Iata-ma la Zilele BIZ, ziua 3 – INOVATIE!

Cea de-a treia zi a “Celui mai mare eveniment de afaceri” a inceput in forta!

Costin Raiu, Chief Security Expert Kaspersky ne-a prezentat cum si cand este implementat (daca vreti) inovatia in compania Kaspersky. Inovatia companiei sale vizeaza, in prezent, Retelele Sociale, in mod special Twitter-ul, o “atractie” a virusurilor – Kaspersky sare in ajutor!

Valentin Deac, Director Executiv NOKIA, pune accent pe cele 5 intrebari de care trebuie tinut cont cand discutam despre “Innovation”, respectiv: Why – When – Where – What – How –

Care sunt “pasii de baza?”
1. Change
2. Mental traps
3. Fail forward
4. Thinking out of the box

Mai mult decat atat, dupa spusele lui , Valentin Deac, importanta intr-o companie este invotia culturii organizationale – “Culture of changing” – In ce consta??

1. Passion for innovation
2. Engaging you!
3. Achieving together
4. Very human

Stefan Teodorescu, Marketing Director Fabryo Corporation, ne invata “cum sa ramanem fit in lumea Business”, cum pot brand-urile supravietui si evolua-
Cum nimic nu este imposibil, iata cum pot sa “Supravietuiesti” in mediul Business, apeland la INOVATIE:

1. Stai aproape de consumator – nu uita, merita sa cumpere produsul tau! Aminteste-i acest lucru!
2. Schimbari in obiceiurile consumatorului? Vrea altceva? Anticipeaza acest lucru, ofera-i noi solutii, cu alte cuvinte, nu-l lasa sa se plictiseasca!
3. Castigul consumatorulu = avantajele functionale – ce are de castigat, implica inovatia, aduce acea “noutate”? Vorbeste-i despre acest lucru – comunica inovatia!
4. Nu in ultimul rand, conteaza optimismul!

Customer Centric Innovation a Competitive Discipline – tema “atacata” de, David Gawlowski, de la compania Accenture! – David ne arata Punctele de care o companie trebuie sa tina cont de CLIENT. CUM?

1. KNOW YOUR CUSTOMER:

- meaningful customer insight
- actionable segmentation
2. REACH YOUR CUSTOMER:

- NEW: faces, spaces, places
- NEW: distribution and sales models

3. ENGAGE YOUR CUSTOMER:
- Make them love it & speak about it!
- Match customer values with received service
- AVOID “one-size-fits-all” approach

La final , IOANA MANOIU, Director General GMP PR, ne aduce in discutie importanta CURAJULUI in implementarea Inovatiei!
Iata ideile principale din prezentarea doameni Manoiu:
• Trebuie sa ai Curaj sa INOVEZI – chiar daca unele idei pus si simplu esuaza
• 100% sanse de reusita??? You don not know, do not be so sure about it!
• Teama de esec – Frica de consecinte – impiedica reusita INOVATIEI!
• Traim intr-o cultura cu aversiune la risc – Inovatie : Asumarea riscurilor
• Multe idei inovatoare sunt respinse nu din cauza valorii lor, ci din cauza SENTIMENTELOR pe care le trezesc in noi! – declasarea sentimenteor => esti scos din zona de CONFORT, Cand suntem scosi din zona de confortm, ne intoarcem unde ne simtim “ca acasa”
• Tendinta de a evita esecul – imposibil! Asuma-te responsabilitatea si fii pregatit pentru orice situatie!

Analizand toate prezentarile speakerilor, iata punctul comun, SOLUTIA: Crearea unei culturi in care ESECUL poate fi o optiune, pentru ca riscul nu poate fi asumat total, in conditiile in care ti-e teama de Consecinte! –

Era o zi splendida in insorita coasta de est al insulei Papuera. In aceea dimineata cei patru prieteni ai mei impreuna cu mine ce ne aflam in vacanta viselor noastre ne pregateam sa ne imbarcam la bordul croazierei noastre de lux “Acustica”.

