Am de citit “Morometii” lui Preda, pentru ca nu i-am citit la timpul lor. Big mistake. Vedeti, eu cred intr-un timing al cartilor. Fiecare carte are anumite varste la care trebuie citita.  Iar eu acum nu pot citit Morometii. Mi se pare un mare bullshit. E penibil sa iei sa citesti o carte la o varsta la care nu mai crezi in ceea ce e scris. Ca si cum ar citi o persoana de 30 de ani, “Unde fugim de acasa” a lui Sorescu si ar incerca sa-i vada logica.

Sa mai mentionez de “Ion” pe care am abandonat-o pentru ca era o prostie? Asta e parerea mea, nu foarte stralucita, ce-i drept. Cu Maitreyi am fost inspirata. Am citit-o cand a trebuit pe la 15-16 ani. Nu mi-a placut dar am digerat-o. Dar acum serios, nu ca as mai relua-o dar iubirea pentru copac, sau scena aia cu gleznele picioarelor pff, bullshit. Literatura de scoala, must read-urile liceelor din ziua de azi, desigur dezaprobator interesant. Nu zic ca nu ar trebui sa citim si sa stim si noi “marile” noastre opere..dar timpurile se schimba, nu ar fi dragut sa mai schimbe si ei programa asta veche de cand lumea?

Am si eu carti din programa scolara pe care le ador. “Nunta in cer” de exemplu. Dar se pare ca exact asta eu nu o studiez, norocosi fie cei cu alt manual decat al meu.

Uitasem de “Baltagul”, o! Ce bucatica de Romanie traditionala, crima, nunta, botez, cainele detectiv, hamletul feminin, speare me. Daca si in liceu mai dai de Sadoveanu, ce sa mai zic. Ne invartim in aceeleasi opere literare. Eu una nu am facut la scoala Shakespeare, Neruda, Allan Poe, Flaubert etc..nu,nu noi ne pastram mintile pentru Sadoveanu si Slavici, doar de suntem patrioti.

Acum trebuie sa ma lupt cu Moromete, daca nu l-am citit atunci cand nu trebuia sa ma opresc dupa fiecare rand sa rad si sa critic ceea ce enunta.

Dintre Eminescu şi Caragiale, românii îl preferă mereu pe Creangă. Sau, ocazional, când trebuie să dea bine (în chestiuni de conşiinţă), pe Slavici. Pe Creangă, fiindcă e hâtru, ia totul uşor, e băşcălios. E chiar obscen, suficient de trivial încât să legitimeze o întreagă naţie atunci când invocă diferite segmente ale aparatului reproducător. Creangă oficializează înjurătura. Cel puţin aşa o resimt cei care au nevoie de o justificare acolo, când sunt dojeniţi pentru slobozenia gurii. Dacă până şi Creangă, marele, lăudatul, recomandatul, dacă până şi el, fostul diacon, atunci… mă-nţelegi şi pe mine.

Însă când suntem la ţol festiv, Creangă nu se asortează (decât în culise, dar asta-i altă socoteală). Nici când trebuie să-i apostrofăm pe ceilalţi… pe toţi ceilalţi. Atunci răsare în noi moralismul lui Slavici. Mai cumpănit sau mai deşănţat. Deodată feţele ni se încruntă, devenim aproape pioşi. Cu gesturi studiate şi grimase înţelepte, punem lucrurile la punct, trasăm matca apelor învolburate, facem curăţenie între buruienile patriei. Simţim cum ne părăsesc gâtlejul numai vocabule capitale, care ar trebui notate cu reverenţă şi puse în practică de orice vlădică şi orice opincă.

Caragiale ne place, ni-i simpatic. Dar numai ca să ne biciuiască puţin. Să ne mai amintească de metehnele naţionale. Iar noi să încuviinţăm zâmbind amar. Însă nu ne afectează. Toţi suntem de acord cu Caragiale, dar Caragiale se adresează mereu altuia! Asta e trăsătura lui fundamentală. De asta ne place, dar ne rămâne străin. El nu ne vorbeşte nouă, nu ne critică pe noi, ci pe ei.

