Shooter – Action-Thriller mit Mark Wahlberg

Der Kinofilm “Shooter” (2007) basiert auf dem Roman “Point of Impact” des Schriftstellers Stephan Hunt. Der Hauptdarsteller Bob Lee Swagger (Mark Wahlberg) ist einer der besten Scharfschützen der Welt. Ein actionreicher Thriller beginnt.

Die Geschichte

In dem Film Shooter stirbt am Anfang bei einem Einsatz der Kollege von Bob Lee Swagger. Daraufhin zieht sich Swagger zurück und möchte nicht mehr gefunden werden. Bis eines Tages Regierungstypen bei ihm “anklopfen” und dazu überreden, einen Mord an dem US-Präsidenten zu planen. Er glaubt, er würde der Regierung damit helfen. Doch es handelt sich um eine Verschwörung und Swagger wird zur Zielscheibe, da jegliche Indizien darauf hinweisen, dass er den Mord begangen hat. Auf der Suche nach der Wahrheit tötet er viele Menschen und wird nur von wenigen unterstützt. Ein FBI-Agent kam der Verschwörung ebenfalls auf die Schliche und unterstützt ihn später.

Mein Fazit

Der ehemalige Kinofilm “Shooter” ist eine leichte Kost, welche jedoch gut umgesetzt und mit vielen Actionszenen gedreht wurde. Der Film daher meinem Erachten nach sehenswert, darum empfehle ich diesen auch jedem . Vorallem, wenn man auf Action steht ist der Film sehr gut.

Grę zakupiłem już dosyć dawno temu za 12zł, a za kolejne 10 – dodatek SpecForce. Początkowo gra mnie raczej nie zachwyciła: dubbing lekko irytował jak również ogromna ilość terenu do przemierzania. Zdziwił mnie również duży rozrzut broni, co zmusza gracza do bardziej taktycznego myślenia. Wtedy to po jakimś czasie przypomniałem sobie, że gram w grę sprzed 2005 roku.

W grze przeszedłem 2 misje po czym odłożyłem na półkę. Wróciłem do niej kilka dni temu, z powodu zamiaru kupna nowego, większego monitora, a co za tym idzie pracującego na wyższych rozdzielczościach. Cóż mogę powiedzieć: im głębiej w grę tym lepiej. Zgłębiając fabułę coraz chętniej wystrzeliwujemy kolejnych przeciwników.

Gra posiada miłą dla oka oprawę wizualną i duże przestrzenie do pokonywania, co na początku mnie irytowało lecz z biegiem czasu stawało się plusem. Ze strony wizualnej straszą jedynie animacje, które są często niepłynne i… brzydkie po prostu. Do tego dołączona jest również dosyć klimatyczna muzyczka, która “przenosi” nas w przyszłość. Warto również napomnieć o różnorodności poziomów, bo pogramy w dżungli, na pustyni, w śnieżnych klimatach oraz w wielu kompleksach.

Walka wymaga odrobiny myślenia, bo “na rambo” szturmować się nie da. Dużą pomocą są tutaj implanty, które znacznie ułatwiają rozgrywkę. Właściwie to korzystałem głównie z dwóch: spowolnienia czasu i zmniejszonego rozrzutu – poza misjami skradankowymi, gdzie zmuszeni byliśmy korzystać z niewidzialności. Jesteśmy zmuszeni często się kryć za zasłonami, jako iż wrogowie są bardzo celni, lecz poza chwilką myślenia, walka nie sprawia żadnych problemów – amunicji jak i apteczek jest pod dostatkiem, mimo iż nasz ekwipunek jest ograniczony. Szkoda, że nie wykorzystano dobrze potencjału bossów i poza zwiększoną liczbą obrażeń jakie zadają i implantami nie wyróżniają się sposobem walki ani niczym innym. Walka z nimi wygląda jak z 20 zwykłymi żołnierzami w jednej osobie. Chciałbym zaznaczyć, że grałem na normalnym poziomie trudności.

Cieszy pojawienie się w grze pojazdów, jednak model jazdy jest niedopracowany. Pojazdy terenowe strasznie słabo trzymają się podłoża i często zacinają się na niewidzialnych teksturach. Ścigacze również często dziwnie zachowują się przy spotkaniu z różnymi przeszkodami terenu. Walkerami steruje się zaś dosyć niewygodnie.

Fabuła być może nie bije na głowę, lecz stoi na wysokim poziomie. Już na samym początku gry mamy konkretny zwrot akcji i kilka w dalszej części gry. Cieszy też możliwość podjęcia wyboru w jednej sytuacji na końcu gry. Dubbing jak i sposób narracji stoi na bardzo przeciętnym poziomie. Spodobała mi się natomiast mini-gierka hackowania terminali. Nie jest ona zbytnio wymagająca, lecz urozmaica rozgrywkę, a przypomina grę w Piotrusia samemu.

Do dyspozycji zostało nam oddane 14 broni, w tym: shotguny, karabiny snajperskie, szturmowe, bronie energetyczne oraz wyrzutnia rakiet. Nie jest to zbyt dużo, nie jest to również drastycznie mało – po prostu przeciętnie. Ważne, że bronie są dosyć rozbudowane i prócz oprawy wizualnej różnią się różnymi parametrami, jak chociażby zasięg, rozrzut czy też pojemność magazynka.

Chrome może spodobać się starszym graczom, lecz osobom, które zachwycają się jedynie efekciarskimi scenami, uruchamiać gry nie zalecam, bo nie znajdą wiele dla siebie. Produkcja Techlandu spodoba się jednak osobom, które lubią taktyczne FPSy wsparte miłą fabułą i dużymi połaciami terenu do zwiedzania.

Co w grze mi się podoba to:
- fabuła i klimat
- pojazdy
- implanty
- walka i odpowiedni poziom trudności
- różnorodność lokacji

W grze nie podoba mi się:
- animacja
- niewykorzystany potencjał bossów
- model jazdy

Osobiście grę oceniam na 7,8/10 i z niecierpliwością oczekuję drugiej części.

