Müßiggang ist aller Liebe Anfang ist ein Zitat das ich auf einer Website gefunden habe, die auch den Münchner Journalisten Christian Schütze erwähnt, dessen Essay “Frieden durch Faulheit” aus “Geo” diesem Weblog den Namen gab. Dort wird es Christa Wolf zugeordnet. Genauere Suche nach dem Ursprung bringt auch noch Christa Reinig und Ingeborg Bachmann als Urheberinnen ins Spiel. Auf der Suche nach der wahren Urheberin habe ich Google gefragt, die “Such-Maschine” findet heute (immer “ungefähr”):

5.650 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang”
109 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” “Christa Wolf”
3.130 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” “Christa Reinig”
41 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” “Ingeborg Bachmann”
343 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” -”Christa Wolf” -”Christa Reinig” -”Ingeborg Bachmann”
338 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” -”Christa Wolf” -”Christa Reinig” -”Ingeborg Bachmann” -”C. Wolf” -”C. Reinig” -”I. Bachmann”
4.670 Ergebnisse für “Müßiggang ist aller Liebe Anfang” -”Christa Wolf” -”Ingeborg Bachmann” -”C. Wolf” -”I. Bachmann”.

Nach Google sieht es also danach aus, wenn Christa Reinig die Urheberin ist. Die “Suchmaschine” ZVAB findet für die Suche nach ”Müßiggang ist aller Liebe Anfang” heute 19 Einträge ausschließlich zu Christa Reinigs gleichnamigen Buch, das 1979 in der Eremiten-Presse, Düsseldorf erschienen ist. Hier ein schöne Beschreibung eines der Buch-Exemplare im ZVAB mit Textbeispielen:

Band 93 der Reihe “Broschur” der Eremiten-Presse. Programm dieser Reihe war: “Zeitgenössische Literatur und Originalgraphik in bibliophil ausgestatteter, preiswerter Ausgabe”. Dieser Band ist weniger vom Zusammenspiel Text/Graphik, sondern von der Eigenart des Textes geprägt: Christa Reinig hat für jeden Tag eines Jahres meist vierzeilige Kurz-Gedichte rund um das Thema Liebe und Zweisamkeit verfasst. Zwei Beispiele : “September / 25 / Freitag: Dir so nahe sein / das deine zwei augen / ein einziges / großes auge werden – Dezember / 31 / Sonntag: Wir drehten uns um / und waren ein jahr älter”. So entsteht ein reizvoller, gedanken- und gefühlsdicht gewebter Jahreskalender. Jeder Monat wird mit einer historischen, kreisrunden allegorischen Vignette eingeleitet (Quelle nicht bezeichnet). Im Schnitt zart fleckig, ansonsten außen wie innen schön, sauber und gut.

Über Christa Reinig:
Die Stationen ihres Lebens glichen tatsächlich Planetenwechseln: Im Osten Berlins als Tochter der Putzfrau Wilhelmine Reinig in der Weimarer Republik geboren, erlebte Reinig als Kind die Machtübernahme der Nazis und als 19-jährige die Zerschlagung der nationalsozialistischen Gewaltherrschaft. Nach dem Krieg arbeitete sie zunächst als Trümmerfrau und Fabrikarbeiterin, bis sie in den 1950er-Jahren in der DDR das Abitur nachholte, Kunstgeschichte studierte und als Assistentin am Märkischen Museum arbeitete. Zusammen mit ihrer Mutter lebte sie in Ost-Berlin, engagierte sich jedoch in einer “Gruppe Zukunftsachlicher Dichter” in West-Berlin. Nach dem Tod der Mutter nutzte Reinig den Empfang des Bremer Literaturpreis 1963 dazu, im Westen zu bleiben. Danach lebte in München, später auch ein Jahr in der Villa Massimo in Rom, wo sie gerne geblieben wäre.
Quelle und mehr…

Auf der Suche bin ich noch auf folgende Zitate gestoßen, die auch in diesen Blog passen:

Das Leben nimmt den Menschen sehr viel Zeit weg. (Stanislaw Jerzy Lec)

Wären wir ruhiger, langsamer, so ginge es uns besser, ginge es schneller mit unseren Angelegenheiten voran. (Robert Walser) – gefunden bei Fritz Reheis

