Nu stiu daca va amintiti cat de frecventa este, in basmele romanesti, paradigma urmaririi. Raul urmareste binele si cauta sa-l omoare. Indiferent ca e vorba de zmei, de zgripturoaice sau de diavoli, raul intra intr-o cursa de urmarire a celor buni. Cursa e pe viata si pe moarte, iar urmaritii se straduiesc sa nu fie prinsi din urma. Pentru asta, pun mereu intre ei si urmaritori un obstacol: o naframa isca o intindere de ape, sau o perie naste o padure deasa, inalta pana la cer. Pana la urma, povestea se incheie prin gasirea unei piedici suficient de mari ca urmarirea sa inceteze. Din acest moment, raul care statea sa vina este anihilat. Puterea lui malefica moare si cursa contracronometru ia sfarsit. O ruptura definitiva se casca intre cele doua tabere concurente.

Raport Final, Ed. Humanitas, 2008

Oricat de nefireasca ar parea analogia, ea surprinde tocmai starea in care seaflau romanii cand, pe 18 decembrie 2006, Raportul Tismaneanu a fost prezentat in Parlamentul Romaniei. Acela a fost momentul cand romanii au trebuit s-o rupa definitiv cu trecutul, gasind o perie care sa puna intre ei si comunism o distanta clara si raspicata. Si pentru asta era nevoie de ceva transant, radical si fara echivocuri, ceva prin care fantoma care ne urmarea mereu din 1947 sa fie ucisa pe termen lung. Exorcizarea aceasta a fost facuta de o comisie prezidentiala, iar ruptura finala a fost marcata de o perie deasa si voluminoasa: raportul pe care aceeasi comisie l-a publicat in toamna lui 2007, la Humanitas.  

Reactiile pe care le-a suscitat amintesc izbitor de zbaterile zmeilor in incercarea de a-i ajunge din urma pe protagonisti: pe scurt, incercarea de a impiedica condamnarea fara echivoc a comunismului. Toate contestarile si atacurile care au precedat si au urmat zilei de 18 decembrie s-au incadrat in paradigma urmaririi. Raul venea din urma si nu se dadea invins. Dar pana la urma a fost invins. Astazi vocile care critica raportul se refera la detalii de continut, iar nu la finalitatea lui. Despre aceasta finalitate nici un om cu scaun la cap nu se poate indoi.

 
Marele castig al acestui raport este ca, pentru prima data, o tara europeana condamna oficial setul de trasaturi malefice care se strang sub numele generic de comunism. Indiferent ca vorbim de dictatura, de regimul sau de ideologia comunismului, suntem de acord ca a fost vorba de o oranduire criminala care a distrus jumatate de Europa. Imi amintesc ca am tresarit neplacut cand am citit cuvintele Luciei Hossu-Longin din revista „22“: „Comisia Prezidentiala condusa de Vladimir Tismaneanu, care a redactat raportul asupra celor 45 de ani de dictatura comunista, a reunit nume consacrate ale cercetarii istorice. Efortul lor ne-a ajutat sa intram moral in randul lumii.“

Sa intram moral in randul lumii? Cuvintele doamnei Hossu-Longin sunt un eufemism prin care se trece sub tacere adevarata semnificatie a raportului. In realitate, prin raportul Tismaneanu, romanii au dat un exemplu moral unei Europe in al carei Parlament ezitarile privind condamnarea comunismului sunt atat de evidente incat abulia politica ce domneste la Strasbourg ne asaza, prin contrast, in fruntea ierarhiei morale. E clar ca la Strasbourg nu exista o vointa politica de condamnare oficiala a comunismului, si atunci gestul comisiei prezidentiale de la Bucuresti este salutar. Ramane un prilej constant de uimire sa vezi de cata cecitate pot da dovada parlamentarii europeni. Tergiversari, pretexte, scrupule – semn clar de lipsa de orizont strategic. Or, Raportul final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din Romania ne arata ca, moraliceste vorbind, nu noi am intrat in randul lumii, ci lumea europeana si-a dat seama ca romanii au facut ceva pe care ea nu a fost in stare sa-l faca. Poate ca suna emfatic si gaunos, dar sub unghiul fermitatii cu care ne-am rupt de comunism suntem cu un pas inaintea Europei. Peria pe care am aruncat-o in spate intrece in desime declaratiile de circumstanta ale responsabililor europeni. 

