Ca orice muritor, m-am dus si eu la vot. Am votat cu obida . Am ales pe cel mai putin rau dintre cei rai. Mi se pare o prostie sa nu votezi chiar daca votul pare ca este o dovada de incredere care o acorzi celui in care-ti pui sperante.
Se stie ca la politicieni cameleonismul este intrinsec.
De remarcat insa-i un lucru…acesta se propaga.
Am mai vazut actori in politica . Nu-i iesit din comun, dar se pare ca si altii, cu aceleasi state vechi, despre care habar n-aveam ca s-au incartiruit si ei ( nu sunt la vedere)….mai rar.
Am stat de vorba azi cu unul dintre ei.
Printre altele, l-am intrebat si ce l-a determinat sa intre in mizerabila politica romaneasca, dat fiind pozitia lui .
Raspunsul a fost dur si sec iar vehementa cu care si-a inceput pledoaria pentru un anumit partid, m-a uimit.
Iata deci cum disperarea sau nu, isi pune amprenta si pe cei ce ar trebui sa ne ramana-n suflet asa cum ii stiam de-o viata. Pacat
P.S. Chiar daca este o prostie, nu am sa votez in turul II. Iaca sa….

zodie

insir intamplari reale eufemistic expuse despre dragoste si ura din dezamagire, nesiguranta si intrabari fara raspuns

Pulsul îţi accelerează. Pieptul e într-o permanentă mişcare: sus-jos, sus-jos. Dar tu nu ştii. Nu simţi că respiri. Deşi corpul funcţionează normal, tu te simţi plutind. Nu ai aer. Te sufoci. Îţi aminteşti de acea clipă. Şi de momentele care au urmat după.
Ai vrea să uiţi. Dar nu poţi. Şi totuşi ai vrea. Cine nu şi-ar dori să uite momentul intrării lui în iad? Atunci când a iubit atât de intens încât nu ştia dacă este la poarta iadului sau a raiului. Tot ce ştia era că s-a dăruit. Şi s-a dăruit total. Nu mai exista. Practic, respira prin persoana iubită. Lumea era legată de ea. Universul era legat de ea. Îţi aminteşti şi acum clipele când ai privit persoana iubită pentru prima oară. Când credeai că şi ea te iubeşte la fel de mult. Avea ceva în privire. Şi credeai că e iubire. Aşa că te-ai abandonat sentimentelor care te-au cuprins. Ai început să iubeşti cu toată fiinţa. Cu tot ce aveai. Clipă de clipă te gândeai la persoana iubită. Înainte să adormi, îţi imaginai că e cu tine. Când te trezeai, prima figură pe care o vedeai… era el, în plăsmuirea imaginaţei tale. Toate acţiunile şi lucrurile pe care le făceai, le făceai pentru acea persoană. Te gândeai ce ar zice dacă te-ar vedea în acest moment.
Şi mai apoi a sosit momentul dureros. Te-ai mai uitat o dată în ochii lui şi ai realizat că de fapt vedeai iadul. Nu raiul. A sosit clipa când ai realizat că ţi-ai dat sufletul şi inima cuiva care nu are aşa ceva. Şi acum tu, ai rămas gol. A sosit clipa să faci febră de iubire, să te doară toate oasele, să nu te poţi ridica din pat şi din moment în moment să vezi imagini cu persoana iubită. Vezi pe stradă un spate cunoscut, alergi după el şi îl întorci cu faţa spre tine. Dezamăgire. Nu e ea sau el.
Îţi ia luni să te refaci. Plângi când te aştepţi mai puţin. Totul e amintirea unor clipe mai dureroase ca durerea însăşi. Şi toate astea deoarece ai făcut o pasiune pentru cineva care… ţi-a zdrobit inima. Pasiunea sau, acel cineva. Te-a marcat pe viaţă. De ce? Pentru că nu ai fost persoana care să dăruiască cu jumătăţi de măsură. Te-ai dăruit cu totul. Şi nu ai primit nimic. Oh, ba da. Ai primit înapoi o inimă imprimată,speranţe deşarte şi amintirea unei pasiuni care ţi-a zdrobit inima.

Prima imagine preluată de pe : http://3.bp.blogspot.com/
A doua imagine preluată de pe: http://k41.pbase.com/

 ” Eram indragostita de el, urma sa fiu cu el, ce puteam sa mai cer? Si totusi, imi transformasem aceasta atractie intr-o dragoste lipsita de speranta, poate din nevoia de a o diviniza, si cu cat se apropia momentul intalnirii, cu atat ma lasam mai cuprinsa de indoieli.

N-am inchis ochii toata noaptea. Nu ma mai recunosteam. Eram ca scoasa din minti. Ba imi spuneam ca nu sunt indeajuns de frumoasa, nici de eleganta. Apoi ma cuprindea teama ca la el nu era vorba decat de un capriciu de moment, si presimtind durerea unei rupturi imediate, imi spuneam ca ar fi mai bine sa nu ma duc, si sa plec, trimitandu-i un mesaj in care sa-mi cer scuze.

De la asemenea stare de spirit treceam iarasi la sperante nemarginite, la o incredere fara limite. Teseam incredibile  visuri de viitor: imi spuneam ca el imi va da mie trupul si sufletul, ca-mi voi petrece intreaga viata alaturi de el, ca iubirea lui ma va face ma fericita decat orice alt lucru.

In sfarsit, n-as putea sa repet miile de ganduri care porneau din inima si mi se ridicau in minte si care, spre dimineata, se topira treptat in somnul ce ma furase.

Cand m-am trezit, niciodata pana atunci viata nu-mi mai paruse atat de frumoasa si de plina. Amintirile zilei precedente mi se perindau prin fata ochilor mintii, neintunecate de nici o umbra, de nici un obstacol. Din timp in timp imi simteam inima tresarind in piept de bucurie.

Nu ma mai framantau intrebarile care ma rascolisera inainte de a fi adormit. Nu vedeam in fata decat rezultatul, nu ma mai gandeam decat la ora cand aveam sa-l revad pe el.

Mi-ar fi fost greu sa raman acasa. Camera mea mi se parea prea stramta pentru a-mi putea contine fericirea; aveam nevoie de intreaga natura pentru a-mi revarsa trairile.

Am iesit in oras. Simteam ca-i iubesc pe toti oamenii care-mi ieseau in cale, chiar fara sa-i cunosc.