This song may be a bit old, but the pairing of Lil Wayne and Robin Thicke is a great match. The contrast of their vocals lends a great balance to the song. Arguably one of the best rappers of our time, Lil Wayne, and a soaring R&B artist, Robin Thicke, make for a smooth duo, that is raw at the same time.

One of the vehicles that will try to destroy you.

Upgrade or Repair Your Base

Fight:

Jake
Vector Conflict has a minimal storyline, but the gameplay is rather good. The graphics are simple line drawings. If you aren’t careful, you can find yourself overwhelmed by little blue suicide bots and other outlines. At the end of each level, you are given access to an upgrades menu. The available upgrades range from more missiles to resource upgrades. The key feature is the swivel turret. You will be attacked from all four sides, and you will need to use the “a” and “d” keys to help you target and eliminate enemies.

Pros:

• The difficulty increases steadily as you go through levels.
• The gameplay makes enough sense that it becomes natural to turn and fire your turret
• Simple concept: kill these robots before they kill you.

Cons:

• Graphics amount to outlines with red, blue or green lines.
• On any harder level than easy, the stealth tanks are also invisible on your screen.

Dave
Vector Conflict is like other base defense games going all the way back to Space Invaders (click Here to play). There are two nice additions to the genre:
The ability to rotate the gun 360 degrees (like Incoming without the good graphics)
In between waves of attackers you can purchase repairs and upgrades.

The line drawn graphics get the job done, the tutorials are actually helpful, the music is droning and repetitive. Over all this game is a first rate time waster.

Rating (on a “play” or “don’t play” scale)
Jake – PLAY
Dave – PLAY

“As a consolation prize for their patience, Nintendo enthusiasts finally get a shot to dig into the tense, gritty firefights and grippingly poignant present-day conflict found in the original game with Call of Duty: Modern Warfare – Reflex Edition. The two year old, dialed down graphics are certainly not as sexy on the Wii, and there are some other subtle blemishes that appear on this port. Nonetheless, it’s a game you’re going to absolutely want to pick up, especially if you don’t have a chance to play it on another console.”

Check out the full review here at Cheat Code Central.

Zwei Farben und ein simples Gameplay – Asteroids ist einfach Kult!

>> Asteroids jetzt for free online spielen

Format:NTSC Japan/Region Free

Genre:XBOX 360

Release:26.11.2009(by Cave)

Price:$88

Condition:factory sealed/New

If you like to purchase this Game please send mail

Kill them. Kill them all…

Pe lângă luptele în slow-motion, decorurile repetitive şi îmbinarea secvenţelor horror cu acţiune furibundă, FEAR a rămas cu siguranţă în amintirea fanilor FPS şi ca unul din rarele titluri cu o secvenţă introductivă „beton” care chiar şi acum, la mai bine de trei ani de la lansarea jocului, tot ar fi mai mult decât decentă pentru un film low-budget. În 2005 erai noul „point man” al unităţii FEAR (First Encounter Assault Recon), creată în secret de guvernul american pentru a combate ameninţările paranormale, iar reflexele tale extraordinare îţi permiteau să omori un număr obscen de inamici cu o lejeritate demnă de o cauză mai bună.

Acţiunea din Project Origin începe cu aproximativ 30 de minute înaintea finalului din predecesor, pe care tu acum îl vezi din perspectiva lui Michael Becket, membru al unei echipe Delta trimisă s-o aresteze pe Genevieve Aristide, preşedintele Armacham Technology Corporation. Se pare că problemele care au rezultat de pe urma încercărilor de a crea comandanţi care să controleze telepatic batalioane de soldaţi-clonă Replica i-au făcut pe membrii consiliului director Armacham să-i facă vânt lui Aristide şi să înceapă curăţenia. Fişiere, martori, laboratoare subterane… pachetul complet.

Rolul tău e s-o arestezi pe cucoană şi să ai grijă de ea până când poate să mărturisească tot ce a făcut. Deloc surprinzător însă, lucrurile nu merg aşa cum ar trebui şi până la urmă te trezeşti urmărit de Alma… ştii tu, fetiţa aia mică din trailere de respiră greu, care acum e dornică să te… consume. O să vezi tu de ce.

Şi dacă tot suntem la capitolul aflat diverse chestii, cei de la Monolith au împânzit Project Origin cu tot felul de broşuri, scrisori interne, e-mail-uri sau log-uri de instant messenger care adaugă consistenţă poveştii. Multe din întrebările ridicate de primul joc îşi găsesc acum răspunsul şi alte elemente (proiectele Armacham, îmbunătăţirile aduse soldaţilor Replica) sunt explicate în detaliu pentru cei care vor să afle mai multe despre mitologia din spatele rafalelor de mitralieră.

De aceea, cu toate că avem de-a face cu un shooter clasic coridor în care nu există mai multe rute spre destinaţie, e totuşi recomandat să cauţi atent în fiecare colţişor şi să nu rămâi cu tasta W apăsată dacă vezi o uşă care ar putea prezenta interes, sau un spaţiu mai micuţ pe unde ai putea să te strecori. Vei găsi ori una din pastilele cu poveste menţionate anterior, ori un Reflex Injector care va mări durata de timp a Slow Motion-ului.

În FEAR, abilitatea de a încetini timpul era obţinută pe cale genetică, în Project Origin ţi se aplică câteva îmbunătăţiri artificiale, dar rezultatul este acelaşi: un avantaj substanţial în faţa inamicilor. Şi vei avea nevoie de el, deoarece vei fi întotdeauna în înferioritate numerică, cu cel puţin trei sau patru gigei care vor să-ţi pună pielea pe băţ. Iar băieţii se mişcă destul de natural şi au ţinta suficient de precisă (dacă folosesc arme) ca să te trimită repejor pe alte lumi.

Foarte amuzant e că folosind slow-motion-ul, luptele vor părea relativ uşoare, chiar şi pe cel mai ridicat nivel de dificultate, dar în timp real viteza cu care se desfăşoară acţiunea este foarte rapidă şi nu vei avea timp deloc să respiri. Inamicii „militari” vor căuta mereu rute de flancare şi nu vor sta pe loc să te aştepte dacă nu tragi în ei ca să-i forţezi să ţină capul la cutie.

