În Suedia nu au loc uragane, dar acum sunt ceva furtuni. Toate s-au adunat, probabil, deasupra celor de la Saab, care trebuie să aleagă acum între faliment şi vânzarea către chinezi. Dar de ce s-a ajuns aici?

Saab a fost întotdeauna un brand mai deosebit. Unii ar spune, mai ciudat. De la irezistibila turbină, pană la plasarea contactului lângă schimbător, sau scaunele încălzite şi farurile cu ştergătoare, toate au fost la vremea lor inovaţii ale Saab. Chiar şi designul este unul deosebit. Clar, nu poţi confunda un Saab cu un Peugeot sau  cu un Volkswagen, dar la interior nu se simte aceeaşi grijă pentru detalii, ca într-un Audi, de exemplu. Maşinile suedezilor nu s-au vândut niciodată formidabil, motiv pentru care General Motors declară că pentru fiecare Saab a pierdut în jur de 5000 de dolari.

Problema celor de la Saab este neadaptarea gamei la segmentul premium, din care suedezii se laudă că fac parte. Saab este singurul brand de lux care are în ofertă la ora actuală doar două berline, 9-3 şi 9-5, cu break-urile aferente şi o decapotabilă. Niciuna dintre aceste maşini nu poate pretinde supremaţia în clasa din care face parte, deşi toate  au o distincţie aparte. Nici vorbă, însă,  în gama Saab,  de vreun coupe de clasă medie ca Audi A5, sau de un Suv sportiv precum Infiniti Fx 50. Ca să nu mai vorbim de lipsa de neiertat a unui supercar în genul lui Mercedes Sls Amg, Audi R8 sau măcar Bmw M3. Dar Saab nici măcar nu are un V8 care să poate urni din loc o maşină sport veritabilă. Până la urmă, astfel de maşini înseamnă premium. Design superb şi performanţe totale.

Saab se mulţimeşte să folosească platforme de la General Motors, neadecvate unei adevărate mărci de lux. De exemplu, Saab 9-7X, din 2005,  o sufragerie pe roţi, grea şi lipsită de orice aspect sportiv. Construită după tehnica americană de a crea o maşină prin schimbarea siglei alteia deja existente, 9-7X era doar un Chevrolet TrailBlazer cu alt bot. Spun era, pentru că matahala a ieşit din producţie pe uşa din dos, anul acesta, după doar 4 ani. Un alt eşec, modelul 9-2X, a stârnit nemulţumiri şi mai mari. Pe lângă faptul că era un Subaru cu faţă de Saab, maşina era asamblată în Japonia. E de mirare că a rezistat 2 ani în gamă. Pur şi simplu, cidrul nu mergea cu sushi. Cu asemenea experimente auto, Saab nu poate să emită pretenţii reale de performanţe în vânzari. Se pare că tot spiritul inovator al mărcii, consecinţă a descendenţei aviatice, este distrus de managementul fără viziune. General Motors nu mai vrea să ţină marca în portofoliul său, iar de curând, Koenigsegg, producătorul suedez de maşini supersport, a renunţat la planurile de achiziţe a pachetului de acţiuni Saab. Ar fi fost singura salvare de la faliment, în condiţiile în care guvernul Suediei nici nu vrea să audă de o naţionalizare.

Singurii dispuşi să îşi mai rişte banii pentru a salva Saab,  sunt chinezii de la Beijing Automotive, dar cu siguranţă nimeni nu îşi doreşte această soluţie de avarie. Deşi noul Saab 9-5 arată superb, nu are şanse să devină best-seller. Cu toate că imaginea de marcă este una aparte, ce merită maşini pe măsură, marile neajunsuri ale Saab pun marca în pericol mai mult ca niciodată.

Da, a aparut Dacia Suv, care se va numi de fapt,  Dacia Duster. Nimic de mirare până acum, la urma urmei,  şi conceptul ăla nebun cu 3 uşi se numea la fel. Alta e chestia care ar trebui să ne uimească…

Renault a decis să prezinte oficial Duster în varianta competiţională. Mai exact, ţineţi-vă bine: 350 de cai-putere, ambalaţi într-un V6 de 3 litri. Exact…motorul de pe Nissan 350Z!!! Şi de pe Megane Trophy. Dacă mi-ar fi zis cineva pe vremea când salivam, uitându-mă la  Tokyo Drift că o Dacie o să meargă cu motorul maşinii lui Drift King, aş fi râs vreo oră.

Chiar dacă în versiunea de stradă, sub capota lui Duster vor fi tot aceleaşi motoare banale şi subnutrite ca la Logan, maşina de curse, tot incredibilă rămâne. Şi aşa şi trebuie să fie, din moment ce Alain Prost, însuşi,  o va pilota în raliul Andros, în cadrul probei pe gheaţă. Deşi francezii de la Renault Sport Tehnologies au conceput maşina şi lansarea a avut loc la Paris, iar cu motorul V6 de raliu deja ne-am lamurit, pe maşină tot Dacia va  scrie. Iar până acum, Renault nu a pomenit nimic de vreun Duster cu romb pe calandru, în paralel cu varianta romanească, aşa cum a făcut cu Logan şi Sandero.  Deci… am voie să fiu măcar 1% mândru. De fapt, cred că e foarte posibil să asistam la naşterea primei Dacii cool.

P.S. Priveşte ce scrie pe geamul lateral al maşinii de raliu…

Cu totii suntem subiectivi. In viata de zi cu zi, in visele si ideile noastre, in tot ceea ce tine de noi . Si din cand in cand, suntem obiectivi . Asa cum am fost si eu, in primele cuvinte pe care le-am scris.

De ce subiectivi?  Pentru ca viata fiecaruia dintre noi e unica, si fiecare traieste viata proprie. Pentru ca daca pentru mine un lucru e minunat, pentru tine e minuscul. Sunt sigur ca multi dintre voi, daca nu toti, ati trait macar o data momente ca cele pe care o sa le descriu .

Atunci cand iti traiesti viata de zi cu zi, si dintr-o data vezi pe strada o persoana, careia ii atribui o eticheta, sau in legatura cu care pur si simplu ai intrebari. Unii ne intriga. Altii ne inspira. Cateva persoane din jurul nostru pot fi cheia spre viitor, in timp ce pe langa altii vom trece fara sa ii observam.. Si ma gandesc … Oare cum mi-as vedea propria persoana din exterior ? Oare cum ar fii viata mea vazuta dintr-un punct mai indepartat, in care toate lucrurile legate de mine, toate informatiile pe care eu le impart si toate lucrurile vizibile pentru mine in interior nu ar exista ? Ce impresie mi-as lasa ? Sau … daca cum ar fi fost daca m-as fi nascut in alta parte, daca as fi trait altfel .. cum ar fi fost ?

intrebari ciudate…

raspunsuri la fel de ciudate, sau poate egale cu zero. Sunt eu, cea care sunt. Nimic mai mult.  Si nu ma caut in jurul meu, pentru ca stiu ca nu ma voi gasi.

De când am ajuns aici, am realizat că România are ceva specific, ceva care poartă diverse denumiri: „uitatul în curtea altuia”, „bârna din ochiul celuilalt”, „să moară capra vecinului” sau, mult mai simplu și la obiect, categorisirea. Ne place la nebunie să categorisim! Cei din jurul nostru sunt cocalari, pitzipoance, manelari/maneliști, roacheri, corporatiști, hippsteri (un nou termen la modă și care mă scoate din sărite), emo, homosexuali, curve, fată/băiat de bani gata, talpa satului, bișnițari, hoți, sărăntoci…. și lista poate continua la nesfârșit, dar am obosit, încercați voi să spuneți toate astea dintr-o suflare!

În România nu mai există „oameni”, ci doar categorii în care sunt încadrați. Am ajuns în Sydney și unul dintre românii cunoscuți aici (de altfel și el venit cu vreo lună înaintea noastră) îi zice lui M.: „Dacă veneai cu o săptămână mai devreme, te angajai în pub-ul unde lucrez eu. Dar așa, au angajat alt fraer”. Sunt convinsă că nu a vrut să jignească și că nici nu a înțeles de ce nu mă mai puteam opri din râs, pentru el pur și simplu nu există alte „persoane”, ci doar fraieri…. Câți dintre voi nu ați auzit o formulare aproximativ asemănătoare, doar că în loc de fraier era prost, idiot, cretin!? Pentru că se știe că românul e mai deștept decât orice altă nație existentă, iar fiecare român în parte e mai deștept decât orice alt român în parte!

