Seconda puntata di X Factor, escono, con nostro grandissimo dispiacere gli Horrible Porno Stuntmen. Resta dentro il duo per caso con annesso cantante da squalifica (Daniele Vit, il perchè sia da squalifica ve lo spieghiamo fra qualche ora, tornate a metà pomeriggio sul blog….) A&K. Abbiamo sentito Andrea dire: “Io gli voglio bene a Daniele” a fine esecuzione, per fugare i rumors che li vogliono non proprio affiatatissimi.

Le Yavanna rischiano l’eliminazione per un pezzo molto sofisticato. Nel complesso il livello sta crescendo, anche se per adesso Chiara Ranieri è un paio di spanne sopra tutti e ancora non è venuta fuori una vera e propria voce pop. Silver ci piace tanto, Marco canche e ci stupisce. La cosa più bella però è stata la visita nel loft dei Simple Minds. Mica una band qualsiasi. Sotto, i nostri giudizi.

16-24 ANNI

CHIARA RANIERI – (Forbidden Colours di David Sylvian e Ryuichi Sakamoto, non ce l’avete presente? Ascoltate queste note…) - Non c’è niente da fare, questa ragazza potrebbe cantare anche l’elenco del telefono, tanto le darebbe un’aura magica. Canta benissimo un pezzo complicatissimo, una pietra miliare della musica mondiale. Si adagia delicatamente sulle note, si lascia trasportare da loro. Davvero straordinaria, un vero usignolo. Teresa Salgueiro, ecoc a chi somiglia. L’avevamo detto, lo confermiamo. Ha la stessa magia. Se va avanti così vince in carrozza.

MARCO MENGONI – (L’amore si odia di Noemi e Fiorella Mannoia) – E’il nuovo singolo di Noemi, che anticipa l’album. Del quale abbiamo già parlato, peraltro. Questo ragazzo ci stupisce. E’la prova di come si possa fare dei provini disastrosi (a nostro parere) ma poi mostrarsi perfetto in gara. Il brano gli calza a pennello e considerando che è appena uscito, è stato giusto non averlo stravolto. Ci entra dentro in punta di piedi. Pulito, intonato, senza sbavature. Quasi perfetto.

ORNELLA FELICETTI – (Luce di Elisa) – Doveva cantare “Le parole che si dicono” di Ivano Fossati, ma Morgan non è riuscito a ridurre il testo, così si è andati sul sicuro. Però l’esecuzione c’è piaciuta un pò si e un pò no. Qualche sbavatura nell’intonazione, ci è sembrato. Però lei buca tantissimo lo schermo. In questa fase forse, conta ancora un pò anche questo.

SILVER – (Faith di George Micheal) - Finalmente in trasmissione trova il tempo del brano, cosa che non riusciva a fare nelle prove. Ci dà dentro bene, convince, anche se parte un pò diesel. E’una canzone che nonostante la sua matrice musicale, gli si addice molto e lui trova la giusta chiave per interpretarla. Per adesso sta facendo ottime cose su brani semplici, ma in fondo siamo alla seconda puntata, per stupire c’è tempo…

OVER 25

FRANCESCA CIAMPA (Dammi solo un minuto dei Pooh) – E’il cavallo di battaglia della calabrese, cambiato all’ultimo perchè il pezzo assegnatole “Gli ostacoli del cuore” di Elisa ft Ligabue, non riusciva ad interpretarlo. L’arrangiamento sincopato regala freschezza ad un brano che hanno coverizzato in tanti e questo forse l’ha aiutata molto.

DAMIANO FIORELLA (Un senso di Vasco Rossi) - Come fai a cantare un pezzo di Vasco Rossi? Lo canti, ma sai già che hai perso in partenza il confronto. Infatti lui ha cantato bene, senza sbavature, con impegno, ma il problema è che il pezzo non gli calza affatto. Scivola via piatto, ma la colpa non è sua, è l’assegnazione del pezzo a lui che è sbagliata. Lui, come detto, se la cava comunque.

SOFIA  (Ma il cielo è sempre più blu di Rino Gaetano) – Un pò come AmbraMarie l’anno scorso, fatica a calarsi in brani che non siano specificatamente rock. E’un pò presto per giudicare ma questo potrebbe rivelarsi un limite. Diciamo che s’impegna, ci mette grinta e il giusto quantitativo di ironia, che su un pezzo di Rino Gaetano non guasta mai. Meglio, rispetto alla scorsa settimana. Cresce, ma forse non ancora abbastanza. Noi tifiamo per lei, perchè sappiamo quanto è brava e perchè è anche bella. Ma ancora deve convicerci del tutto.

