Acum cateva zile m-am indragostit. Obiectul fascinatiei mele este o superba rochita neagra Chloe gasita intr-un outlet pierdut prin Bucuresti.

Cu riscul de a parea deplasata, m-am gandit la ea in fiecare zi, visand la momentul in care o voi imbraca si ma va transforma din Cenusareasa in printesa, pentru ca eu cred cu tarie atat in teoria sufletului pereche cat si in puterea rochiei perfecte.

Nu, nu trebuie sa fie o designer piece, si nici vreo inovatie in domeniul modei, ci pur si simplu acea bucata magica de material care sa-mi faca ochii sa lumineze, parul sa straluceasca, pielea sa arate ca dupa prima zi de plaja si pantofii sa devina comfortabili.

Nu este doar un mit urban, cred ca o voi intalni intr-o zi, probabil atunci cand voi fi in cautarea unor pantofi sport sau si mai probabil atunci cand nu voi avea timp sa ma opresc s-o probez. Dar sunt sigura ca ma va astepta cuminte pe un umeras pana ma voi intoarce dupa ea.

Va fi la fel de fericita ca am gasit-o cum voi fi si eu. Va face ziua groaznica prin care am trecut sa devina ziua in care ne-am intalnit si imi va determina zambetul sa apara.

O voi tine in casa cateva zile, ca sa ne cunoastem mai bine, si sa o pot admira suficient pana s-o admire si altii si voi face bataturi la picioare cautand pantofi demni de ea.

Intr-un final ma voi multumi cu o pereche acceptabila de pantofi, dar ea ma va surprinde atunci cand voi observa ca se potrivesc de minune iar eu imi voi face mustrari de constiinta ca n-am luat-o acasa din prima.

Voi alege cu atentie prima noastra iesire in oras pentru ca vreau sa fie mandra de mine si ma voi aranja timp de 5 ore fara pauza pentru a nu pali in comparatie cu ea, dar intr-un final imi voi da seama ca nu trebuie sa fiu perfecta ca s-o imbrac, caci ea e cea care le da culoare micilor mele defecte si face un intreg ad-campaign calitatilor.

Vom iesi in oras, dar nu inainte de a sarbatori debutul nostru cu un pahar de sampanie, pe care eu il voi bea responsabil, pentru ca vreau sa pot avea grija de ea.

Seara petrecuta impreuna va fi de vis, si vom visa impreuna la o lume mai buna.

Cand seara se va termina si voi ajunge in pat imi va fi greu sa ma dezbrac atat de ea cat si de momentele petrecute impreuna.

Voi vrea sa plang, dar ea nu ma va lasa, pentru ca este perfecta si va sti sa-mi readuca stralucirea pe chip. O voi dezbraca doar cu promisiunea de a o purta din nou cat mai curand si de a retrai momentele acelea, dar nu o voi lasa departe, pentru ca nu voi avea puterea…

Imi voi aminti tot timpul momentul care m-a schimbat, acela cand am intalnit-o si ma voi intreba daca vor mai fi si altele care ma vor face sa simt asa ceva dar undeva in mine voi stii ca asa ceva nu e posibil si trebuie sa ma opresc din visat.

Ma voi intoarce in realitate negand ca am gasit-o odata, uitand-o intr-un dulap, vrand sa n-o mai revad pentru ca nu imi va mai provoca decat tristetea momentelor ce nu mai pot fi reproduse.

Voi varsa o lacrima si voi gasi alta rochie, mai putin deosebita dar care e ok… O sa vreau atunci sa o scot din dulap dar o sa doara prea tare, si dupa multa munca de convingere o voi cauta dar spre surprinderea mea ea nu va mai fi acolo.

Ma voi minti spunand ca nu era oricum asa deosebita, ca se gasesc rochii la fel peste tot, dar de fiecare data cand voi proba o copie, voi simti ca e diferita. De ce? Pentru ca nu-mi va provoca dorinta de a fi un om mai bun, de a-mi valorifica potentialul la maxim, nu va trage de mine sa-mi depasesc limitele, dar mai ales nu-mi va oferi neconditionat acea incredere in mine de care am atata nevoie, si eu nu voi stii nicodata ca pot si fara ea…

Nu-mi place sa ma repet in idei. Urasc asta. Si totusi, daca ar trebui sa aleg o persoana pe care regret ca n-am cunoscut-o si acum din pacate nu mai am sansa, acea persoana este indubitabil Freddie Mercury. Pentru mine e un geniu. Poate asta vine din propria-mi saracie a intelectului dar pentru mine geniu este omul normal cu o forta fantastica. Cel ce nu se opreste niciodata din trait, in ciuda dificultatilor si a pietrelor aruncate pe drum. Il respect pentru asta si il iubesc, dar nu in sensul denigrat al cuvantului, ci in cel adevarat.

