Vreau sa tratam azi o problema grava, o boala dureroasa care macina populatia si pentru care nu doar ca nu s-a gasit un leac, dar nici macar nu se cauta unul. Nu, nu gripa porcina, lasati-ma naibilor in pace de oi.

Vorbesc despre boala, despre mania de a spune “te iubesc”. De ce ne roade sa spunem “te iubesc”? Nu dati din cap, nu mai mintiti, stiti ca asa e. Ne roade, ne macina, ne sta pe limba atunci cand nu trebuie, cand inca e prea devreme si e absurd si nici macar nu suntem siguri daca e adevarat, nici macar nu stim daca vorbim serios, dar noi *trebuie* sa i-o spunem si trebuie sa i-o spunem acum. Toti am facut asta prea devreme, ne-am confruntat cu raceala de dupa, cu tacerea care se lasa mai ceva ca atunci cand incearca o blonda sa spuna un banc despre filosofie. Cand am avut impresia ca “esti incredibil” si “ma simt atat de bine cu tine” si “ma bucur sa te am” nu mai exprima destul, cand am crezut ca trebuie sa bagam un cheat code pentru viata, toti am spus asta. De ce?

Nu ar trebui sa fie asa. Dragostea trebuie sa fie ca un joc de tetris, astepti piesa lunga si dreapta, o vezi ca vine, si incetul cu incetul cade in viata ta, cade in existenta ta pana cand ajunge sa faca parte din tine, si abia atunci, in clipa in care are loc impactul, abia atunci vorbesti despre iubire. Dar cum sa avem atata rabdare? Nu, noi trebuie sa apasam pe spacebar, in fond exact asta facem cand spunem “te iubesc” prea repede, apasam pe spacebar pentru ca piesa aia trebuie sa pice aici si acum. Si gafam, dupa atatea piese de toate formele nu mai vedem bine puzzle-ul de sub noi, viata noastra e atat de complicata incat dam pe langa cu doar un patratel, si atat a fost. Game over.

Si toate alternativele nu ajuta la nimic… poti sa spui tuturor amicilor tai cat de mult iubesti jumatatea ta, poti sa o scrii pe un blog pana te dor degetele: il iubesc il iubesc il iubesc! Poti sa o urli pana afli daca suna sau nu adevarat, dar e degeaba. Trebuie sa i-o spui lui, si pana nu i-o spui lui nimic altceva nu e destul.

Pentru ca avem mania asta, avem boala asta, avem nevoia asta intrinseca de a ne demonta scara de sub picioare, de a avea totul aici si acum, si nu putem spera decat ca recunoasterea acestui fapt este in sinea ei primul pas spre vindecare.

Pentru toti indragostitii cu misiuni sinucigase in cap: banzai, good luck, si rabdare.

Cu tot dragul,

Ale, vocea ratiunii (insert emoticon expressing sarcasm)

“De cand n-ai mai venit am o viata absolut normala
N-am nici o problema, nici una, traiesc
Ma simt foarte bine, imi beau cafeaua linistit,
Ma plimb seara pe strazi
Poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

De cand n-ai mai venit ma duc la toate filmele noi,
Chiar ieri am vazut unul
Am fost in oras, am luat niste CD-uri, le ascult cand ma trezesc
Aseara am inceput o carte noua, te vedeam printre randuri
Si asta ma face sa cred ca poate cateodata la tine ma gandesc si, si…

Si te caut in toate femeile pe care cateodata le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…

Ma intalnesc cu toti prietenii tai care intre timp au devenit si-ai mei
Si imi spun mereu ca intrebi ce mai fac

Eu…

Eu te caut in toate femeile pe care dintr-o-data le intalnesc
Si te vreau in toate femeile pe care cateodata le doresc
Si te vad in toate femeile pe care am impresia ca le iubesc
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Inca mai, mai, mai, mai gresesc…
Mai gresesc…” (Taxi – ” Te vad in toate femeile” )

Trebuie sa recunosti ca ti-a fost greu sa-ti aduni toate gandurile si sa le asterni din nou aici. Renuntasei din cauza tuturor “filmelor” proaste de care aveai parte. Vedeai doar slabiciunea din tine, dar poate ca nu iti ramasese decat asta, atunci.

Ai continuat oricum sa te gasesti macinat de defecte, vicii si slabiciune, dar partea proasta este ca aveai si timp sa te gandesti la tot ce faci. Si de fiecare data cand inserarea iti urca in suflet si linistea se asternea peste oras, incepeau franturile de amintiri sa se adune si sa formeze din nou “the bigger picture”. Si vedeai cum mai venea cate o zi care se transforma intr-o sala de asteptare pt seara. Treceai prin ea nestingherit, nu dadeai atentie detaliilor, totul era banal, era rutina, era pur si simplu o formalitate prin care trebuia sa treci ca sa ajungi la momentul care conta cu adevarat: noaptea.

E ciudat cum numai timpul asta il consacrasei decantarii, analizei si rasfoitului printre ganduri si amintiri. Ai inceput cu tine: te-ai disociat bucata cu bucata, ai dat la o parte greselile, defectele, tot ce era stricat si pe urma ai pus la loc ce ramasese: regretele, promisiunile, slabiciunea si amintirile. Te-ai ridicat pe doua picioare si ai cazut la loc, de nenumarate ori. Pe parcurs ai trecut de la un clatinat nesigur, la un mers sprijinit de pereti, la o plimbare usoara, iar acum esti pe undeva pe la nivelul unui jog cat de cat sustinut. Dupa ce ai reusit sa stapanesti arta de a merge din nou, ai invatat si cum este sa ramai mereu cu picioarele pe pamant. N-ai mai auzit de atunci: “What’s your poison?” intrebarea care iti placea atat de mult si care prefata dezagregarea ta de realitate. Ai inteles pe urma ca trebuie sa-ti ridici capul din tarana si sa-l tii sus ca sa vezi mereu linia orizontului si locul in care trebuia sa ajungi. Doamne…e al dracului de departe pana acolo!

Dupa toate astea, dupa ce in sfarsit te-ai adus pe linia de plutire, ramai cu chestiile din care te-ai reasamblat. Si incepi si din alea sa tai, incetul cu incetul, cate putin in fiecare zi. Iti reglezi conturile cu toate fantomele din trecut sau prezent, unora le dai skip, in speranta ca te vei ocupa de ele mai tarziu. Oamenii din jurul tau se schimba odata cu tine. Unii se schimba, altii nu sunt capabili de schimbare. Le lipseste motivatia, cica. Altii o fac si daca nu e cazul sau daca nu au motive. Pur si simplu…schimbarea le prieste. Sa speram ca nu se pierd pe parcurs si ca se vor putea uita in oglinda mereu si se vor recunoaste. Si ajungi sa crezi ca totul e gata, ca acum esti bine, ca nimic nu mai e de facut. Chiar iti place noul “tu” si te pierzi in agitatia zilnica si reusesti sa uiti de farasul ala de amintiri cu care nu ai stiut ce sa faci si l-ai aruncat sub covor. Pana intr-o zi…

