Toata inadecvarea, tot raul si toata hidosenia prezente in lume nu sunt deloc accidentale, ci pleaca chiar de la origine – o origine bolnava, nicidecum atotsuficienta – doar a generat o asemenea aberatie, un hibrid scarbos intre urat si frumos, intre adevar si minciuna, intre sublim si imund; intoarcerea la origine nu inseamna vreo purificare, vreo recuperare a ceva pierdut – inseamna doar a te intoarce acolo de unde totul a pornit si a o lua din nou  de la capat – nu altfel caci nu ai cum cu o asemenea origine – blestemata din vesnicie, nascatoare si purtatoare de blestem si mai presus de toate amagitoare in cel mai inalt grad prin acele lucruri pentru care ai plange de fericire – cum sa scapi din teribila inchisoare a originii, a substantei ce constituie fundamentul a toate cate sunt, indiferent cat de diferite par ?

   Atatea talente irosite prin colturi obscure, atatea zile si ore risipite in zadar si o atat de mare risipa de resurse pentru cei ce n-ar fi trebuit sa fie nicicand si au ajuns in existenta doar printr-o cumplita greseala petrecuta la inceputuri ! E prea tarziu pentru a mai putea fi salvat ceva, substanta se scurge printre degetele insangerate de chin si ceea ce ramane in palmele chircite de durere nu e decat o coaja goala, o nemaipomenita bataie de joc a tot ceea ce exista dintotdeauna – s-a ajuns pana aici si ceea ce era normal candva acum a ajuns sa para nefiresc, strain, imposibil, de-a dreptul miraculos . Daca aceasta hidosenie s-ar sparge in mii de bucati am reusi sa vedem ca-ntr-o oglinda nespus de clara adevarul in toata splendoarea lui si desi ar fi greu de suportat la inceput, treptat-treptat ne vom acomoda cu el si vom reinvata sa-l iubim asa cum am facut-o inainte de a fi prinsi in aceasta capcana amagitoare . Exista o usa ce nu a fost deschisa pana in clipa de fata – deschide-o acum !

   Cum de se poate ca in cadrul uneia si aceleiasi tesaturi sa se produca o ruptura, o disociere fara niciun aport exterior ? Cum sa se iveasca opozitia acerba in cadrul substantei unice ? Iar daca se renunta la unicitate cum de mai pot interactiona doua substante radical diferite ? Cam astea ar fi intrebarile ce se constituie in tot atatea radacini prin raspunsurile pe care le primesc pentru monisme, dualisme sau diverse pluralisme metafizice – si totusi undeva se strecoara o greseala insesizabila – insusi faptul ca aceste intrebari se pun si primesc raspunsuri (nu conteaza care) o dovedeste . Deci care ar fi greseala capitala si greu de discernut prin care mintea se orienteaza in directiile mai sus mentionate ? Este virtualizarea infinita a unei vacuitati zdrobitoare – orisicate realitati sunt posibile – nu conteaza nivelul de posibilitate – iar impactul asupra mintii ce le contempla este aceleasi indiferent de consistenta lor (care se bazeaza intotdeauna pe aceeasi vacuitate) – nimicuri se ciocnesc din vesnicie si ies scantei si lumi intregi – dincolo de toate astea e tot aici, mereu aici si atunci cand iti dai seama de asta esti izbavit .

   Ceva care tine aproape de antichitate isi face simtita prezenta chiar si acum cand nimic nu mai pare a conta (si intr-o masura destul de mare nici nu mai conteaza) si atunci stai sa te intrebi care este smecheria, motivatia, background-ul care face cu putinta o reactivitate lipsita de rost ? Asta poate pentru ca tot ce e bun s-a dus si n-a ramas decat scheletul, coaja lucrurilor altadata pline de miez si se incearca descoperirea unei substante chiar si in negativ, in agatarea de o imagine desueta si chiar complet anacronica – nu va veni nimic bun de aici, decat zadarnice zgandariri ale unui orgoliu care si el e de-a dreptul hilar si nepotrivit . Si nici macar in acele timpuri indepartate n-a fost substanta , ci doar aparenta unei substante, cel mult aroma ei si din asta nu se poate construi o lume – in schimb se poate construi o pseudolume si asta e devastator – nu lasa in urma decat ruine fumegande .

