Spatiul e desigur prea mic pentru a discuta toate implicatiile operei lui Goethe. Ambitie antropocentrica, voluptatea damnarii, problema raului, misterul divin, toate acestea si multe altele trec prin filtrul artistului producand una din marile scrieri ale umanitatii. Ea marcheaza varful dar si zborul frant al romantismului, acea ultima reactie la clasicism si scientism dar si, de fapt, o prima anticipare a exacerbarii subiectivitatii care avea sa taie puntile dintre oameni si Dumnezeu. Voluntarismul, iluziile, atractia neantului specifice modernitatii sunt toate deja in “Faust”. Inca un lucru: poate ca salvarea lui Faust vorbeste indirect despre lumina care “intru intuneric lumineaza si intunericul nu a cuprins-o” (In. 1,5). Poate ca, asa cum argumenteaza Serghei Bulgakov, ceva a ramas totusi din “apokatastasis”-ul lui Origen in gandirea crestina, chiar daca intr-o minoritate. Pana a dezvolta insa toate aceste lucruri, intoarcerea la opera lui Goethe este desigur obligatorie.

Piesa lui Silviu Purcarete e ravasitoare. Locatia aleasa are o valoare simbolica nimerita: o hala industriala comunista- locul optim pentru a vorbi despre damnare, ambitie si Rau. Prin Purcarete, privim Raul in fata, in ipostaza sa clasica: armate de demoni, suflete cazute, cu infatisare de porci, iadul dezlatuit printre spectatori. Ratiunea nu are timp sa functioneze, iar simturile sunt cutremurate. Ofelia Popii, in rolul Mefistopheles, e transfigurata de geniu. Fara indoiala, in teatru si cinema, Romania e in elita mondiala.

P.S. Totusi… jocul regizorului e riscant. E o linie fina intre arta toala, implicand toate simturile, asaltand privitorul cu traire pura, si divertisment. El nu trece in categoria a doua, dar metoda sa ar trebui sa puna in garda viitorii imitatori. Cred ca tensiunea ideatica, miza filosofica, ar trebui sa ramana mereu curentul subteran al aparentelor spectaculoase pana intr-atat incat, chiar renuntand la acestea din urma, manifestarea artistica sa isi poata livra oricum mesajul. Altfel, lucrurile pot scapa de sub control.

Dovada, urmatoarele reactii. Nu stiu in ce masura  cele critice sunt justificate, dar ele cu siguranta arata in ce termeni se pune problema in arta.

The Telegraph: “The Romanian director Silviu Purcarete’s staging is full of sound and fury, but seems to signify remarkably little. You don’t feel you are in the presence of one of drama’s greatest works, but merely watching a massive ego trip from a flashy international director whipping up an in-yer-face spectacular for the festival circuit.”

The Guardian: “So ravishing that you’re almost prepared to sell your soul to the devil to keep the succession of lush images coming, Silviu Purcarete’s version of Goethe’s Faust is such a seductive visual fantasia that you might not notice it has sold its own soul to spectacle. But what a mighty spectacle it is, with a series of eye-popping illusions and conjuring tricks that make you feel as if you’ve fallen into a waking dream – or a nightmare.[...]

From the start, it’s clear we are witnessing a manufactured illusion. We are being seduced by emptiness, dazzled by sleight of hand so – like Ilie Gheorghe’s beaming Faust – we are blind to the fact we are being cheated. It’s a clever conceit but one Purcarete doesn’t entirely pull off – it is hard to portray phoniness without being phoney yourself.”

The Observer: “Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest Faust o dată. Cea mai uluitoare experienţă teatrală a acestei (sau, se poate spune, a oricărei) vieţi, Faust (Ingliston Lowland Hall) a înfierat şi a paralizat ca o smoală fierbinte aplicată direct pe piele. Acestă producţie, desfăşurată într-un hangar de lângă aeroport, ne-a fascinat şi ne-a vrăjit pe cei mai mulţi dintre noi, şi m-a întristat în privinţa unui singur lucru. Poate nu o să mai văd niciodată în viaţă un eveniment mai impresionant şi mai teatral.”