GRUPPI VOCALI

A&K (The sound of silence – Simon &Garfunkel) – E’il cavallo di battaglia di Andrea, che originariamente, con Chiara, la compagna squalificata, portò ai provini pezzi del duo. Soprattutto, era l’esame per dimostrare di poter cnatare davvero insieme “fondendo” le voci. Se la cavano, nel senso che evitano di rincorrersi e sovrapporsi e almeno stavolta danno prova di buona armonia. Però sono ancora troppo solisti. E poi c’è quella storia di Vit già famoso che non ce li fa amare (“Andrea è troppo negativo, rischia di condizionare anche me” dice al daytime. Non è proprio da duetto…).

YAVANNA (Teardrop dei Massive Attack, per chi non conoscesse l’originale, è questo qui. Al ballottaggio “Earth” di Micheal Jackson) - Brave. Bravissime. Ma il pezzo della loro manche è terribilmente sofisticato per un programma come X Factor e per questo la gente non ha capito mandandole al ballottaggio. Meglio al ballottaggio, su un pezzo più adatto al grande pubblico.  Bisogna ancora trovare la loro chiave musicale ma hanno talento. Ha ragione Mara, togliamo loro le sovrastrutture. 

HORRIBLE PORNO STUNTMEN (Torpedo Blu di Giorgio Gaber, al ballottaggio “Bird” dei Rivinsgstones) - Calza benissimo con la grande ironia del gruppo di Cattolica. Divertentissimi davvero, nella loro versione ska di un pezzo del 1968. Non proprio attualissimo e infatti anche loro pagano dazio, anche per colpa di alcune evidenti incertezze nell’intonazione. Ancora più divertenti al ballottaggio quando la loro anima rockabilly viene fuori nella celeberrima “Papa ooh mow mow” (col titolo “Bird” non se la ricordava nessuno…). Che peccato non risentirli…

LUANA BIZ  (Human dei Killers) – Andiamo controcorrente? A noi non c’è piaciuta granchè, l’esibizione. Non per loro, loro sono bravi, anche se a volte sono sembrati un pò slegati, molto meno affiatati che la settimana scorsa. E’che il brano forse snaturava un pò le loro caratteristiche. Piatto, scivola via come acqua corrente. Poi loro hanno cantato comunque bene e questo è bastato a salvarli.

Of dik, natuurlijk: mijn eerste keer cupcakes, met de receptjes van de Koekjesfee die vorige week in DS Magazine stonden. De decoratie is een beetje avant-garde: mams is verantwoordelijk voor de cupcakes met het m&m’s-korstje, ik voor de Ferrero Rocher-wannabe’s. Het chocoladeglazuur maken was een beetje problematisch: de eerste keer leek dat grandioos mislukt, maar ik heb er op de een of andere manier chocolademousse van kunnen maken. Of hoe ik ook wel een beetje een Domestic Goddess ben enal. Bij de tweede poging trok het eigenlijk alweer op gene rotte slets, maar ik heb het boeltje er na een kort verblijf in onze frigo er toch maar opgespoten.

Wat me nog gelukkig maakte, om niet te zeggen, uitzinnig van vreugde: de 24 romans van de Literaire Lente in mijn brievenbus! Vooral omdat ik de dag ervoor nog met vier boeken uit dat pakket in mijn handen stond in de Fnac, maar ze noodgedwongen moest laten liggen wegens een dreigend valutatekort. Dat wordt een laaaaange literaire zomer voor mij!

En tot slot beleefde ik ook plezier aan het uitgeven van mijn zuurverdiende centjes aan spijs en drank voor mijn hoofd en hart: Böse Schafe van Katja Lange-Müller, The Essential Simon & Garfunkel, Hummingbird, go! van Theresa Andersson (wat een plaat, met dank aan Fielosophie, nogmaals) en The Very Best of Jackson Browne, maar die moet de postduif nog brengen. En aan nieuwe Cliniqueproducten, ook al is dat eigenlijk gewoon zeep om uw wezen mee te wasschen (maar! ♥ die madam van de Inno in Gent die mij altijd een massa staaltjes meegeeft. Ik zie u graag, winkelmevrouw!).