Mai mult, acum îşi pot crea propriile zone de acoperire cu ce au la îndemână, deşi utilitatea acestei scheme în afara factorului de „A, ce chestie mişto” e discutabilă. Motivul fiind că de exemplu atunci când răstorni o masă, chiar şi ghemuit stând, tot o să ai freza descoperită, ceea ce este suficient pentru o excursie rapidă până în ecranul de Game Over. Lucru care e valabil şi-n cealaltă direcţie. Ce m-a deranjat însă un pic la AI a fost faptul că nu prea foloseşte grenade, iar în situaţiile în care o face se poate întâmpla să le arunce complet aiurea.

Din fericire, acum avem de-a face o varietate mai mare de bad guys, aşa că nu vei duce lipsă de combatanţi, chiar şi-n ideea în care unii dintre ei se sinucid într-un mod stupid. Soldaţii Replica sunt din nou prezenţi la datorie, incluzând aici coloşii îmbrăcaţi în armură cu un nailgun în mână şi îndrăgiţii asasini care se pot camufla şi feri de gloanţele tale cu o naturaleţe de vei ajunge să muşti din tastatură de nervi dacă nu foloseşti slow-motion-ul. Mercenarii Armacham îţi vor pune şi ei beţe-n roate, iar din partea paranormalului vei avea de-a face cu apariţii fantomatice, mutanţi care pot învia şi controla cadavrele din jurul lor sau cu experimentele genetice eşuate Armacham.

De altfel, repetitivitatea a fost una din criticile majore aduse primului FEAR, aşa că Monolith a avut grijă ca de data aceasta locaţiile să fie mult mai variate. Nu-i vorbă, şi acum te vei plimba prin birouri, dar vei ajunge şi-n laboratoare subterane, staţii de metrou, reactoare nucleare sau pe străzile devastate ale oraşului Auburn. Dar pe lângă schimbarea în sine a decorului, important este că şi în cazul unei baze subterane de exemplu există o alternanţă între zonele de close-combat şi cele deschise, unde poţi să bagi un glonţ în capul inamicului de la o distanţă respectabilă.

În arsenal ai şi câteva unelte supărate, cum ar fi „BFG”-ul, aruncătorul de flăcări sau tunul laser, dar ele există mai mult de fantezie decât orice altceva. În 95% din cazuri vei avea mai mult ca sigur cu tine mitraliera, shotgun-ul, puşca de asalt şi puşca cu lunetă. Şi asta pentru simplul motiv că acestea sunt extrem de eficiente în majoritatea situaţiilor şi nu vei simţi nevoia de exemplu să renunţi la puşca de asalt pentru un BFG pe care-l foloseşti doar de cinci ori înainte de a începe să cauţi iar muniţie pentru el. Nimic de zis, arată bad-ass, omoară inamicii dintr-o lovitură, dar… nu e practic.

Acum poţi căra cu tine patru arme, alături de trei tipuri de grenade plus mine de proximitate, dar din nou, nu toate vor fi folosite extensiv. Minele de proximitate de exemplu sunt o idee bună în teorie: le arunci în faţă înaintea unei lupte şi cine face greşeala să treacă pe acolo… kabloweeee. Dar la fel de bine, este mai rapid şi mai simplu să ţinteşti prin cătarea armei, să activezi slow-motion-ul şi cu câteva gloanţe bine plasate să pacifici situaţia. Chiar şi pe nivelul Hard care nu e chiar atât de greu pe cât ar fi trebuit să fie (producătorii au declarat că vor rectifica această problemă în următorul patch).

O problemă pe care am avut-o cu o parte din arme e că nu prea îţi dau sentimentul de forţă pe care ar trebui să-l aibă, iar senzaţia de impact e cam seacă. Mitraliera de exemplu, deşi este foarte bună, mi-a lăsat tot timpul impresia că trage cu cornete. Extrem de eficiente, dar cornete până la urmă. La polul opus se află Elite Power Armor-ul. Nu-i o armă per se, ci o armură mecanizată asemănătoare cu cele din Matrix Revolutions, cu o mitralieră supărată pe fiecare braţ şi câteva rachete montate pe umeri ca bonus.

Apăi când încep să latre mitralierele alea, simţi că faci ravagii şi mai că ţi-e milă de toţi nefericiţii care-ţi ies în cale. Dacă adăugăm la asta şi faptul că decorurile se fac praf şi pulbere când începe nebunia, sentimentul de satisfacţie şi putere pe care ţi-l oferă EPA-ul este unul din principalele motive pentru care aş recomanda cuiva FEAR 2.

Însă pe cât de antrenante sunt luptele, pe atât de seci mi s-au părut secvenţele horror. Din acest punct de vedere, Project Origin este o dezamăgire comparativ cu predecesorul, unde am stat mult mai mult în tensiune. Şi aici au existat situaţii care m-au făcut să mă gândesc „Da, ăsta e FEAR” (a se vedea nivelul cu şcoala), dar restul momentelor scary au fost destul de inofensive, reacţia fiind de obicei „Uuu, ce tentacule mari ai bunicuţo”.

Consider că şi nivelul de gore a avut aici un cuvânt de spus, el fiind acum mult mai ridicat. Ori când împuşti un inamic în cap şi acesta îi explodează în jdemii de bucăţi, nu prea te mai şochează atât de mult un perete pe care e scris cu sânge „Can he see?”. Ca să nu mai vorbesc de quick time event-urile în care trebuie să-i cari o mie de pumni în cap Almei. Chestie de gust, într-adevăr, dar nu ştiu câţi vor băga mâna-n foc că Project Origin e cel puţin la fel de înfricoşător ca FEAR.

Am tot văzut jucători revoltaţi că FEAR 2 a fost „consolizat”, oferind diverse exemple în acest sens. Cum ar fi meniul radial. Da, astfel de meniuri sunt folosite în principal pentru titlurile de pe console din cauza controller-ului, care săracul trebuie să ţină loc de mouse şi tastatură, dar în Project Origin el funcţionează foarte bine şi nu am avut vreo problemă în a-l folosi constant.

