos, Legea cea Nouă a adus o altfel de nuntă, mai mare şi mai sfinţită decât nunta Vechiului Testament. Dacă unitatea dintre bărbat şi femeia sa, în Vechiul Testament, avea ca scop înmulţirea oamenilor, ei bine, în Legea Noului Testament, în Creştinism, Nunta are aproape acelaşi chip, însă nu şi acelaşi scop; pentru că Nunta Creştină are ca scop înmulţirea Bisericii Lui Hristos. Rodirea de prunci este unul dintre cele mai importante părţi ale unei cununii, după care urmează dragostea şi convieţuirea paşnică, reciprocitatea şi respectul unuia faţă de celălalt. Sfântul Apostol Pavel, vorbind efesenilor despre Taina Nunţii, le spune: „Taina aceasta este mare; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni V, 32). Şi iarăşi Sfânta Scriptură ne spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va uni cu femeiasa si vor fi amândoi un trup” (Facerea II, 24). De aceea, Taina aceasta a nunţii este foarte mare, având principalul scop al omului de la începutul său, adică înmulţirea oamenilor, sporirea creştinătăţii.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a blagoslovit Taina Nunţii, după cum citim în Sfânta Evanghelie, făcând nuntaşilor un dar foarte mare, o minune pe care nimeni nu o poate uita. Este vorba despre transformarea apei în vin (Ioan, capitol II). Această binecuvântare pe care a făcut-o Domnul, a sfinţit nu numai Nunta, ci şi ospăţul nunţii. Dar, pentru a nu se înţelege greşit, ospăţul limitat al nunţii a fost sfinţit de către Hristos, iară nu cel cu ameţeală de la vin şi alte băuturi. De aceea Hristos a ales ca apa s-o transforme în vin, chiar în vasele pe care evreii le foloseau după ce se ameţeau pentru a da afară băutura, umplându-le cu vinul sfinţit şi cu bun gust. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfânta Scriptură (I Cor. 10, 7; I Petru 4, 3–6).

Cum se săvârşeşte Taina Cununiei?

După ce doi oameni, un bărbat şi o femeie, decid că se aseamănă întru toate şi pot pune temei unei familii fericite, merg la episcop sau la preot şi cer să fie binecuvântaţi de către Dumnezeu spre întemeierea familiei. Astfel, după ce primesc Sfânta Taină a Spovedaniei, ei merg împreună cu naşii şi cu nuntaşii la Sfânta Biserică, unde Sfântul Duh se pogoară asupta lor şi le sfinţeşte cununia, legându-i amândoi pe vecie. De aceea zice Sfânta Scriptură că bărbatul şi femeia sa sunt un singur trup, precum şi Hristos este un singur Trup cu Biserica.

Se pot face cununii între un ortodox şi o persoană de o altă confesiune religioasă, schismatică sau eretică?

Sfânta Taină a Cununiei are ca scop binecuvântarea familiei creştine spre sporirea Bisericii. În nicio taină din Biserica Lui Hristos nu se fac uniri între un ortodox şi schismatică, nici între o femeie ortodoxă şi un eretic; precum nici păstorul nu închide oile într-un loc cu lupii, ca nu cumva lupii să vatăme oile. De asemenea, nici Taina Nunţii nu se poate face între persoane de confesiuni diferite, pentru că niciodată Sfântul Duh nu va sfinţi o împreunare de acest gen. Aceasta pentru că ereticii şi schismaticii s-au lipsit de către toate darurile Sfântului Duh, prin depărtarea lor de la Sfânta Biserică şi de la Dreapta Credinţă (de la Ortodoxie). Preoţii sau episcopii care săvârşesc astfel de nunţi, se lipsesc totalmente de toate darurile preoţiei, căci s-au făcut pricină de vătămare unor suflete, în loc să le fie spre învăţare şi îndreptare. Cu toate acestea, dator este preotul să-i povăţuiască şi să-i catehizeze în învăţătura cea dreaptă a Sfintei Evanghelii, a Bisericii Ortodoxe; iar după ce se vor uni cu Biserica Lui Hristos, prin Taina Sfântului Botez (botezând ereticii) sau a Mirungerii (primind schismaticii) , după care va putea primi Taina Cununiei, bineânţeles şi toate darurile Lui Dumnezeu, date acestei taine.

Cununia, chiar şi dacă este o blagoslovenie de la Sfântul Duh, nu este şi o deslegare spre păcat, spre desfrânare, pentru că acest păcat este împotriva Sfintei Scripturi, împotriva Duhului Sfânt, împotriva Lui Dumnezeu prin călcarea Poruncilor Lui (Evrei 13, 4; Apoc. 21, 8). Deslegarea pe care o primesc mirii, pentru a fi un singur trup înaintea Lui Dumnezeu „bine’vieţuind şi păzind în pace Poruncile Lui Dumnezeu” este o blagoslovenie dumnezeiască, iar nu spre păcatul desfrânării, ci spre rodire de prunci. Desfrânarea este un păcat împotriva Sfântului Duh, şi despre aceste păcate Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XII, 32). De asemenea, despărţirea mirilor, şi călcarea jurământului de credinţă înaintea Lui Dumnezeu, este un mare păcat, socotindu-se ca fiind adulter. Despre despărţire mirilor, Hristos spune: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).

Dacă cineva calcă jurământul cununiei, i se va mai putea face o a doua nuntă?

Precum Tainele Botezului, Mirungerii şi Hirotoniei, nu se pot repeta, tot aşa şi Taina Cununiei nu se poate repeta. Însă, dacă din oarecare pricină s-a lepădat jurământul cununiei, adică pentru păcatul desfrânării al unuia dintre miri (Matei 5, 31–32. Maleahi 2, 15–16), conform Canonului 93 al Sinodului al V-lea Ecumenic, se poate săvârşi o a doua nuntă, dar nu ca taină, precum ce-a dintâi, ci ca blagoslovenie a împreunei vieţuiri. De asemenea, prin Canonul 2, Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, întăreşte acest lucru; ca urmare, ce-a de-a doua nuntă nu este ca taină şi nu se pun cununiile pe cap. Pe cei cununaţi cu această a doua cununie, Sfântul îi opreşte de la Sfânta Împărtăşire vreme de doi ani. Şi iarăşi Canonul al 7-lea al Sfinţilor Apostoli, ne spune destul de clar că cel ce a avut două nunţi după botez, nu mai poate fi hirotonit diacon, preot sau episcop. Însă, acelaşi Sfânt Ierarh Nichifor Mărturisitorul, în Canonul al 8-lea precizează faptul că pruncii rodiţi din ce-a de-a doua nuntă nu pot fi opriţi de la hirotonie, ci după vrednicia şi viaţa lor curată, se primesc fără de îndoială.

Dacă supă o perioadă de despărţire, cele două persoane doresc să fie iarăşi împreună, cum procedează?

Dacă din oarecare pricină legiuită de Sfânta Scriptură, fie din pricina plecării la oaste a ostaşului, femeia sa s-a recăsătorit, şi dacă după o vreme se întoarce mirele de la oaste şi voiesc amândoi să fie iarăşi acelaşi trup, se desleagă de călcarea jurământului, şi se reunesc prin ce-a de-a doua nuntă, dar nu ca taina ce-a dintâi. Acest lucru ni-l relatează Canonul 93 al Sinodului al 5-lea Ecumenic.

Printre cununiile interzise în Biserică, enumerăm următoarele exemple: cununiile între persoane de diferite confesiuni, cununiile între persoane de acelaşi trup, adică între două persoane de acelaşi gen; de asemenea, sunt unii schismatici care săvârşesc un fel de taină a nunţii, unor oameni ce făgăduiesc curăţia şi neunirea trupească. Acest fel de nuntă nu poate fi admisă în Biserica Ortodoxă, pentru că destul este să păzească jurământul pe care l-au lăsat Sfinţii Părinţi. Dacă mirii vor decide că vor sta în curăţie, pot sta aşa şi fără să adauge jurământ peste jurământ.

Taina Cununiei este una dintre cele mai mari taine ale Bisericii, dar mai ales a omenirii. Pentru că şi acum Biserica are nevoie de sporirea dreptslăvitorilor, iar omenirea are nevoie de înmulţirea oamenilor. De aceea, cel mai frumos dar al acestei Taine, este pruncul, datori fiind părinţii de a-l aduce pe calea mântuirii, ca dreptslăvitor credincios şi împlinitor al Poruncilor, spre slava Lui Dumnezeu, şi spre mântuirea sufletului său şi al părinţilor care l-au rodit şi l-au adus în calea aceasta frumoasă şi mântuitoare a Ortodoxiei.

]]> http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/spovedania/ Wed, 02 Sep 2009 00:50:26 +0000 Autor http://ortodoxtraditional.wordpress.com/2009/09/02/spovedania/

ÎNVĂŢĂTURĂ  DESPRE  TAINA  SFINTEI  SPOVEDANII

(Mărturisirea păcatelor sau Pocăinţa)

Sfânta Taină a Spovedaniei a fost lăsată tot de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Defapt, Sfânta Spovedanie îşi are originea în porunca Lui Dumnezeu dată Proorocului şi Înaintemergătorului Ioan Botezătorul. La porunca Lui Dumnezeu, Sfântul Ioan boteza şi mărturisea pe oameni, după cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: ,,Cuvântul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), şi astfel, poporul venea la Ioan, îşi mărturisea păcatele, după care erau botezaţi cu apă, pentru a-i pregăti să-l primească pe Hristos. De asemenea, şi Spovedania tot acelaşi scop îl are, adică de a-i pregăti pe dreptslăvitorii creştini să-l primească pe Hristos. Iată, aceasta este cea dintâi origine a Sfintei Spovedanii. Chiar şi Sfinţii Apostoli spovedeau, botezau, împărtăşeau, hirotoneau, miruiau, vindecau bolnavi, după cum spune Sfânta Scriptură, Faptele Apostolilor.