Cu nesimtirea te intalnesti de n ori intr-o zi – prin urmare vrei nu vrei, te obisnuiesti cu ea.
N-o mai bagi in seama.
Devine rutina.
Nervii se tocesc intr-o asemenea masura, incat atunci cand cineva simtit se manifesta ca atare, efectiv te pune in incurcatura – oare nu simulaza ?
                                                                             *

Insotind un bolnav, astazi am calatorit cu o salvare.
Situatie de urgenta – sirena, girofar, tot tacamul !
Pan-acum credeam ca-mi pot reprezenta ideea de nesimtire, pan-la forma ei cea mai cronica !
Credeam !
Asta pentru ca nu fusesem niciodata la bordul unei ambulante, de unde nesimtirea unor  ”participanti la trafic” se percepe cu totul altfel.
Parca devine substanta, ajungi chiar sa o pipai !
                                                                              *

Ma uitam la profilul driverului in timp ce croseta de zor stive de idioti ce d-abia catadicseau sa se dea putin la o parte – multi dintre ei chiar vizibil deranjati de sirena ce le bruia conversatiile telefonice.
Concentrarea de pe chipul lui cred c-ar fi contrariat pana si pe psihologii astronautilor de la NASA
Din cand in cand mai scapa cat-un  ” ‘utu-ti …”  abia soptit !  Dar asa, fara patima … doar ca reper !
                                                                                   *

  Oare ce motivatie ar putea avea un sofer d-asta, sa-si asume o asemenea responsabilitate ?
Da, cred ca zic bine – o mare responsabilitate – pentru ca in momentul in care despica traficul, el practic anuleaza celorlalti rutina circulatiei, trebuind sa-si foloseasca la maxim puterea de intuitie, necesara reactiei determinate de schimbarea regulilor obisnuite.
  Un tip d-asta trebuie sa fie atent (si calm) mai ales la lipsa reactiei, adica la nesimtirea din trafic !
  Un tip d-asta trebuie sa fie imun la horcaielile pacientului,
  Un tip d-asta trebuie s-o ignore pe asistenta ce-i transmite telepatic obsesivul ”mai repede”
  Un tip d-asta trebuie sa suporte mai tot timpul urletul sirenei de deasupra, urlet ce-i franjureaza creierii !
  Un tip d-asta poate sa-si ia usor cate-o  ”bataita”  de la niste neanderthali, insuficient informati cu privire la atributiile lui !

  Un tip d-asta merita si el un ‘’spor de stres” foarte consistent.
  Un tip d-asta are toata admiratia din partea mea !
  Un tip d-asta, oare ce salariu o avea … din partea altora ?

Un miraculos elixir al tinereţii, ce ar putea extinde viaţa uman cu peste 10 ani este dezvoltat de cercetători, după ce au creat o pastilă din chimicalele găsite în solul de pe Insula Paştelui, una din cele mai îndepărtate şi misterioase locaţii.

Pilula anti-îmbătrânire a fost testat pe animale, unde s-a observat o creştere a duratei de viaţă cu 38 procente.

Medicamentul, rapamicin, este deja folosit pentru a inhiba sistemul imunitar al pacieţilor care primesc transplant de organe.

De asemenea, este folosit în operaţiile pe cord şi este testat pentru proprietăţile anti-cancerigene.

Cercetătorii cred că un medicament în noul scop ar putea fi dezvoltat într-un deceniu.

Dr Arlan Richardson, cel care a condus cercetările la Universitatea Texas, declara că rampacinul pare foarte promiţător în crearea unui medicament anti-îmbătrânire.