En voor de rest: de laatste examens van de Germaanse afleggen maakt me blij, maar ergens toch ook een beetje triest. Op 15 juni sluit ik af met een mondeling examen bij de man die De Wijste UGent-Prof ‘09 had moeten worden, maar dat – ondanks zijn “slechts” derde plaats – eigenlijk al vele jaargangen lang is. Ik kijk er naar uit, jajajaja! En blokken naast mijn moppentrommel KDNDG, dat maakt me ook gelukkig, zoals altijd. Oeh, en lijstjes maken in mijn hoofd met alle dingen die ik na 15 juni ga doen – alvast bij mij een van mijn favoriete examentijdverdrijven. Sounds familiar?

Jag gillar inte saker. Det har jag nog skrivit om förr, om min dröm om friheten från tingen, om det seriöst minimalistiska hemmet där det inte ska finnas en pryl som stör ögat, inte en pryl som inte fyller någon viktig funktion.

Men så är det de där sakerna, några få, som jag trots att jag är rätt duktig på att rensa och kasta och göra mig av med gamla grejer inte riktigt kan slita mig ifrån.

Som den gamla drickabacken med vinylskivor. Dels är det backen i sig, som ett minne från en förfluten tid. Snart känns den lika antik som en gammal sockerlåda.

Men också skivorna. Jag har gjort mig av med större delen av min skivsamling från 80-talet, den jag drog på mig innan cd-skivan tog över. Det är åratal sedan jag hade en skivspelare och det känns inte som om det ligger särskilt högt på priolistan heller, det skulle bara vara en kul nostalgigrej, även om det såklart är något alldeles särskilt med knastret från en riktig vinylskiva och skrapet från nålen när man ska försöka byta låt mitt i…
Men några skivor har jag kvar och kan inte slita mig ifrån.
Nu kan man i och för sig använda dem till olika saker. Mina Smiths-omslag pryder exempelvis väggen i min hall. Själva skivorna kan säkert användas till nåt finurligt, exempelvis är de bra brickor för sakerna halkar inte omkring på spåren…
Men ändå. Den bara står där, och samlar damm. Backen med skivor. Som jag kanske bläddrar i någon enstaka gång om året. En gång om året som jag knappast skulle fara illa av att avstå.

Det är inte ens särskilt bra skivor. De bästa skivorna var de man fick betalt för om man skulle sälja. Det är en obskyr blandning av skivor med kristna artister från min barndom, några barnskivor och så en del Led Zeppelin, Simon & Garfunkel och lite svenskt 80-tal som Di Leva och Jakob Hellman. Skivor jag skulle klara mig utan, helt klart.

Men än så länge får den stå där i hörnet under bokhyllan och samla damm. Som för att hålla kvar ungdomen, åttiotalet och den ljusnande framtiden.

Hay veces que, de pronto, salta una canción en el reproductor que logra acaparar tu atención de tal forma y en tal grado, que ya no puedes dejar de escuchar cómo sus notas retumban sin descanso en tu cabeza. O cómo su letra gira y gira en torno a tí, a cada minuto.

Hoy me ha pasado. Quería escuchar una canción que oía una de mis compañeras, así que he decidido darle una oportunidad al disco completo. Y ahora me alegro de haberlo hecho porque, así, he descubierto una pequeña joya musical.

Iron & Wine es el cantante en cuestión. Sam Bean su nombre real. Cantautor a medio camino entre el Indie, el Folk y el Country (estos dos últimos géneros, típicamente norteamericanos), que ha llegado a ser caracterizado como representante del “gótico sureño”. Pero, sobre todo, destaca de él su concepción como ‘artista total’, en el sentido de que escribe, toca, graba y produce cada tema de su discografía en su propio estudio casero. De esta forma, se asegura, además, que su música sea justo como él desea, sin intervenciones externas de ninguna clase.

Este barbudo, sensible y como llegado de otra época (los 60 hippies), ha sido comparado con grandes mitos como Simon&Garfunkel o Neil Young debido, sobre todo, al sonido predominantemente acústico de su música, a pesar de que su interés se ha centrado, últimamente, en nuevas texturas musicales más progresivas.