Cat de bun te poate face fericirea! “

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi!  (Octavian Paler)

Umberto Tozzi- Ti amo:

Te Iubesc, Pur, nu simplu…

Te Iubesc, pur şi simplu… şi mă simt luminată, luminându-ţi petale aripei… mă lumină, mă poartă… luminează-mi lumină, mă înalţă, mă poartă… Te Iubesc, Pur, nu simplu… şi, tu ştii, ce mă * poartă * spre lumina-ţi Lumină ce o ai şi…  mă caută… Te Iubesc!   ( Sibilla )

http://digilander.libero.it/

Să ne iubim adânc şi despre sărutări şi mângâieri să nu vorbească cel ce nu îndrăzneşte să numere stelele…   ( Torquato Tasso )

Iubirea nu este ceea ce crezi tu; nu este această vio­lentă năzuinţă a tuturor simţurilor către o făptură vie; este aspi­raţia sfântă către necunoscut a celei mai subtile părţi din sufle­tul nostru.   ( George Sand )

Prendo te…:

Zbor…

pleacă…

cât să revii, iar şi iar, iar…

ceartă…

ca să mă ierţi, îmi eşti:  dar…

rouă-mi…

eşti mie, eu ţie, stejar…

cheamă…

chemarea-mi spre..  tine…

vino,

de mă-nalţ în adâncu-ţi a..  mine…

Sibilla

Te zâmbesc în fiece palmă, a sărutul Luminei, cu sete de… Oameni… lacrimi tac şi se cântă cum roua argint visul toamnei…   ( Sibilla )

Sibilla

imagini preluate de pe google.ro, surse precizate

citate preluate de pe www.citapedia.ro

muzika – youtube

]]> http://sfinxredivivus.wordpress.com/2009/11/09/licar/ Mon, 09 Nov 2009 14:23:29 +0000 Sibilla http://sfinxredivivus.wordpress.com/2009/11/09/licar/

Licăr…

Helene Segara L’amour est un soleil:

Iubirea înseamnă să ne descoperim în alţii şi să fim încântaţi de această descoperire.   ( Alexander Smith )

dincolo de cuvinte, tăcerile zâmbesc cu rouă…

Sibilla

]]> http://sfinxredivivus.wordpress.com/2009/11/08/cuvinte-cheie/ Sun, 08 Nov 2009 03:34:44 +0000 Sibilla http://sfinxredivivus.wordpress.com/2009/11/08/cuvinte-cheie/

Cuvinte cheie…

Nu numai ochiul este farul luminos al existenţei noastre!   ( Viorel Muha )

Vreau să adun în pumnul meu tot ce este frumos, tot ce este iubire şi fericire în această lume, apoi să pun totul în inima şi sufletul fiecăruia, ca să ne iubim. Vreau!   ( Viorel Muha )

…….

ascult ciocane şi voci de lumi
cum bat în grinzi de fier răstignit
roţile trenului nu se mai aud
în pleoape somnul meu nu mai există
vaporul greoi al vieţii se desparte de chei
rămân părăsit
sus pasărea argintie poate este cu tine
iar albul trecerii lasă în urmă, amară lumină
timpane aud colţul casei

atunci eram poate doar un joc
astăzi mă scormonesc şi mă lovesc
amintiri împletite în destin
o stradă răsucită în mine îmi arată gânduri
cu oglinzi a unei case de suflet fără ferestre
umbra rămasă în urma clipei
strigă după mine…
hei tu străineee !
ai uitat chibritul cu flacăra încă neaprinsă

a iubirii,

Doamne…
cât de mult vreau să-mi fii cupă !
să beau cu tine aroma deşteptării
speranţă din ochi spre cer să-arunc
să vad din nori că plouă ţipând fericirea-n cuvinte
părul tău ud să-l simt cum răsare din apus în roşu
şi-n fire plăpânde de iubire lin să cobor
te rog încercă şi urcă pe scara sufletului meu
prin paşi de regină

a timpului mână vreau să-ţi fiu
plecat arzând în jăratec scară să-ţi fiu
priveşte-mi inima mea roşie
capul spre cer întoarce, te rog
acolo sunt, sus, o mică stea
ascultă umbra păsării ce mă întunecă
în tăceri de noapte
sunt aripi ce uită să doarmă
te rog să-mi fii gând în sigurătate
ramură de codru-n adolescenţa mea
de mult plecată

umbra colţului de ramă pe un perete alb
şoptind tăceri
te-acult de sus şi parcă o mână strânsă simt
iar ochii mei în cărarea ta de destin suspină
trecutul merge străin pe strada vietâţii mele
iar tu, nu mai vrei să fii pe acel hotar de timp cu mine
te caut cu ghiarele durerii, pământul mă-n-spăimântă
omor sinucigaşul din mine pe altarul cenuşii stinse, răstignidu-l
pentru ca flacăra vieţii să nu mi se stingă
spun cerului, zidului timpului şi nevăzutului nerostit…
sunt flacără vie, ascultă !
aşteaptă-mă o să-mă-ntorc

prin alfabetul invers din timpul cel din urmă
în altă ordine de lumi
atunci pentru tine voi împrăştia primăveri în lanuri şi maci
pe străzi pustii de noapte, lumină
îţi voi striga numele prin ferestre, să răzbată-n somnul tău
şi-n gândul visului de noapte
voi aşterne litere pictate în imagini
iar în calea gândului tău voi pune vise flori
şi-n zi de sabat îţi voi dăruii elixirul nemuririi veţii

Viorel Muha
Cuvinte cheie…

*******

Cuvântul nu este doar înăuntrul nostru, el este în tot ce suntem noi. El, prin trup de litere înţelept orânduite, grăieşte cine suntem fiecare dintre noi.   ( Viorel Muha )

Ii povesteam ieri prietenei (aia oficiala nu amanta) despre visul meu de a-mi face o afacere online. Am patru proiecte in cap, pentru primul am facut studii de piata, am cerut informatii de la concurenta (dandu-ma drept client), am strans date, facut tabele.

Oferta mea va fi mult peste a lor si la inceput sub pretul lor, nisa e buna, e cerere mare etc.

Am luat deja domeniu, am pregatit schitele bazei de date si alte chestii.. ce sa mai.. ma agit, cred in asta, obiectiv calculele nu numai ca nu dau cu virgula dar mai au si semnul plus.