Intr-o zi ti se declanseaza memoria involuntara. De la ce? De la un cantec, de la o bucata de plastic scrijelita cu niste simboluri neinteligibile, de la o poza care nici macar nu stiai ca mai este acolo. De la toate cele de mai sus. Si pana la urma intelegi ca nu ai rezolvat totul. Cum faci cu ea? Cum faci ca toate cantecele pe care le auzi sa nu mai fie scrise pt ea? Cum o sa reusesti sa arhivezi si ultimul dosar din fisetul tau? Habar n-ai cum, dar o sa incerci.  Si iti pierzi nenumarate ore de somn, nenumarate nopti la geamul cu grilaj, fumand tigara dupa tigara si gandindu-te cum de a aparut din nimic si nu mai dispare. Si pe urma iti amintesti: majoritatea chestiilor pe care le-ai pastrat te leaga de ea, toata vara graviteaza, de fapt, in jurul ei, toata schimbarea asta i se datoreaza, toate femeile ai fi vrut sa aiba ceva din ea si in toate incercai sa o vezi pe ea, dar nu puteai. Nu stiu daca iti dai seama, dar inca o cauti sau o astepti. Atatia pasi strambi, atatea cuvinte amare sau de care te-ai legat, atatea imagini deopotriva frumoase, dar si unele demne de incinerat. Atatea greseli parca facute de amandoi si pt care amandoi va asumati vina. Dar de ce? De ce e nevoie de atata iertare cand, de fapt, n-ai motive sa cauti absolvirea de vina cu atata ardoare pt ca oricum lucrurile acelea denumite generic “greseli” sunt vointa voastra la un anumit punct.

Si toti iti zic ca a fost o greseala. Probabil si ei ii zic acelasi lucru, dar parca nu ar conta, pt tine, cel putin, cand vezi ca mai ai un pic si gasesti si motivele pt care nu vrei s-o uiti. Si inca mai gresesti, dar nu iti dai seama si inca o vei mai face, tot involuntar. Are you really a mistake as they all say? I don’t care and I don’t give a fuck how they wish to call you and I’ll humour them and I’ll say that you were a mistake too…but loving you was definitely my favourite mistake ever made and it would probably be the only one I’m willing to make again. My room has two windows, but there’s no Sunshine coming through since you’ve left. Maybe there’s no sun outside, yet, but at least it’s not raining anymore, thanks to you.

Cel mai recent scandal despre Basescu lovind un copil m-a dezgustat de-a dreptul si mi-a inlaturat si speranta care n-o mai aveam intr-un viitor mandat prezidential mai bun. Parerea mea e ca nu l-a lovit si ca e o inscenare jalnica facuta de adversarii lui politici; dar n-o sa dezbat treaba asta.

Ce ma doare cu adevarat este ca pe masura ce anii trec si observ campaniile electorale imi dau seama ca speranta oamenilor intr-un viitor mai bun trece, dar politicienii raman. Mereu aceleasi scandaluri, acelasi acuze reciproce si dezvaluiri soc cu cateva zile inainte de alegeri. Cum sa nu moara din prima speranta intr-un viitor mai bun asigurat de vreun om politic.

Speranta moare prima atunci cand desi fiecare candidat condamna scandalurile in declaratii, pe ascuns le provoaca mereu. Speranta moare prima cand in loc sa se dueleze niste viziuni pentru cresterea Romaniei se dueleaza  site-uri create de echipele electorale ale fiecarui candidat cu josnicii la adresa celuilalt.  Speranta moare prima cand atunci cand se organizeaza o dezbatere politica dupa niste reguli negociate intre candidati fiecare dintre ei le incalca. Lista poate continua la nesfarsit.

Cred ca e primul articol pe care-l scriu pe un ton atat de negativist dar gesturile din elita noastra politica o merita din plin. Pe final,  promit  sa revin cu un post cu o idee  de business developer:) pe tema asta si imi cer scuze pentru cuvantul “elita”.

Cărțile de bază despre codependență sunt cele pe care le știți deja: 

1) „Labirintul codependenței” și 

2) „Ieșirea din labirint” ambele scrise de Dr. Robert Hemfelt, Dr. Frank Minirth și Dr. Paul Meier;  

  Apoi, mai sunt bune și acestea:  

3) “Cum sa ne purtam cu personalitățile dificile” de Fr. Lelord și Christophe Andre 

4) “Cum să te iubești pe tine însuți pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți”   de aceeași autori  

5) “Femei care iubesc prea mult” – Robin Norwood, Editura Amaltea, București, 2001;

6) “Dragoste sau dependență”  – Brenda Schaeffer, Editura Trei;  

7) “Copiii noștri și drogurile” – Ross Campbell, editura Curtea Veche, 2002 (orice codependent se află în pericolul de a ajunge să consume substanțe adictive);   

8) “Ca sa trăiești mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul” de Andre Moreau, editura Trei (tot din categoria psihologie practică, cu ceva rezerve pentru terapia propusă în această carte);

9) “Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice” Arhim. Simeon Kraiopoulos, Editura Bizantină, București, 2008 (descrie probleme de codependență, chiar daca nu o numește așa).

      Acum câteva zile, alături de câțiva membri Al-Anon și AA, am hotărât să mergem la Roman, impulsionați de dorința de a da și noi un mic ajutor și de a pune în practică pasul 12.

      Am aflat cu bucurie că la Roman, 2 tineri încearcă să pună bazele unui grup Al-Anon și a unui grup AA, convinși fiind că sunt mulți oameni a căror viață s-ar putea schimba în bine dacă ar beneficia de instrumentele programului.

     Am luat cu noi materiale informative și drumul Iași – Roman l-am parcurs discutând tot despre viața codependenților și alcoolicilor, așa cum o înțelege fiecare dintre noi, după luni sau ani de participare la grup.

     La Roman ne-au întâmpinat cu emoție și căldură cei 5 proaspeți membri ai ambelor grupuri. După obișnuitele prezentări și amabilități am hotărât ca e mai bine să ne separăm și să discutăm problematica fiecărui grup în parte. Ca întotdeauna la întâlnirile noastre de grup, atunci când sunt membrii noi, seniorii aleg sa facă una-două mărturii în care povestesc pe scurt cum era viața lor înainte și cum s-a schimbat ea odată cu venirea la grup. Aici, noi cei de la Iași am făcut același lucru, insistând asupra schimbărilor pe care le-am produs asupra noastră, schimbări care ne-au readus liniștea sufletească, înțelegerea și seninătatea de care avem nevoie pentru a ne continua viața în condiții de normalitate.

     Nu era poate ceea ce noii membri își doreau să audă… fiecare dintre noi când a venit la grup era hotărât să caute soluții pentru a-l ajuta pe alcoolicul din viața lui, și aceeași atitudine am simțit-o și aici: “Nu cred ca eu am vreo problemă, el, alcoolicul e problema mea, el mă face să fiu tristă, nervoasă, irascibilă, mânioasă, din cauza lui am ajuns să nu mă mai recunosc”. Da, e posibil sa fie așa, dar asta s-a întâmplat și pentru că am permis noi să se întâmple…pentru că în final, fiecare este responsabil 100% de ceea ce simte, spune sau gândește. Apoi, odată ce am ajuns în acest punct al vieții noastre în care simțim că nu mai putem continua, e limpede că a venit vremea să ne concentrăm asupra noastră și să ne acordăm șansa de a trai și o altfel de viață, fără durere, fără încrâncenare.