Y si el cantante que merodea por mi cabecita desde esta tarde es Iron&Wine, el tema que me ha impresionado es “Flightless Bird, American Mouth” (curioso título:  algo así como ‘ladrón, bocazas’), donde utiliza la temática recurrente en sus letras: la pérdida (en el sentido más amplio del término: la adolescencia, el amor, la vida…) y la fugacidad del tiempo y de la existencia humana, frágil, extremadamente sensible, que se escapa entre los dedos como el agua.

A mí me suena su música a nana: suave, dulce, sincera…aunque el tema tratado es duro y doloroso y eso se escapa de la propia concepción de lo que debe ser una nana. De cualquier forma, a mí me encantaría que alguien me la susurrase despacito al oído mientras bailamos.

[Iron & Wine - Flightless Bird, American Mouth]

Yo era aquel chaval que en el agua buceaba rápido

y muy profundo para coger las monedas.

Todas tus miradas clavadas en mis juguetes de plástico

y cuando la poli cerró el cerco,

yo me cortaba mi largo pelo de niño,

tú me robaste mi mapa arrugado y te busqué por todas partes.

¿Te he encontrado? Ladrón, llorica, envidioso, ¿O te perdí? Bocazas,

la gran cuenta pendiente está al llegar.

Ahora soy como un gordo gato casero

maldiciendo mi dolorida lengua desafilada,

mirando a escondidas a través de la blanca valla agrietada,

ese cálido veneno para ratas.

Besando esas revistas con fotos de cebos de pesca

arrojados en esos fríos riachuelos de montaña limpios como la sangre de Cristo.

¿Te he encontrado? Ladrón, llorica, envidioso,

¿o te he perdí? Bocazas, la gran cuenta pendiente está al llegar.

(Cineforum n° 9)

(By Davide)

Che cos’è un cult? Potrei rispondere, in maniera poco scientifica lo ammetto, che al cinema un cult è un film che parla innanzitutto al cuore, o allo stomaco, o a tutti e due insieme. E se penso ad un cult-movie, la prima pellicola che mi viene in mente è “Il Laureato” di Mike Nichols (1967). Un film emotivo e struggente, capace di consacrare sul grande schermo Dustin Hoffman, all’epoca trentenne ma già provvisto di una solida esperienza in campo teatrale. La storia di Benjamin, studente modello che, dopo aver ottenuto il riconoscimento tanto atteso dei suoi studi, sprofonda in uno stato di apatia e solitudine. Tutto gli appare vuoto, niente è come lui vorrebbe. E’ in questa situazione di malessere che intreccerà una relazione con la signora Robinson, moglie di un socio d’affari del padre, donna matura e sicura di sè…Il film ha un linguaggio intenso, difficilmente esplicabile a parole, e forse proprio questa sua caratteristica lo rende “trasversale”, permettendogli di rappresentare la sospensione e le incertezze che ognuno ha vissuto nella difficile ricerca del proprio avvenire. Oltre all’interpretazione del protagonista, struggente e memorabile, va segnalata l’originalità della regia, che sfrutta in modo suggestivo la profondità di fuoco, le inquadrature lunghe e atipiche ma anche il montaggio, inserendosi in un filone di opere sperimentali che costituiscono in questi anni la new wave del cinema americano.  Fondamentale l’apporto delle musiche, che sfruttano il successo planetario delle sonorità pop e rock per erigere il cult: i brani di Simon & Garfunkel, rimasti popolari fino ad oggi (“The Sound Of Silence” e “Mrs. Robinson” su tutti) contribuiscono a tratteggiare le atmosfere difficili, travagliate e melanconiche espresse negli sguardi del personaggio, ma accompagnano anche il suo viaggio alla ricerca di sentimenti autentici, verso un’esistenza libera e rinnovata.

Em llevo i poso la ràdio, vaig a buscar al metro amb el MP3, arribo a casa i poso música per amenitzar l’estudi però… i el silenci?

Em dóna la sensació que avui en dia intentem fugir del silenci tal com si ens fes por, com si fos massa personal per a poder conviure-hi; com si fos massa… silenciós.

Però el cert és que trobo incomprensible la necessitat d’omplir-ho tot de música; fins i tot espais amb molta gent com gimnasos on estadísticament la música no és de l’agradat de tothom tenen el fil musical 24 hores al dia, però tot és millor que el silenci.

O potser no.