O alta persoana pe care de data asta am avut sansa s-o cunosc este o buna prietena, pe care n-as vrea s-o supar publicandu-i numele. A trecut prin lucruri mult prea grele pana si pentru imaginatia mea, si inca mai poate. Zambetul ei vine din acea forta dinauntru, care-i promite o zi de maine mai frumoasa decat cea de azi. Suferintele ei n-au fost niciodata o scuza pentru a deveni un alt om, si nu au reusit sa-i innegreasca spiritul, ci l-au maturizat si i-au adaugat complexitate. E frumoasa pe dinafara dar stralucitoare pe dinauntru. Ofera tot ce are si nu cere decat respect si un comportament decent. Pentru mine, ea e un superstar, o vedeta, pentru ca are o forta launtrica ce pe multi i-ar speria. Speranta mea este ca atat eu, cat si cei din jurul ei sa fie demni de ea si mandri ca ne infrumuseteaza zilele. Este inca la inceput de drum, dar sunt sigura ca va reusi tot ceea ce isi propune, pentru ca este o invingatoare. Si acuma intrebarea mea: de ce nu se bucura de aprecierea oamenilor de pretutindeni, care nici macar n-o cunosc? Va spun eu: pentru ca sunteti mult prea grabiti sa admirati acele lucruri la care nu puteti ajunge, iar cele de langa voi par neinsemnate, tocmai pentru caracterul lor nelimitat, pentru ca e mai usor sa asculti o filmare decat un om, e mai usor sa recunosti maretia celui pe care nu l-ai cunoscut, iar incercarile apropiatilor tai se cufunda in banal, pentru ca cineva nu merita pana nu are media de partea lui, pentru ca e greu sa admiri ceva ce pare asa simplu…

Imi amintesc primul casetofon pe care l-am avut si care mai merge si azi, si singura caseta pe care o aveam era un mix facut pe sest cu “they don’t really care about us”, “macarena”, “coco jambo” si “l’ombelico del mondo”. Imi voi aminti asta tot timpul, dar voi stii sa las timpul dedicat amintirilor sa nu-mi afecteze prezentul, viata pe care o traiesc azi. Pentru ca in sufletul meu, vedetele sunt persoanele ce au un rol in viata mea de zi cu zi, iar adevaratii artisti au talentul de a o face mai frumoasa cu fiecare privire…

Those cats were fast as lightning.. Cam asa mergea melodia, care, din pacate, nu prea are legatura cu subiectul despre care vreau sa va vorbesc. Multi spun ca traim in secolul vitezei. Va spun eu, este mai degraba secolul sexualitatii, pentru ca oricine, fie el Speedy Gonzalez sau Slow Motion Man, are cate un tag sexual: hetero-, homo-, metro-, uber-…. si multe altele. Inainte de a fi om, poti fi heterosexual, homosexual sau transsexual. De abia apoi incepi sa-ti construiesti identitatea. Poate crezi ca heterosexualitatea te scapa de aprofundari ale personalitatii, care pot fi metrosexuale, ubersexuale sau altele in privinta carora as prefera sa raman in intuneric. Acest tag se lipeste mult mai mult ca altele cum ar fi: frumos, urat, citit, cult, inteligent, persoana de referinta, somitate. Si daca ai crede ca atunci cand ai recunoscut ca esti homosexual totul se potoleste, ei bine, atunci vei fi banuit de bisexualitate. De cand a ajuns sexualitatea sa primeze in fata ta, a persoanei care esti, a imaginii pe care o afisezi si a personalitatii pe care te chinui sa o tii ascunsa? Nimeni nu castiga sau pierde stima in ochii mei pentru ca este hetero/homo. Voi continua sa pretind ca traiesc in 2009 si nu in Evul Mediu timpuiu, si sa judec dupa fapte sau uneori, in momentele mele de rautate, dupa impresii, dar macar dorm linistita, caci nu am pe constiinta visele de libertate ale unora. Criza economica se amplifica, sau asa ma anunta cei de la televizor, dar cum am reusit noi sa facem piata sa involueze sau sa evolueze daca mentalitatile noastre sunt atat de inchise? Este un mister… Si ipocrizia noastra atinge punctul culminant in momentul in care ajungem sa ne ducem la GayFest ca sa aruncam cu rosii in ei purtand pantofi Marc Jacobs, pentru ca oricat de gay ar fi el, asta nu mai conteaza in comparatie cu sufletul lui de artist… Parerea mea, una cufundata si demult pierduta in anonimat este ca marele Michael Jackson a facut lucruri mai blamabile decat totii gayii la un loc! Dar iubiti-l! O merita pe deplin!