Mein zweiter Freund (sorry, folks!) ist auch ein Dichter, auch ein Sprachspieler, und auch er pflegt den Österreich-Schmäh. Nur ist er kein Prophet mehr, das ist vorbei. Dafür hat man ihn auch nicht in Moskau hingerichtet. Er heißt Ernst Jandl,  sein Vokalspiel (eins seiner Vokalspiele) heißt Zeilen. Der Text hält genau, was der Titel verspricht: er besteht aus isolierten Zeilen. Jede hat exakt 5 Silben und 5 Wörter, demnach durchweg einsilbige, und exakt in der Vokalfolge AEIOU. Jandl weiß, daß das Österreichs stolzes Losungswort ist, vielleicht auch ein Schibboleth. Jedenfalls wird es dekonstruiert. Aber auch Jandl ist kein Zerstörer um des Zerstörens willen. Auch aus ihm spricht Gott* – ein Undercover- Prophet:

Aus Copyrightsgründen** zitiere ich nur einige Zeilen aus dem dreiseitigen Text:

Zeilen

ach es ist so gut

–

kalb pferd stier ochs kuh

–

was schlecht riecht holt luft

–

als er sich gott schuf

–

was fehlt ist bloß mut

–

hals trennt sich von rumpf

–

was lebt ihr so dumm

–

spart geld wie volk muß

–

ganz ernst sieht gott zu

(die erste und letzte Zeile lauten wie im Original, ansonsten hab ich Auslassungen nicht näher gekennzeichnet. Nachlesen kann man das u.a. hier: ernst jandl: idyllen. gedichte. luchterhand 1989 / 1992)

*) Ich hab das Gedicht einmal vor katholischen Studenten (denn es gibt in unserm protestantischen Heidenland auch eine – kleine – katholische Kirche) gelesen, hatte das ganz ernst gemeint mit dem in Jandls Spiel herumspukenden Gott, und glaubte Irritation zu erkennen. Vielleicht lags an der Zeile “als er sich gott schuf”? Oder einfach an meiner durchlugenden – seis auch nur zu vermutenden – Respektlosigkeit? Oder ich sah Gespenster.

**) Je nun, Eigentum ist Diebstahl. Sie werden noch auf die Idee kommen, Gebühren zu verlangen, wenn man ihnen gehörende Zeilen im Gedächtnis bewegt. Da könnten sie mich arm machen. Die Gedanken sind frei. Das Zitieren auch? – Ein Pole hat es so formuliert: “Die Welt betrachten kostet nichts. Bezahlt wird erst für die Kommentare.” (Stanisław Jerzy Lec, in: Denkspiele. Polnische Aphorismen. Berlin: Volk und Welt 1972, S. 52)

“Hinter jeder Ecke lauern ein paar Richtungen.”

Stanislaw Jercy Lec

_____

“A couple of directions are lurking behind every corner.”

Stanislaw Jercy Lec

^-^~

Foto: Alice Drogoreanu

XXVII. Povestea lui Vlador

Coborâsem ceva mai târziu pentru cină, nimerind tocmai când Vlador povestea Crescentiei şi Elisei scena din ajun, când mă uitasem, ros de curiozitate, în dosul oglinzii de pe hol, lacheul cel josnic pândind de nu ştiu unde:

- Să fi văzut ce mutră a făcut domnul Vania!… – îşi încheie veninoasa relatare, spre amuzamentul celor două femei.

- Felicitări, domnul meu! – intervenii. Aveţi incontestabile calităţi de femeie de serviciu. În Valahia, acelea sunt responsabile cu pânditul la gaura cheii, ceilalţi socotind josnic un asemenea comportament…

Fireşte, exagerasem, lucrurile stând un pic diferit în ţara mea natală. Elise simţi nevoia să medieze:

- Vai, dar Vlador nu te-a spionat! Abia acum s-a uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere şi ne povestea cum urinezi în chiuvetă şi scena cu oglinda… Nu-ţi fă griji, toţi au muşcat-o cu oglinda!

„Au muşcat-o! Ce exprimare! Credeam că de la Vania i se trage, dar el nu vorbeşte aşa trivial… O fi stând la poveşti cu cine ştie ce alţi derbedei pe messenger…” – gândi contesa.

În ce mă priveşte, gândii cu repeziciune: „Vlador o să mi-o plătească, iar la acele casete trebuie să ajung la rându-mi!”.