Ii povestesc franturi, o sinteza, prietenei.. la care ea dupa o privire tipica tampa de-a ei :

“A, pai n-o sa iti mearga”.

“De ce?!” zic (calm) eu

“Pai in general afacerile nu merg”.

El vrea iubire neconditionata. Oricare ar fi el. Dar ce este iubire neconditionata?

“Sa iubesti fara sa sufoci si fara sa-ti faca sperante,
Sa nu incerci sub nici o forma sa schimbi pe omul pe care il iubesti,
Sa-l accepti asa cum este,
Sa-l intelegi, sa constati neutru diferentele de gusturi si comportamente dintre tine si el, cel mult sa-i sugerezi, daca esti intrebata, anumite variante, mai constructive si numai daca vrea el,
Sa accepti partenerul cu intregul sau univers, asa cum e,
Sa te bucuri, de dragul lui, de realizarile lui,
Sa-i sustii sperantele si viziunile, sa-i alini esecurile, sa-i inteleagi amanarile, ezitarile si retractarile. Sa-i ierti lasitatile si lipsa de coerenta, sa-i sustii expansivitatile, sa-i crezi promisiunile,
Apoi va trebui sa inveti sa nu te gandesti la viitor, stiut  fiind ca femeile, prevazatoare, vor sa se asigure certificand relatia de iubire. Va trebui sa renunti la a mai conditiona iubirea printr-o declaratie-angajament luata barbatului tau. Si ridicand aceasta obligatie de pe umerii lui sa scutesti iubirea de inca o limitare si pe el de inca o responsabilitate impunatoare de conditii. Iubirea neconditionata te invata sa iubesti atat de mult persoana draga incat ii vrei tot binele, nedorind sa o posezi, sa o iei in proprietate. O poti iubi eliberand-o de tine, de relatie, de orice obligatie. Si acest gen de iubire, desi iti ocupa inima, ti-o lasa in acelasi timp libera pentru propria viata, pentru alte iubiri. Pentru ca neavand un angajament limitativ nu tradezi nimic, nu inseli nici o pretentie sau asteptare. Iubirea neconditioanta poate supravietui in paralel cu alte afectiuni si sentimente. Pentru ca iubirea neconditionata este total libera si omnipotenta – ca iubirea fata de Dumnezeu care ne lasa loc (ba chiar ne antreneaza) pentru alte iubiri. Dragostea generoasa, total deschisa spre persoana iubita, te face sa-l accepti pe celalalt exact asa cum este, dorindu-i tot binele din lume, respectand binele pe care si-l doreste pentru el. Fara sa judeci acest bine. Iubirea neconditioanta supravietuieste cataclismului altor iubiri si dezamagiri, devine un status-quo al inimii tale. Femeia care invata sa iubeasca neconditionat poate spune: Te iubesc, adio! Esti liber sa-ti traiesti inima asa cum vrei. Sunt libera sa-mi traiesc inima asa cum vreau.
A iubi neconditioant nu inseamana a aproba/incuraja totate excesele sau viciile celuilalt ci a intelege sufletul omului de langa tine, dandu-i libertatea de a fi el insusi. Te poti retrage oricand ti se pare prezenta sa daunatoare, dar asta nu inseamna suspendarea iubirii tale. Ci doar o sanatoasa si logica  desprindere fizica de omul care iti face rau.” (citat din “Iubirea neconditionata a unei femei” – Camelia Patrascu)

Eu nu pot sa iubesc neconditionat. Poate sunt egoista, posesiva, dar nu as putea trai fara sa fac parte din viata lui. Fara sa respir acelasi aer cu el. Si apoi, nu stiu daca, orice el, ar constientiza asta ca fiind iubire. Dar depinde de el.

Stiu ca sunt extrem de dificila, poate prea complexa. Ce vreau astazi, maine mi se pare aberant. Nu apreciz ce am, decat in anumite momente… cateodata imi dau seama ca vreau imposibilul. E o lupta vesnica intre ce mi-as dori si clasarea dorintelor pe scara unui barometru, pentru a fi sigura ca nu depasesc orice limita in nazuinta lor. Asta pentru ca tot timpul ratiunea isi pune amprenta, neingaduitoare, pe orice simtire. Si o ia … si o modeleaza ca pe o bucata de plastelina, in loc sa o lase la forma ei initiala care oricum nu are nevoie de modificari. Oscilez de la o extrema la alta a faptelor. Da.., cine a afirmat ca, gandind prea mult, nu facem decat sa stricam ce e mai frumos in viata, a avut perfecta dreptate. Analizez totul ca si cum as cauta orice motiv pentru a infirma simtirea respectiva. E greu si te simti neputincios… ca nu poti delimita ratiunea de simtire. Nu poti face nimic si nu stii incotro s-o iei. Pendulezi in a face ce simti si a face ce trebuie. Si pana la urma ce e mai bine sa faci? Ce simti, ranind pe toti cei dragi? Sau, ce trebuie, ranindu-te iremediabil pe tine?

Toata lumea sustine si afirma ca sinceritatea intr-o relatie, indiferent de natura ei e totul. Este pe naiba!

Nu e deloc. Si o sa va expun de ce.

Ma intorc cu multi ani in urma, la inceputul vietii mele de om matur, cand eu in naivitatea mea, credeam ca pot misca lumea. Nu aveam nimic. Nici propria familie, nici bani (nu ca acum as avea), nici certitudini. Dar aveam sperante si vise cu duiumul. Ceea ce pot spune ca azi nu mai exista in aceaisi concentratie pe centimetru patrat de suflet. Acceptam viata si tot ce imi oferea ea cu mare bucurie. Ma bucuram de o plimbare la malul marii, pe frigul napraznic din orice iarna crunta, cu prietena, bucurandu-ne de peisaj si alergand zglobiu prin nisipul inghetat. Patinam pe gheata ghiolului, fara sa luam in seama pericolul existent. Ma bucuram pana si de frunzele cazute toamna tarziu pe cararile parcului, dansand impreuna cu ele pe muzica vantului.

Puteam sa fiu fericita in orice conditii, pentru ca purtam fericirea in mine. Credeam in sinceritatea celor doi ochi albastri, cu care consideram ca eram pereche la momentul acela. Credeam in sinceritate. Avem impresia ca viata ne face pe plac, pentru ca tocmai nedreapta nu o credeam.