Tocmai de aceea, in cazul Raportului Tismaneanu, simbolul pe care il reprezinta este cu mult mai important decat documentul propriu-zis. In privinta detaliilor de continut, documentul poate fi negresit criticat, iar controversele privind un capitol sau altul vor continua si de acum incolo. Ceea ce nu poate fi criticat, decat daca esti complet desprins de realitate, este rezonanta simbolica a actului in sine. In lumea in care traim, o lume dominata cu precadere de campul psihologiei colective, marea competitie se da intre simboluri. Indiferent ca le spunem branduri, marci de firma, hramuri sau sigle comerciale, principiul e acelasi: increderea in blazon si aura de prestigiu ce razbate din insemnele heraldice intrate in competitie. In privinta aceasta, Raportul Tismaneanu este actul de coborare in berna a brandului comunist. Este actul de infierare raspicata a unei sigle fluturand pe un fundal inecat in rosu. Este incriminarea unei ideologii antiumane si criminale.

 
Dar nu poti condamna comunismul daca mai pastrezi intr-un fel punti de legatura cu el. De aceea, raportul a insemnat taierea nodului gordian, curatarea urmelor de incertitudine ce ramasesera uscate pe fundul paharului nostru istoric. Caci, sa recunoastem, romanii au baut licoarea comunismului pana la fundul paharului. Efortul colectiv al comisiei prezidentiale – din care este elementar sa amintim macar numele lui Stelian Tanase, Mihnea Berindei, Marius Oprea, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici si Andrei Pippidi – a fost acela de circumscriere a criminalitatii regimului comunist. Efortul acesta, girat de Traian Basescu, a insemnat solidaritatea, macar temporara, a societatii civile cu unul din pilonii puterii politice din Romania.

Aici se cuvine facuta o remarca: desi raportul este rezultatul unei munci colective ale carei merite trebuie impartite intre membrii comisiei, dintr-o pornire de concizie menita a prescurta titlul raportului ne-am obisnuit sa-l numim „Raportul Tismaneanu“. Pretul acestei prescurtari onomastice l-a simtit pe pielea lui chiar Vladimir Tismaneanu, caci numai el stie cata uzura psihologica l-a costat amanuntul de a conduce comisia. Ma gandesc la faptul ca ceea ce numim criticarea raportului s-a facut indeosebi prin contestarea sefului comisiei insarcinate cu redactarea lui. S-a cautat asadar discreditarea unei opere prin discreditarea sefului echipei. Retrospectiv vorbind, pesemne ca Vladimir Tismaneanu a trait ceva asemanator cu ce pateste un om care, pus intr-o centrifuga a carei viteza de rotatie este foarte mare, simte cum bucati din identitatea lui ameninta sa se desprinda in afara. Altfel spus, a fost supus unei sfartecari mediatice atat de dure incat, daca s-ar fi privit pe sine prin intermediul tuturor bucatilor de ziar in care si-a vazut ciopartita fiinta, probabil ca si-ar fi pierdut simtul identitatii. E ca atunci cand, rupt in prea multe fasii, ajungi la sfarsit sa nu mai stii cine esti. Iar cand vorbesc de cei care l-au atacat pe Tismaneanu, ma includ pe mine insumi in categoria lor. N-o spun pentru a-mi pune cenusa in cap (articolul meu, bazat pe distinctia dintre competenta teoretica si autoritate morala, ramane valabil), ci pentru a insista asupra unui detaliu psihologic cu bataie ideologica: chiar daca nu-l agreezi pe omul Tismaneanu, nu ai cum sa nu accepti raportul comisiei pe care a condus-o. L-am criticat pe politologul roman intr-un articol in care, pe baza articolelor publicate in „Viata studenteasca“ in anii ‘70, afirmam ca nu are autoritatea morala de a conduce comisia in cauza. Au trecut lunile, l-am cunoscut la Targul de carte Gaudeamus din noiembrie 2007 si apoi, de-a lungul catorva discutii particulare, am avut posibilitatea sa-i intuiesc structura. Vladimir Tismaneanu este un intelectual de dreapta; cu alte cuvinte, este un om pentru care notiunea de valoare nu e vorba in vant. De aceea, daca trec peste articolele nefericite pe care le-a scris in anii ‘70, nu vad nici un motiv care sa ma indemne sa-l privesc cu neincredere pe Vladimir Tismaneanu. Si asta din doua ratiuni. 