     E timpul să renunțăm la tot ce am făcut până atunci (care nu numai că nu a funcționat, dar ne-a umplut de frustrări și disperare) și să încercăm ceva nou. Ceva nou, dar ce? Cine dintre noi, cei care am făcut aproape imposibilul pentru a ne fi și a le fi mai bine (alcoolicilor noștri), mai crede că mai există ceva care ne-ar putea ajuta să ne recăpătăm încrederea, optimismul, bucuria de a trai?!…

     Și totuși, venind la întâlnirile de grup, detașându-ne de alcoolic și de ce tot ce face sau nu face el, urmând pașii programului, citind literatura propusă de Al-Anon, concentrându-ne, poate pentru prima dată în viață doar asupra noastră, cei mai mulți dintre noi am reușit sa ne recâștigăm controlul asupra propriei persoane.

        Acesta a fost mesajul pe care am încercat să-l transmitem noilor membrii din grupul de la Roman și chiar dacă nu a fost chiar speranța pe care au așteptat-o, credem că le-am sădit măcar sămânța ce în timp va rodi în sufletele lor. La un moment dat, cineva cu lacrimi în ochi, ne-a spus că ceea ce îi transmitem noi o face să se descurajeze și mai tare și am înțeles foarte bine ce a vrut să spună, pentru că nimic din mesajul nostru nu făcea referire la alcoolic, nu oferea speranțe că el se va opri cumva din băut.

      Și în ochii aceia plini de lacrimi, în vocea tremurândă, am văzut o părticică din acel suflet îndurerat, un suflet cum era și al meu acum câteva luni, un suflet străpuns de mii de ace de gheață, gânduri, emoții, speranțe, trăiri, toate înghețate. Viața alături de un alcoolic ne face să ne înghețăm până și propriile emoții, pentru că nu mai avem timp de ele, toată ființa noastră se axează pe el, cel care bea și suferă, în același timp.

         În timp, toate cele ale noastre, pe care le înghețăm, ajung sa ne străpungă sufletul și să trăim cu o durere mereu vie și din ce în ce mai pătrunzătoare. Când învățăm, însă, să ne detașăm de o boală pe care nu noi am provocat-o și nu noi o vom vindeca, când începem să ne redescoperim pe noi, vom simți treptat cum acele ace de gheață se topesc, rănile se vindecă și sufletul nostru redevine cald și luminos.

        Am dorit însa să le transmitem noilor membri și faptul că prin tot ceea ce facem pentru noi, le oferim o speranță și celor apropiați, care sunt alcoolici: le transmitem mesajul că viața poate fi și altfel, că există o speranță ca ei să poată reveni la o viață normală, fără băutură, că noi cunoaștem oameni care au reușit, că există programe și suport pe care ei le pot accesa gratuit.

      Ne dorim ca grupul de la Roman să crească și să fie un sprijin pentru cei care își doresc să găsească izbăvire de orice formă de dependență și codependență.

Cu gânduri calde,

Romina

25 noiembrie 2009

Asta e calea!

Uiti de tine, tu nici nu existi si te gandesti intotdeauna la ceilalti…
e simplu pentru un maestru!

Dar eu cum sa uit de mine cand simt nevoia acuta de a-mi aseza
fruntea obosita
de ganduri
pe umarul lui?

Sunt momente in viata cand iti doresti cu ardoare ceva.
Uneori ti se indeplineste… alteori nu!

Daca NU, incepi sa te intrebi unde ai gresit…

Nu e nevoie de vreo rimă sau de cuvinte alese pentru a releva, prin cîntec, nobleţea! Îţi mulţumesc sincer pentru tot! Da, da, nu te mira! Despre tine se vor aşterne, aici, acorduri contrastante! Calde, reci, melodioase, plate, exaltate, surde, intense sau prea liniştite. Aşa se naşte, poate, o piesă bună… Te vei recunoaşte!
Nu am să uit, vreodată, respectul unic pe care mi l-ai arătat! Poate am să te pot răsplăti, cîndva, pentru pasiunea ta echilibrată, dar atît de intensă! Pentru modestia ta care nu ocoleşte, niciodată, o mîndrie necesară! Mi-ai oferit lecţia de viaţă de care aveam nevoie! Am învăţat de la tine că nu poţi respecta oamenii iubiţi, fără esenţialele aprecieri pozitive faţă de sine! Ştiam cîteva, din teorie, dar nu credeam o iotă. Mulţumesc, copilule, pentru iubirea ta necondiţionată! Pentru bunul tău simţ rarisim! Tot datorită ţie reuşesc, în fine, să vreau viaţă, după ce pierd!  Nu mi-e uşor, aşa sînt obişnuit… Voi reuşi sigur, fiindcă prin fiinţa mea a străbătut miracolul: tu! Ai fost ca un fulger divin, ai apărut, mi-ai arătat lumina, apoi ai dispărut înapoi în înaltul cerului, fără să laşi, însă, durerea cea mîrşavă. M-ai determinat să fiu mîndru că exist! Ai fost minunatul om, incredibila femeie, de care îmi voi aminti mereu cu o pură bucurie , chiar dacă, poate, nu voi mai ştii vreodată unde îţi duci veacul pe acest pămînt! Vei rămîne, însă, pînă la sfîrşitul vremurilor în esenţa-mi! Aş fi laş dacă aş nega iubirea pentru tine, m-aş batjocori dacă aş minţi că nu te mai vreau. Tot de la tine am aflat, însă, că trebuie doar să îmi doresc , nu să rîvnesc!  Voi alunga energia asta nocivă, prietene înger, doar aşa mi se vor îndeplini dorinţele!
Te aştept, jumătate, dacă va mai fi să fie! Dar nu cu obsesia care mă înnebunea pînă mai ieri! Pentru prima oară în viaţa cea cu bucurii şi deziluzii, am convingerea că voi elimina complet această nebuloasă care nu mă lăsa să trăiesc, nu îmi permitea să mă dezvolt în armonie cu propiul ego, cu iubirea!  Speranţă moderată şi o doză de reţinere cronologică, aşa privesc de azi înspre tine! Şi nu îmi mai apari,  în minte, prea mult sau prea puţin… Am aflat ce vreau! Nu mai cred că lupt pentru o cauză pierdută, ci doar pentru fericirea mea! Dacă sînt împăcat cu mine şi cel ce mă iubeşte va putea trăi la fel! (…)
M-ai învăţat, copilu’, că adevărata bucurie interioară răsare din propriile fapte, nu din vorbele sau din acţiunile celorlalţi! Şi despre asta citisem în nu-ştiu-ce file, dar pînă nu te-am cunoscut nu exista vreo relevanţă în real! Iubirea de sine echilibrată, atrage şi dragostea oamenilor pentru care contezi! Vezi, cîte ai putut să îmi oferi? Dacă regret ceva din toată povestea noastră este că nu m-am ridicat, măcar pe jumătate, la înălţimea calităţii tale umane! Acum, mă cred în stare! Doar astfel nu aş mai fi greşit…
Eşti capabilă de toate aceste minunăţii pe care, mie, mi le-ai oferit cu un efort natural! Să nu te îndoieşti nicio clipă! Oameni de genul tău ar trebui să se nască în fiecare zi! Ba chiar foarte mulţi.
Îţi înţeleg teama! Doar o nulitate nu te-ar putea aprecia şi iubi aşa cum eşti!!! Aşa că, scoate din minte eşecul sentimental, vei primi ceea ce meriţi! Iar dacă ai şi defecte, deşi nu le-am sesizat, nu vor învinge, vreodată, uimitoarele calităţi pe care le dezvălui cu atîta linişte, oamenilor importanţi!
Să nu mă urăsti pentru notele aşternute pe acest portativ! Au un scop nobil! Nu mi-e ruşine, ba chiar sînt mîndru, să împart celor care, încă, disperă, bucuria unei asemenea revelaţii! Cei ce vor asculta aceste sunete uşor schimonosite, mulţi sau puţini, cei fără speranţa unei vieţi afective depline, cei dezorientaţi şi infectaţi cu greaţa faţă de viaţă, vor conştientiza, sper, că au şansa de a-şi redobîndi motivaţia! Pentru că, printre ei se mai află Oameni! Respectă-te întrutotul şi apoi caută-i! Dacă îi doreşti, cu adevărat, în interiorul universului tău, îi vei găsi! Mai devreme sau mai tîrziu. Ai cumplita sau poate greţoasa senzaţie că am expus aici o piesă veche, copiată, plictisitoare şi pretenţios de interpretat? E momentul să te întrebi de ce, niciodată, nu ai luat atitudine…