Mersul lin al valurilor si soarele de un rosu aprins ne uimeau prin profunzimea sentimentelor impregnante. Sucul rece savurat in mijlocul oceanului nu putea fi egalat cu nimic, iar briza domoala ce ne ridica tandru ca intr-un tango perfect bretonul aruncandu-l in toate directile ne incanta. Eram uimiti ca ne aflam acolo mai ales ca nu eram niste “mahari ai societatii”ci doar niste norocosi ce au castigal premiul cel mare. Itineralul nostru era relativ simplu, am plecat din Papuera si aveam sa ajungem in Golful Corfic unde aveam sa simtim pe propria piele cum este sa inoti printre 2300 de specii de pesti si cam 5-6 rechini care d-au tarcoale in aceasta perioada a anului.

Croaziera noastra mergea perfect, insa in ocean lucruri se petrec cat ai clipi…O furtuna teribila s-a abatut asupra noastra, valurile odata calme acum sunt puternice si aspre lovindu-ne din toate partile. Echipajul ne-a spus cu regret ca barca i-a apa si ca v-a trebui sa o parasim cu o barca gonflabila…barca era de 5 noi eram 5 asa ca echipajul a ramas cu speranta ca va supravietui si va putea sa trimita ajutoare dupa noi…

Asa ca am pornit,  vremea din ce in ce mai rea ne devora orice speranta… eram extrem de speriati am mers in deriva zile intregi…intr-un sfarsit am ajuns pe o insula pustie, unde infometati si extrem de obositi am adormit pe plaja.

Cand ne-am trezit, furtuna se terminase, cerul din nou senin ne dadea prilejul sa exploram insula. Am inceput cu plaja apoi ne-am facut curaj si am intrat in densa populatie de arbori care stateau ca un zid in calea tuturor celor ce ar fi vrut sa-i strabata. Se vedea ca insula nu este locuita, defapt nici nu a fost locuita pana acum, cel putin nu de oameni…totul era asa pustiu si plin de de lini frante in varfuri si colturi ascutie ca o lance. Din fericire insula nu era imensa si am reusit sa o parcurgem cu pasul… am descoperit o oaza frumoasa cu apa proaspata si nuci de cocos cazute… am descoperit o mica pestera ce avea sa ne protejeze de vant si frig… ne-am luat putine provizii din barca si ne-am “cazat” in pestera. Macar acum aveam unde sa stam…

A doua zi treziti de sunetul valurilor ce se spargeau de sangele gigante ce aparau insula din toate partile, am inceput sa analizam posibilitatile. O barca de 6 persoane sa reziste unui uragan? Nu credeam asa ceva…ne-am resemnat, trebuia sa ne descurcam… Am inceput fiecare sa exploram insula… si am inceput sa fim din ce in ce mai uimiti, am gasit: bananieri, nuci de cocos, oaze, cascade mirifice si multe alte splendori ale naturii… era destul de hazliu, chiar incepuse sa ne placa!

In fiecare dimineata ne beam laptele de cocos si bananele proaspete tocmai din copac. Ne placea… Dar sa nu uitam, eram totusi naufragiati pe o insula pustie… Am folosit bete si am scis pe plaja prea cunoscutul S.O.S, poate poate… Oricum, ne descurcam destul de bine… hainele ni le coseam cu un ac improvizat din piatra iar ca material folosit ata dintr-un fel de pai destul de aspru si cam scarpina dar mai bun decat nimic…

Timpul trecea extrem de greu… nu aveam notiunea timpului desi ne facusem un calendar de piatra nu ajuta foarte mult si nu era nici pe departe exact… Dar asta e alta varianta nu aveam.