Prima este ca, astazi, Vladimir Tismaneanu reprezinta, in planul politologiei internationale, unul dintre cei mai hotarati adversari ai stangii. Si unul din cei mai bine pregatiti. In al doilea rand, e mult mai usor sa combati comunismul in tara decat in strainatate. Aici, de bine de rau, exista in linii mari o parere impartasita de majoritate: comunismul a fost o scranteala antiumana. In strainatate, lucrurile se schimba: acolo combaterea comunismului cere o suita de exigente pe care Tismaneanu stie foarte bine sa le indeplineasca. Stie sa le vorbeasca pe limba lor unor intelectuali care, in sinea lor, probabil ca se uita crucis la el, crezand ca ceva nu e in regula cu acest om, de vreme ce s-a schimbat atat de profund. Vladimir Tismaneanu s-a convertit de tot si cu adevarat. Si a devenit de dreapta. Lucrul acesta il plateste infruntand antipatia celor care il invinuiesc ca a tradat cauza si ca vrea sa ingroape nobilele idealuri ale stangii internationale.

Sa ne amintim de pilda de Adrian Severin, care afirma ca doi membri ai Comisiei Prezidentiale (H.-R. Patapievici si Vladimir Tismaneanu) sunt exponenti ai unei „minoritati fascistoide“. Asadar, Tismaneanu este fascist. E savuroasa obtuzitatea lui Severin. Din pacate pentru el, Raportul Tismaneanu este un act de justitie morala pe care numai inconstientii il pot tagadui. Chiar daca m-as numara printre cei care nu-l indragesc pe Vladimir Tismaneanu (ceea ce nu-i cazul in urma dialogurilor avute), nu pot sa nu recunosc ca echipa pe care pe care a condus-o a dat un exemplu de demnitate Europei. In Romania, comunismul a fost declarat ilegitim si criminal, iar discursul lui Traian Basescu, care a devenit act oficial al statului in urma publicarii in „Monitorul Oficial“, a pus capat unei ambiguitati ideologice care parea sa nu se mai termine. Adio, tovarasi, vremea voastra a trecut. Suntem singura tara europeana care a condamnat oficial, printr-o pozitie politica de rang suprem, catastrofa comunismului. Vrem, nu vrem, destinul nostru s-a schimbat in bine.

(Cultura / nr. 110, 2008.02.21)

În revista Ideiindialog.ro, văd listarea foarte elitistă: Traian Ungureanu, Georgiana Perlea, Bogdan Iancu, Marius Balan, Valentin Constantin,  Constantin Balasoiu, Mihail Radu Solcan, Alexandru Budac, Sorin Lavric, Ghia Nodia, Alex. Leo Serban, Dan C. Mihailescu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Brezianu, Horatiu Pepine,   Horia Barna, Ioan Stanomir, Mihail Neamtu, S. Damian, Vladimir Tismaneanu, H.-R. Patapievici, unele dintre numele acestea fiind strâns asociate  cu Institutul Cultural Român. Am dat peste ei căutând să văd cum este reflectat aspectul cel mai important din opera filosofului Cornelius Castoriadis, anume logica ensidică, în literatura  românească din spaţiul virtual.