Cum se săvârşreşte Sfânta Spovedanie?

Sfânta Spovedanie o săvârşeşte numai preotul duhovnic sau arhiereul. Înainte de a merge la Sfânta Spovedanie, creştinul trebuie să se pregătească moral, stând cu pace şi linişte şi notându-şi toate păcatele cu câte l-a mâniat pe Dumnezeu şi pe aproapele, având nevoie de îndreptarul de spovedanie. După ce s-a pregătit şi consideră că a scris tot ce a făcut, citeşte rugăciunile dinaintea Sfintei Spovedanii, după care merge să-şi mărturisească păcatele, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, cu luare aminte şi cu multă părere de rău pentru greşelile săvârşite. După ce preotul duhovnic citeşte toate rugăciunile şi-i dă deslegare, în numele Preasfintei Treimi, să se mărturisească, creştinul citeşte toate câte a făcut, dacă are notat, iar dacă nu, răspunde la întrebările adresate de către duhovnic. Fiecare păcat, pentru a fi iertat, trebuie spus cu pocăinţă, nu cu nebăgare de seamă, pentru ca Dumnezeu să privească pocăinţa omului şi să se milostivească spre dânsul, iertându-l de păcatele sale. Dacă din ruşine, din teamă de canon sau din alt motiv, va trece cu vederea vreun păcat şi nu-l va mărturisi, negreşit toate celelalte se vor întoarce împotriva lui, cu mult mai mare păgubire. De aceea, toate păcatele trebuie mărturisite, înaintea Lui Dumnezeu, pentru că preotul este doar un martor, iar Dumnezeu primeşte pocăinţa.

Preotul are puterea să ierte păcatele?

Puterea de a lega şi deslega păcatele, a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, spunând Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Deci, iată că Domnul a dat această putere Apostolilor, pentru a lăsa omului posibilitatea de a se spăla de păcatele sale, cu un al doilea botez, pentru că aşa mai este numită Sfânta Spovedanie. Această putere de a lega şi de a ierta păcatele, Sfinţii Apostoli au dat-o arhiereilor şi preoţilor, aşa încât, prin continuitate neântreruptă, prin hirotonie, fiecare arhiereu şi preot are puterea de a ierta şi de a lega păcatele oamenilor. Cu toate acestea, sunt păcate care nu pot fi iertate, după cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XII, 32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se mai pot ierta niciodată. Printre acestea se numără: prunc-uciderea, sinuciderea, uciderea, erezia, răspândirea ereziilor şi a învăţăturilor care omoară sufletul. Peste aceste păcate, nu se mai poate vărsa apa cea curăţitoare, duhovniceşte, a Sfintei Spovedanii.

Când greşim împotriva semenilor noştri, chiar dacă aceştia ne iartă, trebuie să mărturisim şi acele păcate. Pentru că nu este destul iertarea de la om, ci trebuie să vină şi iertarea de la Dumnezeu, fiindcă orice păcat îl mânie pe Dumnezeu, iar orice om care se pocăieşte, îl face pe Domnul să fie bucuros de dânsul.

Ereticii sau schismaticii se pot Mărturisi?

Atâta vreme cât nu au sfinţirea Duhului Sfânt asupra lor, nu le este de folos nici spovedanie, nici altceva. Întâi de toate trebuie să se lepede de învăţăturile greşite, de obiceiurile din nerânduială bună, şi apoi să meargă să ceară sfat arhiereului sau unui preot duhovnic. Mântuirea dreptslăvitorilor creştini ţine şi de Mărturisirea păcatelor, precum de Sfânta Împărtăşanie, de faptele cele bune, de milostenie şi de toate celelalte; însă, pentru eretici şi schismatici, doar faptele bune, milostenia şi întoarcerea la Dumnezeu şi la Biserica Ortodoxă îi mai poate mântui. Atâta vreme cât stau în întuneric, nu le este de niciun folos spovedania. Dar, dacă se pocăiesc pentru păcatele de până atunci, au o nădejde să ceară această Sfântă Taină, numai dacă sunt convinşi că voiesc a se lepăda de erezie sau de schismă şi să urmeze acestei Sfinte Biserici Ortodoxe pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca pe o corabie a mântuirii neamului omenesc din potopul ispitelor şi ale păcatelor ce vin de la trupul zburdalnic, de la lumea cea întunecată de păcat şi de la cel viclean, adică de la înşelătorul diavol.

Sfânta Spovedanie este necesară tuturor sufletelor care doresc să se mântuiască. De aceea, trebuie săvârşită cât mai des. Chiar şi atunci când nu este unul dintre cele patru mari posturi din anul bisericesc, credincioşii se pot spovedi. Este la fel de necesar ca fiecare creştin să aibă un singur duhovnic, adică de anu se spovedi la mai mulţi preoţi, ci numai la unul singur, dacă este cu putinţă toată viaţa. La parohii, enoriaşii trebuie să se spovedească la preotul rânduit de arhiereu pentru locul respectiv. Însă, dacă din vreo oarecare necesitate, cineva doreşte să aibă alt duhovnic, va trebui să ceară blagoslovenia şi dezlegarea duhovnicului actual, şi apoi să meargă la celălalt.

ÎNVĂŢĂTURĂ  DESPRE  TAINA  SFINTEI  ÎMPĂRTĂŞANII

(Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos)

Taina Sfintei Împărtăşanii a fost înfiinţată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cina cea de taină, când a împărţit pâine şi vin ucenicilor Săi, spunându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” şi dându-le vinul, a spus „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 26-28). Acest moment a dat naştere acestei mântuitoare Taine a Împărtăşirii.

Sfânta Împărtăşanie se săvârşeşte în timpul Sfintei Liturghii, de către episcop sau preot, la momentul epiclezei, adică atunci când sfinţiţii slujitori cheamă Sfântul Duh care, în chip nevăzut, sfinţeşte Sfintele Daruri – pâinea şi vinul – trans formându-le în Trupul şi Sângele Domnului. Aceste două ingrediente din care este alcătuită Sfânta Împărtăşanie au fost alese de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru neputinţa omenească de a se adăpa din sânge şi a se hrăni cu trup. Dar, jertfa aceasta este spre mântuirea fiecărui suflet creştinesc ce o primeşte cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu. Rolul Sfintei Împărtăşanii nu este acela de a ne aminti de Cina cea de Taină, ci de întreaga viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos, începând de la naştere şi până la înălţarea la cer. În vremea Sfintei Liturghii, Naşterea Domnului este preânchipuită prin Sfânta Proscomidie, adică momentul în care preoţii pregătesc Trupul şi Sângele Domnului pentru a fi sfinţite. Momentul ieşirii cu Sfânta Evanghelie ne aduce aminte de predica de pe munte, de ieşirea Lui Hristos la Propovăduire, şi de aceea, prima predică a Domnului – Fericirile – constituie cel de-al treilea antifon (cântarea Fericirilor). Intrarea Domnului în Ierusalim este reprezentată prin ieşirea cu Sfintele Daruri, iar răstignirea şi îngroparea Sa ne sunt amintite de la momentul în care se cântă „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!” şi până la „Luaţi, Mâncaţi, acesta este Trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. Înălţarea Sa pe Cruce ne este amintită de mometul în care preotul ridică Sfântul Agneţ (Partea tăiată din Prescuri, pe care scrie IIS. HS, NI, KA), rostind cuvintele „să luăm aminte! Sfintele Sfintilor”. Acestea sunt cele mai dramatice evenimente din cadrul Sfintei Liturghii, în care ni se aminteşte de vieţuirea în lume a Domnului. Abia după toate acestea, Duhul Sfânt se pogoară în chip nevăzut peste Sfintele Daruri şi le transfigurează în Trupul şi Sângele Domnului.

Prin Sfânta Împărtăşanie, toţi creştinii dreptslăvitori au parte la mântuirea sufletelor. Căci precum trupul are nevoie de hrană pământească, fiind pământesc, aşa şi sufletul are nevoie de hrană duhovnicească, fiind duhovncesc. Prin această hrană, tot sufletul nu mai însetează niciodată după Hristos Domnul, şi de aceea fiecare dintre creştini are datoria de a se pregăti cât mai des pentru a primi Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului, spre viaţa de veci. Acei care, având dezlegare la Sfânta Împărtăşanie, dar din îngânfare nu se împărtăşesc, pierd orice cale de mântuire, pentru că spune Mântuitorul: „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului si nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (loan VI, 53). De aceea, datori sunt toţi creştinii, de cel puţin patru ori pe an să se împărtăşească, adică la sfârşitul fiecăriua dintre cele patru mari posturi de peste an, pentru a asculta cu bucurie ceea ce zice Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54).

Înainte de Sfânta Împărtăşanie, copii se pot pregăti numai cu rugăciune, dar numai aceia până la 6-7 ani, care nu se spovedesc (până la această vârstă), însă, cei ce depăşesc vârsta aceasta, trebuie să se pregătească cu post, rugăciune, Spovedanie şi canon, cu cel puţin 8 zile de post.

Dacă cineva este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, prin canonul duhovnicului, nu se va putea mântui?