Si da traim im epoca sexualitatii, epoca in care suntem frustrati daca suntem priviti prin prisma sexului si ii dispretuim pe cei ce au curajul sa fie sinceri!

But they fought with expert timing!

Vroiam sa scriu despre cafea, despre faptul ca imi place s-o savurez si cu atat mai mult sa fie pe masa unei cafenele frumoase, pe terasa daca se poate pentru ca tot e vara, si insotita de un pahar de vorbe fine, decat de unul de apa plata. Si asta pentru ca beau espresso. Mai am si alte vicii grozav de enervante, cum ar fi cititul unor reviste precum Elle, visatul la vreo geanta Louis Vuitton din mai sus mentionata revista, sau cautarea unor sandale care se se conformeze tendintelor sezonului cat si stilului meu dar cu ceva milioane mai putin decat cele care au lansat trendul trespectiv. Ma face asta plina de “fumuri”? Poate, dar trebuie luat in considerare faptul ca in timp ce in viata ideala as urca la volanul Smart-ului meu cu o geanta fara logo (dar posibil Louis Vuitton sau Prada), in cea reala ma urc in tramvai (pentru ca n-am carnet, cu atat mai putin Smart) cu o geanta de la Parfois in cel mai fericit caz, sau cu o gentuta roz adorabila pe care am gasit-o intr-un magazinel ratacit cu 90 de lei.  Singura fita cu care ma mandresc este telefonul meu LG Prada II, pentru care am muncit aproape un an, si asta nu pentru ca ravneam la logul Prada ci pentru ca tastatura Qwerty facea ravagii in sufletul meu si asa chinuit de hainele mult prea frumoase vazute in reviste. Incerc sa ma consolez cu faptul ca sunt femeie, si femeile poftesc la haine, cum poftesc barbatii la o shaorma mare cu de toate. Sigur, este o diferenta considerabila intre cele doua, dar ce-ar fi sa ma bucur de mofturile mele atat cat imi permit? Nu atac fetele din Dorobanti cu geanta Prado sau poate chiar Prada decat daca sunt prost imbracate sau daca sunt atat de disperate dupa un logo fara a vedea un obiect ca ceea ce este. Cat timp esti imbracata cu bun-simt si deloc ostentativ nimeni nu o sa se gandeasca ca bratara de la mana este primita de la cine stie ce domn burtos si ca pentru achizitionarea ei ti-ai dat virtutile peste cap. Si totusi, nu am vrut sa critic pe nimeni.

Inchei scurt, repetand ceea ce sigur am mai spus, si anume ca imi plac oamenii frumosi. Frumosi pe dinauntru si ingrijit pe dinafara, si imi place sa-i am alaturi la o cafea nu foarte scumpa, poate doar potrivit de scumpa.

Am gasit-o printr-un teanc de lucrari vechi… E de pe vremea cand faceam cursuri de spaniola la Cervantes si am cunoscut oameni minunati precum Rafa sau Pilar… Vremea cand eram la liceu si de la ora 11:30 pana la 19:30 mergeam pe jos din Piata Romana (minunata Piata Romana) pana in parcul Carol, unde imi beam cafeaua (de dimineata pentru mine) la cea mai dulce terasa din lume si credeam ca intr-o zi o sa ajung presedinte (nu chiar, vroiam sa fiu designer…) si cand imi pastram asa frumos copilaria… A fost o vremea, spune cantecul, dar nu despre asta vreau sa scriu… Povestea de care spuneam nu are inceput, inceputul este prima jumatate a filmului “Los amantes del circulo polar” si a trebuit sa o continui ca tema.. Mi-a placut foarte mult, si de atunci cochetez cu pasiunea de a scrie.. Poate in alti 5 ani o sa se intample si asta… Enjoy!