Am fost la început bucuros, când am găsit adresele URL :

http://www.ideiindialog.ro/articol_708/cornelius_castoriadis_acest_raymond_aron_al_stingii__i.html , şi http://www.ideiindialog.ro/articol_728/cornelius_castoriadis__acest_raymond_aron_al_stangii__ii.html .

Filosoful Cornelius Castoriadis (1922 – 1997) a fost comunist în tinereţea domniei sale, şi a studiat foarte intens filosofia ideologilor comunişti din secolul  XIX. Această filosofie se mai cheamă şi dialectica marxistă. Întrucât contribuţia cea mai mare la respectivul tip de filosofie îi aparţine lui Friedrich Engels (1820 – 1895), Stalin a denumit-o Materialism dialectic, arătând echidistanţă faţă de Marx şi de Engels. Una dintre cele mai importante legi ale acestei dialectici  din secolul  XIX este „transformarea cantităţii în calitate”. De exemplu, un segment foarte scurt de pe o linie curbă poate fi aproximat printr-un segment infinitesimal de linie dreaptă. Dar în extensiunea segmentului de linie curbă începe să apară „calitatea” acesteia, de exemplu dacă este parabolă, elipsă, hiperbolă.  În principiu, logica ensidică inventată de Castoriadis se aplică la introducerea ordinii într-o cantitate mare de date, de exemplu numerele se ordonează în vectori şi matrici, care sunt şi “noi calităţi” ale acelor date. Eu  folosesc pe româneşte cuvântul ensidic deoarece iau ca model fiducial cuvântul echivalent în globish (global english) ce se scrie “ensidic”.  Spre convingere, vă invit la citirea unei pagini din „World in Fragments”, de Cornelius Castoriadis, care poate fi accesată aici  http://books.google.com/books?id=VVN4HmMz64AC&pg=PA396&lpg=PA396&dq=ensidic&source=bl&ots=b__ZkGWWWc&sig=FJXd8AesHKrl559dlA4rnbMhKKM&hl=ro&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result, ori la o  pagină din “Paradoxes of Interactivity”, la adresa URL http://books.google.com/books?id=keAePsdANhEC&pg=PA166&lpg=PA166&dq=ensidic&source=bl&ots=YMR2P8W0l6&sig=SWsf7Wz9IhyjnDpYNVEF5Ix44s0&hl=ro&sa=X&oi=book_result&resnum=5&ct=result . Spre surpriza mea, am constatat că revista Ideiindialog.ro  uzează de provincialismul ansidic, nu de forma globală, fiducială, din cărţile bibliotecii Google.

Titus Filipas

Vasile Ernu: “În ultimii ani a avut loc o schimbare fundamentală: discursul intelectual şi-a pierdut încărcătura politică, ideologică şi critică. Discursul intelectual nu mai are valoare politică şi critică, ci are doar valoare comercială. Practic ceea ce se întîmplă în ultimul timp, şi aici mi se pare punctul de la care ar trebui regîndită povestea, transformă intelighenţia română într-un simplu grup care face comerţ alături de alte grupuri din spaţiul social şi politic de la noi. Intelectualii români vând şi ei ce au. Eu cred că într-o astfel de situaţie critică nu am fost nici în perioada comunistă, căci atunci şi tăcerea avea însemnătate politică. Acum din păcate nici măcar rostirea nu mai are o semnificaţie politică, ci are doar o valoare comercială.”