Am reusit sa misc lumea, iar cei doi ochi albastri sa imi fie pereche pe drumul vietii. Am privit si privesc spre inainte. Am reusit sa am ce mi-am dorit intr-o oarecare masura, sau mai bine spus privind dinafara. Sinceritatea pe parcursul vietii a jucat un rol important, dar asa cum am ajuns sa constat mai tarziu, mi-a cam spulberat toate visele. Fiecare dintre noi speram ca pe fondul sinceritatii sa auzim numai lucruri care sa ne bucure si mangaie sufletele. Speram atat de tare incat, de multe ori ne facem ca nu vedem inflexiunile vocii, atunci cand ar trebui sa sesizam diferenta intre sinceritate si minciuna. Dintre sinceritate si ceva spus din datorie. Nu vrem sa vedem si sa credem, sincer, ca orice dragoste duce la parteneriat, in cele din urma. Un parteneriat in care fiecare trage inspre partea lui. In care ar trebui sa stim ca fiecare dintre noi urmareste egoist, sa ii fie lui bine in primul rand. Dar afirmam cu seninatate ca am face orice pentru persoana iubita. Am face pentru ca … daca ea, el,  n-ar fi bine, ne-ar afecta noua insine starea de bine.  Nu stiu cati dintre noi si-ar da viata pentru cel iubit. Spunem ca suntem sinceri, cand afirmam ca si dupa 20 de ani de convietuire, iubim partenerul. Sinceritatea absoluta? Fals! Ajungi sa traiesti in casa cu cineva care nu-ti este nici macar ruda. Dupa dreptul civil al Romaniei, intre doi soti nu exista niciun grad de rudenie. Si e normal sa fie incadrat asa, se stie din mosi stramosi, si a ajuns sa fie lege, faptul ca in cazul unor diferente de opinii, se intampla in multe parteneriate, cel mai aprig dusman, criticatorul cel mai infocat sa fie sotul.

Iar daca se intampla ca femeia sa fie mai inteligenta, si/sau mai frumoasa decat cele din anturajul perechii, chiar el, barbatul… “cel care nu ti-e ruda”, isi face un tel, in a te face sa te simti ultimul om, mai jos daca se poate decat restul femeilor, asta ca sa nu ti-o iei in cap ca esti mai presus decat el si ceilalti. Wrong choise!

Femeile din anturaj te privesc cu ostilitate de teama sa nu cumva sa atentezi la “ruda” lor, ca si cum a ta, cea de acasa nu ti-e deajuns. Ca si cum ai avea nevoie de o adunatura de rude, nu de una de prieteni. Ca vorba aia, rudele nu ti le alegi!

Daca ai un plus de inteligenta, intotdeauna cineva de deasupra ta va avea impresia ca vrei sa ii iei locul sau sa ii dai peste nas cu chestia asta in fiecare zi.  Si totdeauna vei vedea ceea ce altii incearca sa ascunda, ca o gospodina praful, sa nu-l vada soacra. Iar pentru asta vei plati cu varf si indesat toata viata, tot timpul gansindu-se cineva sa te aduca pe “calea cea buna”, sa nu cumva sa te abati sau sau sa iti dispara, spiritul de “turma.”

Dar haideti ca deja o dau in altele!:)

In concluzie, ador sinceritatea, dar aia pe care o vreau eu!

Cateodata trecutul revine distrugand orice speranta pe care ti-o faci , incercand parca sa-ti scoata in evidenta toate diferentele dintre ce este acum si ce a fost. Si nu poti rezista , nu poti spune nu cu toate ca sti ca nu asta ti-ai dorit. Iti dai seama ca sfarsitul va fi la fel. Cateodata zici ca ti-e dor de ce a fost , dar de fapt ti-e dor de ceva ce nu a existat , de ceva ce mintea ta si-a imaginat , de fericirea pe care crezi ca ai fi avut-o daca lucrurile se intamplau altfel .Si spui ca totul e la fel cand sti foarte bine ca nimic nu mai e la fel , nu mai poate fi . Insomnie . Amintiri care se sterg una cate una . Goluri. Si ne prefacem ca nimic nu s-a intamplat , ca totul e normal , si vorbim despre lucruri banale cautand subantelesuri , neavand curaj sa depasim limita invizibila si totusi rigida , asteptand ca cel mai slab sa cedeze , sa spuna cu lacrimile siroind ca nu mai poate. Doar muzica mai trece acea limita , doar cate un acord trist si infundat se mai strecoara dintr-o parte in alta. Frig .Sperante desenate cu creta pe asfalt nestiind ca la prima ploaie se vor transforma in siroaie albe.

Ca un joc de-a vati ascunselea ne jucam printre asternuruile albe,printre perdelele lungi de la ferestre si geamnurile aburii ascund paradisul alb de afara.Fulgi de nea cad linistiti si noi ne iubim cuminti.Cesti de ceai si aburi sub forma de inimioare plutesc in aerul incins al camerei.

Soapte fierbinti imi umple inima de emotie si ochii sclipesc din ce in ce mai mult,usturati de lacrimile de fericire.Nu mai vreau sa treaca timpul.Vreau sa il inghetam aici.Sa ramanem pentru eternitate in acest mic colt de rai.In propiul nostru coltisor ascunsi de ochii curiosi si rautaciosi ai lumi.

As vrea sa ne ascundem si sa nu mai fim nevoiti sa ne mai despartim.Sa traim povestea noastra si sa avem un final fericit.

O noua zi , noi incercari pe cararea intortocheata a vietii ma asteapta. Totul incepe ca o zi banala, mirosul cafelei trezindu`ma, acelasi fum de tigare atat de familiar pufaindu`l pe nas, acelasi gri monoton si aceeasi ceata in dimineata devreme…Nimic iesit din comun, afara oameni grabindu`se spre serviciu, elevii catre scoala, aceeasi forfota continua…Dar acea zi avea sa`mi schimbe parerea despre oameni, sa`mi readuca amintiri si sa ma faca sa inteleg, ca nu totul e asa cum pare, si nimic cum am dori sa fie.