În afara României în schimb… regula (care se și respectă) este „trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască!”. Sunt și aici pitzipoance pe stradă și în cluburi, hippsteri, cocalari, goth… tot ce vrei! Ieri am văzut un super motor Kawasaki, când în sfârșit l-am văzut și pe cel care conducea… purta tricou, pantaloni scurți și pantofi sport. Nici urmă de echipament. Cealaltă ieri (hihi) am văzut pe stradă o tipă într-un fel de costum de baie cu bikini ceva mai plini decât cei normali și cu geantă de piele și tocuri. Pe urmă…. aici e foarte normal să porți ochelari de soare dacă e nor sau chiar să-i porți în interior. Și nimeni nu mai umple tabloidele și blogurile categorisindu-i pe oamenii care fac toate astea, cocoșându-se de râs pe seama felului cum arată.

A… mai e ceva foarte amuzant în toată povestea asta… de multe ori se folosește scuza mai mult decât penibilă Persoanele de față se exclud, care sunt convinsă că a fost inventată de români, ca să ne putem face boi pe față între noi, dar să fim acoperiți în același timp.

Dorința de final: Îmi doresc să fim cu toții oameni și să nu mai punem pe toată lumea din jurul nostru în categorii, uitând unde ne este locul.

Am inceput sa descopar fotografiile vechi ale Brasovului acum cativa ani intr-un loc fara legatura cu subiectul – intre palierele de scari secundare din magazinul Star (caruia toti brasovenii mai noi sau mai vechi ii zic “Universal”). Mai nou, am gasit niste versiuni mari si usor diferite intr-un loc cel putin la fel de improbabil, si anume McDonaldsul din centru.

Ma uit de fiecare data la fotografiile vechi de un secol sau chiar mai mult: cladirile din orasul vechi, Piata Sfatului sau Republicii, sunt in mare parte aceleasi, in special cele care privesc dinspre capatul superior al strazii catre Biserica Neagra. Cateodata ma pierd privind in interiorul fotografiei si incercand sa imi imaginez atmosfera. Hainele oamenilor prinsi adesea in cadre spun alte povesti –  barbatii cu palarii si bastoane, femeile cu rochii lungi si parul strans in coc, la fel ca vehiculele trase de cai ori in imaginile tarzii masinile anilor interbelici.

Uneori, cate un trecator priveste direct in obiectiv si de fiecare data am senzatia sinistra ca ma priveste peste timpuri. Din vremuri in care fiecare fotografie era un eveniment rar, pregatit minutios, catre prezentul in care actul s-a banalizat. Cu o privire goala, inexpresiva – dupa posibilitatile tehnice de redare de atunci si ca rezultat al prelucrarilor ulterioare. Inevitabil, ma gandesc ca fiecare om din fotografiile acelea nu mai e de mult. Oare s-au gandit ei vreodata ca oamenii dintr-un viitor relativ apropiat, dar totusi foarte diferit de al lor, le vor privi cu uimire stilul de viata deja istoric, dar se vor plimba printre exact aceleasi cladiri?

vila F. Schuller la 1900, pe actualul Bd Eroilor

Azi am primit albumul Brasovul de altadata, un album cu fotografii de epoca ale orasului, in care am descoperit multe fatele necunoscute printre care cladiri remarcabile acum disparute. Cu toate ca profesorul de istorie din liceu ne-a explicat ca nu are sens sa ne jucam de-a “ce-ar fi fost daca” in istorie, la fiecare dintre ele imi imaginam cum ar fi aratat acum centrul daca nu ar fi fost demolate. Daca in locul celei de-a doua cladiri a Aro Palace era inca Biserica Reformata, daca cladirea hidoasa a telefoanelor de langa corpul T nu exista, ci vila F. Schuller . si daca in capatul Muresenilor mai era inca poarta Vamii marginita de pavilioane simetrice.

Senzatia care imi ramane e ca, pe langa cladirile (teoretic) permanente, ceea ce ne mai leaga de oamenii de odinioara e umbra. Mi-e greu sa explic de ce. Poate pentru ca umbra e impersonala si a trecut de nenumarate ori, insotind cine stie cati oameni din cate epoci, locuri si statuturi diferite. Sau, altfel spus, pentru ca umbra nu moare o data cu omul si poate fi recreata de oricine, oriunde. Macar in sens metaforic.

In final, fotografia in sine ce e altceva decat o variatie a umbrei?

     A fost cea mai mare pocnitură pe care am auzit-o în camera mea vreodată. Telecomanda a zburat peste birou, și s-a înfipt în perete mai rău decât la un crash-test. Cam asta se întâmplă când afli de la știri că Hammond, Clarkson și May filmează în România un episod din Top Gear.

     Un Ferrari California roșu, Un Aston martin DBS silver și un Lamborghini Gallardo albastru. Cele trei năluci au zburdat astăzi prin București, într-o cursă frenetică spre Palatul Parlamentului. În buna lor tradiție, cei trei corifei britanici ai Top Gear s-au întrecut într-o manieră inedită. Oare au mai avut de-a face cu trafic precum cel din București vreodată? Nu contează, cu siguranță nu puteau tocmai ei să dea greș. James May a fost cel din urmă ajuns la Casa Poporului, pierzând cursa. Urmează Transfăgărășanul, și sunt zvonuri că se va filma și în Dobrogea. Emisiunea va fi transmisă în 90 de țări și va face parte dintr-un ciclu de 14 emisiuni realizate la nivel mondial. Puțini știu că Top Gear UK a mai trimis o echipă in România, pentru a testa Mercedesul Cl în zona castelului Bran, în 2006.

     Dacă știi motivul pentru care James May a fost concediat de la revista auto Autocar…dacă ai habar de accidentul lui Hamster, cu dragsterul, și dacă ai citit măcar una din cărțile lui Jeremy Clarkson… înseamnă ca te bucuri ca și mine de venirea celor mai buni jurnaliști auto din lume în România. Top Gear este pur și simplu cea mai antrenantă emisiune de televiziune, cu o execuție și niște scenarii perfecte, care te țin bătut în cuie în fața televizorului. Umorul, ideile geniale, calitatea filmării, mașinile alese pentru teste…absolut totul este perfect, trădând orele interminabile de muncă ale unei armate de producători, scenariști și redactori. Respect!

Dupa ce am declarat ca nu mai stau pe mess sa raspund la chestii legate de blog si am mai aberat si despre dependentza de mess, ba c-o fi buna, ba ca ba…tot am stat prea multe ore cu laptopul pe genunchi. L-am deschis cu scopul de a-mi face doar treaba, ca de obicei, in afara de ca mi se dovedeste ca mai toata treaba mea se afla in plasticul acela incins. Am decis sa nu-l deschid azi. Mda, scriu asta pe telefon cu un ziar in poala.

Da, am spus ziar – Cotidianul de weekendu asta.

Iei un ziar pt dvd si ajunge sa-ti placa ziaru

Normal ca l-am luat pt dvdu cu sex appeal, dar nedeschizand laptopu, deci necitind nimic nou si actual, am decis sa citesc si ziaru. Mie imi place sa descopar chestii noi de citit. Doara nu m-am nascut cu mediul electronic. Oricat de impotriva ziarelor sun, recunosc, ca in afara de a-l rasfoi si a ma murdarii p maini m-am oprit pret de cateva minute pentru a citi cateva articole, care nu au legatura cu politica, normal. Stiam in mare despre cotidianu, nu degeaba am terminat jurna. Nu e un tabloid, e un ziar bun – nu ft sofisticat si nu extrem de politic-de aia refuz sa citesc ziare, prea multa politica. Noroc ca aveau pe prima pg ceva interesant si scris atat de dragutz incat am vrut sa citesc tot articolul:

Chinezi de Romania

e clar ca la cat sunt astia mici si galbeni de multi, formeaza comunitati peste tot in lume. Ca daca o sta ei totzi pe insula lor, clar ca aceasta s-ar scufunda. Parca era un banc, sau e o realitate nostim de morbida?