- Primul impuls – zisei, mimând buna dispoziţie – a fost acela de a scrie dedesubt: Ba proastă eşti tu! Apoi, m-am adunat şi m-am amuzat de poantă…

Oricine poate înţelege cât de bine m-am simţit văzându-mă luat în râs, nici chiar faptul că între timp devenisem unic moştenitor nereuşind să alunge întrutotul sentimentul de disconfort. Presupun că nimeni nu se va mira aflând că am tocmit un om care să scotocească în trecutul lui Vlador.

…

Alfred Landskron făcu o treabă excelentă, înmânându-mi după doar câteva zile un raport amănunţit despre valet, poate puţin prea împănat cu poeme.

Vlador s-a născut în Salzburg, în urmă cu treizeci de ani. Se impregnă oarecum de atmosfera burgului, aceasta dându-i ca de la sine o spoială de cultură, însă cunoştinţele sale nu depăşeau cu mult construcţia de Wasserspiele, fiind eclectice şi de-un gust îndoielnic, ceva între Mozart şi Caffe-Concert. Incapabil de nobleţe, această spoială îl recomanda, în schimb, încă de timpuriu pe tânăr ca potrivit a deveni valet sau, cum preferam eu să mă exprim, lacheu.

Vlador era numele de scenă al individului, numele real fiind unul aproape imposibil de reprodus, tatăl său fiind polon (iar mama cehoaică). Anii de şcoală au trecut fără urmări adânci, băiatul ostenindu-se doar cât să se menţină pe linia de plutire, neresimţind vreo atracţie către Ştiinţă:

N-am să merg pe-această potecă,

Plină de frunze căzute:

La fiecare pas mă întâmpină,

Toamna ceţoasă, adâncă[1].

Timpuriu, în schimb, elevul observă interesul cu care este privit de către colege, alcătuirea sa atletică şi superficialitatea sa perpetuă părându-le acestora irezistibile. Astfel, nu prididi să profite de această situaţie, încercând, după puteri, să le aducă tuturor o alinare:

Fiecare zi o începem

cu Facerea Lumii

suntem alungaţi din Rai

înainte de-a ne da drumul în el,

îl omorâm pe Abel

fără să ştim că suntem în pielea lui.

Potopul ne aruncă pe malul nopţii,

în strălucirea nervoasă de stele,

ne amăgim,

numărând pe degete

loviturile inimilor noastre[2].

- Nu întâmplător exemplific cu poeme – explică domnul Alfred -, ci datorită faptului că personajul vizat s-a călăuzit întreaga sa viaţă după lirica poloneză.

În liceu, Vlador avu un bun prieten, pe Rainer. Acela, firesc, se îndrăgosti de-o tânără, ajungându-se la o legătură aproape ca o logodnă. Dar, cum uşor se poate anticipa, Vlador nu rezistă ispitei de-a încerca şi cu Brigitte – aşa se numea tânăra -, iar Rainer, aflând, a socotit că viaţa nu are sens. Într-un fel, avea dreptate, doar că el a ales soluţia disperată a unei supradoze. Vlador căută ulterior o consolare:

Am fost doi fraţi pe pământul pustiu:

Cain şi Abel.

Unul oile le păştea, altul pământul îl lucra,

unul era puternic, celălalt – slab[3].

Totuşi, Vlador nu era un cinic, decât într-o oarecare măsură, astfel că amintirea lui Rainer continuă să-l bântuie:

Am găsit într-un notes vechi

Numerele de telefoane

Ale prietenilor morţi,

Adresele caselor incendiate.

Formez un număr. Aştept.

Telefonul sună.

Cineva ridică receptorul.

Linişte. Aud respiraţia,

Sau poate şoapta focului[4].

Cum, în Salzburg, aproape orice loc îi amintea de Rainer, tânărul Vlador decise să fugă. Atunci, ca şi acum, Viena era magnetul perfect pentru sufletele zbuciumate, agitaţia perpetuă având darul să anestezieze angoasele ori remuşcările:

În zorii zorilor

aud zdrăngănitul bidoanelor de lapte

zgomotul primelor tramvaie

şi mersul autobuzelor somnoroase.

În zorii zorilor

oraşul deschide ochii

lustruieşte carâmbii lungi ai străzilor

îmbracă pieţele-n caftane

şi turlele-n căciuli înalte[5].

Aici, Vlador se pierdu în iureşul capitalei, însă, oarecum bigot, era încercat uneori de mustrări de conştiinţă, de care căută să se descotorosească prin abile paradoxuri:

am pierdut toate grădinile

toţi trandafirii şi toate visele

ajungând la maturitate

aici e bariera

mai departe-i adâncimea (sfârşitul orizontului)

trebuie să durezi şi să-ţi aduni forţele pentru roade

dar ce poate fi mai frumos

decât culesul roadelor?