Financial Times: Nu am mai văzut o montare atât de complexă, fenomenală, de când Janusz Wisniewski a adus spectacolul The End Of Europe la Fringe, în 1985, iar Faust-ul lui Purcărete are o mare bogăţie de semnificaţii pe măsura impactului său visceral. (La urma urmelor, spectacolul reuşeşte chiar să îi aducă lui Faust mântuirea.) Această producţie a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu este deja vândută integral, dar sfătuiesc din tot sufletul pe oricine care se află la o distanţă mică de Edinburgh să apeleze la toate sursele care îi vin în minte pentru a obţine un bilet.

Il premio “Herald Angel” all’attrice romena Ofelia Popii, l’interprete di Mefistofele.

Intervista BBC al regista Silviu Purcarete:

TRIONFO DI ARTE SCENICA IN SALSA DI SANGUE E INFERNO

chef: Silviu Purcărete

ofelia popii in una scena - photo eif.co.uk

INGREDIENTI
-    1 spazio immenso, possibilmente vicino all’illimitato, con doppio fondo
-    Pareti, vetrate, 1 portone, 1 camino, 8 banchi di scuola, 1 lavagna
-    1 attore, 1 attrice con relative anime
-    1 rock band
-    74 performer figuranti, con qualche mangiafuoco
-    1 personaggio feticcio, con ululato
-    1 cane nero con collare e guinzaglio
-    1 rinoceronte impagliato
-    Maschere suine
-    Teste di maiale con relativo sangue
-    1 storia dalla potenza incontrollabile
-    Bene, Male e Peggio
-    Ironia, disperazione e dannazione
-    1 inferno completo
-    Regia
-    Regia
-    Regia

PREPARAZIONE
Assicurarsi una cucina gigantesca. No, molto più grande. Più grande. Più grande. Ecco. Dividerla in due (doppio fondo). Tagliare in due la platea con il passaggio del personaggio feticcio. Metterlo da parte e usarlo, in seguito, solo per gli ululati e un’entrata finale. Con l’attore, creare un Faust alla fine della vita, farcito con la disperazione, fino a formare un grumo di male di esistere. Affiancare l’attrice/Mefisto, scomposta nei movimenti. Mischiarli in un dialogo evocativo che confonda le parti, facendoli comunque sembrare alla pari. Dopo aver usato il cane nero e un mangiafuoco come diversivo visivo, fissare Mefisto e Faust nella stessa situazione, aggiungendo dove occorre i 74 performer a fare da legione di diavoli pronta a servire Satana, ma anche a simboleggiare il passato di Faust. Setacciare il dialogo fino a isolare il contratto dell’anima, che dovrà essere sparso sulla storia usando soprattutto l’ironia. Incatenate le promesse, mostrare il “matrimonio” di Faust e Mefisto come espressione della completezza umana. Applicare le maschere suine su alcuni dei performer, usati per condurre il pubblico nel doppio fondo, che farà da inferno. Lì, dare sfogo alla fantasia usando tutto, dalle teste di maiale al sanguinaccio, dalla parata con rinoceronte ai video pornografici, dallo stupro alle percosse, dalla risata al pianto isterico, abbondando con ironia, disperazione e dannazione fino a passare da Bene a Male e da Male in Peggio. La storia dalla potenza incontrollabile sarà il tocco infallibile, mentre le tre dosi di regia saranno necessarie a tenere compatto l’impasto che, aggiunta la Morte, porterà le anime di Faust e Mefisto a fondersi in un essere sintetico, totalmente raggrumato in quel male di esistere. Infornare nel (doppio) boccascena e lasciar cuocere per circa 140 minuti. Servire piccante, polveroso e ghiacciato alla consistenza.