Dragonul roshu – paradisul prostului gust si in acelasi timp al unei vieti pasnice de la care ar putea invatza si bucurestenii.

Vroiam sa scriu si eu despre chinezisme si cat de mult dauneaza astea bunului gust. Dar articolul asta m-a facut sa vreau sa dau vina din nou pe cei ce aleg sa le poarte nu neaparat pe cei ce le importa. Nici nu ma mir ca au asha succes in Ro unde prostul gust in materie de imbracaminte e in …

Mda. Revenind la chinezii astia din articol. Cica au un soi de china town si in Bucale, au si nume romanesti ca sa ii retzinem noi, gen Coco nume cu prafum de Chanel si tony.

Ce mi-a placut? Ca nu le place ca noi avem cei mai coruptzi politzisti din cate tzari au umblat ei si stim ca ei sunt peste tot. Si bine ca asta e si un subtitlu in cadru articolului- e bine ca ne mandrim cu asta! Poate s-o sesiza si ei, sau se mai zicea ceva de politzisti…

Baschet, badminton si alte sporturi. Munca multa si putzinul timp liber il petrec sanatos. Si nu beau.

Si-n offline despre online

O alta sectiunea care mi-a placut a fost…culmea, tot una virtuala. Adica mi se pare normal. Acum ca blogurile au asha un succes si chiar se scrie mult in online, e normal sa ajunga sa se scrie despre ele si in offline. Li se face reclama intr-un fel la alea pe care s-au scris lucruri bune sau mai putzin bune. Chiar in nr asta a decis autoru sa ii bage in seama si pe cei ce il critica. E bine ca asha mai aflu si de alte bloguri,  alte directii. Se pare ca cotidianu nu-l citeste pe bobby sau pe buddha si noroc ca nu mentzioneaza nimic de zoso.

Intr-un fel asta imi confirma si mai mult banuielile, fiecare blog isi are cititorii lui si blog bun e foarte relativ si subiectiv. Bine ca scriem si atata timp cat si tu ma citesti pe mine, conteaza mult pt mine.

Se schimba Romania

Editorialul de la sfarsit ar merita un post nou. (da repet, o avea qwerty telefonu…da am butonat destul:P)

Si din nou au fost zdruncinate cunostiintele acumulate la jurna. In general editorialul e la inceput. O fi avand vreun rol si cuvantul cela, ‘general’…

Cornel Nistorescu – Se schimba Romania

i-ash zice un articol plin de esentze tari. Nu spune nimic nou, sunt polemici cunoscute si rasdezbautute care se pare ca iau amploare cu o viteza naucitoare. La fel apar ele si in articol. Asta il face un articol bun – o serie de adevaruri varsate in fiecare propozitie.

Si din nou e vorba de o alta Romanie – care nu prea mai e a noastra – asta se tot stabileste si in manifestu ala. Tind sa cred ca si treaba asta cu Romania, devine din ce in ce mai relativa si subiectiva. Ne place sa generalizam, da fiecare o vedem prin gemuletzul ferestrei noastre proprii. Cu anumite generalitati din articol sunt si eu de acord.

“Alţii nu mai rezistă nervos şi se întorc. Vorbesc două-trei limbi străine şi au o productivitate dublă faţă de stătuţii de acasă. ” Statutii astai de acasa, zau ca ar trebui sa mai iese si ei…

“Visul absolventului de a lucra la multinaţionale se clatină. De dimineaţa până seară, stors, cu pauze de ţigară cronometrate şi numerotate, cu drepţi, am înţeles, la revedere, cu o limbă pestriţă, e kinky să fii trendy, cu oameni care se vâră cu capul în monitor ca şi cucoanele în casca de coafor, că nici nu ştii dacă redactează un proiect sau joacă poker în cinci, cu alţi doi băieţi de la etaj, cu unul de la Cola şi cu un român aterizat la Chicago. Îi recunoşti după feţele gânditoare, livide, după sictirul cu care tratează orice dincolo de uşa instituţiei. Leafă, excursii şi o iubită. În rest, adio şi n-am cuvinte! ” Nici eu n-ash vrea sa mai adaug nimic. O spune atat de bine. Oare vrei tu altceva in afara de asta? ca vreau sa cred ca si tu esti un cititor care te regasesti printre randurile astea.

]]> http://nebunus.wordpress.com/2009/09/15/viva-la-revolucion/ Tue, 15 Sep 2009 13:04:40 +0000 nebunus http://nebunus.wordpress.com/2009/09/15/viva-la-revolucion/ http://punctedefuga.wordpress.com/2009/09/05/3-muzee-praga/ Sat, 05 Sep 2009 14:40:16 +0000 lecitina http://punctedefuga.wordpress.com/2009/09/05/3-muzee-praga/

Cand am ajuns in martie anul acesta in Praga , am ramas surprinsa in primul rand de felul in care cehii au invatat sa “se vanda” . Muzeul Kafka este in mod sigur un exemplu excelent de “asa da” in privinta caselor memoriale. Daca la noi in majoritatea cazurilor casele memoriale sunt anuntate maxim printr-o placuta amplasata pe fatada avem contraexemplul cehesc ce se impune prin abordarea creativa , respectul (mai mult decat doar declarativ cum e la noi) fata de scriitorii nationali si ambitia de a face cunoscut lumii tot ce are mai bun orasul si tara. Muzeul Kafka reuseste cu resurse initiale modeste ( o lista relativ restransa de obiecte personale expuse) sa introduca vizitatorul intai in atmosfera si contextual obiectiv al Pragai perioadei Kafka iar apoi in universul interior al scriitorului.

Sentimentele de claustrare si respingere fata de un mediu ostil, de absurd generat de o excesiva birocratie sunt perfect puse in scena prin mijloace minimale : inregistrari audio ( picaturi de apa cu o curgere previzibila si apasator de repetitiva), obiecte surpriza ( telefonul ce suna isteric si la capatul caruia poti auzi doar un discurs pe ton agresiv in limba germana), trasee impuse ( un traseu labirint cu “pereti” semitrasparenti dedicat perioadei apropierii scriitorului de teatrul evreiesc) camere tematice ( este greu sa uiti experienta camerei “oglinda” in care toti peretii suporta proiectii cu imagini de arhiva ale Pragai).

In plus fata de muzeul efectiv exista si o mica librarie anexata punctului de vanzare de bilete. Daca la noi ar parea desuet un afis sa zicem cu mircea eliade sau un tricou inscriptionat cu numele sau, in Praga poti gasi la orice pas de la tricouri pana la creioane cu numele marelui scriitor ceh. In plus libraria muzeului pune spre vanzare nu doar toate cartile proaspat editate despre viata si opera lui Kafka ci pana si carti vechi cumparate de prin anticariate.

Un alt plus pe lista muzeelor din Praga este muzeul comunismului. Muzeul nu este foarte mare ca dimensiune , a durat mai mult sa-l gasim prin gangurile din centrul Pragai decat sa-l vizitam efectiv. Iar faptul ca la parterul cladirii ce il adaposteste era un restaurant McDonald’s pare doar o ironie a victoriei tardive a societatii capitaliste. La fel ca si muzeul Kafka , muzeul comunismului nu dispune de o recuzita prea bogata – sunt convinsa ca podul bunicii oricui contine macar jumatate din materialele expuse acolo : sticle de lapte, cosurile vechi din magazinele alimentara, sticle de brifcor (sau ceva similar), biciclete vechi ( mai tineti minte clasicul pegas?) , uniforme de scoala, cartele alimentare si multe alte lucruri acum uitate (sau mai rau , regretate). O camera speciala a muzeului era dedicata proiectiei la intervale regulate a unui film documentar despre Revolutia de Catifea.

Istoria si capitalismul au invins in acest oras ce si-a alungat greselile trecutului in cateva camere prafuite de timp , dar nu si nostalgie, in chiar miezul plin de viata al zonei vechi. Daca toate strazile vechiului centru par istorie transformata in piatra (de la perioada medievala si pana la curentul art-nouveau si arhitectura brutalista) , comunismul n-a lasat decat aceste obiecte disparate pazite de un batranel – el insusi parand parte din recuzita muzeului.