şi când te prăbuşeşti

mii de copaci îţi ridică boaba[6]

Curând, Vlador îşi găsi locul în lumea vieneză, făcând ceea ce ştia mai bine încă din anii de şcoală şi mulţumind, deopotrivă, doamnele capitalei:

Laud pipăitul: simţul al cincilea

simţ de neînlocuit.

Înălţarea la cer a pielii.

Buricele degetelor pe harpa ascultătoare.

Iată muzica

concretă, trupească.

Goticul pipăitului.

Act păcătos

ramificat.

Coborârea în iad

a dragostei[7].

Fără a se putea dezbăra cu totul de catehismul romano-catolic, Vlador îşi compuse un fel de mistică epidermică, socotindu-şi îndeletnicirea drept o slujire. Devenit un soi de sacerdot al iubirii trupeşti, eroul nostru fu descoperit curând de către Eve care, prezentându-l la castel, îi găsi acestuia un nou templu în care să oficieze. Deşi ar putea să pară complet abrutizat şi cufundat în carnal, Vlador e bântuit şi astăzi de regretele unei vieţi irosite:

Poteca aleargă desculţă prin pădure. În pădure sunt copaci mulţi, cucul, Ionel, Marioara şi alte animale mici. Numai spiriduşi nu mai sunt, că au plecat. Când se întunecă, cucuveaua închide pădurea cu zăvorul, căci dacă pisica se furişează o să facă ravagii mari[8].

Foarte mulţumit de serviciile domnului Alfred, îi înmânai o sacoşă cu două sute de mii de euro. Deosebit de plăcut surprins, acesta adăugă:

- M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze şi copiile casetelor de supraveghere din castel, după cum v-aş putea procura şi Jurnalul lui Vlador. Este interesant, deşi abuzează de citatele din diverşi poeţi…

Vicleanul detectiv va fi anticipat interesul pe care mi-l va stârni. Totuşi, socotii că, pe moment, îi dădusem suficient, rămânând să păstrăm legătura.

[1] Începutul poemului Sărbătoare de Leopold Staff, poet polon (!878 – 1957).

[2] Fiecare zi de Stanislaw Jerzy Lec (1909 – 1966)

[3] Începutul poemului Cain şi Abel de Kazimiera Illakowiczowna  (1892 – 1983)

[4] Notes de Antoni Slonimski (1895 – 1976).

[5] Începutul poemului În zorii zorilor de Jan Koprowski (1918 – 2004).

[6] Maturitate de Jan Gorec-Rosinski (1920 – ?).

[7] Al cincilea simţ de Ludmila Marianska (1923 – ?).

[8] Pădurea de Zbigniew Herbert (1924 – 1998).

Lebenskünstler leben von den Zinsen
eines nicht vorhandenen Kapitals.

(Stanislaw Jerzy Lec)

Siedzę sobie czasem w bibliotecznej ciszy
i czytam swe wiersze, nim je sam napiszę.

*

Dann und wann sitze ich inmitten schweigender Bücherregale
und lese meine Gedichte, bevor ich sie niedermale.

(Quelle: Dedecius, Karl: Polnische Profile. 2 Aufl. Baden Baden 1989, S. 134. Meine Übersetzung lg)

Es gibt so große Worte, die so leer sind, daß man darin ganze Völker gefangen halten kann.

Quelle: (zit. bei) Götz, Christian: Was lehrt die Sprach-Analyse politischer Texte?, online verfügbar unter: library.fes.de/gmh/main/pdf-files/gmh/1968/1968-05-a-298.pdf (13.05.2009)

The gospel according to Stanislaw Jerzy Lec:

“At the beginning there was the Word–at the end just the Cliche.”

This is a telling reality of many churches.

It is sensationally true. 
So true that it has shaped how those outside the Church perceive those inside the church. So true that it doodles the caricature. So true that it turns up the volume on the stereotypes.

It is sadly true.
For many on the inside, there is some form of theological laziness. Instead of struggling with digging into the depths of the Story of stories found in the Book of books, there are many who would rather have someone else expend the effort and hand them the nugget of truth. Typically, that nugget comes in some form of memorable wording.

Ergo, “Cliche.”