Chiar am fost întrebat la un moment dat „De ce selectezi aşa armele, bă?”, moment în care am ridicat din umeri şi am răspuns sincer că este foarte uşor. Numai şi prin prisma faptului că meniul îţi arată „at a glance” când îl accesezi câtă muniţie mai ai pentru toate armele şi numărul grenadelor, şi tot e folositor.

Apoi HUD-ul. Aici discuţia e un pic mai complexă, deoarece pentru mine HUD-ul intră la categoria chestiilor cool despre care voi vorbi un pic mai încolo. Ca o paranteză, body awareness-ul este în continuare foarte bine realizat: dacă te uiţi în jos, îţi vezi picioarele, când vrei să treci peste o balustradă, sari cu picioarele înainte în timp ce te sprijini într-o mână, când te sui într-un EPA nu se schimbă perspectiva direct din cabină; pui arma în spate, te prinzi de cabină, te urci, după care închizi cockpit-ul. Chestii minore la o adică, dar de foarte mare efect. Revenind la HUD, la începutul poveştii poţi observa cum Michael ia o pereche de ochelari „tactici”, pe care-i poartă pe tot parcursul jocului. De unde şi aspectul „consolizat” al interfeţei.

Nici slow motion-ul n-a scăpat de critici, deoarece acum inamicii au o strălucire aparte care-i scoate în evidenţă. Chestie ce este explicată în joc şi care nu reprezintă o problemă atât de mare încât să distrugă experienţa de joc. Mai deranjant sincer să fiu mi s-a părut faptul că trusele medicale şi armurile se găsesc cam la orice colţ de stradă, drept pentru care îţi poţi permite uneori să te arunci ca bizonu’ în mijlocul ostilităţilor, fiindcă nu trebuie neapărat să ţii cu dinţii de armura pe care o ai. Plus că de multe ori, ele sunt plasate cu puţin timp înainte de o secvenţă de luptă, deci „surpriza” unei ambuscade e împuşcată în ceafă. De două ori.

Spre deosebire de predecesor, Project Origin nu va îngenunchea PC-urile cu cerinţe exorbitante de sistem, ceea ce este un lucru bun, dar este la fel de adevărat că FEAR 2 nu impresionează strict prin tehnologii, ci prin efectele speciale şi modul în care sunt folosite. Adâncimea de câmp, motion blur-ul şi film grain-ul, cumulate cu body awareness-ul şi atenţia pentru detalii dau o naturaleţe extraordinară aspectului vizual.

Nu există acel sentiment de artificial pe care-l ai în alte jocuri, când te uiţi la o cutie şi-ţi dai seama instant că e un pătrat cu nişte texturi pe el. E la fel de posibil ca aceste efecte să fi fost implementate şi din dorinţa de a masca unele texturi care au ce-i drept o rezoluţie cam mică, dar acestea din urmă sunt atât de rare încât trebuie să te uiţi atent după ele ca să le observi.

Acu’, umbrele. Subiectul ăsta a împărţit foarte clar taberele, dar cum se întâmplă de obicei, adevărul e undeva la mijloc. FEAR are mai multe umbre, doar că realismul lor lasă de dorit (a nu se înţelege că la vremea lor nu au fost senzaţie). Project Origin pe de altă parte are mai puţine umbre, dar mai bine realizate şi beneficiază şi de o iluminare mult mai reuşită. Personal înclin spre cel din urmă, deşi în anumite zone recunosc că producătorii s-au zgârcit mai mult decât prevede legea în această privinţă.

Pe de altă parte, atenţia pentru detalii şi modul în care au fost gândite şi prezentate anumite elemente merită toată stima şi lauda. Petele de sânge de pe covoare, hârtiile şi dosarele aruncate cât colo, afişele din şcoli, fişele pacienţilor dintr-un spital sau benzile de scotch lipite pe unele cutii contribuie foarte mult la realismul nivelurilor (alături de texturarea făcută cu simţul răspunderii) şi nu ai nicio secundă impresia că până şi laboratoarele subterane nu ar putea să existe în realitate.

Şi nu e doar asta. Ştiţi ochelarii ăia de care vă vorbeam acu’ câteva minute? Dacă te duci într-o zonă în care curge apa şi te uiţi în sus, stropii se vor „opri” pe ochelari. Iar atunci când mori, lentilele sunt crăpate înainte să-ţi apară ecranul de Game Over. Din nou, lucruri mărunte, dar care sunt o dovadă clară a dedicaţiei producătorilor pentru a crea o experienţă de joc cât mai veridică. Jos pălăria din acest punct de vedere.

Vizavi de sunet chiar nu aş fi avut de ce să mă plâng dacă ar fi fost altă muzică. Efectele sonore sunt foarte ok, voice acting-ul este cu mult peste medie, dar muzica efectiv m-a îmbolnăvit de nervi. Chit că se schimbă în funcţie de ce se întâmplă pe ecran, când începeau să zboare gloanţele în toate direcţiile acordurile muzicale se potriveau fix ca nuca-n perete şi-mi doream să scap mai repede de zona respectivă ca să se revină la liniştea premergătoare scandalului. Groaznic.

Multiplayer-ul din FEAR nu a fost o piatră de căpătâi pentru scena online (deşi lansarea lui FEAR Combat l-a popularizat mai mult decât o făcuse jocul „full”) şi din păcate cel din Project Origin nu va avea o soartă mai bună. Slow-Motion-ul nu mai poate fi activat, aşa că nu au mai rămas decât şase moduri de joc generice pe tot atâtea hărţi.

Avem Deathmatch, Team Deathmatch, Capture the Flag (Blitz), „Armează bomba şi păzeşte-o” (Failsafe), Control, Armored Front cu EPA… dar nimic care să stârnească pasiuni. Din ce am observat, cele mai populare moduri de joc la ora actuală sunt Deathmatch / Team Deathmatch şi Armored Front; Control şi Failsafe sunt aproape complet ignorate şi doar Blitz mai scoate capul în lume din când în când.

