Umbra lui curgea fluidă peste pietre. Urmărind-o, putea să jure că acolo, în jocul umbrelor, trăieşte o altă lume atât de reală pe cât era el de real. Poate chiar el era o umbră şi lumea în care se mişca era umbra existenţei nevăzute. Când era tânăr, îşi închipuia adesea cum ar fi viaţa lui dacă ar fi umbra unei forţe mult mai puternice şi neîncăpătoare în lumea umană. Acum ştia că aşa e iar umbrele îi aminteau de tinereţea sa plină de căutări.

Vâscul începuse să crească pe stejar de câteva zile.^*1 Era timpul potrivit, dar amânase mult clipa asta. Simţea că acum nu va fi la fel. De data asta, cei doi boi albi sacrificaţi vor vărsa un sânge păstos, amar, în care va găsi răspunsul pe care îl căutau oamenii mării. Ştia răspunsul, îl simţea pe umeri şi încerca să îl ascundă în barba deasă şi căruntă.

Dar era timpul. Doar azi ziua era egală cu noaptea şi vâscul înmugurea. Iar ceilalţi druizi, ucenicii, iniţiaţii şi preoţii, îl aşteptau sprijiniţi pe un genunchi, aşezaţi în jurul boilor într-un cerc mare.

Îmbrăcat în straiele sale albe, cu mica seceră de aur, a urcat mai greu ca altădată în stejar şi a retezat vâscul. Mugurii acestuia, grei, au picat cu zgomot neobişnuit pe mantia albă. Şi sângele a strigat din pământ şi s-a întins pe pietre; mugetul boilor a cuprins toată câmpia de la poalele muntelui în a cărui peşteră avea el să stea următoarele trei zile. Oamenii mării din Lutetia aşteptau un răspuns.

Uşa ferecată s-a deschis uşor. Profilul bătrânului juca în umbra lumânării.

-          Ai dorit să mă vezi, tată?

Bătrânul l-a apucat de umeri cu ambele mâini, privindu-l în ochi. Dara îl lăsă o clipă să se odihnească în ochii lui. Tatăl lui îmbătrânise. Îl respecta şi îl admira. De mic îşi dorea ceva din el, din puterea lui; îşi dorea să înţeleagă umbrele şi jocul sângelui şi urletul boilor. Să ştie dinainte ce vor spune stelele şi care e vârsta vâscului şi să ţină secera de aur în mâini.

-          Vino, l-a condus tatăl strângându-i umerii lângă el.

Ajunşi în dreptul ferestrei înguste, săpată în stâncă, se aşeză pe unul din cele două scaune de stejar, lângă măsuţa care împreună cu patul formau singurele piese de mobilier din încăperea mare îmbâcsită de scrieri şi suluri şi miros de migdale arse în tămâie.

-          Spune-mi ce vezi.

-          Văd câmpul de sacrificiu, tată. Văd boii albi întinşi pe jos şi luna alunecând deasupra sângelui lor. Ucenicii strâng pietrele să le acopere trupurile moarte şi să le ardă carnea. Iniţiaţii trasează Cercul Înţelepciunii. Iar oamenii mării te aşteaptă.

-          Nu asta vezi. Spune-mi ce vezi.

-          Văd două aripi albe, frumoase, de pasăre suflându-mi peste pleoape.

-          A ce miroase?

-          A fag şi flori de câmp.

-          A fag şi flori de câmp…, repetă bătrânul. Mama ta se face pe zi ce trece tot mai frumoasă.

Dara se aşeză pe scaun în faţa lui îmbătrânită şi plină de dor.

-          Preoţia nu e ereditară, fiule. Ai ales-o şi Cernunnos te-a ales. Haina să o porţi cu grijă şi cu teamă.

-          De ce nu am cunoscut-o niciodată?

-          Odată la o mie de ani, pământul îşi ridică din apă călcâiele. Şi dă naştere Insulei Săcălin pentru trei zile, la una din gurile Mării Negre. Acolo, pentru trei zile, ielele îşi pot opri cântecul şi farmecele dacă vor, iar uneori oamenii pot să le vadă, să le atingă, să le vorbească. Iată răspunsul pentru oamenii mării.

-          Eu de ce nu am văzut-o niciodată?