Después de haber visto a su madre con ese tipo desconocido para ella , Ana se da cuenta de que nada es eterno y seguro en esta vida. Esta nueva perspectiva la hace ver que en el mundo hay mucho más posibilidades y que debería empezar a conocer el mundo, viajar y compartir todo eso con su enamorado , Otto. Lamentablemente , si la mamá de Otto no hubiera muerto , quizás el estaría más abierto a este tipo de propuestas. Cuando se enteró de lo que Ana quería hacer se enfadó muchísimo y quiso golpearla. Ana lo deja y después de llorar algunos días decide que es mejor ser libre y piensa que su vida pudiera ser mejor si ella no hubiese conocido a Otto. Lo maldice y se va a creear su proprio destino, sola , en Europa. Otto nunca se podrá recuperar de esta despedida y culpabiliza a su padre , como siempre lo ha hecho, pero ahora el papá se siente solo y traicionado (se entera de que la mamá de Ana lo engaña con otro) y llama a Otto para hablar con él , pero Otto todavía no lo ha perdonado por haber dejado a su madre y le echa también la culpa de que su vida sea tan caótica. El papá no lo aguanta más , le dice que su mamá ha muerto por que tenía una enfermedad muy grave y en la última fase empezaba a tener dolores muy grandes y decidió que no quería que su hijo la viera así. Después de decirle la verdad el papá considera que su vida no tiene ningun sentido y se suicida. Otto no puede aguantar todo esto y se va a buscar a Ana , porque la considera su “media naranja”. Desfortunadamente , Ana está felizmente casada con el hijo de este famoso productor de televisión y tiene un chico hermoso de 10 años.Otto jura vengarse.Pasan los años , y la esposa de Otto tiene su primer hijo : una chica de ojos azules , que eran idénticos a los de la mamá de Otto. Otto ahora lo tiene claro que su mamá le manda vengarse de Ana , porque ella y su mamá han destrozado a su familia. Sin saber quien es de verdad , la hija de Otto , Aicha se enamora de un joven muy simpático y con un futuro brillante. Los dos se casan , pero por unas casualidades Otto no logra ver a la madre del chico (que se llamaba Álvaro) hasta el día de la boda. La mamá de Álvaro es Ana. Si no hubiese existido su historia de amor tan intensa y si Ana no hubiera sido su único amor , quizás Otto no hubiera reaccionado de esta manera… El quiere parar el matrimono y llevarse a su hija lo más lejos posible, sin embargo, Aicha le explica que su historia de amor con Álvaro no tiene nada que ver con la suya con Ana. Otto se da cuenta que ahora no puede cometer más errores y decide dejarla decidir sola lo que quiere hacer con su vida pero tambien considera que es incapaz de ver lo que su única hija está haciendo y se suicida.En su funeral llega una mujer misteriosa toda vestida de blanco. Cuando todos se han ido , deja sobre su tumba un papel en el que está escrito algo con una letra como la de un niño pequeño y le dice “Tu no has muerto. Por fin has empezado a vivir….”

Si daca vreti sa mai cititi gandurile unor copii ce se trezeau dimineata gasiti aici

http://tempranillosb3bucarest.blogspot.com/ !

Cafeaua a devenit un ritual social. In lipsa ei parca micul dejun isi pierde din savoare, tigara fumega trista intr-o scrumiera uitata si acel mult asteptat rendez vous nu pare decat o discutie banala. Si totusi singurul element ce pare esential alaturi de o cafea aromata dar atat de deplasat in lipsa ei este barfa. Sigur, prea putini dintre noi gustam din placerile ei savuroase, pentru ca a-i transmite prietenei X ce a spus prietena Y despre prietenul ei Z, care se intampla sa fie fratele mai sus mentionatei prietene X este doar un trafic de informatie, caci toti suntem prieteni intre noi,nu? Ne amagim folosind paravanul sinceritatii, dar ce-ar fi daca Y si Z si-ar vedea singuri de problemele lor fara sfaturile binevoitoare ale prietenei Y si fara informatia dispersata admirabil de transmitator? Eu cred ca si-ar imbunatati comunicarea. Deseori am fost acuzata “Daca stiai deja asta, de ce nu mi-ai spus si mie?”. Raspunsul meu este urmatorul: cei carora le pasa te vor intreba tot timpul despre evolutia ta, iar daca sentimentul este reciproc, si tu le vei raspunde cu sinceritate. De ce sa primesc telefoane de interes proiectat atunci cand am un necaz sau o bucurie daca pot conta pe interesul constant al celor pentru care insemn un pic mai mult. Tot ei sunt cei carora atunci cand le incredintez o informatie personala o dezbat alaturi de mine si nu se indeparteaza pentru a trimite un mass listei de mess. Si in definitiv, ei sunt cei pe care mi doresc alaturi in lupta contra impostorilor. Poate am fost dura, dar singura placa ce nu oboseste este sinceritatea. Si sunt sincera fata de ei, pentru ca nu am incotro. Urasc sa nominalizez persoane, pentru a nu le face pe unele sa se simta lezate, si pe altele neglijate. Dar cred ca un asemenea demers ar fi si inutil, pentru ca ei se vor regasi cu siguranta.