Al treilea exemplu cehesc este muzeul papusilor. Iarasi un muzeu relativ mic ca dimensiune si reunind nu neaparat doar jucarii de provenienta ceha – zona dedica papusii Barbie evident n-are nici o legatura nici cu Praga nici cu Cehia. Totusi muzeul ofera vizitatorilor mici surprize care reusesc sa creioneze un aspect al vietii in trecut poate ignorat de majoritatea lumii. Papusi de lemn, mobila si casute miniaturale de papusi, vesela si hainute de papusi anterioare industrializarii si productiei in masa par astazi induiosatoare prin desuetitudinea lor.

Ceea ce reusesc sa reuneasca toate cele 3 muzee este o atitudine relaxata in fata istoriei (indiferent daca recenta sau veche) si o certitudine ca istoria inseamna mai mult decat date, cifre si biografii sterile. Istoria se reconstruieste privind retrospectiv fara ura si resentimente dar cu maturitate si intelegere, privind cu egal respect si atentie o jucarie veche stricata sau o piesa de mobila de colectie, un tablou sau o chitanta semnata de Kafka. Si mai ales intelegand ca toate acestea au fost facute de oameni din carne si oase cu aceleasi vise si lipsuri ca si noi, toti crezandu-se vesnici si punand cu candoare la indoiala ideea de trecere.

… cel mai imposibil lucru de pe lume este Sa Te Minti Pe Tine Insuti.

Atunci când am  scris  asta … am crezut că  cel mai nou model Bentley nu va arăta chiar atât de urât. Aş fi vrut să mă fi înşelat.  Iată mai jos fotografia oficială a noului Bentley Mulsanne. Acum… Inchide monitorul!!!

   Dacă un brand auto este atât de prestigios încât să producă manual  o mașină unicat pentru regina Marii Britanii, atunci așteptările sunt pe măsură. Mașinile englezești sunt recunoscute pentru stilul conservator, iar uneori, o schimbare nepotrivită poate provoca dezamagiri. Iată cazul de față:

     Acesta este Arnage, cel mai scump Bentley. De 11 ani, de când este pe piață, face furori cu designul grațios și ținuta sa marțială. Detaliile stilistice ale exterioriului, precum și rafinamentul fără limită al interiorului său,  îl fac unul dintre cele mai exclusiviste automobile de super lux din lume.  Ai șanse să nu observi nimic din toate astea, la viteza cu care s-ar putea să treacă pe sub nasul tău: e capabil de 290 km/h în versiunea sa de top de 500 CP. Un palat pe roți, mai exact.

     Chiar și lucrurile ce par a fi desăvârșite au nevoie de câte o schimbare, iar inginerii de la Crewe, locul de unde ies la lumină operele de artă semnate Bentley, plănuiesc o nouă generație a acestei mașini fascinante, pe care o vor lansa în acestă toamnă, pentru anul 2010.  Prestigioasa revistă auto CAR  a surprins imagini spion de pe linia de asamblare a viitorului “Grand Bentley”, așa cum le place oficialilor britanici să-l numească deocamdată. Rezultatul nu pare a fi pe măsura așteptărilor…

 Deși obținute in condiții precare, fotografiile  relevă o mașină cu aceeași alură impozantă ca și cea a actualului model de top al Bentley, dar parcă nu o mai poți lua în serios cu asemenea faruri supradimensionate în raport cu ansamblul din care fac parte. Avem de-a face cu doi “ochi” uriași, bulbucați, însoțiți de blocurile optice de poziție, aruncate neglijent pe lateralele botului mașinii, fără vreo noimă. Nici urmă a armoniei vizuale caracteristice lui Arnage. Cu fața asta de broscuță speriată, noul Bentley nu poate să emită pretenții de super-lux, decât prin excelența tehnică. Este inexplicabil cum englezii au neglijat atât de mult designul noii generații a celui mai important model Bentley. Arată ca și cum s-ar fi auto-ironizat. Practic, designerii le-au ușurat munca plagiatorilor chinezi, care vor fi nevoiți să muncească din greu pentru a scoate ceva mai urât.  Dar cine știe, până la urmă bogăția nu vine la pachet cu simțul estetic. Să sperăm că totuși nu așa va arata mașina asta… să sperăm degeaba.  Mai jos, o poză de detaliu…

Mașinile Alfa Romeo au fost întotdeauna frumoase. Probabil că influența vine de la frații de concern, Ferrari și Maserati. Dar cum mereu este loc de mai bine, Alfa Romeo uimește printr-o mișcare extrem de inspirată. Modelul de clasă mică, MiTO. Avertisment: Design răpitor!

Într-o lume sufocată  de  X6 și Q7,  automobilele din clasa mică par desprinse din alt film. Ce să faci cu o buburuză cu motor mic, care nu are 7 locuri, nu e 4 x 4, și nu sperie pe nimeni? Dacă buburuza este o Alfa Romeo MiTo,  atunci cu siguranță vei începe să privești cu alți ochi mașinile mici.

Frumusețea lui MiTo nu poate lăsa rece pe nimeni, datorită unor detalii simple care creează un ansamblu unic. Suprafețele concave se hârjonesc cu cele convexe, pe măsură ce privirea îți alunecă pe caroseria mașinii, ca pe un trup  zvelt de domnișoară. Ok, poate că mașinuța asta îți poate planta semințele de fițe în scoarța cerebrală, dar nu te va transforma niciodată într-un gherțoi de Dorobanți. Te va face mai degrabă să îți rafinezi preferințele, dar odata ce ai ales să o ai, se presupune că ai deja un statut.

În primul rând, vei avea nevoie de ceva bani. 14.000 de euro este suma minimă pentru care MiTo “ți se va dărui”. Iar asta doar în varianta standard… Noblesse oblige. Detaliile care o fac desirabilă sunt inserțiile cromate, blocuri optice  ca niște bijuterii, posteriorul care se aseamană izbitor cu cel al lui Ferrari California, iar pentru ca totul să fie aproape perfect… Alfa MiTo este singura mașină din segmentul mic ale cărei uși nu au rame. Irezistibil!

Pentru Alfa Romeo, frumusețea a venit întotdeauna la pachet cu puterea. Excelența cu care MiTo înnobilează clasa mică este dată de  cele două motoare turbo pe care le oferă. Cel mai puternic dintre aceastea va gâdila simțurile fericiților proprietari cu 155 de cai putere, 8 secunde de la 0 la 100 de km/h și 215 km/h. Nu…nu sunt deloc cifre caracteristice segmentului mic. Cu siguranță, MiTo va fi un succes și va consolida imaginea de marcă premium a Alfa Romeo. MiTo… numele în care se contopesc Milano Și Torino, cele două orașe care au muncit pentru ca una dintre cele mai frumose opere de artă mecanică să apară. Audi… hai să vedem ce o să fii în stare să faci cu viitorul A1.

Am primit zilele trecute am primit un mail dragut… Mi-a placut. Sper sa va placa si voua!

“Ora 14.00. Multă lume în casă. Mama s-a coafat, tata are un soi de şervet verde legat de gât, cam ca babeţica mea, dar mai îngust. Arată caraghios, am râs de el. Bietul tata, crede că râd de fapt cu el. Oricum, suspect de multă agitaţie. Presimt că e în legătură cu mine. Ia să stau treaz. Nu, mamă, nu vreau să dorm şi nici să mănânc. Voi îmi pregătiţi ceva.
Ora 15.00. Au mai venit şi alţii. Vorbesc tare, râd. Din când în când se apleacă şi mă gâdilă. Ăsta-i un obicei tâmpit – ce, ne cunoaştem? Pe voi vă gâdilă necunoscuţii în dormitor? Ia să plâng niţel, poate mă ia mama-n braţe şi scap. Deci trag aer în piept, deschid gura şi…
Ora 15.45. Presupun c-am adormit. Adică trebuie să fi dormit, nu? că acuma m-au trezit. Ce mitocani… Bă, dormeam, da? Ce mă trambalaţi atâta? Na, că acum a apucat-o pe mama cheful să mă schimbe. Femeie, tu pe ce lume eşti? Lasă-mă-n pace să dorm! Ia să tragem aer în piept…
Ora 16.15. Credeţi că am chef de plimbare? Adică, zău, vă imaginaţi că asta vrea omu’ sâmbătă după-amiază pe la patru, să se dea cu maşina? Şi acum ne şi întoarcem, că cică au uitat un certificat de naştere. Asta mi se pare o prostie – ce, aveţi nevoie de dovezi că m-am născut? nu urlu suficient de tare aici? Nu pricepeţi? Vreau aaa-caaa-săăăă, la mine-n paaaat!