-          Coloana Breslei Oamenilor Mării^*2 o vei duce în Insula Şerpilor. Acolo, fratele meu, Alecu, Preotul Cultului Cerbilor, te va aştepta şi te va duce pe Insula Săcălin ridicată din ape în urma trimiterii mesagerului lor spre Cernunos. Să nu te duci singur. Cohen, bunul meu prieten, iscusit şi înţelept, va veni împreună cu tine; Marele Marinar să te ducă pe insulă cu marea sa corabie. Andilandi va şti cine eşti şi te va cruţa de farmece; dar să nu rămâi acolo – să nu mănânci şi să nu bei dacă ai ajuns după ce ele au stat la masă. Mâncarea lăsată de ele e blestemată. Se hrănesc cu flori şi beau apă din izvoare şi fântâni. Să nu le priveşti în ochi şi să nu le cauţi urmele. Teme-te de puterea lor, dar poartă-ţi demn haina şi numele de preot. Nici măcar în Andilandi să nu ai încredere. Să priveşti de departe jocul lor, şi numai atunci când te vor striga de trei ori, atunci să te apropii de iele. Dar să nu le priveşti în ochi.

-          Ea e. Ea e, nu-i aşa?

-          Să ajungeţi pe Insula Şerpilor imediat după alegerea boului. *6

L-a sărutat pe frunte ca de obicei înainte de plecare.

-          Du-te acum. Nu mai sta. Timpul este aproape.

Dara îşi aplecă uşor capul şi strânse mâna tatălui. Uşa se închise în urma lui şi bătrânul privi tăcut câmpul. În sângele boilor albi putea să vadă până departe, în timp.

-          Fiul meu a murit iar eu încep să orbesc. Doberos dabeis…^*3

***

Departe, în Insula Şerpilor e ziua în care se alege boul de alaiul nupţial al zeului adorat, a Cerbului; de fiecare dată sărbătoarea alegerii taurului de către fecioarele şi tinerii care să îl poarte pe păşuni grase, să-l hrănească şi să-l ţină, începe odată cu creşterea vâscului. Întotdeauna calendarul a fost considerat secundar naturii. Natura are felul ei unic de a se retrage şi contracta sau, dimpotrivă, expanda demenţial în răstimpuri.

Dupa trei luni în care cântecul lui s-a auzit neîntrerupt, cucul îşi opreşte brusc melodia, şi-o strânge în guşă şi aripi pentru următorul an. Vine, pleacă, ştie exact când să înceapă şi când să oprească vestirea ielelor. Şi când misterul păsării dispare în spatele unui soare lung, de vară, oracolul prevesteşte apariţia ielelor.
Atunci, se aleg cele nouă fete fecioare şi cei nouă feciori care, la solstiţiul de iarnă, vor sacrifica violent taurul. De la  nunta divină celebrată la solstitiul de vară până la solstiţiul de iarnă, cultul este menţinut prin celebrări şi ritualuri specifice. În urmă cu două săptămâni, alaiul a fost ales prin sorţi. Şi astăzi, una din frumoasele sale fiice, cea mai mică dintre toate fetele alaiului, ia parte la condusul taurului care reprezintă tinereţea şi vigoarea nestăvilită a zeului; taurul se lasă împodobit şi alintat, plimbat de pe o coastă pe cealaltă a insulei, în răstimpuri mugeşte speriat de hărmălaia cetei tinere.
Taurul frumos de anul acesta este bălţat; coarnele mari i de deschid larg din creştetul capului; mersul liniştit îi creionează profilul capului pe care şi-l ţine ridicat şi drept.
Fetele l-au spălat deja, l-au hrănit cu iarbă şi fân, timp în care băieţii i-au făcut în Poiana Cerbului o iesle numai a lui, din lemn şi stuf. La iarnă, ieslea va fi dărâmată odată cu înjunghierea lui nemiloasă. Fetele îl vor plânge, iar băieţii îi vor smulge pielea în bucăţi mari, pentru a face câte o haină scumpă celei mai mici şi celui mic din ceată.

-          Tată, vino să vezi ieslea boului! E mai mare şi mai luminoasă decât cea de anul trecut! – Norina, fiica tânără a lui Alecu, aleagră spre el. Întotdeauna ea i-a fost mai apropiată dintre fete – iar fii nu a avut niciodată. Anul acesta, sărbătoarea adevărată e în inima lui Alecu; a aşteptat mult să-şi vadă fiica cea mică în alaiul nunţii taurului.