är en svår dag.
Ja inte rent fysiskt.
Onsdag är en rätt okej veckodag tycker jag.
Det verkar de flesta som jag känner också tycka.
Nu är vi förvisso inte normen för mänskligheten men vi brukar inte tycka och tänka helt avigt gentemot resten av världen (Bara ibland)
Uppenbarligen gick vi utanför gängse ramar i detta fall.
Vet ni hur jäkla svårt det är att hitta låtar som handlar om en onsdag?!
Svårt, mycket svårt. Framför allt som man (jag) har vissa krav.
Även om jag inte hade det blir det ändå klent.
Alltså uppmanar jag alla att tipsa mig om de bästa “onsdagslåtarna”
Men en liten söt sak fann jag i alla fall.

There’s something about Simon&Garfunkel that makes you think think think. Here’s a story.

Saturday evening. An exercise addict who had decided that this was going to be a day of rest has ventured out. The grey clouds covered the setting sun and a cool breeze rustled the leaves. The dogs in the park barked playfully and children cooed and shrieked with glee. She did not want to listen to them; she plugged her ear phones and started walking. The radio was playing songs that didn’t mean much. She was restless, flipping through the radio, skipping to the walk. Suddenly, she heard a familiar tune. “Hello darkness my old friend,” and she stopped for a minute. The line just connected with her. The sound of silence breezed through her mind.

‘Hello darkness, my old friend,
I’ve come to talk with you again,
Because a vision softly creeping,
Left its seeds while I was sleeping,
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence’

Sang the duo to the arpeggios in the background, just as a huge group of women passed her, their lips moving frantically, but the girl heard only the sounds of silence. She looked up at the swishing trees and the numerous ongoing cricket games on the ground. She wanted to be alone. She turned into a lonely street and walked in the sound of silence.

‘In restless dreams I walked alone
Narrow streets of cobblestone,
’neath the halo of a street lamp,
I turned my collar to the cold and damp
When my eyes were stabbed by the flash of
A neon light
That split the night
And touched the sound of silence’

The light nearly blinded her and reminded her she wasn’t alone. She couldn’t be alone in this city, bustling with people at all hours. Solitude is a luxury here. And yet, people surrounded by people are lonely within, helpless and lonely. They have forgotten how to long for a friend or a companion. Friends are people who might help you in your career. Every relationship is a result of a vested interest. And yet, you are never alone.

‘And in the naked light I saw
Ten thousand people, maybe more.
People talking without speaking,
People hearing without listening,
People writing songs that voices never share
And no one dared
Disturb the sound of silence’

But she felt a fierce need to belong somewhere. The fancy cars, with fancy lights failed to excite her. She pitied the guys flashing the fancy mobiles and gizmos. She can’t belong here, so she seeked Silence. Solitude. Sobreity.

She walked alone, locking herself away from the world. She ignored the calls flashing on her mobile. She wanted to catch the sounds of silence.

‘Fools said I, you do not know
Silence like a cancer grows.
Hear my words that I might teach you,
Take my arms that I might reach you.
But my words like silent raindrops fell,
And echoed
In the wells of silence’

She jacks up the volume on her ear-piece, and drowns herself in the song. She only wants to listen to more of it. For a moment, she closes her eyes to see what the sound of silence feels like.

In the world outside her earphones a loud screech and a honk, and she falls to the ground, the headphones separated from the phone, it continues to play the song she was engulfed in and a mob gathers around her.

‘And the people bowed and prayed
To the neon God they made.
And the sign flashed out its warning,
In the words that it was forming.
And the signs said, the words of the prophets
Are written on the subway walls
And tenement halls.
And whispered in the sounds of silence.’

And she’s still listening to the sound of silence…

]]> http://olguvia2.wordpress.com/2007/11/12/timpul-predilect/ Mon, 12 Nov 2007 18:08:39 +0000 masina de cusut http://olguvia2.wordpress.com/2007/11/12/timpul-predilect/