Ora 16.30. Oooo, ce de luminiţe-n camera asta! Şi ce tavan înalt! Miroase cam naşpa, n-ar strica o curăţenie generală, dar dacă n-au ferestre, nici n-ai ce să speri… Uite-i şi pe tipii ăştia, umblă-n rochii aurii cu mâneci negre, doi bărboşi… na că unul a pus mâna pe mine – ia gheara, bă naşpetule, ce-i cu manierele astea?
Ora 16.40. Cântă – sau aşa cred ei. Mama e Carmina Burana pe lângă ăştia. Aloouu, mă blues brothers, mai încet că nu mă mai aud gândind! Mă ţine-n braţe o tanti, habar n-am cine e, ăia rag de mama focului, e cam multă lume în spate, e şi  oală mare în stânga, o masă… Cred că ăştia vor să mă mănânce. Băi, trebuie să scap de-aici imediat. Mama! Maaaaa-maaaaa! Cât mai tare: MAAAA-MMMAAAAAA!
Ora 16.50. Urlu în continuare. Pân-aici mi-a fost, nu mai scap. Mama e cu ei, clar, în loc să mă scape din beleaua asta îngrozitoare (în care tot ea m-a băgat, dacă e să mă gândesc), a vent să-mi dea suzeta. Suzeta? De-asta crezi tu, mamă, că am nevoie acum? Ia-mă de-aici, nu-i vezi p-ăştia ce-mi pregătesc? Ce trădătoare… Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva tocmai din partea ei.
Ora 17.00. Tanti m-a pasat la nenea, dar tot în spatele bărboşilor stau. Ăia fac vrăjitorii peste cartea de bucate, lumea îi aprobă cu gesturi stranii. În oala aia e apă, m-am prins. Nu văd de-aici dacă e vreun morcov şi niscaiva păstârnac înăuntru, dar n-am nici o-ndoială. Cred că mă fac ciorbă. Am încurcat-o rău de tot. Cred c-am şi răguşit, dar nu mă las – cineva trebuie să mă salveze şi pe mine. Cineva, oricine, ajutor!
Ora 17.05. Nenea face avioane cu mine. Ce truc vechi, suckere, nu mă păcăleşti.
Ora 17.10. Nenea face avioane cu mitraliere şi cu bombe. Am tăcut, fazanul crede că datorită lui. Aiurea, nu m-am resemnat, doar îmi conserv puterile magice. Când or vrea să m-arunce-n oală, o să-mi iau zborul şi-o să le dau cu tifla din turlă. Roadeţi-vă unghiile, na, canibalilor.
Ora 17.15. Gata, pân-aici mi-a fost. M-au luat pe sus, m-au pus pe masă, m-au dezbrăcat. Pentru o clipă am ajuns pe burtă, dar puterile magice n-au acţionat, n-am putut s-o şterg, deşi am încercat. Acum m-a luat bărbosul nr. 1 şi mă duce spre oală. Acum, ajutor acum! Bă, nu mă băga-năuntru, bă, stai aşa…
Ora 17.15. WHOA! S-a răzgândit, uite-l că mă scoate. Stai să ţip.
Ora 17.15. Nu, iar mă bagă-n oală. Mă, nebunule, termină!
Ora 17.15. Iar m-a scos. Devine ridicol. Nici nu ştiu dacă vrea să mă înece pe bune, că mă ţine de nas şi gură. Poate vrea să mă sufoce? Mă deşteptule, tu respiri cumva pe alte găuri?
Ora 17.15. Dacă mai face asta încă o dată, pe bune dacă nu fac şi eu ceva pe el. Măcar atât. Ia, că mă ţine deasupra oalei, să mă scurg. Ce înapoiaţi… de prosoape n-aţi auzit?
Ora 17.20. Credeam c-am scăpat, că s-au îndurat. M-au luat de la oloi, m-au îmbrăcat la loc, dar m-au dat şi cu ulei şi tot lui nenea ăla m-au livrat şi ăla merge cu bărboşii într-o cameră secretă. Acolo o fi tigaia, poate nu mai vor ciorbă. Unde duceţi voi copiii mici, mă nenorociţilor? Ia să urlu un pic, poate atrag atenţia cuiva, deşi ăştia-s clar vorbiţi între ei. Las’că scap eu şi vă dau pe mâna Poliţiei!
Ora 17.25. Nu trebuia să urlu. Mi-au băgat pe gât droguri cu linguriţa. Se-nvârte tot, mă ţin de bărbie să-nghit. Am reuşit să scuip un pic, dar bărbosul s-a ferit, e clar că are experienţă, pezevenghiul. În schimb, fraierul care mă ţine strâns în braţe e începător. Acum are o amintire de la mine pe rever.
Ora 17.30. Dhhroglgul ăla îşşşi mmfaşeee emfectul… mmmmhhhmmm… mi-e somn. Tu, trecătorule, dacă citeşti asta, să ştii că m-am luptat ca un bărbat şi-am fost învins mişeleşte. Adio şi să vă stau în gât.
Ora 18.00. M-am trezit din nou. Sunt viu, întreg. Nu ştiu cum am scăpat, dar încă un botez nu mai suport. Băi, deştepţilor, sper că nu vă mai vine vreo idee săptămâna viitoare.
Femeie, ia scoate sutienul şi fă-te-ncoa. N-am uitat că m-ai trădat acolo, dar acum am nevoie de tine. Mi-e foame. “

In contextul crizei actuale de pe piata constructiilor Anuala de arhitectura gazduita la sala Dalles reprezinta o gura de oxigen atat de necesara celor care lucreaza in domeniul constructiilor. Desigur si numarul mare de proiecte sub categoria “proiecte nerealizate si studii” da de gandit asupra implicatiilor crizei. Totusi consider ca situatia actuala poate fi considerata un moment propice pentru noi oportunitati in domeniul constructiilor .

Odata cu imperativul nevoii de a construi economic drumul pare deschis catre experimentarea de noi materiale si sisteme de constructie ,o preocupare mai pregnanta pentru dezvoltare sustenabila si ecologie si o redefinire a luxului si a confortului locuirii. Factorul durabilitate si independenta energetica a casei trebuie sa devina unul cheie inca din stadiul de proiectare.

Simultan cu schimbarea materialelor si tehnicilor de constructie se va produce si o mutatie importanta in modul de a concepe spatiul locuit si legatura acestuia cu cadrul in care se insereaza. Pentru o foarte lunga perioada de timp optiunea predilecta a fost cea a constructiilor cu structura de zidarie portanta sau pe cadre din beton. Chiar si in cazul locuintelor de lux in majoritatea cazurilor s-a mers pe aceeasi varianta – spun “chiar si” pentru ca spre deosebire de structurile de lemn sau metal care reclama o mana de lucru specializata si foarte calificata , munca la constructiile de zidarile portanta sau de beton armat este una preponderant slab calificata. Eficienta , imperativul zilei, va impune in conditiile actuale o tot mai atenta gandire a proiectului in contextul sau – formele de arhitectura nu isi vor mai permite sa nege contextual si vor fi nevoite sa pria din intelepciunea condensate in traditia locului ( un simplu contraexemplu de eficienta ar fi vile la munte construite pe cadre din beton cu acoperire in terasa dintr-un simplu capriciu al arhitectului).