VALUTAZIONE
Esistono, oggi, sempre meno opportunità di assaggiare un piatto così complesso e completo. Il fatto straordinario, quasi misterioso, sta nell’ergersi al di sopra di ogni possibile giudizio di gusto, senza comunque evitare mai il rischio di dire qualcosa di profondo. Gli occhi lacrimano al pensiero che davvero, in scena, stia accadendo quello che accade. Il sottile rumore di qualcosa di sempre vivo, qualcosa che pulsa sotto ogni movimento, indorando con l’ironia sapori così amari, è lo strumento che fa di uno chef un grande chef.

Sergio Lo Gatto

Assaggiato a Edinburgh, Lowland Hall Royal Highland Center (Ingliston), sabato 22 agosto 2009
Edinburgh International Festival 2009

Scriam în urmă cu cîteva zile că blogosfera salvează presa pe timp de criză, fără să menţionez atunci că am regăsit pe bloguri apartinînd unor personalităţi foarte cunoscute articole reproduce integral din reviste sau ziare centrale; desigur, motivele preluării lor pe blogurile respective, le-am înţeles.

Fără cea mai inofensivă idée sau pretenţie de a mă ’inspira’ din aceste lecturi sau acest tip de postare –am rămas doar cu plăcerea sau cu întelegerea, după priceperea mea, a lecturii — şi lipsindu-mi motivaţia acelor reproduceri- eu incerc acum să transcriu (este uşor cu Copy/Paste    ) unele texte care mi-au atras atenţia din ultimele lecturi din ziare şi reviste (nu îmi voi face un obicei).

Am ales doar cîteva, chiar şi aşa postarea fiind cam lungă:
◊

’Am citit săptămîna trecută, în Evenimentul zilei, un text năucitor al lui Horia-Roman Patapievici, intitulat „Cultura democratică şi consensul urii“.(…)să consideri, cum face domnul Patapievici, că toţi cei care nu-l mai vor preşedinte pe Traian Băsescu, sau îl critică, sînt atinşi de ură e prea mult. Să găseşti similitudini între „ura“ faţă de Traian Băsescu şi ura „din mediile antisemite, în Germania anilor ’20“, e deja hiperdimensionat’ — si  dacă mă gîndesc ce bucurie sau satisfactie spirituala îţi oferă dialogurile lui H R Patapievici , cînd vorbeşte despre Copernic sau devoaluează experienţa de viaţă a interloctiorului său…

Întreg articolul este scris cu măsura bunului-simţ şi l-aş fi reprodus nu doar selecttiv aici, dar nu doar din considerente de spaşiu nu o fac. Cred că fraza următore, din finalul textului redă sau sintetizează o stare a unei părţi a spcietăţii’ în care eu, personal, mă regăsesc

‘Chiar atît de mărginiţi sîntem, să ne punem toate speranţele şi ţelurile doar intr-un preşedinte? Atunci, ne anulăm individualitatea şi spiritul critic.’ [Patapievici, Băsescu şi ura - Autor: Ovidiu ŞIMONCA, Observatorul Cultural, Numarul 488 din 20.08.2009]
◊

Ce mă dezgustă în orice revoluţie este caracterul ei necruţător. Am citit un studiu despre derapajul democratic al Spaniei lui Franco, în care ideea principală era aceea că acolo au practicat amnezia şi amnistia. Nimeni din jurul meu nu l-a citit, iar dacă îl rezumam, toţi se uitau la mine ca la un nebun inofensiv. Ştiu că la noi nu se poate, dar eu nu-mi voi învinovăţi mama că a fotografiat la prima comună colectivizată, nici tatăl pentru că a lucrat la cenzură. Bine că m-au lăsat să cresc cum am vrut. Am altă obiecţie la prezent, fiindcă numai el mă interesează. (…)