Caragiale e un soi de musafir simpatic, dar perpetuu în drum către altcineva. Nu că ar vrea el să plece, dar îi facem noi vânt. Desigur că nu cu răutate, ci din prea multă bunăvoinţă. Vrem să aibă vânt din pupa, să-i meargă corabia cât mai bine. Dar şi cât mai departe. Nu avem nevoie de Caragiale ca indivizi. Îl invocăm numai ca să dojenească naţia asta insuportabilă, când n-o mai putem răbda. Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărţit. Fiindcă noi suntem, o ştim, fără cusururi. D-aia şi avem luciditatea să le vedem la ceilalţi.

Când îl acceptăm totuşi pe Caragiale să ne spună de la obraz, personal, e doar pentru a şterge din efectul pe care l-a lăsat asupra noastră Povestea poveştilor, ca apoi să putem ajunge la Slavici. Ori, la – să ne ridicăm în picioare şi să rostim ritos – Eminescu. Odată ajunşi la aceştia doi din urmă, nimic nu ne mai atinge. Caragiale devine inutil. De la înălţimea dobândită putem perora cu morgă despre neamul nostru scump, despre valorile noastre sacrosancte, despre străinii câinoşi care vor să ne fure sufletul şi să-l ducă la Stanbul în bazar, despre occidentalii care vor să ne facă pastramă şi să ne consume la Thaksgiving (deşi se jură că-s vegetarieni).

Scurtă recapitulare. De sărbătoare şi de suflet românesc, e bun Eminescu, dar în doze mici. Când trebuie să ne scoatem izmenele de patrioţi la fereastră. De fiecare zi, e preferabil Creangă. În îmbulzeala din piaţă, în nesimţirea din trafic, la ghişeurile cu bădărani. Musai Creangă cu tot arsenalul lui. La serviciu, tot el. Că doar n-om lua munca în serios, doar nu ne-om ţine de program.

Caragiale ni-i folositor când suntem într-o pasă masochistă. Cum nu purtăm ciliciu, luăm o pastilă de ILC şi râdem. Apoi răsucim biciul şi îi caftim pe ceilalţi. Spre binele lor desigur. Ei sunt poporul cel fără de minte, gloata care acţionează tâmpit, ei sunt caragialeşti. Ei şi numai ei.

Pe urmă, când se trag concluziile, e bun Slavici. Toţi avem prinţipuri, toţi suntem popa Tanda în persoană, iar Mara din noi se simte justificată, înţeleasă, binecuvântată. O spălătură cu Slavici ne revigorează şi ne dă sentimentul că avem dreptate să fim aşa cum suntem.

Pe Caragiale nu-l putem lua în serios. Ironia, sarcasmul nu ne plac. Ne incomodează. Ne refugiem pe dată fie în solemnitatea poetului naţional, fie în vulgaritatea prietenului său de bojdeucă, fie în moralismul confortabil al scriitorului din Banat. La drept vorbind, nici măcar pe unul dintre ei nu-i luăm în serios.

E simptomatic, poate, că nu ştim precis când s-a născut Caragiale. Cel mai recent dicţionar de literatură (Dicţionarul general al literaturii române) zice: ianuarie 30 (sau februarie 1). Aşa i-a fost dat. Unde mai pui că s-a născut în Haimanale şi avea sânge de grec. Ar fi şi greu să faci dintr-o incertitudine a registrului stării civile o sărbătoare cu manifestări naţionale, precum 15 ianuarie. Fiecare îşi alege astfel Caragiale-le care-i covine.

1799 - Francezul Louis Robert primeşte brevetul pentru descoperirea sa din 1798, prima instalaţie de produs hîrtie.
1848 - S-a născut Ioan Slavici, nuvelist, romancier, memorialist, dramaturg şi gazetar (“Moara cu noroc”, “Popa Tanda”, “Mara”, “Fata de birău”) (m.17.08.1925).
1860 - Înfiinţarea Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti.

“The Queen of Death” de John Milne. O carte despre egiptologie, mumii si contrabanda. A fost beton cartea, am citit-o pe nerasuflate. Actiunea se petrece in Egipt/Marea Britanie si in mare este vorba despre un arheolog care crede ca a descoperit mormantul reginei Axtarte. Cand aud chestia asta, mai multi oameni se duc pe urmele lui, pentru a fura bogatiile din mormant. Numai ca si politia e pe fir…

A fost plina de urmariri, indicii, impuscaturi si ticalosi. Actiune 110 % !