In privinta confortului locuirii trebuie subliniat ca pana acum luxul unei locuinte individuale se traducea in cele mai multe cazuri prin imprumutarea mijloacelor de expresie specifice altor programe de arhitectura : fatade cortina , placaje cu alucobond , sisteme performante de parasolare toate folosite pe niste suprafete meschin de mici cu uzul curent al acestor materiale. Nu vreau sa resping ideea de inovatie , dupa cum s-a vazut in posturile anterioare sunt printer sustinatorii ideii de inovatie in privinta programului de locuire – ma refer acum strict la ideea de imprumut de expresie arhitecturala si folosire improprie a unor sisteme constructive.In acelasi timp luxul a mai insemnat o totala explozie a suprafetelor incaperilor din casa. Desigur ideea principala este cea a ostentatiei pentru ca schema de locuire este cel mai adesea similara cu cea a unui apartament dintr-un bloc banal, doar ca este mult ridicata la scara. Nu se merge pe ideea de scenariu diferit de viata sau de o calitate mai ridicata a vietii, de rafinament, ci pe epatare prin supradimensionare.

Problema acestei lipse de repere si de onestitate a obiectului de arhitectura (legatura intre continut si “coaja”) este insa una generalizata –locuintele individuale de lux isi reclama imaginea de la un model impus de cladirile de birouri , locuintele colective reclama o izolare totala fata de oras si fata de toate dotarile care le-ar putea face functionale iar cladirile de birouri acapareaza incet incet zonele rezidentiale de lux din centrul bucurestiului sufocandu-le cu circulatia pe care o atrag.

Revenind insa la anuala de arhitectura semnalez aici prezenta unui proiect ce se remarca tocmai prin onestitatea despre care vorbeam mai devreme.

Proiectul este un sat turistic la Dealul Frumos si apartinei doamnei architect Denisa Mihaela Virlan. Desi regret lipsa din prezentarea proiectului a unor planuri de situatie si poze cu integrarea in sit a proiectului, chiar si din imaginile prezentate se citeste o eleganta a formelor rezultata din simplitate si raportarea la arhitectura traditionala. Din pacate nu cred ca proiectul a fost nominalizat totusi el ramane probabil cea mai placuta surpriza pentru mine la anuala de arhitectura 2009 .

Nu m-am priceput niciodata in a da vesti proaste sau a spune cuiva chestii neplacute despre sine, in general. Am preferat sa inventez scuze decat sa refuz direct, in speranta ca persoana careia ma adresez va intelege ca nu e cazul sa insiste. Dar oamenii nu se prind niciodata, sau, daca se prind, te intreaba, ca sa fie siguri: “mi se pare mie sau ma eviti?”. Avand in vedere ca m-am obosit sa gasesc pretexte peste pretexte, nu este logic ca si de data asta voi ocoli adevarul? Normal ca o sa spun ca ti se pare…
Trecem peste…
Dupa cele istorisite, cred ca este lesne de inteles de ce imi vine greu sa ii spun unei anumite persoane ca nu are pic de talent literar si ca blog-urile sale sunt cele mai ingrozitoare scrieri pe care le-am citit vreodata. Asta cu atat mai mult cu cat persoana in cauza se mandreste foarte tare ca ar face parte din blogosfera romaneasca. Noroc ca nu m-a intrebat niciodata ce parere am despre ce scrie…
Si iata-ma luni dimineata, cu nelipsita cana de cappuccino, “rasfoind” blog-urile. Inevitabil, ajung si la persoana in cauza (nu dau nume) si incep sa rad… Si rad… Si rad… Si mi se pare tragi-comic cum exista, totusi, persoane care ii spun ca are talent… what the… Oamenii chiar ar spune orice ca sa agate pe cineva? Sau unii chiar sunt impresionati de lungimea unui post si nu se mai obosesc sa il si citeasca, presupunand din start ca persoana respectiva are si talent, daca are rabdare sa scrie atat de mult?
Iata ce am gasit in scrierile sale: greseli de punctuatie, greseli de scriere a cuvintelor, propozitii fara verb predicativ!, vocabular sarac (manifestat prin repetarea deranjanta a acelorasi cuvinte), utilizarea gresita a timpurilor, cacofonii, folosirea unor exclamatii care chiar nu isi au rostul, etc, etc…
Inca mai citesc blog-urile respectivei persoane si rad… Nu ma pot abtine… Pana la urma, e bine sa iti incepi ziua/saptamana razand. Ah, da, ii fac trafic si iar o sa se umfle-n pene ca are multi vizitatori…

Si, totusi, cum mi-am permis sa scriu un articol negativ despre cineva? Simplu, pentru ca persoana respectiva m-a criticat pe mine, chiar fara sa-i cer parerea. Considera ca bat campii si ca sunt prea subiectiva. Well, este un blog personal, what did you expect? Nu scriu despre inflatie si nu prezint starea meteo, ca sa fiu obiectiva.

De fiecare data cand ni se intampla ceva, de obicei rau, tindem sa dam vina pe cineva. De fiecare data, altcineva este de vina pentru ce ni se intampla noua. Cine e de vina? Parintii, ca ne-au nascut? Dumnezeu, despre care intotdeauna avem impresia ca ne lasa la greu cand nu gasim calea dreapta? Soarta sau destinul, pentru ca nu putem schimba ce ne e scris?

Pe societate, fiindca ne da in fiecare zi un motiv in plus? Ca e soare afara sau ninge? Ca e marti 13? Sau intotdeaua trebuie sa existe un tap ispasitor tocmai fiindca e prea greu sa ne asumam propriile greseli, propriile decizii, propria viata, pentru ca e prea greu sa ne acceptam pe noi insine?

Viata este o serie de alegeri, mai bune sau mai proaste. Alegeri care nu sunt nimic altceva decat rezultatul deciziilor noastre. Absolut tot ceea ce ni se intampla este generat de propriile decizii, decizii luate in trecut care insa isi au de cele mai multe ori efectele in prezent. Fiinca uitarea este un fapt esential al vietii noastre, tindem sa omitem, voit sau involuntar, anumite detalii ale vietii noastre trecute si ne trezim pe buze cu o intrebare care, aparent, este fara raspuns: de ce? Exact. De ce? Cine e vinovatul?

Chiar daca asa ar fi mai comod, tara nu este de vina pentru ceea ce ni se intampla in fiecare zi, familia nu este responsabila pentru unde ne aflam acum. Noi suntem singurii responsabili pentru unde am ajuns, ce viata avem, cine suntem. Este greu sa admitem ca nimic nu e intamplator in viata, nimic nu este scris, nu suntem chiar papusi puse sa suportam tot ce ne rezerva viata. Este greu sa recunoastem ca ceea ce ni se intampla nu e accident de munca, ci rezultatul a ceea ce suntem. Iar daca ne e frica sa luam decizii inseamna ce ne e frica sa traim. Ar fi pacat sa irosim o viata fiindca ne e frica sa traiam. Facem greseli, deci existam!

Oamenii, in functie de vinovatie
Crestinii cred ca cu cat ni se intampla necazuri mai grele, cu atat sa avem convingerea ca Dumnezeu e cu noi si ne poarta de grija prin mantuire. Asadar, nu avem nicidecum dreptul sa dam vina pe nimeni de ce ni se intampla. Crestinii spun ca este bine sa ne rugam pentru cei ce ne blestema fiindca cei ce ne fac rau, de fapt, ne fac bine. De ce? Fiindca toate necazurile vin din mana lui.
Oamenii subiectivi spun ca ceea ce ni se intampla noua, ca ni s-a rupt o unghie, este mult mai important decat ca in fiecare zi mor oameni in Irak fiindca ni se intampla noua. Cei optimisti vor sa creada ca gandurile noastre pot influenta viata si ca ni se intampla ce vrem sa ni se intample. Singurii care recunosc ca absolut tot ce ni se intampla este efectul propriilor decizii sunt oamenii logici.

Pe de alta parte, vinovatii pentru cine suntem difera in functie de varsta. Tinerii se plang ca parintii nu ii inteleg, ca nu le dau destui bani de buzunar, motiv pentru care nu pot iesi in fiecare sambata seara si nu isi poate cumpara hainele de firma visate. Studentii se plang ca profii vor sa-i bage la taxa, ca nu au bani, ca nu au timp si de distractie, ca scoala e prea stresanta si ca profesorii sunt neintelegatori. Desi situatia este relativ schimbata, adultii se plang ca nu sunt platiti suficient pentru cate atributii au, ca seful nu ii intelege si le cauta mereu nod in papura, ca au intrat in rutina birou-casa si nu mai au timp de familie, ca nu si-au mai luat o vacanta de nu stiu cand. La sfarsitul zilei toti striga in cor ca n-au noroc in viata!