Teoretic există loc de scheme mai complexe în meciurile pe echipe, deoarece îţi poţi modifica armamentul, iar nivelul de armură este determinat de „clasa” pe care o alegi, dar până la urmă totul degenerează într-un mare deathmatch unde toată lumea fugăreşte pe toată lumea, Quake style. Rămâne de văzut câţi jucători vor rămâne pe metereze peste, două luni să zicem… dar sincer nu-mi fac mari speranţe.

Project Origin nu este un joc prost. E reuşit şi îl poţi recomanda amicilor cu inima împăcată. Single-player-ul are o lungime decentă, povestea e interesantă (dar finalul e în coadă de peşte şi lasă loc de o continuare), întregul pachet este prezentat foarte bine, atât grafic, cât şi audio (minus muzica), dar… nu are acel ceva care să-l propulseze mai sus sau să-l facă cu adevărat unic. Nu are momente care să-ţi trimită falca la podea sau secvenţe în care să simţi că-ţi explodează inima din piept. E ok… şi atât.

Lucru dezamăgitor când vorbim de continuarea unui joc care pentru mulţi fani FPS a scris istorie.

So I’ve had a week to chew on Left 4 Dead 2 now, and I have to say that just like last year, Valve has managed to combine zombies, fps action, and co-op gameplay into what has easily been my favorite multiplayer experience of the year.  L4D2 has you following a new set of survivors (man I hope Zoey survived.)  South of the Mason-Dixon, they attempt to find their way out of a Dixie that’s suddenly become infested by IQ-challenged cannibals.  Like the first game, co-op is the core value of L4D2 as the four survivors must work together to survive long enough to reach the end of each successive chapter.

The meat of a game like L4D2 is the horde of bloodthirsty dead people just aching for a taste of your still-breathing human tenderloins, and even the most die-hard zombie fanatics will not be disappointed.  The “common” zombie population has changed to match the new southern setting, so you’ll quickly get used to being rushed by one armed, bloody girls in daisy dukes, and jawless, braindead cajuns.  On top of that, each campaign has its own special “uncommon” zombie.  These are basically setting-appropriate twists on the common zombie that have powers and defenses beyond the rest of the common zombie hordes.  Haz-mat suited zombies are immune to fire, zombified SWAT officers are bulletproof from the front, and mud men come scampering out of the bayou on all fours.

Platform:Sega Saturn

Format:NTSC Japan

Genre:Shooting

Release:23.07.1998(by Treasure)

Current Price:$220

If you like to purchase this Game please send mail

Considered to be both a milestone in shooter design and one of the toughest games in the genre, Radiant Silvergun comes courtesy of Japanese developer Treasure. Released only in Japan, Radiant Silvergun offered two modes, Arcade and Saturn mode. The former is all about intense 2D shooting action, while Saturn Mode adds a storyline to the mix and features anime-style characters and voice overs. Radiant Silvergun’s most interesting feature is that it did away with the power-up system so prevalent in 2D shooters and instead offered a choice of attacks — and combos between them. From standard lasers, to split shots, tracking fire, homing blasts, rear attacks, lock-on laser, and the Radiant Sword that can act both as shield and smart bomb, players have to choose the right attack for the right enemy to make it through.

Cunosc deja un număr destul de ridicat de indivizi care au spus că dacă mai văd un singur shooter având ca fundal unul din cele două Războaie Mondiale, or să o cam ia razna. Personal, mi se pare atât de evident şi de nesecat acest izvor de inspiraţie pentru majoritatea producătorilor, încât nu mai bag în seamă prea tare tema şi încerc să judec exclusiv şi excesiv conţinutul. Asta chiar dacă am văzut de atâtea ori lupta de la Stalingrad încât îi ştiu fiecare metru de ţărână cu lux de amănunte.

Pe de altă parte, câteva francize s-au remarcat prin faptul că au monopolizat într-un mod oarecum fericit subiectul, printre care Medal of Honor, Brothers in Arms şi în special Call of Duty.

Hai la ros!

Am jucat cu rigurozitate toată seria CoD, mai puţin Call of Duty 3 (cel pentru console) şi pot afirma că pentru mine cel puţin, acestea sunt cele mai atmosferice şi, prin extensie, cel mai reuşite shootere WW2. Iar aici vorbim despre ambele componente, single-player şi multiplayer.

Ştiu că unii pasionaţi de Medal of Honor sau Battlefield vor fi tentaţi să mă contrazică. E dreptul lor, până la urmă, deoarece gusturile nu se discută. Se pare însă că cei de la Activision nu au fost foarte mulţumiţi de Modern Warfare-ul care s-a strecurat într-o serie pe teme istorice, aşa că au luat engine-ul din MW, i-au montat 2-3 shadere de-ţi fac ochii praştie şi au lansat repede un joc nou.

Şi contrar opiniei generale, iată că încă mai e de ros la acest os. De data aceasta, e vorba despre întâlnirile de gradul III între americani şi japonezi prin junglele estului, respectiv o versiune uşor adaptată a filmului Enemy at the Gates şi Fuga prin Porumb a armatei germane, încercând să scape de răzbunarea Mamei Rusii pentru masacrul de la Stalingrad. Cu alte cuvinte, misiunile sunt amestecate într-un fel de campanie de sfârşit de Al Doilea Război Mondial.

Vei juca când cu americanii, când cu ruşii, când în Europa, când în Asia şi Pacific. Aşa că nu avem de-a face cu o poveste clară, ci cu câteva evenimente remarcabile care constitue un fel de capăt de serie din care au făcut parte CoD şi CoD 2. Subliniez faptul că nici acest Call of Duty nu se dezminte. Ba din contră, duce seria extrem de sângeros mai departe, lucru care a făcut-o pe Lara să se întrebe – „Cine ar mai putea avea chef de război după World at War?!”, după vreo câteva ore de joc.

Dezmembrări

Atmosfera este ca de obicei imposibil de confundat. Aceaşi nebunie, acelaşi rol de carne de tun pe care-l ai, aceleaşi obiective care pe nivel maxim de dificultate storc untul din tine. Pe lângă asta, a apărut un element care îi va şoca pe mulţi: violenţa. În fine, oamenii sunt dezmembraţi corespunzător, iar un tir bine ţintit îi lasă fără picioare, mâini… sau fără nimic, dacă se foloseşte o grenadă. Este unul dintre puţinele jocuri care abuzează de realism în ceea ce priveşte fragilitatea fizică a omului.