Un vechi amic imi lasa un mesaj, un mesaj pe care nu l`am luat in seama…Dupa ce imi termin cafeaua, zic totusi sa vad ce se intampla. Acel mesaj a facut ca totul sa imi para altfel.  Era o poza a unei fete, o “pustoaica” draguta, inaltuta si zambareata… Privesc cateva momente fotografia, si imi spun in gand ca nu se merita…nu are rost…am suferit prea mult si iarasi o sa se intample ca in alte dati…dar , impins de curiozitate, incerc sa aflu cate ceva despre ea… Nu stiu de ce, dar simt ca o lumina vie imi cuprinde mintea, ma face sa ma simt usor….Dragoste la prima vedere? Posibil, desi nu multe persoane pot spune ca au intalnit`o, iar putini sunt aceia care o simt cu adevarat…Dupa cateva zile de vorbit, glume, chestii amuzante, cateva cuvinte aveau sa`mi smulga acel zambet de pe buze, de mult uitat …. Aflu ca are pe cineva, dar acel cineva…….nu imi este intr`u totul strain…….este un vechi amic, unul care mi`a fost cel mai apropiat, dar cum se intampla , tocmai acei oameni carora le acorzi incredere deplina, aceia sfarsesc in a te trada si a te ingenunchia in fata tuturor……Ea il iubeste, el e departe….ii simte lipsa in tot ce face, in tot ce spune, si oarecum ii e teama…as vrea sa o pot ajuta, dar nu pot face nimic. Mai bine sa nu spun nimic, decat sa se inteleaga altele….nu vreau sa ma fac vinovat de nimic, nu vreau sa ma mai incerc sa deschid ochi, usi , si lacate ce incatuseaza suflete nevinovate de copila….

Intotdeauna incerc sa imi explic, de ce oare, mi se intampla sa ma indragostesc de cine nu trebuie, de cine nu se poate, si de cine nu poate fi langa mine, sa`i impartasesc sentimentele, sa nu fie inselator ca si restul, ca exista persoane diferite…In fiecare zi imi spun ca poate intr`o buna zi, ma voi indragosti de ea, la randul ei , se va indragosti de mine….Dar pana in acea zi, tot ce pot face este sa sper…..Sa imi port mintea pe noi carari , pe noi culmi ale sperantei, spre noi sentimente ascunse adanc inauntrul meu….Sentimente pe care vreau sa le impartasesc, dar de fiecare data cand sunt aproape de a le elibera, imi sunt incatusate aprig …

[Oare cata viata , ti`a mai ramas de`aseara pana dimineata, Si de fiecare data, lacrimi sapa santuri adanci pe fata, Oare cata viata, in zambete de copil, Si puritatea noastra furata de`o lume hoata...]    Pentru ea…..Pentru….

“Atunci cand toate usile sunt inchise mereu se deschide cate o fereastra”

Speranta e ultima care moare si atata timp cat o pot pastra in suflet,voi continua sa zambesc si sa cred ca :”Orice este posibil cand ai credinta”.

Timpul se scurgea mai incet decat de obiceai iar zilele abia treceau si monotonia se instala.Vroiam sa scap de starea asta dar orice idee imi venea era spulberata de cate un mic inconvenient care aparea pe parcurs.

”Pfff…..cineva chiar vrea sa ma calce pe nervi…..”…..

Era luna octombrie si era chiar frig.Simteam mirosul iernii cum se apropie dar era prea devreme.Iubesc iarna,este anotimpul meu preferat.Reprezinta lunile mele fericite rupte din rai…..visul meu alb…

Adormisem langa o cana de ciocolata calda ,cu romanul meu preferat in mana si in castile Mp4-lui suna piesa mea preferata de la The Rasmus.Gandurile mele zburau in lumea visului pe ritmurile melodiei.

Ii vedeam chipul perfect intr-o lumina palida iar inima mea batea zgomotos de fericire.Stomacul imi era plin de fluturasi colorati care zburau de colo colo nestingheriti si isi doreau sa iasa afara la lumina.Pasea incet si se apropia timid cu ochii negri mari care scanteiau de emotie.Eram in coltisorul meu de rai alaturi de o persoana minunata care cucerea si cea mai rece inima.Era aici pentru mine si totul era aproape perfect….

-Hmm,era visul meu de iarna…..deci putina zapada nu ar strica”……

Din cer au inceput sa cada fulgi de nea.Ce dor imi era.Stateam imbratisati si priveam cum incepe visul nostru alb.

Din pacate o melodie a inceput zgomotos si m-am trezit speriata.Eram chiar dezamagita……cand visam si eu mai bine….:

-A fost doar un vis,acum ce vroiai?…..o voce suna enervant in capul meu.

Imi venea sa ii spun sa taca din gura dar chiar atunci mi-am aruncat ochii pe fereastra si woooooow chiar ningea!!

Am luat repede de la cuier prima haina pe care am apucat-o si am coborat in fuga scarile ca sa ma bucur de primi fulgi de nea.Afara ce sa vezi:….

Venea de dupa coltul blocului,imbracat intr-un palton negru care ii venea numai bine pe corpul lui lucrat si imi zambea prieteneste.

-”Frumos nu?”

-”Da”…..nu imi gaseam cuvintele asa ca am lasat fraza neterminata.

M-a atins cu mainile lui inghetate si parca m-a curentat.Pulsul o luase razna si fluturasii din stomac s-au trezit la viata.

Stateam imbratisati si nepasatori la cei care treceau pe langa noi,gandindu-ne la visul nostru alb.

“Sau poate la mai multe……”Nu se stie niciodata:Orice e posibil!!!”

Cred ca stateam de ceva vreme deasupra cartilor de povesti de pe birou.Eram cufundata in lumea basmului si visam cu ochii deschisi.Acesta era modul meu favorit de a petrece timpul,in lumea visului si a basmelor.Citeam si pe masura ce ma adanceam in lectura incepeam sa alcatuiesc propiul film.Era punctul culminant cand mama a intrat brusc in camera si m-a trezit din stare de visare:

-Erika,ce faci?…ti-am adus ceaiul.

Am tresarit.Era clar ca nu imi aminteam nimic in afara de filmul creat de imaginatia mea bogata.

-Multumesc mama!

In camera era intuneric iar singura sursa de lumina o reprezenta lampa mea de birou.Caldura mergea iar pe geamurile putin aburite priveam cum plutesc in aer fulgii de nea.Imi imaginam tot felul de modele pe care le formeaza in caderea lor linistita.

Fara sa realizez am luat un cub de zahar si am inceput sa ma joc cu el in mana.

Am luat o gura din ceaiul fierbinte si m-am asezat in fotoliul de langa geam atrasa de jocul fulgilor de nea .Inca ma jucam cu bucatica de zahar cand ametita de peisajul de iarna am adormit.