Rapamicin a fost descoperit în anii 70 în timpul unei campanii mondiale de căutare a noi antibiotice. Principalul ingredient este produs de un microb ce trăieşte în solul Insulei Paştelui.

Sursa: Antena3.ro

   Atat de multa substanta, atata concretete si firesc, o cursivitate nebuna si senzuala in acelasi timp, nicio edulcorare nu tulbura taria clipei de acum, atunci nu mai e doar atunci, ci se preface intr-un acum fantastic care se dilata la nesfarsit si totul explodeaza franjurand lumea … ooo, de ar mai fi inca o data asa, de as gusta din tainicul adanc a ceea ce e dincolo de nume si totusi usor de denumit printr-un suras, printr-o izbunire sagalnica – da, iubesc viata !!

Mult, mult am amanat postarea asta. Nu stiu ce-o fost cu mine de fusei in pana de chef de scris. Chef nu e cuvantul. ‘Ganas.’ In orice caz, iata putinul pe care am tot amanat sa il spun:

Mai nu prea demult, adica cam pe cand a luat nastere acest de fata blog, eram, neinspirat timp de a-ti crea blog, in absolut neplacuta sesiune de iarna. Si cum a avea blog m-a facut mai receptiva, imaginatia bolnava nu a crutat nici macar stiintificele texte de biofizica. Si citind un curs, despre termodinamica el, anume cursul, nu tocmai subiectul meu preferat, de va intrebati, lecturand eu cat puteam de atenta intre factorii perturbatori din jur dintre care principalul si cel mai puternicul era scarba, imi picara ochii pe anumite fraze, care scoase oarecum din context aveau un sens separat. Ma refer anume la:

Procesele reale sunt succesiuni de stari de neechilibru

Iata goana neincetata a secolului vitezei, suntem, adica, precedati in vartejul nostru de distresuri de procese termodinamice. Oare trebuia sa ne dam seama ca vom ajunge aici, studiind secole de-a randul fizica?

Toate procesele care au loc in sisteme izolate decurs in sensul cresterii entropiei si al scaderii energiei libere (al scaderii capacitatii de a efectua lucru mecanic).

Izolate adica nesupravegheate. Entropie carevasazica dezordine. Lucru mecanic egal prestare munca. Si procese, astea vasazica oameni. Definitia angajatului nesupravegheat – subintitulata lenea ancestrala.

Sistemele izolate nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul, de care sunt separate prin pereti adiabatici, nu schimba nici energie si nici substanta; acestea sunt ideale care nu exista in realitate.

Rousseau avea dreptate, suntem natural asociali cu dependenta sociala dobandita in evolutia speciei, carevasazica departarea de ideal, zice termodinamica in legile ei.

Conform principiului cuplarii proceselor, fiecare flux termodinamic este determinat de toate fortele termodinamice care apar in sistem.

Asta ar putea fi forma termodinamica a contractului social, de e sa tragem fraza de parul literelor neepilate. Dar nu e cazul – sunt trunchiate scurt de limbajul stiintific, care iata, nu e tot timpul impersonal. Pentru pesimisti: Fraza asta e pentru cei care se indoiesc ca toate fortele astrale conlucreaza intru ghinionul lor. Pentru ceilalti: Clasica abordare holistica; de ar citi viitorii medici mai des asta… Pentru oamenii normali: Nu cautati nod in papura ca mine, e vorba de gradient de parametri intensivi si-atata.

Probabilitatea evenimentului ca moleculele unui gaz sa treaca dintr-o stare mai dezordonata intr-una mai ordonata este teoretic diferita de zero, dar este atat de mica incat face ca procesul sa fie cu totul improbabil.

Bine educatele in spirit civic si instinct de organizare sociala gaze ne dau o lectie de anarhie. Trebuie sa vada o coada balcanica inainte sa se laude ca ne dau clasa, dar oricum. La noi pana si democratia esueaza. (Da, cred in cate ceva din visul anarhic.)