Preotul sau arhiereul duhovnic, nu opreşte el pe nimeni de la Sfânta Împărtăşanie, că oamenii se opresc singuri prin păcat. Pentru că de ar avea atâta dragoste încât să-l primească pe însuşi Hristos Domnul, s-ar păzi de păcate, gândindu-se că în curând vor merge la Sfânta Împărtăşanie. Preotul duhovnic nu stabileşte el canonul care trebuie dat la Sfânta Spovedanie, pentru fiecare păcat în parte, ci are îndreptarul Sfintelor Canoane, după care se pocăieşte omul pentru fiecare păcat, păşind cu osteneală spre împărăteasca cetate a Raiului. Oricum, înainte de Sfânta Împărtăşanie, fiecare creştin trebuie să se pregătească cu foarte mare luare aminte, ca nu cumva să se împărtăşească în nevrednicie, şi să se osândească mai rău, în loc să se mântuiască. Sfânta Împărtăşanie nu este un dar ce se dă după obicei, ci fiecare credincios îl ia pe propria răspundere, fie spre mântuirea sufletului, fie spre osânda veşnică. Dacă va fi oprit de la Canon pentru a se putea împărtăşi, perioada în care are vreme de canon, se poate pocăi, ca apoi să primească Sfintele cu vrednicie şi spre mântuirea sufletului.

Cine nu se poate împărtăşi?

Atât timp cât Hristos ne-a chemat pe toţi la sine, evident că toţi avem posibilitatea şi de a ne împărtăşi. Însă, Mântuitorul nu a spus că trebuie să venim după El, după cum dorim noi, ci după cum ne învaţă El, adică după cum citim în Sfânta Evanghelie. Cu toate acestea, toţi sunt chemaţi să vină, dar nu toţi vin spre mântuire, făcând acest lucru din curiozitate sau din moştenire de familie. A fi creştin este lucru mare, dar ce fel de creştin? Ce înseamnă să fim creştini? Acestor întrebări ne răspune Sfânta Evanghelie. Dacă păzim Poruncile şi cuvintele Domnului, cu desăvârşire ne numim creştini. Dacă unii vin la dreapta credinţă doar de a fi creştini cu numele, asta nu-i ajută cu nimic spre viaţa cea veşnică, ci mai mult îi osândeşte. Acei care nu păstrează în cugetul lor pe Dumnezeu, care nu au rugăciuni pe buzele lor şi nu împlinesc Poruncile Lui Dumnezeu, nu se pot împărtăşi. De asemenea, ereticii, schismaticii şi toţi cei ci calcă în picioare şi hulesc numele Lui Dumnezeu, prin ereziile şi schismele din care fac parte, nu se pot împărtăşi până nu pun început bun de pocăinţă, până nu se pogoară Duhul Sfânt ca să-i sfinţească şi să le desăvârşească spălarea de păcate, adică până nu primesc Sfântul Botez şi Taina Mirungerii. Dar, toţi sunt aşteptaţi să vină către Hristos, pentru că El pentru noi toţi s-a răstignit şi a murit, iar a treia zi a Înviat. Pentru toţi a lăsat Sfânta Împărtăşanie, ca toţi să poată să se mântuiască.

Este bine a se aduce copiii la Sfânta Împărtăşanie, pentru că Hristos îi iubeşte foarte mult pentru nepătimirea lor. De aceea nimeni nu poate opri copii de la Sfânta Împărtăşanie, nici arhiereul, nici preotul, nici părinţii; pentru că ar greşi mult înaintea Lui Dumnezeu cel ce ar face una ca aceasta. De aceea, Hristos a spus oamenilor: „Lăsaţi copii să vină la Mine” (Marcu X,14). Nici bătrânii care sunt în pragul morţii, sau orice bolnav, nu poate fi oprit în niciun chip de la Sfânta Împărtăşanie, pentru că şi aceştia au trebuinţă de Mântuire. Iată, nu cu răutate trebuie priviţi păcătoşii care se apropie de sfârşitul vieţii acestea. Să ne gândim la poporul din Vechiul Testament: aproape 5000 de ani Dumnezeu i-a aşteptat să se întoarcă la El, dar nu s-au întors! Însă, în nemărginită bunătatea Sa, a venit însuşi Dumnezeu la ei, ca să se jertfească El pentru păcatele lor. Tot aşa a venit şi pentru acei care aflaţi în prag de moarte, au nevoie de mântuire, mai presus de orice. În această vreme, trebuie împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului, ca fiind ultima lor şansă spre mântuire.

ÎNVĂŢĂTURĂ  DESPRE  SFÂNTA  TAINĂ  A  MIRUNGERII

sau Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir

Sfânta Taină a Mirungerii se săvârşete după Sfânta Taină a Botezului, conform Sfintei Tradiţii şi Sfintei Scripturi. Această Taină o săvârşete numai preotul sau arhiereul, cu Sfântul şi Marele Mir, sfinţit doar de către Arhierei.

Ce reprezintă Taina Mirungerii?

Taina Mirungerii reprezintă sfinţirea cu Duhul Sfânt a celui botezat în numele Sfintei Treimi, după cum şi creştinii, la început, întâi au fost Botezaţi prin apă (Ioan, III, 5), spre iertarea păcatelor strămoşeşti de care a fost ruşinat Adam în tot locul, de când a fost izgonit din Rai, apoi prin sfinţirea Sfântului Duh. Botezul reprezintă doar curăţirea de păcate, iar Taina Mirungerii este sfinţirea de către Sfântul Duh a celui botezat.

În vremurile vechi-testamentare, Mirungerea Noului Testament era preânchipuită prin ungerea regilor (l Regi X, 1; XVI, 13; Psalmii LXXIX, 20). Acum, creştinii trebuie să fie împăraţi peste ei înşişi, peste poftele lor trupeşti, mai ales peste voia lor proprie, şi de aceea ca pe nişte împăraţi ne-a făcut pe noi, creştinii, Domnul (Apocalipsa 1, 6).

De când se săvârşeşte Taina Mirungerii în Biserică?

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înfiinţat această Sfântă Taină, El primul trecând prin ea. Şi aceasta se adevereşte când, după ce a ieşit din apa râului Iordan, Duhul Sfânt s-a pogorât peste El, iar glasul Tatălui s-a auzit (Matei III, 16). Chiar şi Sfinţii Apostoli au trecut prin Taina Mirungerii, adică a pogorârii Duhului Sfânt, pe ei ungându-I Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetlui pe noi şi a dat începătură Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni, I, 21-22). De aceea când se săvârşeşte Taina Mirungerii, preotul ungând fruntea, pieptul şi spatele, ochii, obrajii, gura, urechile, mâinile şi picioarele, pronunţă formula: „Pecetea darului Sfântului Duh”. Astfel, ungerea frunţii, înseamnă pecetluirea şi sfinţirea cugetului cu Legea Lui Dumnezeu, ca omul să cugete la mântuirea sufletului său; ungerea pieptului şi a spatelui semnifică pecetluirea şi sfinţirea inimii pentru a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul său, mai presus de orice, şi pe aproapele ca pe el însuşi, având pretutindeni dragostea, care este începătura tuturor virtuţilor; ungerea ochilor simbolizează pecetluirea şi sfinţirea acestor organe, luminătoare ale trupului şi sufletului, cu care să vadă toată frumuseţea creaţiei mâinilor şi cuvintelor Lui Dumnezeu, de a vedea cu ochii cei tainici ai sufletului tainele Sfintei Scripturi; prin ungerea obrajilor se pecetluieşte şi se sfinţeşte veselia omului de Dumnezeul său şi fericirea veşnică; apoi, ungerea gurii sfinţeşte acest organ spre cuvântarea celor mântuitoare, spre rugăciune şi spre cântări duhovniceşti; urechile se ung spre auzirea chemării Lui Dumnezeu, şi pentru a asculta cu luare aminte Poruncile Sale; după aceea se ung mâinile, pentru a le sfinţi, ca toată milostenia şi toate faptele cele bune să fie spre mântuirea sufletului şi spre viaţa veşnică; iar în cele din urmă se sfinţesc şi se pecetluiesc picioarele, prin ungerea cu Sfântul Mir, spre păşirea în calea mântuirii, spre a merge plăcut înaintea Lui Dumnezeu, în credinţă dreaptă, în adevăr şi-n virtute. Acestea toate desăvârşindu-se, tot omul se sfinţeşte, şi trupeşte şi sufleteşte. Iată, Mirungerea este ajutorul trimis de către Iisus Hristos, prin Sfântul Duh, după cum l-a trimis la cincizeci de zile după Învierea Sa, spre a le fi de folos, spre a le dărui puterea de a grăi în toate limbile pământului.

Taina Mirungerii nu se poate săvârşi de către mireni, monahi sau diaconi, ci numai de către preoţi şi arhierei, pentru că aceştia au succesiunea apostolică, prin punerea mâinilor de către arhierei. Fără de Sfântul şi marele Mir, nici preoţii şi nici arhiereii nu pot săvârşi Sfânta Taină a Mirungerii.

Ce este Sfântul şi marele Mir?

Sfântul şi marele Mir este un untdelemn amestecat cu felurite plante, dându-i un frumos miros. Acesta se prepară în primele trei zile ale Săptămânii Patimilor, şi se sfinţeşte de către întâi-stătătorul Bisericii, sau de către un alt arhiereu rânduit de sfântul Sinod. După Sfinţire, fiecare episcop primeşte un vas cu Sfântul Mir, pe care-l împarte la toate parohiile şi mănăstirile din eparhia sa. Sfântul Mir se mai foloseşte la Sfinţirea Sfintelor Antimise, Sfintelor Altare şi Bisericilor noi, sau refăcute.