La fel de dulce ca bucatica de zahar imi pare zambetul tau alb si strengaresc.Obrajii trandafirii si gropitele pe care nu le-am mai vazut de cateva zile si imi lipseau.

Ochii tai mari si luminosi care zambesc prieteneste imi par provocatori iar impreuna cu chipul tau luminos alcatuiesc lucrurile care imi fac zilele fericite.Prezenta ta ma energizeaza la fel ca si zaharul,imi da aripi sa zbor si ma trezesti la viata.Esti ca un leac miraculos cand sunt bolnava,esti soarele meu in zilele inorate si reprezinti lumina si caldura de care are nevoie inima mea.

Bucatica mea de zahar ,vocea ta calduroasa si rasul cristalin imi fac fluturasii din stomac sa devina si mai agitati si sa danseze in ritmuri noi si necunoscute.Inima o ia razna cand esti in apropiere si canta pentru tine ritmuri repezi si profunde.

Parfumul tau care ma invaluia si imi incanta simturile,vocea care imi soptea la ureche se risipesc acum incet,incet….Asemenea visului care se evapora am lasat bucatica de zahar sa cada in ceaiul inca cald.Am savurat ceaiul privind adormita prima zapada care s-a asternut peste orasul linistit.

“M-am trezit cu teama, cu o ciudata teama pe care n-o pot explica decat celui care ai trait-o, intre somn, vis si zori… te-am cautat in mine, am intins “mana sufletului” iscoditoare sa vad daca imi esti la locul tau, acolo unde ai intrat fara sa stiu si de unde dragostea mea traznita nu-ti mai da drumu’, te-am regasit la fel de vie, cu zambet larg si luminos, cu draga imbratisare ce insetata ma cuprinde, esti tu, te-am zarit emotionata coborand din “cursa” care aduce oameni cu figuri comune, esti tu cea care m-ai iubit asa cum am visat, nu vreau sa-mi bata zorile in crestet, nu vreau sa dorm dar nici sa ma destept, vreau doar cu magie sa clintesc un deget si sa mijesc privirea avandu-te la piept…a fost doar vis, spasmatica agonie a mortii fericirii mele, gol in suflet si o noua zi care urmeaza a fi traita in lipsa acuta de tine…(…)… Vorbe, vise, emotii, trairi, renuntari, amagiri, dulcegarii, realism, raceala, dorinte, ore cat clipele, clipe atemporare, liniste, fuga, amaraciune, grija, ganduri multe, sperante, adunate toate intr-o secunda de vis.”

Pentru a evita orice confuzie, acesta nu e un articol despre tatăl meu. Probabil o să scriu şi despre el într-o zi, dar nu azi.

“Tata” e numele cărţii mele preferate. Am descoperit-o în casa bunicilor, o carte îngălbenită de vreme şi fragilă din cauza bătrâneţii. De “Tudora Petcuţ Bondoc”, autoarea ei, n-am mai auzit niciodată până atunci şi de atunci. Nepotrivit nume pentru o scriitoare…

Totuşi, a terminat această carte exact de ziua mea, cu 40 de ani în urmă.

E vorba despre viaţa unei familii de români săraci, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, prezentată din perspectiva mezinei, o fetiţă de 11 ani.

O citesc în fiecare an de câteva ori şi deşi încă de la începutul paragrafului ştiu cum o să se termine, râd şi plâng la fel ca prima dată.

Nu exagerez atunci când spun că “Tata” e o parte din mine. E singurul element din viaţa mea care a trecut cu mine prin cele mai învolburate ape, reuşind să-şi păstreze stabilitatea.

Nici măcar nu e cartea mea, ci e a Stelianei. Nimic nu m-ar face mai fericită decât să găsesc undeva, oriunde, o copie a ei. Am încercat în toate librariile şi anticariatele pe care le ştiu, am căutat-o pe internet…dar aproape nimeni nu ştie nimic de ea, de parcă ar fi vreun secret. În fiecare an de Crăciun şi de ziua mea am sperat cu absurditate să o primesc. Ştiu că e imposibil, dar visam ca cineva să mă iubească aşa de mult încât să reuşească. Nimic nu m-ar face mai fericită.

Pentru că şi Steliana adoră “Tata”, ne-am hotărât într-o noapte prea lungă din miezul verii să o căutăm pe Tudora şi să o vizităm. Doar ca să întrebăm “Şi apoi ? Ce s-a întâmplat după ultima pagină?”

Dacă, însă, nu mai e printre noi,să îi punem o floare şi o lumânare pe mormânt, pentru a-i oferi o frântură microscopică din bucata de suflet pe care ne-a lăsat-o în “Tata”.

Suntem o societate care are probleme oculare. Da, avem, in masa, grave probleme de vedere. Nu mai stim si nici nu mai putem sa privim in departare. Suntem miopi sociali. Suferim, in tacere si de cele mai multe ori fara sa intelegem asta, fara s-o stim, de o miopie cronica, in forma agravata.

Haideti s-o luam usurel, din mai multe puncte de vedere si sa ne dam seama cum se aplica ideea in realitate. Si plec de la prima si cea mai evidenta manifestare – am devenit, ca societate, dependenti de ecranul din fata noastra. Ca este calculatorul de la birou, ca-i notebook-ul personal, ca-i ecranul de telefon, mai mare sau mai mic, ca este ecranul TV sau mai nou cine stie ce afisaj de prin masina, suntem tot timpul cu ochii atinti in el. Avem privirea fixata undeva intre 10 cm si cativa metri, pe o suprafata de mici dimensiuni si pozitionata foarte fix. Sau ne suim in masina si conducem cu maxima atentie, privind la doar cativa metri in fata, pentru a putea evita din timp capcane precum gropi, borduri, sine de tramvai sau manevre inteligente ale partenerilor de trafic. Sau pur si simplu mergem pe strada dar ne uitam in jos, la 1 metru, fara a incerca macar sa ridicam privirea catre cei din fata noastra – e mai sigur sa nu te uiti in ochii nimanui, risti sa te oglindesti in aceeasi privire lipsita de viata ca si a ta.