Si totusi, cafeaua n-a fost decat un ritual de introducere. Ar fi trebuit sa vorbesc despre aroma cafelei mele si tabieturile ce ma definesc, dar m-am rezumat in a defini interlocutorii ce imi insenineaza dimineata alaturi de o cafea aromata. Poate maine…

Pana atunci ne vedem la un espresso lung, fara lapte, fara zahar.

Joi seara a fost o dezbatere interesantă la “Ora de ştiri” despre un nou proiect de brand turistic (din păcate nu găsesc linkul de pe  site-ul tvr). Mi s-a părut interesantă pentru că a subliniat principalele aspecte în legătură cu acest subiect:

1. Lipsa unei continuităţi în acest proiect (proiectele au fost secvenţiale însă nu ajung patru ani cât este o legislatură pentru a proiecta un brand de ţară).

2. Lipsa unui manager cu experienţă în acest proiect (putea fi un expert internaţional) care să coordoneze componentele complexe ale programului.

3. Lipsa unei continuităţi în proiectarea brandurilor (brandul turistic trebuie gândit ca parte a unui brand de ţară): strategia de construire a brandurilor care sunt incluse unele în altele trebuie să fie coerentă.

4. Necesitatea corelaţiei între calităţile “produsului”(România) şi strategia de imagine: dacă “produsul” nu este de calitate nu se poate proiecta o imagine adecvată (a proiecta o imagine nu înseamnă a minţi despre produsul respectiv). În paranteză şi ca un adaos la ceea ce s-a spus în emisiune…cum să proiectezi un brand turistic pentru servicii atât de proaste? Şi nu este vorba neapărat aici de baza materială a hotelurilor şi pensiunilor ci de infrastructura staţiunilor turistice…multe dintre ele (cu nume cunoscut în România: exemplu Tuşnad, Herculane) arată jalnic, par părăsite… nu au puncte de atracţie pentru turişti, nu au facilităţi pentru petrecerea timpului liber, restaurante sau magazine…iar atitudinea oamenilor implicaţi în servicii lasă destul de mult de dorit. Angajaţii din domeniul turistic nu ştiu să zâmbească şi să vină în întâmpinarea nevoilor clientului (exclud personalul din pensiunile agroturistice care a învăţat această artă de comunicare cu clientul). Iar “natura inegalabilă” despre care s-a vorbit tot timpul nu este protejată în nici un fel de poluare, nenumărate deşeuri şi se îngăduie distrugerea ei cu orice ocazie (vezi Roşia Montană şi defrişările masive de păduri).  Este absurd, aşadar, ca pe această realitate să încerci să construieşti un brand turistic.

5. Pentru a construi un brand de ţară trebuie să se facă mai întîi un program de comunicare internă (imagine pentru publicul intern) cu scopul de proiectare a identităţii pentru români. Românii sunt purtători de imagine şi ei nu pot promova imaginea României în exterior câtă vreme “identitatea naţională” pe care ei înşişi şi-o atribuie cuprinde mai mult elemente negative decât pozitive la ora actuală…

6. La cele ce s-au spus în dezbatere adaug şi eu că încercările anterioare de a proiecta un brand de ţară au fost extrem de nepotrivite cu “produsul”. Probabil că proiectele au fost realizate de politicieni şi nu de specialişti în relaţii publice/publicitate pentru că “axele de comunicare”, dacă le pot numi aşa, au fost extrem de departe de realitate, de caracteristicile produsului (ce are de-a face “fabulous spirit” cu România şi românii)?

Cei care ar trebui să ia măsuri concrete legate de acest subiect nu par să fie ancoraţi în realitate …mi s-a părut incredibil faptul că în proiectele anterioare atât de slabe s-au cheltuit sume impresionante…cum ar fi 100.000 euro pentru un slogan nereuşit (?!).

Să sperăm că lucrurile vor evolua spre bine, aşa cum s-a întâmplat în mai multe domenii…