Dar nu o să vedeţi prea mult sânge pentru că, oarecum contrar a ceea ce ştiţi din alte jocuri, nu avem decât vreo 5-6 litri în vene, care circulă la o presiune mult prea scăzută încât să ne iasă fântâni arteziene din artere atunci când suntem dezmembraţi în diferite condiţii pe care nu le doresc nimănui. Că pulsează un pic când o arteră e secţionată, că se formează o baltă roşie în urmă, asta e perfect adevărat. Însă World at War nu exagerează, fiindcă nici nu are nevoie.

Prima dată când am luat un automat de calibru mare în mână şi am retezat picioarele unui neamţ care săracul se retrăgea, mi s-a făcut un gol amarnic în stomac. Şi e ciudat pentru mine, fost student la medicină, cu destule cadavre disecate la activ. Ori dacă am simţit asta într-un joc 3D, vă întreb, oare care sunt şansele să rămân întreg la minte după o experienţă reală, de război?!

În schimb, lipsa completă de umanitate a soldaţilor japonezi m-a dezgustat, ea fiind fals prezentată şi un rezultat evident al culturii vestice refractară şi ignorantă faţă de cea estică. Asta comparativ cu experienţa superbului film al lui Clint Estwood, Letters from Iwo Jima. Ca o paranteză, mi-a amintit în mod trist de soarta unei populaţii extrem de evoluată spiritual, indienii nord-americani, care a fost pur şi simplu judecată greşit şi adăugată pe conştiinţa extrem de pătată a multor americani. Ciudat e că obiceiul se menţine, lucru care poate însemna involuţie sau interes politic.

În spatele frontului

Revenind la teoria seriei CoD, al doilea lucru original pentru ea în cazul lui World at War este introducerea modului cooperativ pentru single-player. “Problema” lui este faptul că bate de departe modurile clasice multiplayer ale jocului.

Majoritatea sunt de părere că modelul co-op adus în atenţia lumii de Serious Sam şi disponibil acum în titluri precum Gears of War, Left 4 Dead sau Red Alert 3, este şi va fi întotdeauna unul de succes. Şi asta pentru că PvP-ul, în orice formă disponibilă, se pare că nu-i atrage pe foarte mulţi. Ideea în sine de a „ucide” un personaj 3D, care într-o formă abstractă dispune de suflet, nu e pe gustul tuturor.

Dar când e vorba de lupta împotriva unor personaje „evil” aflate sub atenta oblăduire ai AI-ului, lucrurile iau o întorsătură suficient de nevinovată încât nimeni să nu ajungă să simtă vreo mustrare de conştiinţă când omoară hoarde de inamici împreună cu prietenii.

De aceea, nici nu trebuie să ne surprindă faptul că modul co-op în care trebuie să rezişti cât mai mult alături de prietenii tăi împotriva unor hoarde din ce în ce mai periculoase de zombie este una dintre cele mai populare alegeri când vine vorba de multiplayer-ul din World at War.

Din nefericire, atât în single-player, cât şi în cooperativ, persistă aceeaşi problemă a întregii serii: o scriptare a evenimentelor şi a acţiunilor AI-ului care miroase urât de la distanţă. Acest lucru strică toată rejucabilitatea campaniei şi nu profită decât extrem de puţin de prezenţa modului cooperativ. Iar introducerea Death Card-urilor, un fel de bonus pe care le poţi găsi în misiuni şi care-ţi oferă acces la diferite ciudăţenii în co-op, este departe de a fi suficient (spre exemplu, un Death Card te pune să-ţi împuşti camarazii pentru a-i învia).

Evident, s-ar justifica astfel longevitatea multiplayer-ului chiar şi în condiţiile în care numărul hărţilor este relativ redus. Pe de altă parte însă, World at War a preluat mult din multiplayer–ul predecesorului său, Modern Warfare. Atât de mult încât să se remarce. Şi totul parcă e prea artificial.

Da, avem în fine câteva hărţi pe care se pot controla vehicule, avem două moduri noi de joc, War şi Capture the Flag, însă ceva anume nu prinde, lucru care se vede cel mai bine în gradul de ocupare al serverelor. Mulţi jucători probabil nu vor fi de acord cu mine în ceea ce priveşte acest lucru, aşa că le recomand o scurtă revenire la Call of Duty 2…

Ceea ce m-a deranjat în special este precizia incredibilă a armelor. Cu un model automat poţi să dai headshot-uri destul de uşor la distanţe unde în teorie numai o armă cu lunetă ar putea face asta. Dacă în Modern Warfare era normal oarecum să ai unelte aşa precise, datorită evoluţiei în timp, aici pică prost şi nu se potriveşte.

Pe lângă asta, Perk-urile sunt cam aceleaşi (în afară de vreo 10 suplimentare), doar că unele au nume schimbate, evoluţia e la fel etc. Probabil d-aia cei care preferă lumea modernă umplu în continuare serverele de Modern Warfare, iar cei care ţin la realismul războaielor mondiale joacă în continuare Call of Duty 1 şi 2.

Scurte considerente tehnice

Din punct de vedere grafic, chiar dacă shaderele de care vorbeam pe la început omoară ochii, totuşi avem de a face cu cel mai frumos engine de Call of Duty creat până acum. Iar aici puterea lui a fost întinsă la maxim: junglele arată suprinzător de bine, exploziile sunt mirifice, fizica te lasă mască, plecând de la problema organelor smulse şi până la cea a distrugerii clădirilor, vehiculelor etc.

Evident, toate sunt scriptate vizibil, cu un comportament repetitiv şi deranjant pentru un ochi format. Dar pentru un simplu gamer, aceste lucruri pot reprezenta chiar şi un avantaj, în condiţiile în care e singurul element care conferă o oarecare relaxare. Când reiei salvarea ştii ce se va întâmpla după colţ.