“Poveste de iubire” de Erich Segal. Aceasta este faimoasa “Love Story”, dupa care s-a facut filmul care s-a dat de atatea ori la televizor etc. Am citit-o intr-o seara (care era mai mult spre noapte) pana la capat. Si asta a fost buna. Este vorba de un tip care renunta la avere pentru a se casatori cu iubirea vietii lui. Numai ca nu are un sfarsit fericit, pentru ca ea moare de cancer si ala ramane singur…Cam lacrimogena, totusi si plina de neprevazut. Da, asta este cuvantul.

“Mara” de Ioan Slavici. Am citit-o pentru ca e foarte probabil sa o studiez in clasa a noua, dar merita (parerea mea!). E filozofica si trebuie sa recunosc ca e singura carte care implica viata la tara ce mi-a placut. Este vorba despre Mara, o taranca vaduva din Radna foarte avara si cei doi copii ai ei. Chiar pare real, daca citesti. Trateaza dorinta de imbogatire, dragostea, rautatea, viata de familie, adulterul, prejudecatile sociale etc. Scena mea preferata, desi este mentionata doar pasiv, este cand Codreanu ii insoara pe Persida si pe iubitul ei, in ciuda faptului ca el o iubise in trecut si ca putea primi 20 de ani de inchisoare daca era prins (pentru ca mirii aveau religii diferite). Chiar imi pare rau de el.

“Cianura pentru un suras” de Rodica Ojog-Brasoveanu. Prima si, avand in vedere ca mai sunt doar 2 saptamani pana se termina scoala, si ultima carte romaneasca pe care am citit-o. Dar si asta a fost beton. O carte poltista. Cinci vecini descopera doua panze ascunse de mult intr-un scrin pe hol. Cheama pe cineva din Olanda sa i le vanda, gandindu-se cu totii cati bani o sa primeasca. Numai ca ei se gandesc ca, daca ar fi mai putini, fiecare ar avea o parte mai mare de bani…Asa ca incep crimele cu cianura.  

Acum citesc o carte de Jane Austen. Din cate am citit pana acum, seamana foarte mult cu filmul “Becoming Jane”. Este usor de citit, adica nu are multe cuvinte vechi sau necunoscute, in schimb are fraze intercalate si lungi, filozofice, care 1. ma cam plictisesc 2. pana le descurc sensul, ma plictisesc din nou… Ma rog, esenta o inteleg. Pana acum, am inteles despre ce e vorba (sper!), dar nu as putea sa fac un rezumat pentru ca nu am terminat inca. Dar o sa il scriu cand o sa termin cartea, promit. Doar sa nu uit…:)

“- Ma stii!” – a fost raspunsul.

Da, am citit romanul “Mara” de Ioan Slavici. Destul de tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. N-ar avea rost sa va povestesc romanul, cu siguranta stiti despre ce scriu. As vrea insa sa notez cateva din lucrurile invatate, care mi-au atras atentia.

• Relatia Persidei cu Natl – la inceput a fost totul perfect, ca in orice relatie. Cu timpul au aparut indoielile, apoi certurile, apoi violenta. Dar nu lucrul acesta mi-a atras atentia, ci faptul cum Persida le rabda pe toate. Mi se parea ca implineste dragostea din 1 Corinteni 13, acea dragoste curata.
• Pe masura ce citeam imi imaginam acele locuri – Radna, Lipova, Arad…locuri foarte cunoscute mie, ca sa nu mai zic de Siria – locul unde s-a nascut Slavici si unde locuieste Alina ( prietena mea). Frumoase plaiuri.
• Imi plac descrierile lui Slavici – implica cititorul, ii explica prin proverbe, prin pareri.

Trebuie sa ma marturisesc ca e prima mea carte citita online. Nu m-a incantat lucrul acesta, dar in lipsa de ocupatie, am apucat si pe calea cartilor online. Mi-a sarit in minte de cateva ori imaginea de fereastra-fotoliu -ceai- caldurica. Dar a ramas imaginea: birou- monitor-incomod-era si ceai ( dar nu mai avea acelasi gust ) – fara maxima putere de concentrare. Dar am terminat plina de eroism literar. Toate au un inceput.

“Moara cu noroc” este o capodopera a nuvelisticii romanesti, un moment de referinta in evolutia prozei noastre. Slavici este unul din stralucitii reprezentanti ai realismului obiectiv in litaratura noastra, un precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocatia de a picta mediul social si de a crea tipologii complexe.
Citeste restul referatului aici…

PS: daca mai aveti referate pe tema asta va rog sa-mi trimiteti