Nu stiu altii cum sunt, dar cand doza mea de acceptabilitate fata de tara in care m-am nascut este depasita, imi vine sa o iau drept si ma opresc intr-o oaza in desert, sa vad daca comparatia mi-ar putea aduce impacarea cu plaiul mioritic, care nu de putine ori imi pare a fi o jalnica reprezentare a purgatoriului,  dat fiind ca pentru iad ai dosarul complet si stampilat si probabil ca romanismul nostru l-ar degrada. De data aceasta, mult disputatele alegeri mi-au reinnoit sila de a fi roman. Am vrut si chiar am reusit sa ajung la alegeri, nu din simt civic caci pentru asta ai nevoie de sentimentul apartenentei, ci din nevoia egoista de a sti ca ce tine de mine am facut. Am gasit in cele din urma sectia la care eram arondata, impleticindu-ma printre sageti cu cifre care dezarmau alegatorii, privind ocupantii temporali ai unor scaune de clasa, unde plictiseala parea eterna. Mi-am prezentat cartea de identitate in speranta ca voi primi silentios cele trei buletine de vot si stampila cu pricina. Ar fi fost prea usor si trebuie sa recunosc ca nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit (dupa care mi-am pus intrebarea in gand daca nu mi s-a parut) ca sunt intrebata daca vreau buletine si pentru referendum. L-am privit lung, de parca cuvintele le-ar fi fost teama de penibilul situatiei si am intrebat: “De ce intrebati daca vreau si buletine pentru referendum?”. Domnul in cauza m-a privit si a incercat fara convingere sa lege un raspuns oarecum asumat:

“Intreb ca asa mi s-a spus”. Dupa care speriat parca de rezonanta rostirii sale a adaugat” altii mi-au spus din capul locului ca nu vor buletine pentru referendum, asa ca intreb”. Asta e problema, ca speciile locale sunt absolut dezarmante si iti dai seama ca vorbesti cu peretele. Mi-am luat stampila, mi-am exercitat chinuitul drept la vot, mi-am recuperate cartea de identitate si am alergat spre afara pentru a lua o gura buna de aer. In drumul meu mi-am aruncat ochii dejnadajduita in cautarea unei autoritati in fata careia sa ma exprim si mi-am dat seama ca speranta, care de obicei moare ultima, a facut deja buruieni pe mormant.

Mai presus de-orice: de credinta, de-avant,
De orice dar care biruie firea,
/: Mai presus de minuni, de puteri, de cununi,
Mai presus de orice e iubirea! : /

Prin credinta rastorni munti inalti si cetati
Si-ti arunci peste veacuri privirea;
/: Dar, in cele ceresti, esti atat cat iubesti!
Mai presus de orice e iubirea! : /

Dumnezeu e maret, gem in cale-I furtuni,
Se cutremura toata zidirea…
/: Dar, in susurul bland, Il auzi murmurand.
Mai presus de orice e iubirea! : /

Pregatiti-va, stanci, pentru templul etern!
Orice piatra isi are menirea;
/: Chiar pamantu-i primit, caci Isus l-a sfintit
Cand a scris pe pamant ce-i iubirea… : /

[Costache Ioanid, versuri si Nicolae Moldoveanu, muzica]

Azi, 23 noembrie, negocierile, pentru pregatirea turului 2 al alegerilor prezidentiale, au inceput prin cuvantarile, succesive, ale lui Crin Antonescu si Mircea Geoana. Vorbind intr-un fel nou, esential diferit de noua limba de lemn a discursurilor politice, Crin Antonescu a schitat principiile unui posibil acord politic cu Mircea Geoana, pe care urmeaza, in prealabil, sa le puna in discutia organismelor de conducere ale PNL. Importante, printre aceste principii, sunt: refuzul oricarei colaborari cu Traian Basescu; refuzul de a ocupa personal o functie de varf in ierarhia statului roman; instalarea unui guvern politic, din personalitati de competenta ridicata, cu independentul Klaus Iohannis ca prim-ministru. Mi s-a parut deosebit de incurajator raspunsul pozitiv al lui Mircea Geoana, inclusiv faptul ca, intr-o discutie telefonica cu Klaus Iohannis, a confirmat optiunea pentru acesta ca prim- ministru. Sa asteptam finalizarea acestor negocieri, dar sa nu uitam ca nu trebuie sa spunem hop, pana nu sarim.

Ţi s-a întâmplat vreodată să…

Amâni inevitabilul, până s-a preschimbat în firesc? Să minţi doar pentru că aşa “se cădea”? Pentru că aşa ţi-a venit. Pentru că aşa ai scăpat de ei, de tine, de toţi… Pentru că ai dorit să menajezi. Pentru că adevărul durea. Pentru că adevărul nu îl cunoşteai nici chiar tu. Pentru că realitatea era subiectivă. Întotdeauna există adevărul “tău” şi al “lor”. Pentru că ai fost laş. Pentru că adevărul cere timp şi sacrificiu, însă niciunul nu este prietenul tău bun. Pentru că, la rândul tău, ai fost minţit. Arma adversarului întoarsă spre propriul lui piept – regula nescrisă a jocului primar. Ofer ceea ce primesc şi primesc ceea ce ofer. Pentru că ţie ţi-e bine. Pentru că nu ai cultul “adevărului”. Pentru că nu îţi pasă. Pentru că nu poţi, pur şi simplu, să taci. Pentru că nu vrei să îţi asumi. Pentru că posesorul întrebării nu este şi posesorul răspunsului. Pentru că vrei să îţi depăşeşti limitele. Pentru că nu poţi să îţi depăşeşti limitele. Şi, trebuie să recunoaştem, adevărul ne este multora limită. Pentru că adevărul are, la rândul lui, limite. Bunul simţ. Curajul. Mila. Iubirea. Speranţa. Imprevizibilul. Mda…

Normal că ţi s-a întâmplat. Şi mie. Cu toţii suntem Mincinoşi. Doar limitele ne individualizează. Şi consecinţele.