Vinovatia si psihologia
“De cele mai multe ori, este mai simplu de a gasi o cauzalitate externa, este mai usor sa te deculpabilizezi gasind un vinovat. Oamenii “mai slabi”, in general nu-si asuma vinovatia sau cota de vina. Daca ar face-o, asta ar presupune o analiza atenta, o recunoastere a unor responsabilitati pe care le-ar fi avut si pe care nu si le-au asumat. Un “drum dificil” pentru cei care vor sa aiba o alta imagine decat cea reala despre ei insisi”, explica psihologul Mihaela Sahlean cum sta treaba cu vinovatia.

“De vina pentru ceea li se intampla oamenilor sunt in parte ei insisi, in parte contextul. Accentul cade si pe perceptia fenomenului. Unii dau vina pe Dumnezeu, altii pe soarta, altii pe familie, altii pe parinti. A “muta” vina in exterior – aproape ca nu mai conteaza pe ce sau pe cine. Este, in mod evident, o “fuga” de a se include corect, onest in “tablou”. Omul are libertate de alegere, doar ca mai trebuie sa si-si asume aceasta libertate”, explica psihologul.

Pe de ala parte, psihologul puncteaza ca se remarca si problema de imagine. “Exemplu: studentul X ia un examen (va sustine ca a invatat, ca este deosebit de meritos) si-l pica pe urmatorul (fiindca profesorul a fost exigent in special cu el). Mai putin probabil va interpreta ca a luat primul examen fiindca a fost profesorul indulgent. Avem o problema de imagine si una de interpretare”.
“Mai mult, copiii trebuie invatati de mici a-si asume greselile si sa nu sa dea vina pe altii prin educatie pur si simplu. Educatia include si asumarea aceea ce facem/decidem”, recomanda psihologul Sahlean.
Neasumarea vinei are si efecte. Nu imediate, ci pe termen lung.

“Practic, ajungi sa te minti “cu seninatate” , incepi sa vezi ca ceva nu functioneaza dar te-ai obisnuit sa negi realitatea. Efectul poate fi devastator…O sansa ar fi psihoterapia”, recomanda Mihaela Sahlean.
Potrivit specialistului, in ceea ce priveste sentimentul de vinovatie, “acesta este trait /experimentat diferit de fiecare. Daca am defini vinovatia, acesta ar fi o stare ce presupune trairea pe care o avem atunci cand constientizam incalcarea unei reguli/norme/asteptari/dorinte”.

Recunoastere si acceptare
Specialistii spun ca singura cale prin care ne putem atinge potentialul maxim ca fiinte umane este acceptarea vinovatiei. Capacitatea de a simti vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica foarte legat de constiinta, care ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand iesim de pe traseu.
Persoanele care nu au capacitatea de a simti vina, de a ajunge la concluzia ca actiunile lor nu sunt in acord cu propriul cod moral, se numesc psihopate sau sociopate.

Vinovatia are potentialul de a ne incuraja sa ne reexaminam actiunile sau structurile de credinta sau toate la un loc. La extrema opusa vinovatiei se afla posibilitatea de a ierta, reevaluarea propriilor valori si un nou inceput. Vinovatia si rusinea se intrepatrund, dar ele sunt putin diferite.
Psihologii spun ca pentru a deveni o fiinta umana constienta avem nevoie de o anumita cantitate de vinovatie, dar ne trebuie si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam sa ne inecam in ea. Primul pas spre recunonoasterea vinovatiei este acel “daca” pe care nu o data l-am pronuntat cu totii.

Exista un singur vinovat
Nu soarta e de vina, nu destinul, nu Dumnezeu, nu norocul. Poate ca nu exista Dumnezeu, poate nu avem nici un scop pe pamantul asta, poate chiar traim doar ca sa murim. Daca e sa admitem aceste teorii, viata devine o iluzie, dorintele cioburi, aspiratiile praf, ghinioanele lacrimi. Toate devin doar o iluzie, insa o iluzie de care avem nevoie pentru a trai.

Suntem dependenti de cafea, fumam ca turcii, nu putem adormi fara muzica, murim daca mancam carne. Suntem dependenti fiindca nu putem trai altfel. Si izolati, tot dependenti suntem. Vinovatia pe care o atribuim altora este iarasi o dependenta fara de care nu putem trai.

Avem mereu nevoie de un tap ispasitor. Daca ar fi luam un pix si o foaie de hartie si sa calculam deciziile luate in fiecare secunda, mai ales prima decizie pe care am luat-o in viata noastra si care a avut efecte pe termen lung, am umple caiete intregi cu greseli. Sunt prea multe erori de sistem, de fiecare data mai multe, si mereu acelasi vinovat: noi.

Ziare.com, 15 martie 2008

Nu ma invinui ca nu-mi place politica si istoria.Mai ales istoria.
Nu o displac din moft.O evit intentionat.Nu-mi place sa vorbesc despre cele doua razboaie mondiale.In special despre al doilea.
Dezlantuiti liberali,increzuti cu minti deschise,zburatori informativi,drogati pasionali ce suntem,sau ce parem a fi. Noi suntem azi prea sentimentali. Noi. Generatia de-o speta cu mine,suntem sensibili la sentimente. De aceea nu suport eu razboiul.
Nu pot exprima cum a fost cel de-al doilea razboi mondial.Nu l-am trait.Dar port in minte destule dureri ca sa nu-l pot suporta.L-am asaltat personal aici,nu discut despre numarul de morti sau pagube materiale.Aici sunt eu contra el.Aici descarc arma de sentimente ale neamului meu.
Undeva in nordul Botosaniului este un satuc.Frumos,verde.Cu drumuri late. Drumuri care in timpul celui de al doilea razboi mondial au fost strabatute de armata rosie. Soldati robotizati mergand la pas. Cum pot sta astazi in linistea ametitoare in mijlocului unui asemenea drum prafuit, nici eu nu stiu. Asta a fost mereu problema acestor drumuri, se caracterizeaza prin linsitea de mormant in care se afla, linistea dinaintea furtunii. Dianintea razboiului. Strabunicul era plecat in razboi.Strabunica era la camp cu calul si copilul,bunica. Veneau in randuri sincronizate, facand doi pasi deodata, veneau, neintrerupti, iuti. Copilul si calul ii ingreunau drumul, nu avea nicio sansa sa nu fie ajunsa. Mergea, atat putea face. Oricine in locul ei nu ar fi stiut cum sa reactioneze. Si sa ne imaginam mentalitatea de atunci, sperietura ei de atunci. Ceea ce a facut ea, multi nu ar intelege. Dar din ceea ce a urmat rezulta ca a procedat corect. A ascuns copilul in bogatia naturii. A fugit cu calul si si-a ascuns toate bogatiile in casa. Animale,recolte tot. In casa aceea mica si garbovita de-ul albastru tocit. S-a intors dupa copil, salvand astfel trei vieti. Atunci cand soldatii au poposit in curtea ei li s-a supus. Nu parasea niciodata casa, dar le-a dat mancare. Atat timp cand nu ii faceau rau.Se intelegeau desi vorbeau limbi diferite. Nu aici bat cu fobia mea anti-razboi. Ci la detaliul care l-am prezentat mai sus . “Strabunicul era plecat in razboi”. De asta nu suport sa vorbesc despre razboi. Azi doar ma descarc. A luptat in razboi. Timp in care sotia se ruga acasa pentru el si il astepta. A fost tinut prizonier. Departe de sotia si familia lui. Prizonier in Odessa, departe de casa. Prizoner 9 ani.Cum poti trai cu asta? Ce crezi atunci cand vezi intorcandu-se soldati plecati cu el, sau poate anuntandu-li-se moartea? Ce durere te incerca cand te lupti cu necunoscutul? Cu nestiinta, necunoasterea? Ce a gandit ea,numai dansa poate sti. Ce simtea el? Captiv intr-un loc strain. Fara dragostea familiei, a patrei? Si totusi credinta ei nu a cedat nicio secunda. Cruda e si reintalnirea, reintoarcerea. Cat de mizerabil te simti cand nu-ti poti recunoaste copilul? Ce lacrimi acide te slujesc zilnic in 9 ani. Dar viata a continuat cu bune si rele. Si-au cunoscut nepotii. I-au crescut, i-au iubit, au apucat stranepotii. Strabunicul s-a stins pe cand aveam 1 an. Soarta face ca eu mic copil sa-mi amintesc de el. Vag dar totusi e in primele mele amintiri. Strabunica s-a stins anul trecut. Copilaria mea e brodata in jurul ei. Cat as vrea sa stiu mai multe despre ei. Sa sterg cu un burete incercarea razboiului care i-a chinuit atata timp.
Cum crezi ca pot acum sa fac un eseu despre al doilea razboi mondial? Un eseu schematic, rece, subiectiv, documentat. Cum? Spune-mi ca nu inteleg.