De acum, feciorii au aprins un foc mare în poiană şi veghează pe rând în jurul lui, păzind fiecare clipă taurul de care nimeni nu se mai poate atinge în afară de ei. Din cei optsprezece, doi feciori şi două fecioare care anul trecut au dus taurul înstruţat trebuie să jupoaie coaja cireşilor sălbatici şi să croiască din ea măşti şi curele pentru toţi. Taurul este împodobit mereu cu flori şi clopote îi atârnă de coarne. Din când în când, câte o fată din sat aduce un covor nou pentru ieslea taurului sau o pătură pentru corpul lui.

După prima noapte petrecută în pădure cu taurul, în care tinerii s-au mascat şi au dansat unii cu alţii în toate perechile posibile, ei devin sacrii păzitori ai taurului şi participă alături de el la fecundarea simbolică a terenurilor, a pădurilor, a naturii întregi. Bătrânul satului va sta cu tinerii în poiană, până la înjungierea boului. Şi îi va învăţa pe tineri ce trebuie să ştie despre sărbătoarea fecundării pământului; bătrânele din sat vor veni din când în când să înveţe fetele dansurile nupţiale şi să le pregătească pentru a deveni femei. La sfârşitul verii, se vor scălda pe rând fetele şi feciorii în apa din care taurul bea; ceilalţi locuitori ai insulei se vor arunca şi ei în apa aceea, imediat după ieşirea tinerilor, sperând că se vor vindeca de boli sau că vor avea belşug toamna care începe. Sfânta Duminică rosteşte binecuvântări peste ieslea taurului şi i se aşează pe frunte, jucându-se cu clopotele prinse de coarnele lui.

In revista Dacia Nemuritoare, nr.5, am gasit un articol legat de descoperirea la Fantanele a unui tumul funerar. Linkul urmator duce la pagina cu pricina, iar articolul se numeste: Mesager catre Zeul Nostru!
http://www.dacii.ro/revista/continut.htm
Cu toate ca au existat “numeroase discutii” referitoare la descoperire nu cred ca discutia trebuia incheiata. Nu s-a spus inca totul despre aceasta descoperire. Ar trebui adaugat:
1. Cele 7 sulite gasite in tumul sunt un simbol. Sunt in numar de sapte si sunt sulite. Sapte si sulita sunt simboluri pentru constelatia Pleiade. Am mai scris despre acest Muruga. Poate sa fie o noutate pentru unii dar pe teritoriul tarii aceasta constelatie era activ venerata. Energiile care au o anumita intesitate, la anumite perioade ale anului, erau folosite activ de catre populatia arhaica in diferite aspecte ale vietii lor.
2. Articolul este scris de o maniera care ar da de inteles ca cel inmormantat acolo a fost de fapt sacrificat si trimis astfel zeului. Daca zeul era Zalmoxe atunci confuzia este si mai mare. Datorita unui document antic (prost tradus sau prost documentat) se crede ca odata la 5 ani cel mai “pur” membru al castei preotilor era sacrificat prin aruncarea in sulite. Zamolxianismul a fost o religie care a stopat sacrificiul de orice fel, uman sau animal. Zamolxianismul nu a fost o religie a sacrificiului pagan. Zamolxianismul a fost o religie pre-crestina si in niciun caz o religie pagana.
3. Cel care era trimis la Zalmoxe era aruncat in 3 sulite si nu in 7 conform cu acelasi autor antic. Cel inmormantat nu a fost trimis , a plecat la zeul Pleiadelor. Probabil ca in viata el a fost un conducator, organizator, vizionar, inovator, saman. Un OM care a avut un mare impact asupra colectivitatii din care facea parte. Probabil ca inca in viata el avea cunostinte cu care si-a ajutat comunitatea (nu neaparat legate de razboi). Dupa “trecere” probabil ca i-a ajutat si mai mult decat inainte.
4. Dimensiunile gropii aduc aminte de Proportia de Aur. Aceasta proportie are legatura cu viata si nicidecum cu moartea. Aceasta proportie este in legatura cu idea de dezvoltare. Acest tumul a fost un loc de trecere.
5. Materialul folosit este stejarul. Ars. Stejarul este un arbore mai aparte. Este singurul arbore care se poate dezvolta pe un nod energetic. El a fost folosit pe nodurile in care curentul energetic era ascendent. In plus stejarul este ars, intarind idea de energie.
6. Trupul tanarului a fost ars. Aceasta faciliteaza “rupererea” sufletului de trup. Ajuta la parasirea acestui plan existential.