La rândul lor, sunetul şi prezentările misiunilor mi-au depăşit oarecum aşteptările. Deşi există unele mici probleme de redare pe plăci de sunet „normale”, totuşi nu am cum să nu mă închin în faţa modului artistic în care acesta se integrează cu restul. Iar faptul că veţi auzi vocile lui Kiefer Sutherland şi Gary Oldman (cu accent rusesc) în timpul misiunilor şi în prezentările lor nu poate fi considerat decât un bonus.

World at War este un titlu Call of Duty remarcabil, din nou, dar e clar că se putea face mult mai mult pe partea de multiplayer. Spre deosebire de restul jocurilor din serie, studiourile Treyarch nu se pot mândri deloc cu acest din urmă aspect care până la urmă a asigurat longevitatea impresionantă a seriei până în prezent.

Dar pe de altă parte, nu m-ar mira dacă peste exact un an de zile lucrurile se vor schimba. Asta dacă vor mai exista indivizi capabili să digere această temă a celor două Războaie Mondiale.

Vad gör jag när det varken finns några spännande filmer eller rykande färska nedladdningar hemma? Jo, då slår jag på kanal 6 och finner att Shooter med Mark Wahlberg precis rullat igång. Trots att jag nog alltid i bakhuvudet tyckt att detta verkade vara en spännande film har det inte blivit av  att jag sett den. Gosse vilken actionrökare jag gått miste om! Har väldigt svårt smälta Bourne Ultimatum-filmerna med samma skådespelare i huvudrollen men här känns Mark mer trovärdig, rakt på sak där en enkel dialog till förmån för mera pang-pang verkar vara rätt medicin.

Welcome to Tennessee,
patriot state of shootin’ stuff.

Alla har säkert sett en spännande film och tänkt precis i slutet; “attans, nu när det börjar bli bra”. Shooter börjar precis där andra filmer slutar – på topp. Och tro det eller ej men kvalitén bibehålls ända tills den sista scenen är förbi tack vare intressanta intriger och svängningar i storyn.

Para os amantes de Counter Strike e/ou amantes de jogos de tiro, esse é uma boa pedida. Eu ainda não joguei, mas pelo que eu já vi é um jogo muito interessante.

Em CrossFire, há dois times mercenários que você pode escolher para defender. Em um ambiente online, você deve trabalhar em equipe para atingir o objetivo comum, que varia em cada cenário.

E, como de costume, você pode personalizar seu personagem, com novas armas, roupas etc..

Depois eu vou instalar e jogar um pouco. Parece que a proposta dele é parecida com um MMORPG, onde você cria o personagem e vai evoluindo com ele, se for isso, é uma proposta muito legal, um ótimo incentivo pro jogo.

O site é muito bem feito e faz uma propaganda maneira sobre o jogo, parece ser muito bom.

Ah sim, e outro detalhe bem lega, o jogo é Free

Aproveitem…

Site: crossfire-en.com

My Version of the many posts in the interwerbs.

This year’s AFA was really epic except for the traps. The program outline’s really fruity and succulent!
My version of the AFA entry will be split into 3 Parts
1 ) The DC x GSC Experience.
2 ) Personal shoots.
3 ) Regional Cosplay and other Whatnots.

So lets get the first one started!

Mirai and her Bike.

Kodomut really did a great job for the bikie!

BRS

Really a joy to see it up close!

Excellent crafting!

Trust me. All the delays shall be worth it.

Peek!

Figmas

I Love Ani-Song ;P

らきすた！

Posing by: Akiyama-San.

Hmmmm...

The White Devil with Pink Feathers.

Puchi Puchi!

iM@s

Deathnote Puchies

Nendoroids

Moe Moe Kyun!

Her hat attaches on via a magnet!

More stuff about the Event:

Dcal
Ederuferuto
Kodomut
Maverick
Scorchnroses
BanzaiEffect
XS-27
Alafista
Figure.fm
LEon

We’ve been busy trying out some new technology which you’ll hopefully see little bits of in some of our new games.

It’s nothing new, but will hopefully mean our games look a lot better than they have in the past.

We like to call it ‘Phase II’ – and we’ll see you there!

On an unrelated note, we’ve been playing a few of PlayMeshes MMO titles – they’re quite fun, even if all you’re doing is pressing a few ‘confirm’ buttons, but the weirdest thing happened the other day.

Within just three months, we’d become the top player on one of their games. Without spending a single penny.

You have to wonder how on earth they make any money!

Talk about frightening?  And this too will be swept under Obama’s carpet if we allow it to be.

Obama has been closed mouthed on the Ft Hood shooting? Well, wonder no more. Check this out…

Look who is on Team Obama for Homeland Security…Obama’s “Homeland Security transition team,” the group responsible, as I understand it, for moving Homeland Security toward white and conservative groups as being “dangerous.”

Click here: http://www.gwumc.edu/hspi/old/PTTF_ProceedingsReport_05.19.09.pf

There is a lot of interesting information in this report and it doesn’t appear that Obama is putting any of it to use, such as information sharing between agencies and involving the public in disaster planning and emergency preparedness.

Homeland Security Policy Institute Statement on Nidal Hasan

In his capacity as Disaster & Preventive Psychiatry Fellow at the Uniformed Services University School of Medicine, Nidal Hasan registered (“RSVP’d”) to attend as an audience member a number of Homeland Security Policy Institute (HSPI) events in the period June 2008 to February 2009.  All of these events were open to the public.  At no time has Nidal Hasan been affiliated with HSPI or The George Washington University. HSPI Statement (pdf)

Dark void así es como se llama uno de los grandes proyectos que nos tiene preparados capcom de cara a los primeros meses de 2010.