Am fost şi la lansarea cărţii lui Adam Michnik, am întîlnit acolo cam acelaşi public ca la Antologia ruşinii, i-am ascultat pe vorbitori şi după ce am început să citesc cartea mi-am dat seama că nici unul nu ar fi capabil să-i pună în practică ideile. Ei nu-i pot pricepe antianticomunismul. Ei nu-l înţeleg cînd el cere să se renunţe la căutarea adevărului în dosarele Securităţii care deformează totul. Ei nu sînt în stare să judece ca el legea marţială din 1981 şi rolul lui Gorbaciov. Ei nu dau nici o importanţă faptului că el, fost comunist, cu tată comunist, nu se angajează la dreapta lor. Poate că el nu ar fi fost de acord nici cu apariţia Antologiei. În fond, lăudîndu-l teoretic, ei se dezic de el în practică, motivînd că Polonia nu e România. Nu e, dar în practică ei sînt mai aproape de fraţii Kaczynski decît de Michnik. Un Michnik e cvasi-imposibil la noi, tot aşa cum nu am putut avea un Havel care să-l ia lîngă el, la putere, pe un Dubcek. Cînd aud în 2009 că încă se mai întreabă de ce nu am avut un Havel, îmi vine să strig: din cauza ta, din cauza mea! Dar sînt un timid care nu se pricepe decît la rezistenţa materialelor.

[Dilema Veche - Anul VI, nr.287 2009-08-13, Radu Cosaşu]

◊

Presa britanică
“Faust”, de la grandios la egocentrism
Primele reprezentaţii ale spectacolului sibian “Faust” la cea de–a 63–a ediţie a Festivalului Internaţional de la Edinburg fac valuri în presa britanică* Publicaţii binecunoscute, precum The Telegraph, The Independent, The Guardian, consideră că “Faustul” montat de Silviu Purcărete este grandios, cea mai ambiţioasă producţie a festivalului sau, dimpotrivă, o montare “egocentristă”* Transformarea Ofeliei Popii în Mefisto este văzută ca una excepţională*
“Faust”, spectacolul pe care Silviu Purcărete l-a montat la Teatrul Naţional “Radu Stanca” în 2007, a făcut deja să curgă destulă cerneala în presa britanică, în publicaţii de prin rang. The Telegraph, The Independent, The Guardian sau BBC a alocat spaţii generoase spectacolului cu care România se prezintă în selecţia oficială a celui mai mare festival de artele spectacolului, cel de la Edinburgh.
Memorabil, senzaţional, grandios…
… sunt doar câteva dintre epitetele ce au fost aşezate de presa britanică în dreptul spectacolului de la Sibiu. Redactorii publicaţiei The Guardian s-au declarat impresionaţi de “cel mai ambiţios proiect teatral” al Festivalului de la Edinburgh, informează Mediafax.
[Tribuna, 25,08,2009]

miercuri 15 apr si joi 16 apr, ora 19 / Sala Teatru³ (Teatru la Cub) – Teatrul National “Vasile Alecsandri”

Uriasii muntilor

Text: Luigi Pirandello
Regia: Silviu Purcarete
Scenografia: Dragos Buhagiar
Din distributie: Livia Iorga, Constantin Puscasu, Haruna Condurache, Calin Chirila, Radu Ghilas, Sergiu Tudose, Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru

Un spectacol cat o lume,«la hotarele vietii». Un « festin de fantezie» la care trebuie sa se alature toti cei care nu si-au pierdut increderea in vise. Silviu Purcarete si Dragos Buhagiar intr-un regal regizoral si scenografic deslusesc impreuna cu cei 23 de actori din distributie povestea unei eterne metafore, cea destinului artei, harazita oamenilor dar ignorata de ei. Un spectacol la care, asa cum spune o replica din text, ”ingerii pot cobori in mijlocul nostru, ca si cum nu s-ar intampla nimic extraordinar.” (teatrulnationaliasi.ro)

* preat bilet: 30 lei (elevii, studentii si pensionarii beneficiaza de 50% reducere)

premiera / duminica 12 apr, ora 19 / Sala Teatru³ (Teatru la Cub) – Teatrul National “Vasile Alecsandri”

Uriasii muntilor

Text: Luigi Pirandello
Regia: Silviu Purcarete
Scenografia: Dragos Buhagiar
Din distributie: Constantin Puscasu, Sergiu Tudose

Proiectul de spectacol  Uriaşii muntilor  reprezinta o  intalnire la cel mai inalt nivel dintre un regizor de referinta pentru intreaga lume a teatrului, Silviu Purcarete, un dramaturg laureat al premiului Nobel, „sicilianul planetar” Luigi Pirandello si un scenograf maestru al lecturilor vizuale , Dragos Buhagiar.