Sper ca minciunile spuse pentru a proteja, chiar vor proteja. Sper ca minciunile spuse pentru a lovi, chiar vor lovi. Să ne asumăm şi efectul. Suntem mulţi cei care ne lovim cu mândrie pieptul recunoscând “Da, am minţit!”. Frumos. Foarte frumos. Bravo. Dar poti să îţi mai loveşti cu mândrie pieptul când consecinţele ţi-au scăpat de sub control (dacă există aşa ceva)? Atunci când adevărul “tău” a devenit Adevărul? Atunci când adevărul “lor” a fost preschimbat în viaţă sau… în moarte?

Nu mi s-a întâmplat niciodată să mint. Nu mi s-a întâmplat niciodată să spun adevărul. Aruncă cu banul! Data viitoare poate Fortuna va hotărî.

Ai scăpat!

O poveste nepovestită

(continuare)

Prima zi de şcoală. Forfota binecunoscută. Îmi aduc aminte cum îmi tot trăgeam de fustiţa uniformei, căci aveam încă de pe atunci două rotunzimi reliefate – perniţele mele pentru căzăturile ce aveau să vină. Din ce în ce mai multe, mai tari şi mai năvalnic. Am ajuns şi în acea încăpere – ştiam de la el că se numeşte „clasă” – care mi-a părut imensă, ca la dispensar: prea albă, prea curată, prea chitită şi… fără poze. E clar! Aici nu e de joacă! Şi bărbia începuse deja să îmi tremure odată cu ivirea acelui gând. Apoi am zărit o pată mare neagră pe un perete. M-a atras ca o uşă spre tărâmul minunilor lui Alice. Întreaga oră în care învăţătoarea le-a vorbit celorlalţi copii, atât am aşteptat. Să mă ridic. Să ajung la ea. Cioc-cioc! şi să se deschidă. M-a trezit un sunet strident, şi, ca la un ordin nerostit, cu toţii eram în picioare. Aveam să descopăr mai târziu că acel sunet era singura minune din „Ţara Oamenilor Mari”.

Învăţătoarea mă chema din priviri şi mă simţeam destul de încurcată. Tot trăgeam cu ochiul la pata mare şi neagră. Ceilalţi o înconjuraseră deja, cu două degete în forma de V, ridicate în sus. Am râs vazându-i, dar cuviincios. Cu mâna la gură, adică.

Iată-te! Eşti atât de înaltă că trebuie să îmi las capul de tot pe spate ca să te privesc. Şi unde ţi-e cleanţa? Miroşi uşor aaaa… oţet! Ha! Voi da de Ţara murăturilor dincolo de tine? Ar fi atât de simpatic! Ia să încercăm… Cioc. Nimic. Cioc-cioc! Nimic. Poate că trebuie să mă strecor pe sub tine. E prea îngust. Nu îmi încap nici măcar degeţelele. Of! Poate că eşti o uşă vrăjită, iar eu trebuie să aflu cuvintele magice care te deschid. „Picta-ala-calda-pafta ana, ole-pina-tam-poc hai!”. Ciudat! Nu merge nici aşa, iar asta e cea mai bună vrajă de deschidere pe care o ştiu. Mi-a spus-o tuşa, doar!

-          Anna!

Am întors capul. De unde ştie cum mă cheamă? Vai-vai-vai! Dacă e Vrăjitoarea din Deşert deghizată într-o doamnă frumoasă? Mi-a spus el că frumuseţea doamnelor este ca masca de bal, pe sub care, după ce o dai jos, poţi fi foarte urâtă sau mult mai frumoasă, depinde câţi dinţi ţi se văd când zâmbeşti.

-          Anna, hai, vino şi tu aici! Nu-ţi fie frică, a zis ea râzând.

-          Mie nu mi-e frică de nimic!

-          Foarte bine! Îmi plac fetiţele curajoase.

-          Eu nu sunt fetiţă! Mă îmbufnasem de tot.

-          Dar ce eşti tu, atunci? Vreau să te cunosc. Îmi dai voie?

-       Eu sunt… Inorogul! Şi o priveam cu capul dat pe spate, aruncând o ultimă privire uşii negre încăpăţânate. Ai auzit? Eu sunt Inorogul. Şi am să te deschid! Vom fi prietene.

-       Nu vrei să mă întrebi nimic? Uite, colegii tăi au atâtea întrebări!

-       Ce înseamnă „colegi”?

Şi mi-a zâmbit din nou.

-          Când… luăm… vacanţă?

O încurcasem de-a binelea pe biata femeie. Apoi într-o seară, la o vorbă „ca între prietene”, mama mi-a zis că nu a fost frumos să o întreb asta.

-          Dar tu ai zis că nu e frumos să mint! Şi dacă atât am avut să o întreb…

-          Şi chiar nu ţi-a plăcut deloc la şcoală? Nimic?

Am ridicat din umeri şi mama a oftat.

-       Uşa neagră… Dar dacă nu s-a deschis, reaua de ea, eu ce să mai fac? La ce bun o uşă care nu se deschide? …Zău!

După 4 zile de comă, ca urmare a unor multiple plăgi făcute prin înjunghiere în abdomen, Jasper s-a întors la viaţă.

Se pare că toate gândurile au ajutat.

Se pare că şi-a dat seama că for ever young nu e acelaşi lucru cu a muri tânăr, şi mai ales cu a  muri că un dement a ales în locul tău.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Jasper e mâna destinului…e un şir întreg de dacă…dacă nu s-ar fi…

Eu cred întot deauna că toate lucrurile se întâmplă cu un scop…intuiesc, sper, scopul pentru care Jasper a fost la un pas de moarte.

Trezirea la viaţă a sufletului pentru care s-a opus drumului spre lumile albe..

Când am aflat ceea ce i s-a întâmplat m-am gândit de ce unii îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar trăi ultima zi a existenţei lor.

Pentru că nu şti niciodată.

Şi niciodată nu crezi că ţie ţi se poate întâmpla ceva.

Niciodată ţie…

…altora poate.

Dar ţi se poate întâmpla şi ţie şi ţi se poate întâmpla chiar atunci când te aştepţi mai puţin.

Şi te gândeşti că mai aveai atâtea lucruri de făcut şi atâtea amintiri de trăit.

Trăieşte-ţi clipa!

Nu ca şi cum ai trăi ultima zi a vieţii tale… trăieşte-o făcând ceea ce ţi-ai dorit până acum să faci şi nu ai făcut!

 Nu se ştie niciodată.

…s-ar putea să nu mai apuci.

Ne-am … si ne-am … pe tot. Neamul meu a pus da, a zis “da, maica ! ii votez pe toti” .

Iti cer scuze, prietene care ai crezut pt. ca am crezut si eu. Iti cer scuze pt. toate cuvintele mari pe care mi-am permis sa le folosesc. Stiam si eu ca politica la noi nu se face cu speranta, cu viitor, cu moralitate, cu principii.

Imi pare rau, prietene care te-am facut sa crezi ca nu o sa ai de ales intre Basescu si Geoana in turul doi. Imi pare rau daca te-am facut sa crezi ca daca iti motivezi si ceilalti prieteni o sa reusim.

Imi cer scuze ca ti-am spus ca ne sta in palme destinul.

Iti multumesc insa ca mi-ai demonstrat ca putem. Ca suntem peste 20 % de romani care credem …

De maine trebuie sa ne batem cu spalatorul de toalete si weceul sau unicameral…

“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră.” 