Desarrollado por los estudios Arlaid Games este juego no meterá en la piel de Will, un joven piloto de aviones que tras un inesperado accidente en el triangulo de las bermudas quedara atrapado en un mundo paralelo llamado el “Vacío” Allí veremos como Will liberara a los supervivientes en una lucha contra los observadores un raza alienígena con tecnología superior que quiere adueñarse de la Tierra. Toda la ambientación desprenderá un aire futurista algo que ayudara ala presencia como al personaje del famoso inventor Nicola Tesa, que nos ayudara a fabricar los mas diversos artículos armas de guerra, naves  y demás objetos de tecnología alienígena. Lo cierto es que empezaremos la historia apenas  sin conocimientos de lo que nos rodea, siendo un humano normal y corriente, pero poco a poco con estos inventos  y otras habilidades que nos irán enseñando acabaremos por usar modificaciones genéticas para poder usar armamento as potente, además de un propulsor que nos dará al capacidad de volar. La acción nos recordara a otros títulos del genero con un sistema de cobertura muy similar al de juegos como Call of duty , aun que contara con escenarios gigantescos con total libertad para poder movernos entre ellos lo que le dará una variación a su desarrollo así que esperaros batallas masivas pudiendo alternar entre batalla terrestre o aérea  gracias al sistema de propulsión. Por otro lado en ocasiones nos tendremos que enfrentar a naves gigantescas  que podemos sabotear para hacernos con el control de la susodicha nave. Aun que lo que si tiene que mejorar antes de su salida es el apartado técnico  ya que si nos acercamos mucho a un objeto este severa emborronado. Su salida será el 22 de enero de 2010 para PC XBOX360 Y Playstation 3

Echo por Wesan82196

Contenido proporcionado por Élite-Gamer

WASHINGTON — There may be additional e-mails that could have tipped off law enforcement or military officials to the Fort Hood shooter before he went on his deadly rampage, the chairman of the Senate Armed Services Committee said Friday.

It looked like some people goofed who shouldn’t have, with tragic consequences.

Platform:Mega Drive

Format:NTSC Japan

Genre:Shooting

Release:25.06.1993(by Soft Vision)

Current Price:$360

If you like to purchase this Game please send mail

With such amateurish cover art and bearing the logo of some unknown company called Soft Vision, you’d be excused for passing up on this hori memorizer in a secondhand game shop. Don’t. Just don’t. It’s cream of the crop MD shooting, with some of the most frantic action outside of the Thunder Force series. It just keeps throwing increasingly bigger and scarier alien hardware at you non-stop, while cranking the speed up and filling the air with awesome tunes. Not to mention it’s very pretty and gets harder by the third stage than most other MD shooters ever get.

Ecco a voi Mini Squadron, uno shooter game in puro stile arcade finemente realizzato e capace di tenervi incollati diverse ore davanti agli screen dei vostri dispositivi. Lottate nei cieli, come ai tempi del Brone Rosso, per conquistare la supremazia aerea. Sconfiggete gli avversari e collezionate decine di oggetti per ottenere Power-Ups che vi renderanno, anche se per poco, la vita più facile. Ecco il trailer:

• Controlli intuitivi;
• Oltre 50 aerei da sbloccare e collezionare;
• 8 livelli di intenso combattimento;
• 7 tipi di armi compreso il Big Laser;
• Giocabilità reale e fluidità nei movimenti;
• Multiplayer in locale con rete wifi;
• Sistema Multiplayer per giocatori esperti.

Tutto iò, e molto altro, rendono l’applicazione degna di nota e sono sicuro che verrà certamente apprezzata da chi ama il genere e anche dai profani.

Compatibile con OS 3.0 o successivo. Cliccate qui per l’ipa.

Serious Sam, kicking names and taking ass since 2001. And now he’s back in HD.

Release date: Available now!
Serious Sam official site: www.serioussamhd.com
Croteam official site: www.croteam.com

Chuck Baldwin
November 20, 2009

By now, virtually everyone has read and reread the copious news accounts of the terrible shooting a few weeks ago at Fort Hood, Texas. This column will not attempt to add new details to what is already a highly scrutinized tragedy. However, I do want to pose three basic questions that, to me, are extremely glaring and, for the most part, absent from the discussion.

Question 1: Why were the soldiers not armed?Question 2: If the federal government–including the Department of Homeland Security, the Department of Defense, etc., with billions of dollars worth of technology; tens of thousands of snoops, spooks, and intelligence gatherers; and myriad Patriot Act-type laws–could not protect US soldiers on one of the most tightly secured and heavily guarded military installations in America, how can anyone in the country possibly not break out in cacophonous laughter when politicians tell us we need to surrender more liberties so that they might pass more laws to protect us crummy little peons? Or is it that, because Hasan was a Muslim, the politically correct nincompoops in charge gave him a pass?Question 3: How could one man (with no combat experience) armed with only two handguns fire over 100 rounds (demanding he reload at least 3 times) into a crowd of scores and hundreds of fearless combat-trained warriors? I must confess: this is the question that bothers me the most.

Initial reports said there were multiple shooters.

Ok i have to be honest im not sure how i feel about this but it does make me wonder and when 13 of ours troops are gone… it makes me want to know what this was … why it was Allowed to happen … This guy was batshit crazy for islam havent we seen that before??? just sayin’

http://www.infowars.com/questions-regarding-the-fort-hood-massacre/#

La empresa Capcom, saca un juego exclusivo para el Nintendo Wii, Resident Evil: The Darkside Chronicles, de estilo shooter, el cual saldrá a la venta en Europa el 27 de Noviembre del 2009.

Resident Evil: The Darkside Chronicles es el juego sucesor de Resident Evil: The Umbrella Chronicles, en el cual están basados los diseñadores para este nuevo juego. Además de que los de Capcom afirman que la experiencia con este juego será más envolvente, y mucho más intensa y llena de acción y disparos en primera persona, además de que este tiene un modo de juego novedoso para este tipo de juegos, de un jugador y multi jugador (cooperativo de 2 jugadores).

Este Resident Evil tendrá como protagonistas a Leon S. Kennedy y Claire Redfield, y se centrara en lo ocurrido en Resident Evil 2 y en Resident Evil Code: Veronica X, solo que esta vez nos mostrara lo que no se vio en este par de anteriores entregas. Ahora, Ada Wong y Sherry Birkin estarán ahora con Clair y Leon para trabajar juntos. Queda aclarar que tiene una historia totalmente nueva y que se desarrollara en Sudamérica, al control de Leon y el que fue su viejo compañero: Krauser.

Les dejo aqui unas capturas del juego

Y pues solo me queda dejarles el tráiler y espero les fascine tanto como a mi.

Espero le haya gustado y no olviden dejar sus comentarios