Nu mai stim sa ridicam ochii, nu mai stim sa focalizam in departare, nu mai stim sa privim la cer si la stele, nu mai stim sa privim in zare, catre munti sau catre pescarusii de pe mare. Si vorbesc aici de viata de zi cu zi, haideti sa nu ne ascundem dupa rasaritul vazut in concediu la mare (eventual cu alarma pusa sa te trezesti la ora potrivita ) sau apusul de la Sinaia ca astea nu au nici o legatura cu ce vorbim acum. Ne limitam orizontul la imediata apropiere, nu mai vedem clar decat urmatorii doi pasi, cat sa nu ne impiedicam si cam atat. Numai acolo, in imediata noastra apropiere suntem inca in stare sa vedem cu claritate ce este langa noi. Mai departe insa, e totul incetosat, este neclar si ne este teama. Asa cum miopii aduc totul aproape de ochi pentru a putea vedea, noi ne aducem lumea aproape, prin zeci de metode dar uitam sa mergem sa vedem lumea.

Am uitat ce inseamna sa-ti arunci privirea in zare, am uitat ce inseamna sa privesti orizontul, sa-l cauti stiind ca nu-l vei ajunge. Am uitat sa ridicam privirea si sa privim in departare, sa vedem ce se afla inaintea noastra si sa asteptam cu nerabdare sa ajungem acolo, sa ne dorim sa mergem mai departe si mai departe si mai departe. Nu poti merge mai departe atat vreme cat iti privesti varful pantofilor, nu poti sa iti urmezi drumul cat timp nu esti in stare, ca om, sa vezi capatul acestuia. Nu poti sa ai sperante fara sa privesti inspre ele, nu poti sa ai orizont catre care sa aspiri atata vreme cat nu vezi mai mult de asfaltul de la picioarele tale.

M-am gandit la cele de mai sus stand in saua biclei mele, pedaland catre birou. Pentru ca lumea se vede altfel de acolo. Din sa vezi mai departe, din sa privirea nu se mai opreste la primii doi metri ci devine libera sa zburde si sa caute. Din sa lumea este mai mare, mai luminoasa, strazile sunt mai lungi si sunt pline de oameni, de cladiri frumoase, de viata. Si asta m-a facut sa ma gandesc la ochelarii de miop pe care ii purtam cu totii, fara sa stim asta. Parca am fi in Orasul de smarald, numai ca ochelarii nostri fac lumea mai mica si mai stearsa, nu mai frumoasa.

Culmea este ca scriu aceste randuri, asa cum vor fi si citite, tot in fata unui ecran aflat la cativa zeci de centrimetri inaintea mea. Si totusi, nu tehnologia este de vina, nu ecranele sunt cele care ne captiveaza si atrofiaza privirea, de vina este continutul afisat pe aceste ecrane. Continut care ne apartine in totalitate, asa cum insa ne apartine si decizia de a-l urmari sau nu. Nu este atat de greu sa alegi sa te dezlipesti de ecrane sau de trafic sau de griji si sa ridici privirea. Nu-i greu sa ai sperante si vise si dorinte si un drum pe care sa-l vezi intins in fata ta. Trebuie numai sa dai ochelarii jos, sa-ti lasi ochii sa se reinvete sa priveasca in departare. Restul vine de la sine.

Voi aveti probleme de vedere? Ce anume va tine privirea atintita?

The Cat Empire – The Car Song

Învăţam acasă că nu trebuie să îţi faci în viaţă speranţe sau iluzii pentru că viaţa este rea şi îţi dă peste bot când te aştepţi mai puţin. Învăţam acasă să nu avem vise sau idealuri pentru că “tu nu poţi”, pentru că “sistemul” ţine doar cu şmecherii, pentru că restul sunt genii şi tu un idiot. Când ne cresc aripi există mereu cineva gata să ni le taie, când vrem să zburăm spre stele cineva e acolo să ne împiedice. Ne trăim viaţa în mizerie, cu speranţe uitate de mult, cu ideea că aşa trebuie să fie şi nu avem ce să schimbăm. Creştem cu ideea că oricât ne-am zbate petnru ceva nu vom apuca să ne bucurăm de el. Devenim umbre a ceea ce am putea să fim, oameni simpli şi limitaţi în propria lor viaţă, purtăm ochelari de cal ca să nu mai privim în jur şi înjurăm în siguranţa sufrageriei pe cei din Top Capital sau Forbes, pe cei ce au şi fac bani, pe cei care s-au ridicat din moloz.
Am auzit aseară o replică genială: “să îţi faci speranţe şi iluzii doar în momentul în care eşti sigur că le poţi obţine”.
M-am săturat de oameni îndoctrinaţi, de aceia care sunt convinşi că sunt proşti deşi au o sclipire, de aceia care refuză să mai spere, de aceia care se dau bătuţi. Viaţa însăşi e un concurs, un lung şir de etape pe care trebuie să le câştigăm. De ce? Că să murim? Nu…ca să trăim.
Şi tot acelei persoane îi spun că dragostea există şi trebuie să înveţi să o descoperi şi să te bucuri de fiecare moment pe care ţi-l oferă. Eşti prea tânăr că să nu şti ce înseamnă dragoste, respect şi fericire.
Şi să nu uităm, că lucrurile pentru care luptăm, în momentul când le avem, sunt cele mai dulci….

*******

http://sfinx777.wordpress.com/2008/11/21/sfinx667-primul-blog-din-romania-sanctionat-i/

http://www.ziare.com/

*******

Interesul superior al copilului… ce frumos sună… Protecţia copilului, încotro ? Aproape că n-are rost să punem întrebarea, cât se continuă cu politizarea instituţiilor, cu politica de stat în stat, cu proţăpirea nemoşagurilor şi îmbâcsirea instituţiilor de ocrotire, numai cu profesionişti şi specialişti NU, într-u etanşarea acestui sistem de * protecţie *, astfel încât, nimic din ce se urlă în spatele zidurilor, să nu răsufle… *Protecţia copilului *, am tot subliniat, este la acest moment protecţia oricui, numai a copilului nu, din nefericire. Protejarea rubedeniilor, a imaginii instituţiei, a zulufilor unor * dive * cotizante şi sponsori de * soi * ai unui partid ticălos, pitirea mizeriilor sub preş, legea tăcerii impusă… se poate numi protecţia copilului ??