Mulţi dintre noi vin la Al-Anon plini de disperare. Unii dintre noi vin pentru a afla cum să îl faci pe cineva abstinent; alţii au crescut în familii de alcoolici sau şi-au părăsit partenerii alcoolici şi nu mai locuiesc alături de un alcoolic activ. Poate că nu ne dăm seama de impactul pe care îl are viaţa alături de un alcoolic până nu începem să acceptam că există greutăţi “familiare” în viaţa şi relaţiile noastre actuale. Mulţi dintre noi nu ar fi deschis voluntar uşile Al-Anon-ului dacă nu ar fi fost într-un fel de criză sau durere care ne-a forţat să căutăm ajutor. Deşi, poate, nu ne-am gândit la asta, venim la Al-Anon pentru că vieţile noastre au devenit de necontrolat şi căutăm să ne eliberăm.

            Primul cuvânt din cei 12 Paşi ilustrează un concept important în recuperarea în Al-Anon: nu suntem singuri! Ne dăm seama de asta chiar din primele întâlniri. Aşa cum spune mesajul de bun-venit (sugerat pentru Al-Anon), ‘noi, cei care trăim sau am trăit cu problema alcoolismului, înţelegem aşa cum puţini o fac. Şi noi eram singuri şi frustraţi, dar în Al-Anon descoperim că nici o situaţie nu este complet lipsită de speranţă şi că e posibil şi pentru noi să găsim mulţumire şi chiar fericire, indiferent dacă alcoolicul bea sau nu.” Doar auzirea acestor cuvinte poate să ne ajute simţim că şi pentru noi există speranţă.

            Odată ce recunoaştem că băutul cuiva ne-a afectat viaţa, s-ar putea să vrem să dăm vina pe băut pentru orice. Suntem siguri că trebuie să fie ceva mai mult de spus sau de făcut pentru a-l convinge pe alcoolic să înceteze băutul, aceasta rezolvându-ne problemele. Habar nu avem că suntem la fel de neputincioşi în faţa alcoolului ca şi alcoolicul însuşi.

            Neînţelegând că alcoolismul este o boală, mulţi dintre noi am încercat să luăm situaţia în mâinile noastre. Poate că am aruncat băutura la chiuvetă, am inventat tot felul de scuze,  am rugat, am protejat sau pedepsit alcoolicul. Poate ne-am ascuns sentimentele, ne-am izolat şi am evitat orice contact cu alcoolicul, gândindu-ne că problemele noastre vor dispărea. Poate că am preluat proiectele neterminate ale alcoolicului, am răspuns la telefoane în locul lui sau i-am acoperit greşelile. Însă, indiferent  de ce am făcut, vieţile noastre nu s-au îmbunătăţit şi alcoolicul nu s-a schimbat.

            Pentru a face Pasul Unu şi a ne recunoaşte neputinţa, trebuie să înţelegem şi să acceptăm mai întâi alcoolismul ca şi boală. Medicii sunt de acord că alcoolismul este o boală progresivă care poate fi stopată, dar nu vindecată – e o boală cronică. Una dintre simptome este dorinţa necontrolabilă de a bea; atât timp cât alcoolicul va continua să bea, această dorinţa va continua să crească. Unii alcoolici încearcă să îşi convingă familia că sunt consumatori sociali, bând doar la sfârşit de săptămână sau abţinându-se o perioadă de timp. Dar compulsia (n.tr. repetarea necontrolată a unei acţiuni) de a bea reapare, de obicei. Singura cale de a stopa boala este abstinenţa totală. Mulţi alcoolici se tratează cu succes prin diferite metode. Programul Alcoolicilor Anonimi (AA) este privit, în general, ca fiind cel mai eficient. Experienţa noastră arată că nu putem obliga pe nimeni să se oprească din băut. Aceasta este o alegere individuala a alcoolicului.

            Alcoolismul este o boală de familie. Asta înseamnă că “…alcoolismul unui membru al familiei afectează întreaga familie şi toţi devin bolnavi. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, spre deosebire de diabet, alcoolismul nu există doar în corpul bolnavului, ci este , în acelaşi timp, o boală a relaţiilor. Multe dintre simptomele alcoolismului se regăsesc în comportamentul acestuia. Cei care au de-a face cu un alcoolic reacţionează la aceste comportamente. Încearcă să îl controleze, să îl mascheze sau să îl ascundă. Adesea, se auto-învinovăţesc pentru asta şi se simt răniţi. În cele din urmă, ei înşişi vor avea tulburări emoţionale.” (din Alateen – Speranţă pentru Copiii Alcoolicilor, pag. 6).

            În Al-Anon se vorbeşte despre acei “C.T.C.” care descrie neputinţa noastră asupra alcoolismului: noi nu am cauzat boala, nu o putem trata şi nu o putem controla. Începem să învăţăm ideea de bază în Al-Anon, şi anume cea de a lua accentul de pe alcoolic şi de a ne concentra asupra a nouă înşine. Chiar dacă e greu să ne uităm la rolul nostru în problemele pe care le avem, acceptarea Pasului Unu ne va elibera de responsabilităţi imposibile. Încercam să “reparăm” o boală şi încă una a altcuiva!

            Pentru a regăsi pacea şi seninătatea în viaţa noastră, trebuie să ne schimbăm – un gând provocator şi, poate, şi înfricoşător. S-ar putea să trebuiască să re-învăţăm să avem grijă de noi înşine. Atunci când ne concentrăm asupra alcoolismului şi comportamentului altei persoane, mulţi dintre noi ajungem să punem pe prim plan nevoile acestei persoane. S-ar putea să suferim de stimă de sine scăzută şi să nu credem că merităm să ne acordăm puţin timp doar pentru noi. Însă, indiferent dacă ne vedem ca buni sau răi, alcoolismul tot ne va înfrânge. În Al-Anon vom găsi sprijin.

            Ne poate fi foarte greu să ne recunoaştem neputinţa. Până la urmă, noi suntem cei competenţi care am ţinut laolaltă familia, serviciul şi lumea întreagă, în timp ce alcoolicul de lângă noi crea haos. Cum adică, tot noi, cei responsabili, suntem neputincioşi? În Al-Anon învăţăm că vieţile noastre pot fi de necontrolat tocmai pentru că încercăm să controlăm oameni şi situaţii din viaţa noastră. E greu de acceptat că toate eforturile noastre – bine intenţionate, de altfel – au putut fi o parte din problemă, dar, pe când ajungem la Al-Anon, suntem în sfârşit gata să încercăm ceva – orice – nou. Trebuie să recunoaştem că nimic din ce am făcut sau nu am făcut nu a  putut controla băutul altei persoane. Cum putem să ajutăm un alcoolic? În Al-Anon învăţăm să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba (alcoolicul) şi să schimbăm ceea ce putem (pe noi înşine). Pentru a ne recupera din această boală trebuie să învăţăm să menţinem accentul pe noi înşine. 