noiembrie înseamnă crengi rupte. noiembrie înseamnă pagini rupte cu literele ca nişte păpuşi-fantomă ţopăindu-ţi pe creier. şi ninsori efemere şi vin fiert cu scoţişoară pe fundal de simon and garfunkel. înseamnă familia regăsită, oamenii dragi în jurul unei mese, castel pierdut pentru vecie şi luminile oraşului pâlpâind ca o mie de globuri atârnate de un brad veşted. ca o mie de capete însângerate atârnate în that axis mundi mitic. înseamnă să te revezi singură şi fragilă pe o stradă încadrată de copaci goi, înseamnă să regreţi că a fost o vreme când trăiai fără dragoste, strâmtorată într-un univers de carne, lână şi var, înseamnă colinde auzite sporadic, apoi tot mai des, aducând cu ele un val de melancolie, înseamnă că istoria melancoliei ne include pe toţi, că avem încă nevoie de o cană cu lapte seara şi de un prilej de vise întunecoase, care cotrobăie prin cotloanele putrede ale creierului, descoperindu-ne pe noi hidoşi şi întunecaţi. noiembrie e cerul jos, e ţipătul unui nebun în plină stradă, şi fuga tristă a oamenilor ce nu se vor impurificaţi de zgomotele astea aneantizate. mai e şi zâmbetul crud al unui copil sălbatic, şi ura şi greaţa unui deadline a cărui neonorare ţi-ar fi nocivă. e lectura unei cărţi senine (îmi vine-n minte hesse), e muzică medievală şi bijuterii cu stranii camee, un râu învolburat care-ţi poartă poverile de matrioşkă din carne, e frigul din ziua care te naşte şi care te ucide, un fular roşu din visul uitat al altcuiva(cliche) sau de-a dreptul înnodat la gât, ca un ştreang. e liniştea dinaintea bucuriei frenetice de a rupe-n bucăţi anul trecut. e mersul acasă printre case pitice, mersul potrivit cu ritmul cuiva drag, un timp care nu te poate dezamăgi, un ceas pe care nu-l laşi să stea-n loc. şi mai e înfofolirea, îndesarea, îngroparea corpului în straturi şi straturi de haine lânoase, , e foşnetul reiaţilor dimineaţa la 8 fără 25, într-o toamnă astupată cu toamne mai prozaice şi mai apropiate. e un playlist monoton pe care îl vrei cântat în tine, în rotirea de carusel a anotimpurilor tale personale. undeva în mine e săpată o hunedoară goală, a drumurilor intime, cu mine, singură, fără teamă, un mieunat sordid de pisică, întunericul şi pâlpâitul unui bec galben, departe, vestigii dintr-un vis pe care îl revăd (tot)(i)matură şi lucidă acum

îmi place perioada asta. o s-o garnisesc cu însenări. n-am voie să uit/să pierd nimic.

cel mai bine am concentrat-o în nişte versuri scrise la 10 ani. fantasmagorice şi delirante. îmi plăcea să mă joc scriind, să scriu despre frica de bau bau. here+s a fragm.

deschidem obloanele deceniilor

spre-a mirosi mişcarea stradală.

păşind prin văzduh întâlnisem păduri stropite cu ceară

şi le-am învelit cu prima îniernare.

iată, fereastra ne aude căţărarea de plante disperate.

pisica vremii prevesteşte floarea de scorbură- colind prematur

doar vulturii izbiţi de digurile hotarului vor maişti să încerce

sau să îndrăznească

zborul.

You Tube video.

Cuando estés abrumado
y te sientas pequeño
Cuando haya lágrimas en tus ojos,
yo las secaré todas
Estoy a tu lado.
   
Cuando las circunstancias sean adversas
Y simplemente no encuentres amigos
Como un puente sobre aguas turbulentas
Yo me desplegaré
como un puente sobre aguas turbulentas
Yo me desplegaréCuando te sientas deprimido y extraño
cuando te encuentres perdido
cuando la noche caiga sin piedad
Yo te consolaré
Yo estaré a tu ladoCuando llegue la oscuridad
y te envuelvan las penas
como un puente sobre aguas turbulentas
Yo me desplegaré
como un puente sobre aguas turbulentas
Yo me desplegaré

Navega, chica plateada
Navega
Ha comenzado a brillar tu estrella
todos tus sueños se verán colmados

Mira cómo resplandecen
Si necesitas un amigo,
Yo navego tras de ti
Como un puente sobre aguas turbulentas
Aliviaré tu mente
Como un puente sobre aguas turbulentas
Aliviaré tu mente.

Simon and Garfunkel fue un dúo de Folk Rock muy popular en la década de los 60, compuesto por Paul Simon y Art Garfunkel.

• Sonidos del silencio (1966), diaporama con imagenes y letras. You Tube video.
• Bridge over troubled waters (1970 ). You Tube video.
• El condor pasa. (19  ). You Tube video.