Copii instituţionalizaţi priviţi ca numere de dosare, folosiţi josnic ca masă de manevră, folosiţi… adulţi * responsabili *, culmea, cei cu funcţii…. după folosire, aruncaţi, revocaţi, trataţi cu nepăsare… banul să curgă, scaunul să-l menţinem, fonduri să obţinem… Cu tristeţe şi-o mare dezamăgire scriu, de n-aş ştii, de n-aş cunoaşte măruntaiele şi dedesubturile acestui sistem ticăloşit şi de n-aş ştii că se poate şi altfel! Evident, poate-ntr-o zi… când va prima competenţa, când va prima acel interes superior al copilului NU atât de prea multe nemernicii pe care mai marii consiliilor judeţene continuă să le nege cu îndârjire, o îndârjire şi-o înverşunare ce spune… tot !

Aceşti copii, instituţionalizaţi, copii, ca toţi copiii, pornesc pe drumul vieţii din start cu un handicap, acela al ruperii de familia de provenienţă. Mulţi dintre ei sunt plimbaţi de sistem din instituţie în instituţie, dintr-o familie în alta, nu interesează pe mai nimeni constanţa în viaţa acestor copii. Şi da, aceşti copii, tineri, manifestă comportamente de multe ori specifice vârstei, etapelor de dezvoltare, sunt vulnerabili la fel ca şi copiii ce au şansa traiului în familie şi mai *  sensibili * la anturaj, la experienţe de viaţă negative… Nu intervenim la timp, nu sancţionăm ce trebuie când trebuie, nu recompensăm reuşitele, nu acordăm atenţie unor măsuri şi intervenţia e târzie sau doar pe hârtie… la ce ne mai mirăm ? Dar, continuăm să trimitem rapoarte din care să reiese ce buni derectori suntem, nu publicăm rapoartele corpurilor de control, conform legii, muşamalizăm cazurile ce sunt incomode imaginii unor specimene ce nu au clin mânecă cu protecţia copilului, dar, sunt menţinuţi în funcţie cu orice preţ, * managerii * ce pompează banul în conturile cui le menţine scăunelul, contra cost… de ce nu se spune lucrurilor pe nume ? Voi continua să le spun : în România, realitatea e alta decât cea prezentată-n rapoartele de activitate măsluite de către directorii DGASPC-urilor ( Direcţii Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului), Avertizorii nu sunt apăraţi nici măcar formal, dimpotrivă, hărţuiţi, hăituiţi, prigoniţi şi devin victimele unor scenarii diabolice destinate să pună lacăt, pumnul în gura oricui deranjează, în România primează interesele de partid, cele personale, imaginea duuuuamnelor * distinse *, necum a copilului şi-o spun răspicat, în cunoştinţă de cauză.

Dacă la conducerea DGASPC-urilor ar fi psihologi, dacă numitele controale-n teritoriu fie că sunt de la ANPDC sau Inspecţia Socială, sau Curtea de Conturi, sau… NU ar mai fi anunţate din timp, dacă ne-am asuma cu toţii responsabilităţi şi-am conştientiza şi lua în serios faptul că : primul pas în rezolvarea unor probleme e să le recunoşti că ele există şi că * peştele de la cap se împute * iar în România duhoarea s-a răspândit dincolo de graniţe, dovadă Raportele de ţară pe protecţia copilului care nu sunt * în ton * cu ce mint cu neruşinare mare parte din * managerii * unşi pe criterii politice şi care fără de intervenţii telefonice nici concursul de ocupare al postului nu sunt în stare să-l promoveze şi mi-e silă să dau nume de astfel de specimene… cum silă mi-e şi de cei ce le cântă-n strună, cum am spus, contra cost, că toate au un preţ şi numai banul contează…

Despre nereguli şi disfuncţionalităţi, managementul defectuos, politizarea instituţiilor de ocrotire, despre atât de multe s-a totscris, s-a tot dat pe posturi TV, măsuri concrete împotriva tartorilor adulţi, ioc… aţi auzit careva de vreun corp guvernamental care să-şi facă treaba pe bune, a pedepsit ANI, DNA, Curtea de Conturi a României, vreun Consiliu Judeţean, vreo * divă *, vreun * prinţ * … ??? Nici vorbă ! Sunt cazurile-n care poliţia îşi face treaba, se intervine la procuror… organele de poliţie culege minorii ce hălăduie pe străzi, instituţia acoperă aspecte de-ţi stă mintea, se dă * apă la moară * copilului subminându-se cu bună ştiinţă autoritatea educatorului, de către Şefi, numai ca să se acopere nemerniciile care se petrec, dar, le negăm, linişte pe front, mucles total, trâmbiţăm însă … protecţia copilului ??!!!  Ia să insiste media, avertizorii, să zgândere, să scormonească, dincolo de ziduri…. imediat se dislocă armatele şi, da, cel mult de faţadă, formal, se vehiculează nişte * măsuri * asta numai până se reinstalează * liniştea *, apoi… Dumnezeu cu mila, atât.

Refresh :

http://sfinx777.wordpress.com/2009/02/12/din-nou-despre-nereguli-grave-in-protectia-copilului-din-romania/

http://ioniliescu.wordpress.com/2008/11/22/delictul-de%E2%80%A6bloger/

http://sfinx777.wordpress.com/2009/01/26/politica-de-stat-in-stat/

http://sfinx777.wordpress.com/2009/01/12/4644/

http://sfinx777.wordpress.com/2009/01/06/stejarul-nu-creste-pretutindenea-buruienile-in-tot-locul/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/12/22/aviz-amatorilor-din-teritoriu/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/12/18/protectia-copilului-incotro/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/12/09/o-noua-doza-de-%E2%80%9Dlecitina-%E2%80%9D-ca-sa-nu-uitam/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/11/27/sursa-wwwgardianulro/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/11/23/sfinx667-primul-blog-din-romania-sanctionat-ii/

http://sfinx777.wordpress.com/2008/11/21/sfinx667-primul-blog-din-romania-sanctionat-i/

- va urma -

Sibilla

P.S. Nu-mi doresc să am dreptate, sper însă, încă mai sper, că, într-o, * protecţia copilului * va deveni cu adevărat protecţia copilului… Pănâ atunci, o temă de casă cititorilor Sfinxului, căci de la Băsescu şi Boc NU aştept vreun răspuns, m-am lămurit cum e cu  * lupta anticoruţie * – nu se iau de-ai lor… : dacă într-o instituţie de ocrotire, cantitatea de materiale igienico-sanitare  e diminuată pe motiv de… criză, fură cei mari pe cei mici…?