Intotdeauna, existenta unei forte determina aparitia unui flux care tinde sa o anuleze.

Ca tot vorbeam de politici, na antipolitici acuma. “Nu majoritate, unanimitate!” – basme. Intr-o comunitate de “da”, e cineva si sa zica “nu”. Macar unul.

Cea mai fascinanta parte a fost cea despre paradoxul lui Maxwell (mai multe date teoretice despre asta gasiti aici in engleza si aici in romana – recomand pagina in engleza, mult mai bine scrisa). Maxwell e un nene care a auzit ca in termodinamica sistemele tind sa isi creasca entropia, adica se dezordoneaza, obligatoriu si intotdeauna, si ca de pui doua sisteme unul langa altul vor avea loc astfel de schimburi de energie pana la egalizarea entropiilor lor, adicatelea vor fi la fel de dezordonate, recte cu aceeasi viteza moleculele se vor plimba prin cavitatea sistemului, carevasazica amandoua vor avea aceeasi temperatura. Si el, Maxwell ca despre el ii vorba, a zis: ‘heei, poate nu-i chiar asa”.

Si zise el astfel: doua sisteme puse in contact, care nu au nici o treaba cu exteriorul (caz ideal, de vorbeam mai sus), cu aceeasi specie de molecule in ele, cu temperaturi, adica viteze moleculare, adica dezordini, in speta entropii, diferite. Intre ele, punem o portita cam ca poarta raiului, asa. Doar ca in loc de San’ Petru punem un demon acolo portarel.

Fara portarel, descrisei ce se intampla: ajung ele intr-un fel nu prea greu de imaginat la ceea ce se cheama echilibru termic. Dar cand se asaza demonul acolo intre spatii, se schimba treaba. Ca el stie una si buna: moleculele cu viteza peste o anumita limita trec din primul in al doilea, cele sub limita trec din al doilea in primul. Si nu lasa nici o exceptie de la regula – oricat de demon, e incoruptibil. Dupa ceva vreme, compartimentele au viteze medii mai distantate decat la inceput, deci si diferenta de temperatura creste.

Drept urmare, entropia scade. Entropia care-i dezordinea. Deci ordinea creste – demonul lui Maxwell a facut ordine in sistemele termodinamice printr-o singura unitate de informatie. Ca o concluzie, informatia este neg-entropie, zice el. Entropie negativa. Dezordine negativa. Ordine, bre!

Citez acum din cursurile citite cu ocazia mai sus amintita. Iata: ‘Tot astfel, prin procesul de cunoastere are loc o scadere a entropiei termodinamice si o crestere a organizarii.’, si mai iata: ‘Cu privire la organismele vii, Schrodinger a afirmat ca acestea evita cresterea entropiei preluand din mediul exterior neg-entropie.’

Uite aici ceva cu care nu sunt de acord. Deloc. Cunoasterea creste dezordinea, cunoasterea creaza rebeliune, cunoasterea duce la dorinta de libertate. Cunoasterea nu te ajuta sa cadrezi normelor sociale, demonul lu’ Maxwell nu e normal.

Scuze imi cer pentru momentul paranoic. Despre gandire vorbeam eu, asa-i? Despre gandire, despre imaginatie… taman pedosul rigorii limitei “cunoasterii”. Caci informatia este cu adevarat limitata – ce putem face cu ea nu cunoaste margini.

   Cand ti se pare ca esti cel mai aproape , chiar in miezul esentei esti de fapt cel mai departe – de fapt acest presentiment e un fel de despartire de inca o stare care isi rateaza intrarea in existenta – doar umbra si cenusa formeaza un gust fals si adulmecator . Consolare palida, desi foarte intensa uneori si purtand emblema veridicitatii . Daca doar acest presentiment ar fi fost de ajuns … E o pacaleala foarte subtila aici – cand te desparti de o posibilitate existentiala oarecare in mod definitiv, atunci apare si presentimentul coplesitor – gusti o forma lipsita de fond, dar care pare a avea totusi substanta .