7. Simbolul de mai sus este format din patrat si triunghiuri. 4 si 3. Din nou numarul 7. Si din nou Pleiadele.
8. Credintele hinduse sunt printre putinele care au clasificat si prezervat o stiinta straveche care a fost cunoscuta si pe teritoriul tarii noastre. Urme ale acestei stiinte se gasesc peste tot. Acest simbol este unul dintre aceste urme. Ce reprezinta el? Este simbolul centrului energetic Muladhara Chakra din corpul energetic uman. Este simbolul Portii. Poarta vietii. Patratul este centrul energetic Muladhara, triunghiul este locasul energiei latente Kundalini. Simbolul de mai jos este simbolul Muladhara Chakra. Asa cum il imagineaza credintele hinduse.

9. Stejarul, sulitele, simbolul. Toate ma fac sa cred ca pe locul in care a fost amplasat acest tumul se afla o coloana energetica ascendenta. Masuratori efectuate in zona ar putea sa arate daca acest tumul mai este activ din punct de vedere energetic sau nu.

Ce frumos arata si acest desen. Si cate mistere poate si el sa ascunda. Printre runele Futhorc (vechi rune englezesti) se afla una care se numeste Sulita (imaginea din stanga) si una care se numeste Chalice (pastratoarea esentei divine).

O ghindă lăsată să cadă
În palma întinsă –
Umbra steajarului deja se întinde .

   In umbra stejarilor seculari (pictura de Theodor Kotsch) .

Ieri m-am trezit intr-un copac. Da, ma simt bine. Era un stejar. Nu rade. Era chiar un stejar ruginit ce-i drept.  In varf deasupra mea mai era un artist ascuns printre frunze. Era un elefant, care picta. Da, in copac si…picta.Picta frunze. Ba nu, niste crengi cu frunze.

Nu rade. Azi m-am trezit, nu-ti spun unde… azi m-am trezit in pod. L-am intalnit pe Moshu’. Se ratacise. Alerga dupa renii lui. Bezmetici, nu ata. Au prins aripi. Se credeau pegasi. I-am zis nenicului sa nu-i dea bomboane cu visinata. Nu m-a ascultat. Exact ca un copil.

Nu rade. M-am trezit. Nu vezi? Doar ma auzi? Nu-i asa? Azi vreau sa numaram pasii nostrii. Oare…pasii nostri vorbesc? Vreau sa numaram pietrele de la vechiul pavaj…din strada-ngusta.

Nu rade. Am vazut zgomote de zambet. Tu erai?  Tu erai! Recunoaste, te ascundeai dupa mirosul de cafea, acolo langa draperia aia… esti o hoata!

Nu rade…azi e randul meu.

   Un stejar aplecat pastrandu-si inca maretia si oferindu-si umbra generos .

Din punctul meu de vedere, dupa ce am vazut cele 3 meciuri ale Romaniei de la IRB Nations Cup si dupa ce am vazut jucand si celelalte cinci echipe, e ca sponsorii mari ai rugby-ului romanesc, adicatelea Stejar si BRD, ar face bine sa reduca cel putin cu jumatate sumele pe care le dau nationalei mari si sa le redirectioneze spre nationala sub 21 de ani care, am aflat cu oarescare surprindere, este nitel campioana europeana.

Spun asta pentru ca, din pacate, am impresia ca rugby-ul trebuie sa fie reconstruit de jos. Nu stiu daca la nationala nu se potriveste antronorul, jucatorul sau daca amestecul dintrei ei e toxic. Avem jucatori care se descurva bine la echipe mari din Europa dar la nationala nimic nu se leaga.

Greselile sunt de baza: nu placam corect, scapam baloane, pierdem margini sigure, nu legam mai mult de 2 pase laterale, patrunderile sunt intotdeauna previzibile. Chiar si in meciul cu Paraguay Uruguay, pe care l-am dominat, am jucat prost, fara spectacol, fara imaginatie, fara miscari surprinzatoare. Suntem o echipa blazata si cumva trista…

Cel mai mult mi-a placut jocul Scotiei care nu niste baieti tineri si rapizi a facut un rugby frumos, cu pase sarite, cu extreme viteziste si cu cateva faze demne de meciuri intre marile echipe ale lumii. Cu pustii astia Scotia poate sa construiasca o mare echipa.

Altfel ma declar dezamagit si sper sa vedem ceva imbunatatiri masive in meciurile de calificare la mondiale

PS: Multam, Laura!