Sadly many churches have expressed their religious dialogue and thoughtful discourse in this way. Meaning it is hardly a dialogue and seldom thoughtful. This is something of the reality within in the walls of the church.

But it is not the whole picture.

It isn’t always this way.
It hasn’t always been this way.
It won’t always be this way. 

But It is part of the picture. 

In stereotypes.
In caricatures.
In cliches.

There is a little bit of truth in such criticism. There is a little bit of truth disguised with memorable words. And I find it sensationally and sadly ironic that you made your point with such memorable words.

Memorable words in Doodle Surround Sound.

Who Can Benefit from this Paper?

Anyone and everyone who has an interest in the issues organizations as well as individuals face in terms of implementing a sustainable purchasing program within their company.

White Paper Excerpt from The Greening of Procurement

Cannibals with Forks?

“In our rapidly evolving capitalist economies, where it is in the natural order of things for corporations to devour competing corporations, for industries to carve up and digest other industries, one emerging form of capitalism with a fork – sustainable capitalism – would certainly constitute real progress.”

From Cannibals With Forks – The Triple Bottom Line of 21^st Century Business, By John Elkington (Capstone Publishing, Oxford, 1997)

Do Cannibals With Forks Constitute Progress?

Taking his cue from Polish poet and aphorist Stanislaw Jerzy Lec, John Elkington’s book titled Cannibals With Forks: The Triple Bottom Line of 21^st Century Business, attempts to answer the question, is it progress if a cannibal uses a fork?”

I am certain that the aphoristic character of Lec’s writings were not lost on Elkington when he decided to use the “cannibals” analaogy as in many ways it symbolizes the at times vague certainty of the importance of sustainability. Or to be more precise doing something because it is supposedly good for you without really quantifying what the “good” actually is.

This is an important distinction as the substantive elements that drive corporate decision-making can and in fact does change based upon financial imperatives and the realities that drive them.

In a recent exchange I had with a well-informed environmental advocate, he made the following statement regarding the benefactors of change, which I believe strikes at the very heart of the sustainability issue. And I quote, “of course, the gains based on sustainability will not be enjoyed by the same companies as today, which profit from carbon extraction and emission. Industries like wind power, nuclear, solar etc. will benefit from a “carbon constrained” world. Others will lose. The latter are spending millions on disinformation campaigns and lobbying, just as the tobacco companies did for decades, to preserve their profits and to discourage competing technologies.

This is a true statement to be certain, and one that can be applied to any situation in which the demise of an incumbent is required to pave the way to a new future. If you were the incumbent in this case, the reality of your situation, and therefore the interpretation of the so called facts may be somewhat different.

Document Outline: 47 Pages, (incl. Appendices)

Main Sections: Do Cannibals With Forks Constitute Progress?, A Tale of Missed Opportunitiy (Kodak), A Different Type of Cannibal, The Environmental Connection?, A Final Word About Kodak, A Three Pronged Fork, A Preliminary Scorecard?, The Customer is Always Right!, Government Influence – The Fuel for Change?, The Innovator’s Dilemma, Other Industries, Greenwashing, Financial Disconnect

Payment Options: Major Credit Cards, PayPal

Use the following button to purchase The Greening of Procurement white paper for $25 US.

 Stanislaw Jerzy Lec

• You will always find some Eskimos ready to instruct the Congolese on how to cope with heat waves.
• Hay smells different to lovers and horses.
• Do not ask God the way to heaven; he will show you the hardest one.
• The window to the world can be covered by a newspaper.
• You can die on St. Helena without being Napoleon.
• Many a boomerang does not return but chooses freedom instead.
• Always turn to strange gods; they will listen to you out of turn.
• On the neck of a giraffe a flea begins to believe in immortality.
• He who shouts “Long live” has to pay for the funeral.
• Even a flounder takes sides.
• If you are not a psychiatrist, stay away from idiots. They are too stupid to pay a layman for his company.
• From a review: “The poet showed noble poverty of thought.”
• A lobster blushes after it dies; what rare subtlety in a victim!
• I prefer the sign NO ENTRY to the one that says NO EXIT.
• I once saw a miracle – just when we could have done without one.
• Witches admitted their relations with the devil. Our blood boils – how could they be forced to admit this when there is no devil. But reason tells us this is not true. The devil does exist and was in fact the inquisitor.

” L‘aube interrompt souvent les rêves les plus beaux qu‘on fait à son sujet.” Stanislaw Jerzy Lec