* preat bilet: 30 lei (elevii, studentii si pensionarii beneficiaza de 50% reducere)

MAIONESE DI CORPI CON PANE FRESCO DI FARINA VISUALE

chef: Silviu Purcarete

una scena dello spettacolo

INGREDIENTI
-Un palco 16×12
-16 attori, 2 musicisti
-Un pulcino invisibile
-Un dito fastidioso
-Stoviglie in abbondanza
-Tavoli, secchi, candele, lenzuola
-Suoni
-Rumori sinistri
-Acqua
-Farina
-Abbondante ironia

PREPARAZIONE
Azzerare sesso e caratteri dei personaggi. Esumare un corpo fresco e nudo dalla sabbia ed estrarre gli organi. Prendere l’istinto di sopravvivenza e tirarlo ai massimi creando fame e poi fame di altra fame, come dire di altra vita. Riempire ogni angolo della scena con movimento continuo. Aggiungere sentimenti rozzi e reazioni primitive.
Intessere, in frenesia di branco famelico, trame d’umanità estrema e montare a neve. Mettere da parte un po’ d’inquietudine, per far passeggiare allegramente un uomo decapitato in un cimitero di sudari animati. Utilizzare musica, canto lirico e coro per drogare i sensi. Destrutturare ogni convenzionalità. Aggiungere succo di sogno, crema di ipnosi e polvere di incubi assordanti, evitando tuttavia che il preparato di nonsense si ammassi e faccia i grumi. Se la maionese di corpi impazzisce, alzare il fuoco di rumori, percussioni, belcanto e urla, per tenere a bada i demoni. Infornare nel boccascena e lasciar cuocere per circa 90 minuti. Servire dinamico, sporco, sudato e sorridente. Attenzione: non prendere mai niente troppo sul serio, non cercare in nessun caso, gustando, alcun sapore di affondo filosofico. Mai abbandonarsi alla disperazione, mai pretendere niente di più di una semplice autopsia dello spirito.

VALUTAZIONE
La frenesia non è solo primitiva, è vero, c’è molto calcolo nel solleticarsi a vicenda quella fame, molto zelo crudele nell’impastare la farina di carne che Pantagruel arriverà infine a consumare, in una sorta di eucaristia orgiastica. Ma è l’unico ragionamento che ci si permette, in questo sogno ad occhi spalancati. Il cervello viene mangiato quasi subito. Ha trovato il proprio spazio dentro lo stomaco. Chissà più di chi. Questo è vero Teatro.

Sergio Lo Gatto

assaggiato a Napoli, Teatro Bellini, venerdì 27 giugno 2008

una scena dello spettacolo

PANTAGRUEL SISTER IN LAW – Ingredienti per una sera di giugno:
-Un palco 16×12
-16 attori, 2 musicisti
-Un pulcino invisibile
-Un dito fastidioso
-Stoviglie in abbondanza
-Tavoli, secchi, candele, lenzuola
-Suoni
-Rumori sinistri
-Acqua
-Farina
-Abbondante ironia

PREPARAZIONE
Azzerare sesso e caratteri dei personaggi.
Esumare un corpo fresco e nudo dalla sabbia ed estrarre gli organi.
Prendere l’istinto di sopravvivenza e tirarlo ai massimi creando fame e poi fame di altra fame, come dire di altra vita.
Riempire ogni angolo della scena con movimento continuo.
Aggiungere sentimenti rozzi e reazioni primitive.
Intessere, in frenesia di branco famelico, trame d’umanità estrema e montare a neve.
Mettere da parte un po’ d’inquietudine, per far passeggiare allegramente un uomo decapitato in un cimitero di sudari animati.
Utilizzare musica, canto lirico e coro per drogare i sensi.
Destrutturare ogni convenzionalità.
Aggiungere succo di sogno, crema di ipnosi e polvere di incubi assordanti, evitando tuttavia che il preparato di nonsense si ammassi e faccia i grumi.
Se la maionese di corpi impazzisce, alzare il fuoco di rumori, percussioni, belcanto e urla, per tenere a bada i demoni.
Infornare nel boccascena e lasciar cuocere per circa 90 minuti.
Servire dinamico, sporco, sudato e sorridente.
Attenzione: non prendere mai niente troppo sul serio, non cercare in nessun caso, gustando, alcun sapore di affondo filosofico. Mai abbandonarsi alla disperazione, mai pretendere niente di più di una semplice autopsia dello spirito.