Stejarul are ceva fascinatoriu. Îl priveam astăzi, proiecţie verde pe cerul fără nori, ca pe acel cineva,  cu înfăţişarea lui impozantă, pe care vreau, din când în când, să-l revăd. A crescut pe linia gardului, în acel spaţiu de interval, ca un tolerat între grădini. Îl privisem şi iarna trecută, răsfirat pe cerul plumburiu părea ridicat în înalt, atunci treptele crengilor sale spuneau o poveste despre cât de mult este de la pământ la cer… Primăvara însă, în mai, este înveselit de verdele său  unic. Uneori, în astfel de momente, îi vorbesc pe tăcute. Astăzi i-am spus să-mi pozeze. Par impresii ieftine, de adolescentă căzută într-o adoraţie despre care pot vorbi pricepuţii psihanalizei… Dar nu e aşa. Vorbeam pur şi simplu, cu mine poate, cu maiestoasa coroană din faţa mea. E un liniştitor sentiment că vârstele noastre, umană şi vegetală, deşi necomparabile par compatibile. După ce l-am anunţat că-l pozez şi-mi căutam cadrul, frunzişul a reverberat ca o coafură uşor răvăşită de vânt… Dacă eu am avut astăzi, prin alter-ul vegetal, senzaţia timpului static, Andra a scornit filosofeli (cum îi place să spună) pe tema trecerii… Suntem ceea ce suntem fiindcă asta ne amintim că suntem. Doar existenţa noastră amintită ne defineşte. Iar sentimentul uitării este atât de frecvent în viaţa noastră încât avem senzaţia că pe lângă propria persoană mai trăieşte una, cea  uitată, cea “care am fi putut fi şi am uitat că am fost”. Şi de multe ori acolo trimitem perfecţiunea. Tocmai spre acea persoană pe care o dotăm cu o memorie uitată. Cea care ar fi putut să fie.  Şi timpul trece… şi este perceput de aceste două identităţi într-un mod extrem de diferit. Iar rezultatul este senzaţia că viaţa pe care o trăim nu este cea reală. Dincolo de dogme, toate sunt cu putinţă, prin urmare orice fraternitate spirituală…

http://andraagachi.wordpress.com/2009/05/17/fara-griji/

In dansul nebun sa ne-nvartim,
Sub stejarul falnic de dor s-ametim
Si-n clipa suprema ce sufletu-l poarta spre inalt
In ochii tai as vrea sa ma scald,
Sa vad dorul pagan cum tasneste cu putere
Dincolo de vis si de durere …
Atunci vom rupe stravechiul legamant
Si vom fi singuri pe pamant .

   Fiind in prag de Ajun sau chiar putin mai incolo, se cuvine un “Stejar” cu o aroma puternica, profunda, masculina – si brusc totul capata o alta culoare si savoare, lumea pare mai prietenoasa chiar si pentru o clipa si nu in ultimul rand – atmosfera de sarbatori capata un plus de stralucire si insemnatate . Pentru toti cititorii acestui blog : “Sarbatori fericite !” .

Vino cu mine in padure -
La umbra stejarilor stravechi
Unde dragostea infloreste salbatic .
Printre imbratisari si sarutari
Un nou vis se naste,
Copilul zanelor nicicand furat -
Darul nostru pentru zei .
Ridica-te la cer intr-un sfarsit !
Pamantul ma va calauzi catre casa .

Iubesc zapada cazand in nestire
Si sangele frematand navalnic de bucuria revederii,
Primul copil ce mana intinde s-apuce viata cea noua
Si luna cea plina ce lumineza aprinse iubiri .
Iubesc maretia stejarului falnic
Ce-si leagana ramul in nopti si furtuni,
Pe tine frumoaso mereu te iubesc
Cu patima noua, nicicand ostoita .

Frumosu-ti fund
Il fatai dragalas
Si sanii cei rotunzi
Zambind ii mangai lasciv -
In plasa vrei sa ma prinzi,
Dar nu e ziua ta azi
Si stiu ca vraja ta pe multi i-a terminat,
Insa eu sunt stejarul singuratic din campie,
Nu ma dobori cu-mbratisari o mie !
O, nu te mai uita asa -
Sunt tare si nu ma amagesti,
Insa daca ai vrea
Sa-mi spui ca doar pe mine o sa ma iubesti
Te-as lua in bratele mele puternice
Si pana la cer te-as purta !
Iubita mea -
Iarta-ma caci nu stiu ce vorbesc,
Frumusetea ta salbatica si dulce
Ma-nnebuneste
Si nu vreau sa fie a nimanui altcuiva .