De Sfânta Taină a Mirungerii, precum şi de cea a Botezului, omul se bucură o singură dată în viaţă. Aceasta nu se poate repeta niciodată. Preotul care repetă taina mirungerii, săvâreşte păcat împotriva Duhului Sfânt, şi în acelaşi timp pierde preoţia. Însă, în cazul în care cineva părăseşte Biserica Ortodoxă, mergând la schismatici, şi venind înapoi la adevărata Biserică, cu pocăinţă, preotul este dator să-l primească numai prin Taina Sfintei Mirungeri (Sinod II Ecumenic, Canonul 7; Sinodul 6 Ecumenic, Canonul 95; III Calcedon, Canonul 1). Şi cei ce s-au născut în confesiuni schismatice, dacă acestea ar fi botezat în conformitate cu Sfântul Canon, botezul i se primeşte aceluia ce vine la dreapta credinţă, însă nu şi mirungerea. De ce? Pentru că a boteza pe cineva, poate chiar şi un mirean, în cazuri în care nu găsesc un preot în preajmă; însă, Sfântul Mir nu se sfinţeşte de către mireni; iar, schismaticii au aceeaşi putere ca a mirenilor (Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli). Deci, schismaticii care vin la Dreapta Credinţă, se primesc numai prin Mirungere.

De ce schismaticii se primesc la Biserica Ortodoxă numai prin Mirungere?

În primul rând, confesiunile schismatice nu au harul şi darul dat prin succesiunea apostolică neântreruptă de la Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli; sau că l-au pierdut prin hirotonii necanonice, sau că s-au abătut de la dreapta credinţă. În ceea ce priveşte Botezul, acesta îl poate săvârşi chiar şi un mirean, dacă nu este un preot în preajmă, în cazul în care un om este pe moarte, şi pentru a nu-i lua dreptul de a fi şi el membru al marii familii creştine, dator este acel mirean botezat să-l boteze pe acela. Iar, dacă din darul Lui Dumnezeu, acela va trăi, mergând la preot, va primi Taina Mirungerii, după cum ne învaţă Sfântul Ierarh Nicolaie Velimirovici (Catehismul Bisericii Ortodoxe: despre Sfintele Taine – Taina Mirungerii).

Dintre cunoscutele confesiuni religioase, papistaşii şi protestanţii nu pot veni la Dreapta Credinţă prin Mirungere, ci prin Botez, pentru că aceştia nu au botezul corect, săvârşit din apă şi din duh, ci prin stropire. De asemenea, cei ce s-au abătut de la Dreapta Credinţă, de la tradiţia Bisericii, de la Sfintele Canoane, făcându-se schismatici, însă având botezul săvârşit corect, întreit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pe aceştia numai prin Sfânta Taină a Mirungerii se primesc la Biserica Lui Hristos.

]]> http://bastrix.wordpress.com/2009/08/20/sfintele-taine-si-sfintele-icoane-componente-fundamentale-ale-tainei-credintei/ Thu, 20 Aug 2009 09:13:06 +0000 Pr. Dorin http://bastrix.wordpress.com/2009/08/20/sfintele-taine-si-sfintele-icoane-componente-fundamentale-ale-tainei-credintei/

Biserica Apuseană şi, în mod special, Biserica Romano Catolică, în perioada Evului Mediu, s-a ocupat, în mod serios, de definirea a ceea ce se înţelege prin Sacrament. Însă definiţia Sacramentelor, în versiunea romano-catolică, se ocupă de cine este autoritatea eclesiastică, de intenţia celui care slujeşte ca membru ierarhic şi de materia, care se foloseşte la slujbe, adică de pâinea, vinul, uleiul, care se vor sfinţite.

Însă, definiţia sacramentologică, fiind un produs tipic al gândirii scolastice, are amprentă profund juridică.

În timpul controverselor Reformei, atât discuţia despre natura sau fiinţa Sacramentelor, cât şi discuţia despre numărul lor au devenit subiecte de ceartă între protestanţi şi catolici.

Poziţia Romei în aceste controverse teologice a fost aceea, că există doar 7 Sacramente. Pentru protestanţi, în marea lor majoritate, existau doar două Sacramente: Botezul şi Euharistia şi aceştia dădeau diverse explicaţii  despre ele.

Numai că, prin această înţelegere apuseană a Sacramentelor (deşi nu în mod intenţionat) s-a dezvoltat o concepţie despre lume, care a dus la secularism. Pentru că Sacramentele Bisericii au fost definite ca momente unice şi speciale, strict eclesiale, în interiorul lumii seculare, care Îl fac pe Dumnezeu prezent pentru umanitate.

Se observă astăzi, cum diverse mişcări protestante se îndreaptă, cu mare viteză, spre o concepţie seculară despre lume, pentru că Bisericile protestante nu mai au Taine, ca lucrări ale lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, ci numai simple ritualuri sau acte de supunere în faţa lui Hristos. Chiar şi acolo unde mai există o urmă de percepere a Tainei, ea este un lucru nebulos.

Însă locul pe care îl ocupă Sfintele Taine în Biserica Răsăriteană este cu totul altul. Pentru ortodocşi, ceea ce apusenii numesc Sacramente, ei numesc Taine. Şi denumirea vine din limba greacă veche, pentru că desemnează ceea ce este tainic şi necunoscut tuturor. Aceste Dumnezeieşti Taine, în primele secole ale Bisericii, nu făceau parte din viaţa publică, ci erau acte sfinţitoare tainice, reprezentând viaţa interioară a membrilor Bisericii.

Acest lucru ni-l confirmă textul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, spre exemplu, unde, la sfârşitul Liturghiei cuvântului, diaconul spune: “Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi!”. Liturghia credincioşilor (în cadrul căreia se sfinţesc pâinea şi vinul şi se împărtăşesc membrii Bisericii), începe cu exclamaţia: “Câţi suntem credincioşi, iarăşi şi iarăşi, în pace, Domnul să ne rugăm!”.

Catehumenii, adică cei încă nebotezaţi, dar care erau iniţiaţi în învăţătura şi viaţa Bisericii, de către unii dintre membrii Bisericii, specializaţi pentru acest lucru, părăseau, la cuvintele diaconului, spaţiul Bisericii. Numai cei credincioşi, adică cei care fuseseră botezaţi anterior, mai rămâneau în Biserică până la sfârşitul Liturghiei şi se puteau împărtăşi.

În practica liturgică primară a Bisericii, Sfânta Euharistie era primită numai de cei botezaţi şi miruiţi cu Marele mir. Iar Botezul era primit de către cei, care nu cunoscuseră până atunci Sfintele Taine ale Bisericii. Însă nu exista în practica credincioşilor Bisericii, ideea speculaţiilor privitoare la natura /firea sau felul Sfintelor Taine.

Ceea ce exista în Biserica primară era un consens şi o învăţătură clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie, care era văzută ca pâinea şi vinul, care devin /se fac, cu adevărat, Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă nu se încerca nicio speculaţie asupra faptului, cum se petrece un astfel de lucru. Şi eu m-am întrebat, adesea, dacă nu e un lucru lipsit de evlavie să mă întreb aşa ceva.

De asemenea, Sfântul Botez, era înţeles ca o unire a noastră cu Hristos, Cel mort şi înviat, ca Botez săvârşit în Trupul lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi curăţire a noastră de toată fărădelegea. Şi Sfânta Euharistie era văzută cu aceleaşi urmări dumnezeieşti în viaţa noastră, ca şi Sfântul Botez.

Realitatea eclesială a Botezului, cu tot ce se petrecea atunci, făcea parte din învăţătura de credinţă a Bisericii. De aceea, Botezul nu era o problemă colaterală credinţei Bisericii.

Pe de altă parte, nu vom găsi nicăieri, la primii Părinţi ai Bisericii, o învăţătură eminamente simbolică sau anamnetică a Sfintelor Taine. Şi aceasta, pentru că simbolismul liturgic nu putea să se dezvolte fără o filosofie nominalistă, în cadrul căreia să se exprime. Însă interpretarea simbolică  a Tainelor nu a existat în canonul primar al cugetării Bisericii.

Relaţia dintre Taine şi Icoane însă e o chestiune de secol 8 d. Hr., o problematică răsăriteană, care va fi dezbătută la Sinodul VII Ecumenic. Cei care se opuneau zugrăvirii şi cinstirii Sfintelor Icoane, care era o practică tradiţională a Bisericii, au adus argumentul, cum că “Sfânta Euharistie este singura şi reala icoană” a Bisericii şi că numai ea trebuie venerată. Existau iconoclaşti, care considerau că Sfânta Cruce este o icoană, care trebuie venerată.

Răspunsul ortodocşilor, al celor care cinsteau Sfintele Icoane, a fost acela, că Sfânta Euharistie nu este o icoană, ci este realul Trup şi Sânge al lui Hristos. Aceasta a fost prima distincţie netă, care s-a făcut atunci, în cadrul disputei cu iconoclaştii.

Icoanele sunt reprezentări ale Domnului şi ale Sfinţilor Lui şi ele nu sunt identice cu cei care sunt reprezentaţi pe ele. Icoana lui Hristos nu este Hristos Însuşi, în mod idolatric, şi Icoanele sunt altceva decât Trupul şi Sângele lui Hristos euharistice.

Sfântul Teodor Studitul este unul dintre cei care au dat semnificaţiile limbajului dogmatic iconografic. El a subliniat foarte mult, în scrierile sale, cum anume e reprezentat cineva în Icoană?