La frenesia non è solo primitiva, è vero, c’è molto calcolo nel solleticarsi a vicenda quella fame, molto zelo crudele nell’impastare la farina di carne che Pantagruel arriverà infine a consumare, in una sorta di eucaristia orgiastica. Ma è l’unico ragionamento che ci si permette, in questo sogno ad occhi spalancati. Il cervello viene mangiato quasi subito. Ha trovato il proprio spazio dentro lo stomaco. Chissà più di chi. Questo è vero Teatro.

Astazi, 25 noiembrie, la ora 7 p.m. se transmite IN DIRECT piesa de teatru Medeea in regia lui Yannis (care a facut si Romeo si Julieta) de la Teatrul National din Craiova. Se pare ca saptamana viitoare se va transmite si A douasprezecea noapte a lui Purcarete. O sa va anunt daca aflu detalii pentru ca nu trebuie ratata

Cristian Tudor Popescu a venit la teatru la Sibiu, dar a plecat la pauză

Cristian Tudor Popescu spune că a venit până la Sibiu special ca să vadă piesa “Lulu”, dar s-a ridicat şi a plecat la pauză. Jurnalistul publică astăzi un editorial în care critică dur spectacolul “Lulu” al Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu. CTP are aprecieri negative atât la adresa regizorului Silviu Purcărete, cât şi la adresa actriţei principale, Ofelia Popii.

“Am bătut o jumătate de ţară, dus-întors, în 12 ore, ca să văd Lulu în regia lui Silviu Purcărete. Ba mi-am luat şi băieţii cu mine, împins de regretul că văzusem fără ei anul trecut extraordinarul Faust făcut de Purcărete tot într-o hală din Sibiu. Tragedia scrisă de Wedekind e definită drept monstruoasă – cuvântul-cheie, cred, pentru orice punere a ei în scenă. Sexualitatea feminină este aidoma corzii unice pe care Paganini reuşea să cânte piese întregi – din atingerea sexului feminin monstru, apropiat de sacru atât fizic, cât şi meta, ar trebui să rezulte, prin textul lui Wedekind, toate vibraţiile simfoniei vieţii. Rezultatul montării lui – mi-e greu s-o spun – Silviu Purcărete nu este tocmai o simfonie, ci miorlăiala unui taraf de cotoi buimaci, având ca solistă o pisică de Angora tunsă la piele. Căci aşa am văzut-o pe Ofelia Popii goală, deoarece n-am reuşit o clipă să cuplez la demonstrativismul disperat al jocului ei de curvă fatală”, afirmă Cristian Tudor Popescu.

Citeşte restul editorialului pe Gândul.info.(preluare din sibianulonline)

MĂSURĂ. Silviu Purcărete a măsurat, a croit şi a făcut bine “Măsură pentru măsură”

Sursa: Teatrul Naţional Craiova

Două spectacole româneşti vor fi prezentate în prima decadă a lunii august la Festivalul Internaţional Shakespeare de la Gdansk, unde participă companii din Japonia, Anglia, SUA, Spania etc. Teatrele invitate din România sînt Naţionalul craiovean şi “Odeon”.