            Uitându-ne înapoi în viaţa noastră, ni se cere să ne recunoaştem neputinţa în faţa alcoolului, asupra alcoolicului şi a fiecărei persoane sau eveniment pe care am crezut că îl putem controla prin voinţa noastră. Prin renunţarea la iluzia că avem control asupra altor oameni, a acţiunilor lor şi a dependenţei ori faţă de alcool, simţim că o imensă greutate ne-a fost ridicată de pe umeri şi începem să descoperim libertatea şi puterea pe care o avem – puterea de a decide şi de a ne trăi propriile vieţi. Lipsa controlului se micşorează. Începem să vedem drumul spre recuperarea noastră.

            In Al-Anon descoperim principii care funcţionează şi pentru noi şi care ne ajută să relaţionăm cu ceilalţi. Al-Anon ne învaţă  noi căi de a avea relaţii sănătoase în toate domeniile vieţii noastre. Pasul Unu ne aduce aminte de relaţia cea mai potrivită pe care o putem avea cu ceilalţi – totala lipsă de putere asupra lor. Asta ne pune în postura corectă faţă de noi înşine – atunci când încercăm să îi controlăm pe ceilalţi ne pierdem capacitatea de a ne controla propriile vieţi. Pasul Unu este adevăratul început de drum în recuperarea noastră.

Membrii îşi împărtăşesc Experienţa, Puterea şi Speranţa

• Am acceptat adevărul…

Am admis că viaţa mea devenise de necontrolat, dar mult timp nu am acceptat ca sunt neputincioasă în faţa alcoolului. Eram sigură că voi reuşi să îl fac pe alcoolic să nu mai bea, spunându-i “dacă m-ai iubi, nu ai mai bea niciodată”. Câteva expresii de genul ăsta mi se păreau foarte normale în acea perioadă. Eram o persoană foarte pretenţioasă. Înainte de Al-Anon nu am ştiut că aceste aşteptări sunt dincolo de posibilităţile alcoolicului de a le realiza. Nu ştiam că alcoolismul este o boală. Mi-a spus că nu îl înţeleg, că nu e aşa de uşor să se oprească din băut, precum credeam eu.

            Câteva întrebări mă “vânau” şi îmi tulburau liniştea. Ce se va întâmpla dacă voi admite că sunt neputincioasă şi voi renunţa să mai controlez situaţia? Va crede că nu îl mai iubesc dacă nu îl voi mai chestiona cu privire la băutul lui? Va crede că nu mă mai interesează ce se întâmplă cu el sau ca m-ar interesa altcineva? Va cheltui mai mulţi bani pe alcool?

            Ce m-a determinat până la urmă să fac Pasul Unu a fost că nu conta ce făceam sau nu făceam. De exemplu, puteam să plâng, să îl rog, să mă înfurii sau orice altceva şi el continua să bea. Treptat totul s-a înrăutăţit. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu am nici o putere asupra bolii acesteia. Zilele mele în Al-Anon s-au transformat în săptămâni şi mai apoi în luni. Cu cât ascultam mai mult la întâlniri, cu atât ştiam mai bine că trebuia să “le las şi să îl las pe Dumnezeu”. A trebuit să “trăiesc şi să îl las să trăiască”. În cele din urmă, am lăsat situaţia din mâini şi mi-am acceptat neputinţa.

Mi-am dat seama că, dacă situaţia nu se îmbunătăţea, nu am mai fi putut fi împreună. Era foarte bolnav datorită alcoolismului, atât fizic, cât şi psihic. Am renunţat să mai rog sau să mai controlez şi am lăsat situaţia “de capul ei”. Am acceptat adevărul că nu aveam puterea să îl opresc din băut. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Al-Anon-ului că am reuşit să fac ce trebuia. Alcoolicul din viaţa mea a mers la un program de consiliere şi este acum membru în Alcoolicii Anonimi; e abstinent de 10 luni – dar au fost 10 luni minunate. Deşi abstinenţa nu e mereu roz, mă bucur că pot acum să fac faţă schimbărilor.”

•  Viaţa mea e exact asta – viaţa mea!

            Pasul Unu a fost cel mai greu de acceptat pentru mine. Neputinţă în faţa alcoolului? A unei halbe de bere? A unei sticle de vodcă? Astea sunt doar obiecte, chestii lipsite de viaţă. Cum ar fi posibil ca eu, o fiinţă umană să fiu neputincioasă în faţă unei sticle de alcool? Cum aş putea să admit că o sticlă a câştigat, că m-a învins din nou şi din nou?

            Era ca şi cum ar fi trebuit să recunosc că sunt neputincioasă în faţa unui balon de săpun. Îmi rănea ego-ul şi era împotriva oricăror convingeri pe care le aveam. Uram alcoolul. El a transformat-o pe mama mea dintr-o femeie drăguţă, raţională într-o nebună care striga şi blestema mereu. Alcoolul l-a făcut pe soţul meu să îşi piardă în şapte ani de cinci ori serviciul şi să aibă două accidente de maşină în doar două luni. Îi uram mirosul, gustul, nici măcar nu suportam să îl văd. Credeam însă că voi reuşi să fiu eu învingătoare, şi nu alcoolul.

Toate astea pânã am citit un pasaj din Fiecare zi la rândul ei în Al-Anon care m-a atins. Acceptarea acestui pas nu înseamnã o slãbiciune de caracter. Înseamnã recunoaşterea cu sinceritate cã existã lucruri pe care nu le putem schimba. Acceptarea cã sunt neputincioasã în faţa alcoolului a însemnat încetarea unei lupte şi eliberarea mea pentru a putea lupta cu lucrurile pe care le pot schimba. A însemnat sã îi spun Puterii mele Superioare cã “nu pot sã fac asta de una singurã; am nevoie de ajutorul Tãu”.

            Citind acest pasaj a fost întrezãrirea luminii. Puteam, în cele din urmã, sã fiu sincerã faţã de mine însãmi. Eram, sunt şi voi fi neputincioasã în faţa alcoolului. Recunoaşterea mi-a ridicat o greutate de pe umeri pentru cã nu mai trebuia sã mã lupt în mod constant. Puteam sã lupt pentru a mã schimba eu şi pentru a-mi elibera mintea de toate acele gânduri ce-mi iroseau energia.

            Înainte de a veni la Al-Anon nu puteam accepta Pasul Unu, însã acum, dupã câţiva ani petrecuţi aici, mi se pare uşor sã îl fac şi sã îl cred. Viaţa mea a devenit de necontrolat. Mulţumitã Al-Anon-ului şi practicând acest Pas din nou şi din nou, viaţa mea este doar atât – viaţa mea – şi asupra ei vreau sã mã concentrez şi sã o trãiesc cât de bine pot.

• ››› Puteam sã vãd rezultatele…

Înainte de Al-Anon nu aş fi acceptat nici o parte a Pasului Unu. Credeam cã sunt bine şi cã totul ar fi perfect dacã aş putea sã îl fac pe alcoolic sã nu mai bea. Dupã ce am început să studiez şi sã lucrez Pasul Unu, mi-a fost mai uşor sã accept prima parte a pasului decât partea a doua.

            Sunt o persoanã orientatã spre vizual. Uitându-mã la Pasul Unu şi la cuvântul “alcool”, mi-am închipuit o sticlã de vodcã. Mai târziu, vizualizam o persoanã bând din sticlã; puteam sã vãd alcoolul “intrând” în corp şi transformându-l în alcoolic. Puteam sã vãd cã sunt neputincios în faţa alcoolicului atunci când bea, dar mi-a luat mult timp sã vãd cã neputinţa mea e valabilã pentru orice moment. Mai târziu, puteam sã vizualizez sticla, persoana care bea din ea şi alcoolul care, de data asta, curgea spre mine, spre membrii familiei mele şi spre colegii de serviciu ai alcoolicului. Vedeam cum înotam cu toţii într-o mare de alcool, apoi cum ieşeam din ea, cum ne scuturam şi aruncam astfel boala şi spre alţi oameni.