Terminologia trinitară şi hristologică a Bisericii a fost foarte mult dezbătută până în secolul 6 d. Hr., pentru a se preciza ce înseamnă persoană sau ipostas şi esenţa, fiinţa sau natura unei persoane şi relaţia dintre persoană şi natură. Din acest motiv, Sfântul Teodor Studitul a precizat faptul, că Sfintele Icoane sunt reprezentări ale lui Hristos (şi ale Sfinţilor), însă nu şi ale fiinţei lui Hristos.

De ce? Pentru că definiţia reprezentării ne spune, că o fiinţă nu poate fi reprezentată/iconizată /pictată. Însă poate fi pictat un om, adică o persoană.

Icoana lui Hristos însă, nu face altceva, decât să afirme faptul, că Hristos S-a făcut om, dar nu un om fără caracteristici personale. Hristos, cu adevărat, a luat firea noastră şi ea se regăseşte în persoana lui Hristos. Din acest motiv, Sfântul Teodor a învăţat faptul, că Sfintele Icoane au fost recunoscute de Sinoadele anterioare ale Bisericii  şi de aceea, a afirmat venerarea Sfintelor Icoane, ca expresie plenară a învăţăturii Bisericii.

Icoana “îl face prezent, pe cel la care se referă”: a dogmatizat Sinodul VII Ecumenic. Dar prezenţa iconică a lui Hristos sau a Sfinţilor este o “reprezentare a persoanei” lor, o “reprezentare ipostatică” – în termenii Sfântului Teodor Studitul -  şi Icoanele nu sunt, acelaşi lucru, cu Sfânta Euharistie.

Depăşind limbajul sinoadelor, putem spune, că în Tainele Bisericii noi participăm la însăşi viaţa dumnezeiască.

În dialogurile teologice cu Apusul, Biserica Ortodoxă, afirmă, uneori, exisenţa doar a 7 Taine, ca şi Biserica Catolică, deşi Ortodoxia patristică afirmă şi tunderea în monahism ca Taină.

Însă ortodocşii nu au avut nimic mai puţin, la nivel liturgic, în primul mileniu, în comparaţie cu Apusul. Unii au afirmat, că nu există un număr limitat de Taine. Şi pot să stea astfel lucrurile, pentru că nu e o chestiune de dogmă această afirmaţie.

Însă cred că e mai bine să se spună, că Biserica vorbeşte despre faptul, că Dumnezeu S-a unit cu noi şi noi cu El, prin Tainele Bisericii. Însă prin aceasta, nu spunem că Dumnezeu nu Se poate uni cu noi şi în alt fel, decât în mod sacramental.

Mai mult decât atât, lumea are un caracter iconic. Lucrurile însele nu sunt numai ceea ce sunt, ci ele au un sens dincolo de ele. Pentru lumea secularizată însă, lucrurile sunt numai simple obiecte şi de aceea, relaţiile dintre ele sunt numai la nivelul minţii umane, care face interconexiuni între ele.

Însă secularismul a ştampilat modul de gândire al contemporanilor noştri, fapt pentru care omul contemporan e atât de trist.

Dar Biserica, în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic, afirma faptul, că “Icoanele fac, prin intermediul culorilor, ceea ce face Scriptura, prin intermediul cuvintelor”, făcând astfel conexiunea între Icoane şi Scriptură, mai degrabă, decât între Scriptură şi Taine.

Dar noi Îl găsim pe Hristos, în mod iconic, în Scriptură şi astfel cunoaştem prezenţa Sa. Ni s-a dat adevărul, dar în reprezentare iconică şi în întâlnirea cu ea şi cu Scriptura. Şi acest mod de a gândi Scriptura nu este acelaşi lucru cu adevărul propoziţional al gânditorilor “Reformei”. Adevărul propoziţional funcţionează bine, numai într-o lume secularizată, unde există numai lucruri. Pentru că adevărul, într-o lume secularizată,  se înţelege ca o sumă de idei şi nu ca o întâlnire cu Dumnezeu.

Noi putem să cunoaştem Adevărul, însă propoziţiile despre adevăr sunt adevărul în forme precare. Eu cred că învăţătura despre Sfintele Icoane este adevărată. Însă ce putem să spunem despre Icoane nu este acelaşi lucru cu a sta în faţa Sfintelor Icoane, a le cinsti şi a ne întâlni, în mod personal, cu Hristos, prin intermediul lor.

Pentru că Scriptura, citită cu adevărat, este o întâlnire cu Hristos cel viu. Şi aceste întâlniri cu Domnul, ştim cu toţii, nu pot fi exprimate, pe deplin, în cuvinte.

La Vecernia ortodoxă, după cum ştiţi, avem, la început, psalmul 103, în care, la versetul 25, citim: “Cât de multe sunt lucrurile Tale, Doamne! Întru înţelepciune le-ai făcut pe ele”. Cinstirea lucrărilor lui Dumnezeu este, de fapt, o recunoaştere nu a ce s-a făcut, ci a Celui care le-a făcut.

De aceea şi icoanele sunt numite adesea “ferestre spre cer” şi Biserica trebuie să propovăduiască astăzi, cu putere, despre aceste ferestre către Dumnezeu. Căci noi nu trăim ca nişte lucruri printre alte multe lucruri, ci trăim, cu multă teamă şi minunare alături de creaţia din jurul nostru, cea atât de diversă, care a fost făcută întru înţelepciune de către Dumnezeu.

Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta, Doamne! Aşa au spus Îngerii, care văd ceea ce noi refuzăm să vedem şi care ne descoperă, în mod continuu, această icoană a creaţiei lui Dumnezeu, numai să avem ochi, ca să o vedem.

Astfel există o distincţie tradiţională ortodoxă între Icoană şi Taină, dar ambele ne aduc bunele vestiri ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Ambele ne  deschid cerul şi pământul, pentru o întâlnire cu Dumnezeu şi pentru comuniunea cu El şi între noi.

A învăţa să trăiască în această lume şi cu Dumnezeu în acelaşi timp este un drum greu pentru omul modern. Noi suntem, după cuvintele lui C. S. Lewis, “oameni fără inimă”, pentru că am pierdut cunoaşterea inimii, această mare taină a omului.

Sfintele Icoane şi Sfintele Taine sunt o întoarcere spre acea  înţelegere  dumnezeiască, care e mântuirea oamenilor, care acum nu au inimă.

]]> http://vreaumantuire.wordpress.com/2009/08/17/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului-in-biserica-greciei/ Mon, 17 Aug 2009 11:47:30 +0000 VreauMantuire http://vreaumantuire.wordpress.com/2009/08/17/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului-in-biserica-greciei/

Sinaxa clericilor şi monahilor Ortodocşi din Grecia, Aprilie 2009 [1]

„Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că: Singura cale mântuitoare pentru oameni [2] este credinţa în Sfânta Treime, în opera şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată [3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi” [4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup” [5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului [6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” [7]. După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie schiţând situaţia bisericească, creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos” [8].

Ecumenismul

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară, religiile, s-a întâmplat şi cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei leau primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie” [9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva” [10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque, a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei [11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti” [12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut” [13]. Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul [14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul [15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii” [16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei care cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care, sub pretenţiozitatea unei păci fabricate, poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire“ [17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână niciuna în afara anatemei, la sfârşit există o anatematismă generală: „Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos“ [18]. Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvoltată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună constituie Biserica. Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor [19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez” [20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia [21]. Aceasta panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplica şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pstorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la indoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatina pe mulţi, conducandu-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul ierarhilor şi al poporului credincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil”.

Au semnat-o si o vor semna mult mai mulţi:

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of
Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa, etc.

(Din considerente de spaţiu am scurtat lista semnăturilor, mai ales că aceasta poate fi consultată – actualizată la zi pe internet – la adresa indicata în nota 1).

______________________________________
1 Text preluat din Saptamanalul Uniunii Panelenice, “Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 si 7) si tradus din limba greaca de monahul Leontie. Semnaturile in limba engleza au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm
2 A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Scholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mantuire a oamenilor (in greceste), in Gheorghios Scholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
3 Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în intuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
4 Fapte 4: 12
5 I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.
6 A se vedea Cosma Etolianul, Invataturi, in I. Menounou, Cosma Etolianul, Invataturi (si Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Invatatura I 1, 37, pag.142: „Toate credintele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am inteles drept adevarat, dumnezeiesc, ceresc, sanatos (corect), desavarsit si pentru mine si pentru voi, cum ca singura credinta binecinstitorilor si ortodocsilor crestini este buna si sfanta, si a crede si a ne boteza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”.
7 Omilia inainte de surghiunire 1, EDL 33, 186 (in limba greaca).
8 Epistola 90, Catre preasfintii frati si episcopi din Apus 2, EDL 2, 20 (in limba greaca).
9 Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
10 Mansi, 13, 409-412.
11 Laxismul si decaderea morala chiar si intre clerici a fost semnalata chiar de la inceputurile secolului XV de catre Sfantul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatica 16 in D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: „Si mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implica iadul intreg, nici macar in randurile preotilor lor, ci dimpotriva, ei isi doresc cu nerusinare concubine si tineri pentru adulter si doresc sa slujeasca in fiecare zi”. Ibid,15 , pag. 216 : „De asemenea, ei nu au un mod de viata evanghelic; intrucat orice fel de lux si adulter nu reprezinta pentru ei ceva reprobabil si nici orice altceva ce este interzis pentru crestini”. Decaderile morale care se vad in ultimul timp chiar si in randul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului si secularismului ecumenist.
12 Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, in D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
13 Epistola I Canonica, Catre Amfilohie de Iconium, canonul 1.
14 In textul celei de-a 9-a Adunari Generale a Consiliului Mondial al Bisericii in Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de catre reprezentantii Bisericilor Ortodoxe si a avut ca titlu „Chemati sa fie o Unica Biserica” (Called to be the One Church), in paragraful 8 se mentioneaza: „Toti cei botezati in Hristos sunt uniti in Trupul Lui”. In paragraful 9: „Faptul ca noi toti in comun apartinem lui Hristos prin botezul in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: “Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing”. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut, aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
15 Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ÅÐÅ 1, 176.
16 Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
17 Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
18 A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
19 A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
20 Efeseni 4:5.
21 Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.28