   Comunismul, aşa cum ştim cu toţii, a avut multe lucruri de demonstrat. Unul dintre acestea se lega de renumita ambiţie de a construi ” de la ac, până la avion”, prin forţe proprii. Era normal ca industria auto să facă parte din planurile comuniştilor, dar în acest domeniu, cu foarte mici excepţii, orgoliile naţionaliste nu au mai putut ţine locul incompetenţei. Soluţia? Puţin ajutor de la duşmanul imperialist din vest, oricare ar fi el. Maşini de-a gata să fie, tovarăşi!

     1. Ce maşină avem mai jos? Nu, nu este Lada din garajul bunicului. Nu este maşina despre a cărei tablă groasă te-ai săturat să auzi laude şi,  mai ales, nu…nu a fost concepută de ruşi. Este un Fiat 124, lansat în anul 1966 de către italieni. La vremea aceea, însuşiri precum discuri de frână la toate roţile, spaţiu interior mare şi caroseria uşoară, au fost atât de apreciate, încât a fost votată maşina europeană a anului. Astăzi, toate astea sunt norme ale industriei auto.

     Ruşii  de la Lada nu au rămas imuni la succesul sedanului italian, aşa că decât să concureze cu fabrica din Torino, au ales să  producă maşina sub licenţă, cu înţelegerea de a nu o vinde pe pieţele pe care s-ar fi “caniballizat” cu Fiat-ul.

     Dotările speciale pentru Rusia au însemnat un şoc manual la motor, un rezervor suplimentar de combustibil,  discuri de frână din aluminiu, precum şi…caroseria cu tablă mai groasă.

     2. Am vazut maşina asta pe la ţară, la bunici.  Sigur asta îţi vei spune când vei vedea poza de mai jos. Pe aproape, dar nu la ţintă. Nu este “Zimbrul carpatin”, stramoşul maşinilor ARO, IMS 57, ci rusescul GAZ 69.

     Un vehicul pentru teren accidentat era foarte util pe şoselele patriei, aşa că,  dată fiind prietenia dintre Republica Socialista România şi URSS, n-a mai fost decât un pas până la clonarea off-roaderului, sub licenţă, desigur.  În anul 1957 a început producţia de maşini, după o perioadă de fabricare a pieselor de schimb. Vorbind de piese de schimb, acestea nu erau proiectate de ruşi. Motorul, denumit Molotov, era o adaptare dupa propulsoarele Dodge, iar şaşiul, era doar o “ciorbă reîncălzită”  după Ford Model A…tehnica de “ultimă oră”  a începutului de secol XX, bat-o vina.

     3. Cu ce să transporţi piese de schimb dacă nu ai un camion? Veşnic neobositul Roman Diesel era un camion german MAN 13230…tot diesel, în variantă comunisto-mirotică. Începută în ‘71 în oraşul lui Honterus, fabricarea celui mai des întâlnit camion de pe şoselele româneşti, nu a încetat nici astăzi. Din fericire, există şi modele moderne prin catalogul producătorului braşovean.

     4. 12… Renault 12. În româneşte se citeşte Dacia 1300.  Cea mai cunoscută maşină a românilor. Cea în care oricine din ţara asta a călatorit macar o dată în viaţă, dar de care toţi râd acum, era tot o copie legală. Parteneriatul dintre statul român şi Renault  a început cu Dacia 1100, alias Renault 8, dar succesul a venit odată cu seria 130o, vândută în 1.959.630 exemplare, in cei 35 de ani de viaţă.

     Declinată în binecunoscutele versiuni break şi pick-up, maşina naţională a românilor a cunoscut numeroase facelifturi de suprafaţă, dar nu a putut învinge timpul precum broscuţa lui Volkswagen. La ora introducerii pe piaţă, Renault 12 era considerată una dintre cele mai sigure şi moderne maşini europene, find printre automobile a căror fabricaţie era asistată de computere. Acordul româno- francez a expirat în 1978, dar în mod ironic, Renault a revenit la Pitești, prin cumpararea fabricii  în 1998. În gama Renault, urmaşul lui 12 este actuala Laguna, pe când noi ne înghesuim ca sardinele, zâmbind, în Loganurile noastre europenizate. Măcar Loganul nu are probleme cu vânzările, din cauza designului respingător, ca vărul său mai accesorizat şi mai prestigios.

     Lista de mai  sus poate fi oricând continuată, dar dovedeşte perfect că de dragul maşinilor, două regimuri politice total opuse…pot sa colaboreze discret.

Sfarsitul lumii e vazut adesea ca un final general ce cuprinde intreaga omenire. Vazut ca ceva personal, la nivelul individului, ar capata mai multa insemnatate. Sfarsitul lumii reprezinta moartea individului, aceste din urma fiind egal cu universul, asa cum si l-a creat. Acest univers particular este unul subiectiv, incarcat de sentimente, stari sufletesti, idei umane, teorii etc. Sunt atatea realitati subiective cate capete exista pe lumea asta care sa fabrice materia bruta din jur. Fiecare din acestea este diferita de alta. De aici diversitatea.

Realitatea obiectiva reprezinta suma spatiilor libere dintre toate realitatile subiective. Ea este punctul originar, neincarcat de valori efemere. Nimeni nu a atins-o si putini au ravnit s-o atinga. Cine doreste moartea?

In anii de maturitate poetul scria:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Un citat dintr-o evanghelie gnostica prezent si in Ritualul de Eliphas Levi:

“Adevarul care se cunoaste este gandirea vie.
Adevarul este gandirea inlauntrul ei; gandirea formulata este cuvantul.
Cand gandirea eterna a cautat o forma, ea a rostit: “Sa se faca lumina.”
Or, gandirea care vorbeste este chiar Verbul; si verbul spune: “Sa se faca lumina!” pentru ca verbul insusi este lumina spiritelor.
Lumina increata, care este Verbul divin, straluceste pentru ca vrea sa fie vazuta; si cand spune: “Sa se faca lumina!”, ea ordona ochilor sa se deschida si creeaza inteligentele.
Or, inteligenta pe care Dumnezeu a creat-o cu suflul gurii lui, ca pe o stea dezlipita de pe cer, lua forma unui inger superb si cerul il saluta cu numele de Lucifer.
Inteligenta se trezi si se intelese imediat pe sine auzind cuvantul verbului: “Sa se faca lumina!” Ea se simti libera, pentru ca Dumnezeu ii poruncise sa fie; si ea raspunse, ridicand capul si intinzand aripile:
-Nu voi mai fi servitutea!
-Vei fi deci durerea? ii spuse vocea increata.
-Voi fi Libertatea! ii raspunse Lumina.
-Orgoliul te va seduce, relua vocea suprema si vei da nastere mortii.
-Am nevoie sa lupt impotriva mortii pentru a cuceri viata, adauga lumina creata.
Dumnezeu dadu drumul atunci firului splendorii care-l tinea legat pe inger de el si-l privi disparand in spatii, brazdandu-le cu slava lui si-i placu acest fiu al gandirii sale si, surazand cu un inefabil suras, zicandu-si pentru sine: “Cat e de frumoasa lumina!”