            Mi-a luat mult timp sã înţeleg cã, deşi nu eu beam alcoolul, boala putea sã “treacã prin mine” şi sã îi afecteze şi pe ceilalţi. Reacţionam faţã de ceilalţi aşa cum reacţionam faţã de alcoolism. Vedeam cum rolul meu de martir preluase o serie de responsabilitãţi de la ceilalţi. Mi-am dat seama cã viaţa mea devenise de necontrolat pentru cã eram aşa de ocupatã sã am grijã de ceilalţi, astfel încât nu mai aveam timp sã am grijã şi de mine. Pregãteam hainele pentru toţi membrii familiei, dar nu aveam timp sã vãd dacã ţinuta mea era potrivitã. Fãceam programãri la medic şi dentist pentru ceilalţi, dar neglijam complet sãnãtatea mea. Nu mi-am dat seama de toate astea peste noapte, ci cu timpul. În cele din urmã am reuşit sã înţeleg Pasul Unu. Mi-am dat seama cã şi eu sufãr de o boalã, cauzatã de contactul cu toţi alcoolicii din viaţã mea. Azi ştiu cã sunt neputincioasã asupra tuturor substantivelor şi pronumelor din viaţa mea – persoane, locuri, lucruri.

            Prin eliminare mi-am dat seama cã nu sunt neputincioasã asupra mea. Sunt responsabilã pentru mine, şi nu pentru fericirea celorlalţi, aşa cum nici ei nu sunt pentru a mea. Ştiu cã nimeni altcineva nu e responsabil de sentimentele mele. Nimeni nu mã poate face mânios, trist, fericit sau altcumva fãrã ca eu sã le dau permisiunea de a-mi controla emoţiile. Sentimentele îmi aparţin.

            Astãzi înţeleg cã sunt neputincioasã în faţa alcoolului şi cã viaţa mea e de necontrolat. Ştiu cã prin ajutorul Al-Anon-ului şi a Puterii Superioare pe care am ales sã o numesc Dumnezeu ea devine mai uşor de  fãcut faţã.

• ››› „CTC”-ul a schimbat cel mai mult pentru mine…

Când am venit la Al-Anon eram implicatã într-o relaţie specialã cu un bãrbat al cãrui temperament izbucnea neaşteptat şi inadecvat. Mã deranja, mai ales, sã merg cu el cu maşina; dacã cineva nu pornea maşina imediat ce semaforul se fãcea verde sau dacã o altã maşinã ne depãşea, prietenul meu exploda. Iniţial mã simţeam pozitiv faţã de aceste izbucniri pentru cã mã gândeam cã voi fi în stare sã controlez situaţia sau, mãcar, sã îi controlez gravitatea “exploziei”.

            Cineva din Al-Anon mi-a povestit despre „CTC” – nu am cauzat boala, nu o pot trata şi nu o pot controla. Treptat, o nouã perspectivã, atitudine şi comportament au luat locul celor vechi prin care încercam sã preiau o parte din responsabilitãţile prietenului meu. Nu a fost o stare confortabilã cea pe care o aveam atunci când îmi “recitam” în cap cã nu sunt eu vinovatã de ce se întâmplã; era ceva foarte nou. Cu toate astea, eram încã dornicã sã pot controla cea ce se întâmpla. I-am urmãrit comportamentul şi am observat cã lui nu îi pãsa deloc de ieşirile lui şi nici nu a remarcat schimbarea din comportamentul meu.

            Am început sã folosesc CTC-ul în mai multe aspecte ale vieţii mele; uneori era mai greu, alteori mai uşor, dar el îmi dãdea curajul de a-mi examina relaţiile în orice situaţie. Am început sã îmi analizez rolul pe care îl aveam în orice situaţie. Am învãţat sã spun cã mã deranjeazã foarte tare comportamentul lui şi cã putem sã mergem şi cu maşini diferite. De aceea sunt foarte recunoscãtoare multor instrumente din Al-Anon.

Cum să lucrezi Pasul Unu?

“Am admis că suntem neputincioşi în faţa alcoolului şi că vieţile noastre au devenit de necontrolat.”

Fiecare dintre noi este liber să îşi găsească rezolvarea la probleme, folosindu-se de experienţa, puterea şi speranţa a celor care au fost înaintea noastră. Următoarele întrebări pentru studiu individual sau de grup pot să te ajute să faci Pasul Unu. Pe parcurs ce vei face fiecare pas, aminteşte-ţi să apreciezi efortul pe care îl depui pentru asta. Sună un prieten sau naşul tău şi împărtăşeşte-ţi şi cu ei succesul.

• › Accept faptul că nu pot controla băutul altei persoane? Sau comportamentul ei?
• › Cum recunosc că alcoolicul este un individ cu obiceiuri, caracteristici şi moduri de a reacţiona la ce se întâmplă şi care sunt diferite de ale mele?
• › Accept că alcoolismul este o boală? În ce fel schimbă asta modul meu de a mă purta cu alcoolicul?
• › Cum am încercat să îi schimb pe ceilalţi oameni din viaţa mea? Care au fost consecinţele?
• › Cum mă simt atunci când alcoolicul refuză să facă sau să fie ceea ce vreau eu? Cum reacţionez la asta?
• › Ce s-ar întâmpla dacă aş înceta să îl schimb pe alcoolic sau pe oricine altcineva?
• › Cum aş putea renunţa la problemele celorlalţi în loc să încerc să le rezolv?
• › Încerc să găsesc o rezolvare rapidă la problemele mele? Există vreuna?
• › În ce situaţii mă simt extrem de responsabil pentru ceilalţi? În ce situaţii mă simt ruşinat sau jenat de comportamentul altcuiva?
• › Ce m-a adus la Al-Anon? Ce mă aşteptam să obţin atunci? Cum s-au schimbat aşteptările mele?
• › Cine s-a arătat îngrijorat de comportamentul meu? De sănătatea mea? De copiii mei?
• › Cum îmi dau seama atunci când viaţa mea e de necontrolat?
• › Cum anume am căutat să obţin aprobarea şi confirmarea de la ceilalţi?
• › Spun “da” atunci când vreau să spun “nu”? ce se întâmplă cu abilitatea mea de a-mi controla viaţa atunci când fac asta?
• › Îmi e uşor să am grijă de ceilalţi, dar îmi e greu să am grijă de mine însămi?
• › Cum mă simt atunci când viaţa merge…bine? Continui să anticipez problemele? Mă simt mai “vie” în timpul unei crize?
• › Cât de bine am grijă de mine?
• › Cum mă simt atunci când sunt singur/ă?
• › Care e diferenţa între dragoste şi milă?
• › Mă simt atras/ă de alcoolici sau alţi oameni car par să aibă nevoie de mine pentru a-i “repara”? Cum am încercat să fac asta?
• › Am încredere în sentimentele mele? Îmi cunosc sentimentele?