” In zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână.  ”

Motto :

” Nu da cu bata in viespile sectare.Asa-i firesc omului pacatos,cand ii lovesti dracii,zice ca tu esti drac.  ”    ( Părintele Arsenie Boca )

Masoneria trage multe sfori şi trebuie combătută, dar nu se poate explica doar prin masonerie halul in care am ajuns şi în care mulţi se complac. Pînă la urmă cei mai redutabili duşmani ai noştri sîntem noi înşine prin lene, indolenţă, superficialitate, lipsă de unitate, lipsă de cuviinţă şi – la extremă – necinste sufletească. Eu aşa văd lucrurile, la 20 de ani de la moartea Părintelui Arsenie…(RC)

ROMANIA are un destin spiritual deosebit si amintesc aici doar ceea ce spune Parintele Arsenie Boca: „Mai sa stiti ca multi vor pleca din Tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari”.
Pentru a contribui fiecare ROMAN cu adevarat la acest destin cu totul deosebit al ROMANIEI este necesar ca pe langa RUGACIUNE si POST sa cerem cu totii SCOATEREA IN ILEGALITATE a MASONERIEI in ROMANIA, caci de-aici vin toate problemele sociale cu care se confrunta romanii. Deci este necesar SA FIE INITIATA o CAMPANIE de STRANGERE de SEMNATURI pentru SCOATEREA IN ILEGALITATE a MASONERIEI in ROMANIA. RAUL trebuie TAIAT de la RADACINA, ca altfel da din nou lastari, ca o hidra monstruoasa.
MASONERIA si ACTIVITATILE ei in ROMANIA sunt CAUZA acestor rele cu care ne confruntam: introducerea carţilor de identitate cu cip, introducerea permiselor auto cu cip, campania de vaccinare a fetitelor din ROMANIA, dar si panarama „gripei aviare”, panarama cu sarea iodată bagata pe gat oamenilor prin decret parlamentar, panarama cu soia si alte plante modificate genetic introduse in ROMANIA etc.
ACTIUNEA INTELEAPTA este de a DISTRUGE CAUZA tuturor acestor probleme, pe de o parte, personal, prin POST si RUGACIUNE, si social, prin SCOATEREA ÎN ILEGALITATE a MASONERIEI în ROMANIA.

http://myrdal.weblog.ro/2009-01-14/668231/Comunicat-al-P%C4%83rintelui-Iustin-P%C3%A2rvu.html

E bine sa punem la punct acel “spirit sectar”, spirit ingust, spirit habotnic, zelotismul fara socoteala sau mai bine zis prostia, care incununeaza fruntea multor suficienti de sine. Nu s-a crezut ca se gasesc sectari si altundeva decat unde de obicei ii stim. Observand oamenii mai cu atentie, am observat ca spirite sectare se gasesc oriunde, in toate activitatile omenesti; se gasesc sectari (carcotasi) pe marginea oricarei gandiri omenesti, nu numai in religie. E clar ca spiritele sectare, mentalitatile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la faramitarea lor pana la absurd. Sectarismul se explica prin sine, dar nu si-l poate explica cel ce patimeste de el. Adica, cel cazut in asemenea ingustimi, sustine cu toata taria ca asa este “Adevarul”, cum il intelege el, si nu admite o alta parere, a sfintilor, a Bisericii si a obstii in general.

http://www.crestinortodox.ro/

Părintele Dumitru Stăniloae spune ca „ecumenismul este produsul masoneriei“. Iar parintele Arsenie Boca zice că „ecumenismul este erezia ereziilor, cozile de topor ale Apusului.

” Iisus a tamaduit orbirea ochilor,n-a tamaduit orbia rautatii.Orbia rautatii nu are leac,dar are pedeapsa. ”   ( Părintele Arsenie Boca )

* Nimic mai greu,mai periculos decat sa te lupti cu ingustimea si cu formalismul. ”   ( Părintele Arsenie Boca )

* Chinurile cele de pe urma,cele de la Antihrist,in care va lucra toata puterea Satanei,vor intrece toate prigoanele cate s-au intetit asupra crestinilor,de la inceput pana in zilele acelea. ”    ( Părintele Arsenie Boca )

*In zilele noastre se vad multi calatori la iad cu Scriptura in mana.  ”   ( Arsenie Boca )

Lupte după lege

Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără război. Căci câtă vreme umblă după tihneală şi fericire deşartă n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă care-i duce prin nebăgare de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis oarecine că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

Războiul începe abia cu cei ce vor să-şi refacă fericirea raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia. Şi începe aşa:

Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aci vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevăzută despre lucrarea străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca s-o arate iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure minte cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.

Mintea însă se trezeşte, că a fost furată de gând străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea ca să meargă după momeală mai departe sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe şi de cele mai multe ori, viaţa întreagă a unuia sau o mulţime de înşi, atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe.

Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte de partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

Iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul, iscarea războiului nevăzut: “momeala aruncată de Satana”.

Încă din Vechiul Testament se cunoaşte războiul cel de gând, despre care David scrie aceasta: “Fiica Babilonului (înţelegeţi: Satană, Satană) dornică de pustiire, ferice de cel ce-ţi va plăti după fapta ce ne-ai făcut nouă; ferice de cel ce va lua şi va lovi de piatră pruncii tăi”.

Gândurile celui rău, nălucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, aceştia sunt pruncii vaviloneşti sau “puii de drac”, după cum îi numeşte Sfântul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinţa în El, temelia cetăţii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au băgat-o în seamă. Ori, întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim. De piatra aceasta trebuie să lovim pruncii vaviloneşti. Căci cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea ea, îl va spulbera. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice: “Ca numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este”. Cerul este mintea şi pământul este inima în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

http://ortodoxie.trei.ro/parinti_contemp/p_arsenie_boca/cararea_imp/index33.htm

Părintele Cleopa a zis: Nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse“ Dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse“ se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!

“Conducerii de astăzi nu le trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă înntreg pământul, vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate . Care nu va cădea în valul lumii”.  ( Arsenie Boca )

Părintele Arsenie: Vasile, americanii pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepţi vor da jertfă mare de viaţă şi sânge, cei slabi, nimicnici şi făţarnici vor îngroşa rândurile duşmanilor noştri atât de mult încât vor crede că sunt numai ei, atotputernici şi atoateştiitori.
Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pierzare când va veni din Răsărit un om cu stea în frunte.
Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei , câţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci , vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi năimiţii [vânduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!

Vasile Şerbu:Dumnezeu să mă ierte, părinte, dar eu nu mai înţeleg nimic. După ce-om răzbi peste zeci de ani, câştigul să fie tot al năimiţilor?Păi atunci pentru ce mai luptăm noi azi?

Părintele Arsenie:

Păi vezi, asta-i Vasile, voi cei drepţi şi buni trebuie să luptaţi pentru ca nepoţii, strănepoţii şi copii voştri să fie Oameni, cu capul sus printre drepţi, atunci când ne vom întreba câţi sunt dintre ai noştri şi câţi dintre năimiţi, la victoria de care ţi-am vorbit

Vasile Şerbu(Arpaşul de jos)
(Monitorul de Făgăraş, 13-19 feb.2008)

vestitorul.blogspot.com/

Cum trebuie să ne purtăm faţă de aceşti eretici, sectari ?

Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcaţi de cei străini de dreapta credinţă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie şi a ne impune credinţa lor cea strâmbă şi eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinţa noastră cea sfântă sau Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.

Se cade, aşadar, oricărui preot ortodox şi oricărui creştin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostaş al lui Hristos cu toată evlavia şi cu mânie bărbătească şi tare să apere, prin cuvânt şi prin scris, adevărul dreptei noastre credinţe. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândeţe.

Acelaşi lucru ne învaţă şi Sfântul Pimen cel Mare, zicând: „Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva şi ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieşte a ne depărta şi a ne despărţi pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Şi iarăşi zice: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credinţă”.

cugetortodox.wordpress.com/

” Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala. ”   ( Sfântul Vasile cel Mare )

Sibilla

informaţii preluate de pe sursele precizate

video – Mănăstirea Rohia, Maramureş

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Sân – Petru de vară. Sărbătoarea Lupilor !

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)

” Iubiţi credincioşi,

În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucură de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care şi Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sînt şi bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre credincioşii sînt dornici să asculte Sfînta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru şi Pavel.

Să urmăm învăţăturile Sfinţilor Apostoli, să le citim viaţa, epistolele şi acatistul lor, ori de cîte ori sîntem în necazuri şi ispite. Apoi să ascultăm de păstorii Bisericii şi de preoţii pe care ni i-a rînduit Dumnezeu, căci fără Biserică şi fără preoţi nu ne putem mîntui. Feriţi-vă de tot felul de eretici şi sectanţi care dezbină casele, satele şi unitatea noastră duhovnicească şi urmaţi învăţăturii Domnului Iisus propovăduită de Sfîntul Apostol Petru şi Pavel. Numai preoţii sînt datori să vorbească cu ei. Să ascultăm, să ne rugăm, să iertăm, să cerem sfat, să creştem copiii în frica Domnului şi ne vom mîntui cu siguranţă.

Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: “Unde mergi, Doamne?” “Mă duc să mă răstignesc a doua oară!” a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.

Fie ca, prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, să ne dea Domnul păstori buni, devotaţi pentru Biserică şi Evanghelie, iar nouă tuturor mîntuire! Amin.  ”

Ilie Cleopa

http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_sfinti/predica_sf_petru_si_pavel.html

Sfântul Apostol Petru era pescar din Betsaida, la Marea Galileii, şi se chema Simon, înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, “Cel întâi chemat” la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece ucenici si, deseori, vorbea in numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei. Numele său evreiesc era Simon însă Iisus l-a schimbat în Petru sau Chefa (Piatră).

Era de neam iudeu, s-a născut în Galileea în anul 10 î.Hr.Petru este fratele Sf.Apostol Andrei –cel care a adus creştinismul în tara noastră. Avea meseria de pescar si era căsătorit.

Înainte de a deveni Apostol al lui Iisus si-a făcut ucenicia la  Sf. Ioan Botezătorul. După o minune înfăptuită de Iisus pe când pescuia, Petru este chemat să devină „pescar de oameni”. De la Sf. Petru ni s-au păstrat în cartea Faptele Apostolilor 8 cuvântări precum si 2 epistole care îi poartă numele.

Era o fire înfocată, cinstita si plina de rodire pentru Hristos si gata, oricând, la uitarea de sine. Cu toata dragostea pentru Iisus Hristos, nu si-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul sau, tocmai când Acesta era batjocorit si purtat de la Ana la Caiafa.

Cu multe lacrimi si cu mult zbucium, a ispăşit el întreita lui lepădare de Domnul, iar, la cea de a treia arătare a Domnului Înviat, ucenicilor Săi, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea lui către Mântuitorul.

După Înălţarea la Cer a Domnului şi după pogorârea Duhului Sfânt, a început strădania, cea fără odihnă, pentru răspândirea credinţei şi, ca si ceilalţi Apostoli, Sfântul Petru nu a precupeţit nici o osteneala pentru împlinirea poruncii Mântuitorului, de a vesti adevărul mântuirii.

În ultima parte a vieţii a trăit la Roma unde a si fost crucificat cu capul în jos pe data de 29 iunie 67. Sfântul Petru a indurat moarte de Mucenic, in vremea prigoanei împotriva creştinilor, dezlănţuita de crudul împărat Nero. Pe colina Vaticanului, acolo unde astăzi se înalţă strălucita basilica ce-i poarta numele.

Sfântul Apostol Pavel deşi nu a făcut parte dintre cei 12, este considerat cel mai mare propovăduitor al învăţăturii lui Hristos. S-a născut între anii 1-5 d.Hr. în Tars dintr-o familie de iudei de vază. Deşi făcea parte din seminţia lui Beniamin şi era fariseu, era cetăţean roman. Numele său evreiesc este Saul ( furtună).

Studiază la şcoala marelui învăţat Gamaliel, devenind zelos păzitor al legii si aprig prigonitor al creştinilor. Participă chiar la uciderea Arhidiaconului Ştefan, păzind hainele ucigaşilor.

Devine creştin pe când mergea la  Damasc pt. a-i prigoni pe creştini, când i se arată Iisus si îl întreabă: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”.Episcopul Damascului, Anania,  îl botează în anul 34-35 si îi este schimbat numele în Pavel(linişte/odihnă). Tot acum îşi recapătă vederea pe care si-o pierduse în urma revelaţiei.

Pentru a fi salvat de la moarte, creştinii îl coboară cu un cos peste zidul cetăţii.

Datorită credinţei sale si zelului arătat în răspândirea creştinismului, este închis de 3 ori:

>59-61 în Cezareea

>61-63 în Roma

>66-67 tot în Roma

Este decapitat(pt. că era cetăţean roman)  în aceeaşi zi cu Sf.Petru, în timpul împăratului Nero.

A scris 14 epistole iar ultima<scrisă în 66 la Roma> este considerată testamentul său spiritual(II Timotei).

Bărbat învăţat, fariseu si rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţa. Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa in Hristos si propovăduiau Învierea Lui.

Pe când călătorea spre cetatea Damascului, spre a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat in chip minunat, şi a crezut in El, lepădând rătăcirea in care trăise pana atunci. Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine si, sub noul nume de Pavel, a fost unul din cei mai mari Apostoli ai lui Hristos.

„Cei ce sunteţi între apostoli, mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii sa dăruiască si sufletelor noastre mare mila.”

Autor : M Zgîrcea

http://www.didactic.ro/lectii-filosofie-religie-10-sfin-i-apostoli-petru-i-pavel-p92049-t3

29 Iunie: San-Petru de Vara; Sfintii Petru si Pavel (Sarbatoarea lupilor)

Sfintii Petru si Pavel stau pe luna, de-o parte si de alta a acesteia. Sf. Petru este detinatorul cheilor de la poarta si de la incaperile Raiului, dar si mana dreapta a lui Dumnezeu. Petru este cel care stapaneste piatra, grindina si este patronul agricultorilor.

Sarbatoarea sfintilor Petru si Pavel se tine timp de trei zile.O legenda spune ca odata, in timp ce sfintii se aflau pe pamant, au intrat intr-o carciuma. Au gasit acolo o multime de oameni in mijlocul unei petreceri si s-au alaturat si ei jocului. Dupa ce au obosit, si-au dat seama ca nu le-a placut si, pentru a-i pedepsi pe oamenii care i-au facut sa petreaca, au hotarat ca de ziua lor sa se posteasca.

La Sanpetru de vara apar licuricii. Acestia sunt de fapt scanteile cazute pe pamant dupa ce sfantul plesneste din biciul sau. Sf. Petru trimite licuricii pentru a-i indruma pe cei pierduti in padure.

In aceasta zi se fac pomeni pentru cei morti (Mosii de Sanpetru).

Oamenii respecta ziua Sf. Petru si pentru a tine lupii departe de animale.

30 Iunie: Pietrele lui Sanpetru

In calendarul popular, 30 iunie este cea de-a doua zi a sarbatorii lui Sanpetru. Oamenii o respecta de frica lupilor, a trasnetelor si a grindinei.

Sursa :

www.folkromania.com/

La Mulţi Ani, cu sănătate, bucurii, pace şi linişte sufletească, tuturor Sărbătoriţilor !

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro

informaţii preluate de pe sursele precizate – google.ro

Ca urmare a unui comentariu primit la articolul „Rugaciune pentru cautarea unui duhovnic”, m-am hotărât să reproduc mai jos două fragmente din cartea „Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor” scrisă de Protos. Ioachim Pârvulescu. Vă doresc lectură cu folos!

„Chiar dacă nu avem un duhovnic iscusit de ne vom ruga, vom afla adevărul

Nu toți oamenii au posibilitatea de a întâlni mari duhovnici sau, mai mult, de a se spovedi la ei. Însă totul depinde de penitent. Dacă avem o mare nelămurire în viață, nu știm ce să facem, nu avem pe cine să întrebăm, atunci trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima noastră și să zicem: „Doamne, pune cuvânt în gura duhovnicului meu pentru a-mi spune ce să fac”. Și așa, dacă ne rugăm din toată inima, datorită credinței noastre, Dumnezeu ne poate spune lucruri mari și prin gura unui păcătos de duhivnic.

Atunci când suntem în genunchi înaintea duhovnicului la Spovedanie să ne închipuim că suntem înaintea lui Dumnezeu și să ne dăruim total, să ne imaginăm că Dumnezeu este prezent de față, vede și aude tot.

Deci foarte mult face rugăciunea dianinte de Spovedanie pentru ca aceasta să aibă un efect binefăcător.

Trebuie să ne rugăm pentru duhovnic înainte de Spovedanie

De preferat este ca duhovnicul să fie bun. Dacă nu-l putem găsi bun, să ne spovedim la el așa cum este!

Însă atunci când te spovedești, să te rogi înaintea lui Dumnezeu ca să pună în gura și în mintea duhovnicului răspunsul la ceea ce te frământă.

Deci rugăciunea acesta pentru duhovnic, înainte de Spovedanie, este foarte importantă. Nu trebuie să aștepți un răspuns sau un sfat de la duhovnic și să stai cu mâinile în șold, ci trebuie, în primul rând, să-l ajuți pentru a te putea ajuta. Să te rogi zicând: „Doamne pune în mintea și în gura duhovnicului meu răspunsul care îmi este de folos”.

Dacă ai ceva de întrebat pe duhovnic, întâi să te rogi lui Dumnezeu să-i pună în minte răspunsul. Dacă nu te rogi, poți primi un răspuns mai mult omenesc. Acel răspuns obiectiv, divin și folositor vine doar datorită stării sufletești a penitentului.”