Spectacolele selectate în Festivalul Shakespeare de la Gdansk sînt “Măsură pentru măsură”, regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova, şi “Hamletmachine” – producţie a Teatrului Odeon, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Primul va fi adus în faţa publicului în zilele de 6, 7 şi 8 august la Gdynia, pe scena Teatrului Muzyczny, iar cel de-al doilea la Gdansk, în Teatrul Wybrzczc, pe 5 şi 6 august. Festivalul se desfăşoară între 2 şi 9 august în cele trei oraşe reunite sub numele Tricity (Trójmiescie) – Gdansk, Sopot şi Gdynia, renumite datorită diverselor manifestări culturale.

REVENIRE. Naţionalul craiovean participă pentru a treia oară la manifestarea organizată de polonezi la malul Mării Baltice. Toate cele trei producţii jucate acolo au fost realizate pe texte de Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete. În 1999 s-a mers cu “Titus Andronicus”, iar în 2006 cu “Cum doriţi sau Noaptea de la spartul tîrgului”. Acum va fi prezentat spectacolul “Măsură pentru măsură”. (preluare din jurnalul national)

Kolozsvárnak a szépsége abban áll, hogy akkor lep meg téged a legkellemesebben, amikor nem is vársz rá. A kincsek nem vakítanak el villogásukkal, hanem elcsábítanak csengésükkel.

Tegnap délelött a bürokracia áldoataként rohangáltam és gondoltam, hogy bemenekülök egy antikváriumba, hogy pihenjek meg a könyvek birodalmában. Hát be is toppantam a Puck elötti antikváriumba és elkezdtem legeltetni tekintetemet a könyvcímek mezején. Találkoztam sok olyan íróval, akit szeretek (többek között egy J.L.Borges novelláskötetre is rátaláltam), viszont a 0,50 lejes polcon megakadt a szemem egy címen: SZÍNHÁZ (MAJDNEM) AZ EGÉSZ VILÁG (Huszár Sándor). Nagyon működött a cím-horog elve az én esetemben, mert azonnal kézbe vettem és örömömre a könyv tartalma első átszaladásra nagyon megtetszett.

Meg is vásároltam, pottom ár, ennyiért még a napi kávémat se tudom megvenni, az antikváriumban pedig elfelejtett kincseket lehet megtalálni. Ez a könyv engesztelte a félreinformált d.u.-mat, hisz eléggé elrontotta a kedvem, hogy csak jövő héten lesz felnött bábelőadás.

Tegnap, miközben Moliéret probáltam olvasni a Deák Ferenc (Eroilor) utca egyik padján, integetett nekem egy nyúl…nem akármilyen nyuszi, mert ezt a két és fél méteres nagyfülűt nem lehet kicsinyítővel ellátni, viszont ő ellátott mindenkit egy nagy mosollyal (már csak azért, mert a feje úgy volt gyárilag elkészítve) . Nagyon jó reklámot választott ki a Iulius Mall PR team-je, az emberek valóságosan rohanták le, hogy készítsenek képeket vele (amiket valószínűleg majd fel fognak rakni a hi5-ra). A jelmezt hordozó emberke nagyon jól érezte magát nyusziként, hisz a gömböcöt, ami a farka akart lenni nagyon lobálta a fényképeszkedni vágyó csajoknak. Döbbenetes volt, hogy még az elárusítónők is kijöttek az üzletekből, hogy fényképeszkedjenek vele. S még mondják, hogy a felnötteknek érettek és nem foglalkoznak hülyeségekkel.

Kocsmafüstben töltöttem az estémet, viszont nagyon jó volt, egyrészt, mert nagyon kedves barátnőm születésnapját ünnepeltük, másrészt azért, mert az Under Constructionban van Redd’s (kedvencem a Temesvári után), illetve a szülinapi torta nagyon finom volt.

Kedves olvasói, latomat már rég letettem, hisz a billentyűkön játszom, de ideje lenne már készülnöm, mert Silviu Purcărete újabb előadására van jegyem. 8tól van a Pantagruel Sógornője és mivel egy nagyon ígéretes, sikeres darabként reklámozták nekem, nem szeretném lekésni.

Kívánok mindenkinek egy kellemes szombat estét,

hűséges (bohém) krónikásuk