Bogdan Ghiu: “În principiu, sînt împotriva oricărei implicări în politică altfel decît ca expert (dar ce expertiză, alta decît linsul, profitatul şi raderea celorlalţi au intelectualii români?). În fapt însă, sînt pentru o separaţie strictă între implicarea politică şi acţiunea culturală. Cu adevărat jalnic este că nu avem, chiar dacă am vrea, ce să susţineam, în ce să ne implicăm. ‘Clasa politică’ nu este decît o crasă politică. Nu există partide, nu există doctrine, nu există idei politice. Nu există decît interese, găşti, corupţie ‘pozitivă’, ‘constructivă’, structurală. Chiar să vrem, nu avem ce servi. Politica românească încă nu s-a constituit. Şi poate tocmai asta este cel mai grotesc: faptul că intelectualii, aderînd sau criticînd fals, mărunt monden, întreţin fatala iluzie că la noi ar exista partide, oameni politici, dezbatere politică, politică pur şi simplu. Nu există! Intelectualii sînt complice la acest fals de fond. Neconstituirii clasei intelectuale nu poate decît să-i convină neconstituirea clasei politice. Căci un adevărat om politic ar şti că un intelectual nu are ce să-i aducă în afara competenţelor sale. Pe scurt, falşi oameni politici susţinuţi sau criticaţi (diferenţa este nepertinentă) de falşi intelectuali. O apă şi-un pămînt. Genesă a spiritului public care se lasă, încă, aşteptată.”

Sorin Lavric: “Pot intelectualii implicaţi în politică fără a pierde cursa din start? – Întrebarea sună de parcă intelectualii ar avea de ales: să se implice sau nu. Fals. Sîntem cu toţii prinşi într-un cîmp ideologic care ne sileşte să luăm atitudine. Nu există neutralitate în lumea aceasta, asta dacă nu eşti idiot sau complet ipocrit. Iar asta e valabil pentru oricine, nu doar pentru intelectuali. Îna cest caz, oportunismul apare într-o singură situaşie; cînd te implici urmărind un interes, şi nu ascultînd de un principiu. Nu ştiu de ce invocaţi situaţiile penibile în care pot nimeri intelectualii. Sub unghi politic, democraţia înseamnă un circ mediatic în capre penibilul e o consecinţă inevitabilă. Ba chiar există o voluptate a derizoriului care este întreţinută zi de zi şi de aceea deriziunea aceasta îi poate molipsi uneori şi pe intelectuali.”

Cultura, Nr. 16 (170), 24 aprilie 2008

Mai am vreo 30 de pagini de citit din Noica şi mişcarea legionară. Dincolo de faptul că Sorin Lavric adesea ne dă tâlcuirile lui cam prea discursiv, în loc să fie un Vergiliu discret în desfăşurarea cărţii, rezultatul final rămâne cât se poate de tulburător.

Sunt intrigat să descopăr că motto-ul legionarilor este “Credinţa fără fapte este moartă” (preluată din Epistola lui Iacov). În Biblia legionarilor, acest verset pare să fie scris pe fiecare pagină. Mai mult însă mă intrigă conceptul de “mântuire a neamului” care apare obsesiv în discursul legionar (şi nu numai). Ce înseamnă “mântuirea neamului”? Crezusem că Hristos vine ca să-şi curăţească un popor care să fie al Lui (Tit 2:14 – hina katharise auto laon periousion) şi care să depăşească graniţele unei anumite naţiuni.

Mai straniu decât orice este acceptarea de către legionari a propriei lor damnări, dacă ea înseamna ceva în economia mântuirii neamului. Prin asasinatele comise, Nicadorii, Decemvirii şi Răzbunătorii şi-au periclitat mântuirea, dar au făcut-o pentru “mântuirea neamului”. Cum se poate oare ca nişte oameni care se revendică din creştinism să recurgă la asasinate pentru a-şi impune viziunea religioasă şi socială? 25 octombrie 1924 este data primului asasinat. Corneliu Zelea-Codreanu îl împuşcă pe prefectul Constantin Manciu chiar în faţa tribunalului. La procesul din anul următor este achitat. Credinţa fără fapte este moartă, desigur. Corolarul pare să fie că, la rigoare, credinţa transpusă în fapte poate să şi omoare.