]]> http://ioandekronstadt.wordpress.com/2009/02/18/mergi-cu-evlavie-la-iertarea-pacatelor/ Wed, 18 Feb 2009 23:47:01 +0000 Claudiu http://ioandekronstadt.wordpress.com/2009/02/18/mergi-cu-evlavie-la-iertarea-pacatelor/

Taina curăţirii de păcate se săvârşeşte îndeosebi în biserică. Mergi cu evlavie spre locul unde se face curăţirea de întinăciunea ta sufletească, unde te împaci cu Dumnezeu, unde sufletul tău dobândeşte viaţă adevărată. De câte ori nu mi-a dat Domnul aici curăţire de păcatele mele, fără de care n-aş fi putut gusta darurile lui Dumnezeu! Darul cel mai de preţ este viaţa, darurile păcii şi bucuriei, bunătăţile materiale! Slavă Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti „jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (I Ioan 2, 2).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Cel care nu se poate desface. Trebuie tăiat. Aşa era şi sufletul meu azi dimineaţă, când stăteam la coadă la spovedit. O vânzoleală teribilă în biserică, şi eu mă acream din ce în ce mai tare. Pe lângă faptul că am trecut printr-o perioadă când la jumătate de oră ziceam “nu mai pot”, tot organismul meu a trecut prin criză. Venind să cer milă şi iertare de la Dumnezeu, mă revoltam cum îi suportă pe cei de lângă mine. La un moment dat mi-au sunat tare în urechi cuvintele părintelui meu de la o spovedanie anterioară: “nu trebuie să te transformi într-o acritură”. Exact asta deveneam. Un ghem de mizerie, bine încâlcită. Spovedania a fost scurtă, o înşiruire de răutăţi ascultate cu răbdare. Între rugăciunea de dezlegare şi chemarea la împărtăşanie au trecut câteva zeci de minute. Eram aşa fericită (credeam că părintele nu o să îmi dea dezlegare să mă împărtăşesc) şi nerăbdătoare. Simţeam că sufletul respiră din nou. În minte aveam numai: “un nou început”. Nodul meu gordian de mizerii, odată tăiat, s-a topit cu totul sub mâna atotputernică a dragostei, care toate le suferă. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Mai trebuie să adăug la acest articol de anul trecut, amintirea mea alături de Mitropolitul Kallistos Ware şi alţi pelerini pentru Marea binecuvântare a apelor la râul Iordan in luna septembrie. Când vocea Mitropolituli s-a auzit, un banc de peşti s-au reunit în apă ca o audienţă. Scena a fost supranturală, ca şi cum am fi stat într-o icoană, noi chiar fiind o icoană. Vremea a fost caldă – dar apele erau reci.

Marţea viitoare (Calendarul nou) marcheaza una dintre cele mai mari sărbători ale Calendarului Ortodox, Sărbătoarea Teofaniei, Botezul lui Hristos în râul Iordan. Peste tot în lume creştinii ortodocşi se vor întâlni după Liturghie să binecuvânteze apele: oceanul, un râu, un izvor, etc

Fiecare zi de sărbătoare în Ortodoxie este legată strâns de  Învierea Domnului, pentru că Paştile sunt cel mai mare act de mântuire al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, unele praznice arăta acestă legătură, mai clar decât altele. Trei sărbători din an au acelaşi model de slujbă: Paştile, Naşterea, şi Botezul Domnului. Fiecare are o liturghie la miezul nopţii în ajunul ei şi o priveghere în noaptea dinainte (cu viariaţii ocazionale).

Icoanele celor trei sărbători sunt surprinzător de asemănătoare, cu Hristos coborându-se într-un fundal care este de obicei, redat ca întuneric. La Paşti întunericul este întunericul morţii şi a iadului unde Hristos a mers pentru a ridica pe cei morţi. La Naştere întunericul este peştera în care este nascut. Acesta este întunericul din lume, care este prinsă în păcat şi în moarte -, dar este acelaşi întuneric ca şi iadul. La Botez icoana îl înfăţisează pe Hristos în picioare în apele din Iordan – dar apele înşişi sunt descrise ca întuneric, sau, cel puţin accentuate cu un fundal întunecat. Întunericul la această sărbătoare este exact acelaşi întuneric ca cel din icoana învierii. Teofania este sărbătoarea botezului lui Hristos – şi botezul ne spune Sfântul Pavel, este un botez în moartea lui Hristos. Botezul lui este o prefigurare a morţii Sale.

Astfel, apele din Iordan au devenit simbol al Hadeşului. Coborârea lui Hristos în ape devine coborârea în Hadeş, unde “omoară moartea” şi-i liberează pe cei care au fost ţinuţi legaţi de moarte. Privegherea Botezului, ca si privegherea Paştilor, include lecturi din cartea profetului Iona – mesager şovăielnic al lui Dumnezeu, care a fost aruncat peste bord de colegii lui şi înghiţit de un peşte mare. Această carte este citită deoarece conţine aceeaşi imagine ca şi icoanele – de coborâre în adâncurile Hadeşului.

Atunci s-a rugat Iona din pântecele peştelui către Domnul Dumnezeul lui, zicând: “Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat, şi El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat în adânc, în sânul mării şi undele m-au înconjurat; toate talazurile şi valurile Tale au trecut peste mine. Şi gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi! Dar voi vedea din nou templul cel sfânt al Tău! Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a împresurat, iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu; Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar Tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!

La vecernia Botezului am auzit aceasta:

Tu ţi-ai închinat capul tău înaintea Înaintemergătorului şi ai zdrobit capetele balaurilor. Tu ai coborât în ape şi ai dat lumină tuturor, pentru ca ei să Te slăvească pe Tine, o Mântuitorule, Luminarea sufletelor noastre.

Sintagma ” ai zdrobit capetele balaurilor” vine de la Psalmul 74 versetul 13.

Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului. Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul balaurului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului.

În acest Psalm, Dumnezeu este ca şi Creator, dar de asemenea, şi ca Cel care a adus ordine în haosul din lume. El nu numai creeaza apele, dar şi zdrobeşte capetele dragonilor care locuiesc acolo. “Balaurii” din Psalm sunt o veche traducerea în limba engleză din cuvântul ebraic pentru balene. Dar cuvântul “balaur” este o descriere a forţelor demonice, care sunt învinse în moartea lui Hristos şi-n prefigurarea ei la Botez.

În rugăciunea de peste ape, preotul spune:

Tu ai sfinţit repejunile Iordanului, trimiţând de sus pe Duhul  Sfânt, şi ai zdrobit capetele balaurilor care se jucau în ea.

Acestă rugaciune este adusă la sfinţirea apelor în ziua Teofaniei. Slujba de sfinţire a apelor are loc de obicei la o apă în fiecare comunitate locală… Chiar în inima sfinţirii preotul face semnul crucii cu mâna de trei ori cântând troparul Botezului:

În Iordan botezându-te Tu Doamne,

Închinarea Treimii S-a arătat,

Că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-te

Şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului,

Cel ce Te-ai arătate Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat,

Slavă Ţie.

Acelaşi tropar este cântat prin casele credincioşilor în timpul anului, după Botez, când preotul poartă aceeaşi binecuvântare în casele noastre. Teofania este o proclamare a încredeii în mântuirea lui Hristos. Vieţile noastre au o multime de “balauri”, în toate formele şi mărimile. Dar Hristos este victorios peste tot ceea ce ar distruge creaţia Sa – în special peste oameni care sunt ai lui.

Atât după o împărtăşire nevrednică, cât şi după o rugăciune nevred­nică şi rece, sufletul boleşte. înseamnă că Domnul nu ne-a intrat în inimi, că L-am jignit cu necredinţa şi răceala inimii noastre şi că îngăduie duhurilor rele să ni se cuibărească în inimă, ca să ne facă să simţim deose­birea dintre jugul Său şi cel al vrăjmaşului.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Sunt un Dumnezeu zelos… (Ieşirea 20, 5). „Nu voi da nimănui slava Mea” (Isaia 42, 8).  Aceste cuvinte ale Domnului slavei devin o rea­litate atunci când slava lui Dumnezeu, care lucrează în mine prin Sfintele Daruri, o atribui, în sinea mea, altcuiva, sau la altceva, neaducându-I Lui re­cunoştinţă, din toată inima. Atunci devine Domnul zelos pe slava Tainelor Sale, întotdeauna minunate, dătătoare de viaţă. Şi atunci sufletul meu va fi pedepsit prin dreapta Sa Judecată, cu toiag părintesc.

Atunci aude el desluşit cuvintele Domnului: „Nu voi da nimănui slava Mea”. „Pentru că nu-mi dai Mie slava care mi se cuvine, cea pe care o vezi tu însuţi atât de limpede în Tainele Mele, lovi-voi lăuntrul tău cu toiagul dreptăţii Mele şi prin aceasta te voi face să ştii şi să crezi că nu voi da slava Mea altcuiva niciodată. Eu îţi curăţ păcatele şi îţi fac sufletul mai alb decât zăpada, cu Sângele Meu. îţi aduc în suflet pace şi bucurie. Te încălzesc şi te alint ca o mamă pe pruncul său, pun în tine blândeţea şi smerenia Mea. Umplu de dragoste inima ta. Te prefac, îţi dau o altă înfăţişare, spre propria-ţi uimire, ca să te faci om nou, duhovnicesc, şi cui altuia i-aş putea da slava faptelor Mele? Fiindcă Eu rămân veşnic neschimbat: „Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului ca să-i pară rău” (Numeri 23, 19).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Nu m-am măritat. Am fost împărtăşită. Am aflat ieri că nu e corect să spunem că ne-am împărtăşit, că nu noi ne împărtăşim, ci Hristos. Dureri vindecate, suflet îmbălsămat, fericire peste tot. Suflarea mea, viaţa mea, bucuria mea, mântuirea lumii. Mă tot uit la mâinile mele, la ochii din care curgeau până acum 2 ore lacrimi de disperare, şi nu-mi vine să cred că El mă locuieşte. Nădăjduiesc să nu-L alung prea curând…

“Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele şi mă învredniceşte a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, ca de amândouă veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, venirea Ta. ” Oare este o rugăciune mai frumoasă şi o expresie mai intimă a dragostei de Cel Preaiubit?