Au trecut aprope 3 ani de cand eram acolo… nu puteam fi recunoscuti, aveam barba groasa si aspra imi dezvoltasem toate gruperele musculare de aratam ca Vandam si pur si simplu ma simteam mai “bine”. Eram departe de cei dragi, de familie, de prieteni, ma gandeam cat noroc am crezut ca am avut si ce greseli am facut. Credeam ca nu imi voi mai vedea casa, lucrurile, camera, orasul, nimic… Sa mor alaturi de tovarasi pe o insula necunoscuta.

Intr-o dimineata m-am sculat usor inainte celorlati si am iesit la gura pesterii sa admir rasaritul, eram aprope de 4 ani pe insula si simteam ca sunt de 40. Mi-am adus aminte din nou de ceea ce odata numeam “acasa” simte-am ura in mine, ura pe care o tinusem atatia ani in mine. Vroiam sa imi revad prietena, sa joc fotbal pe gazonul din fata blocului meu, sa fiu din nou EU! Ceva s-a rupt in mine in aceea dimineata, mi-am spus ca trebuia sa plec, sa scap …sau sa mor incercand!

I-am sculat pe baieti si le-am spus urmatorele cuvinte: “Eu, m-am saturat! Construiesc o pluta si plec de aici, cine vine cu mine e bine venit cine nu doreste vreau sa le spun tare si raspicat ca a fost o onoare sa traiesc alaturi de el!”S-au uitat stamb la mine, apoi uni la altii…A urmat un moment de liniste. Cel mai mic dintre ei a spus: Eu vin! Apoi altul: Si eu sunt cu tine! Iar ultimii doi cei mai mari isi luara inima in gat si au spus ca sunt deacord. Asa ca am inceput sa construim ceea ce noi numeam: Titanicul din lemn. Asta pentru ca ne pleacea sa credem ca doar un IceBerg ne-ar putea distruge si 2. pentru ca altceva decat lemn nu aveam… Asa ca pentru urmatoare 3 saptamani am construit pluta si am strans provizii de drum… Totul decurgea conform planului … eram aproape gata de plecare, inca doua nuci de cocos umplute cu apa si eram gata. Ne-am propus ca dis de dimineata sa plecam.

Si am plecat. Marea pe care speram sa nu o mai vedem nicidoata ne impingea in larg… nu stiam unde sa ne indreptam … doar vasleam cu speranta ca vom gasi pe cieneva care avea sa ne ajute… Am mers zile intregi, timpul se scurgea greu, provizile erau din ce in ce mai putine, iar raul de mare isi facea efectul. Nu credeam ca v-om scapa, soarele acum aspru nu ne dadea pace nici cum ne-am inghesui sub frunzele imense luate special contra sa. Lesinam si ne trezeam, nu stiam daca ce vedem e real sau visam.

La un moment dat unul dintre prietenii mei s-a sculat in picioare cu ultimele puteri si a strigat in gura mare: “Aici!Vapor aici!” am ramas nemiscat stiam ca halucineaza…saracul de el imi spuneam, nu o sa reziste. Atunci cel mai mic s-a sculat din el si a inceput sa strige la fel ca primu: “Aici! Salvati-ne!” Oare toti aveam acelasi vis? Pentru ca si eu vedeam acelasi lucru, un vapor imens cu multi oameni pe munte ce ne faceau cu mana sa stam calmi. Ne-au urcat la bord, era real… fusesem salvati!

Dupa doua saptamani de recuperare prin odihna si tratamente am fost ca nou! M-am ridicat in picioare in fata geamului meu ce dadea chiar in terenul de sport si scoala. Eram aici iar mie nici nu imi venea sa cred! Inca aveam impresia ca sunt undeva pe barca noastra visand frumos. Dar era real! Ajunsem acasa…am luptat si am reusit!

Iar acum as vrea sa las cateva morale asupra acestei povestiri:

1. Oricat de greu ar fi de dobandit obiectivul tau, lupta pentru el!

2. Ramai lucid oricat de grava e situatie, un om speriat intr-o situatie de supravietuire este un om mort.

3.Norocul nu e mereu un lucru bun.

4.Nu incerca sa fi super erou impins de adrenalina. GANDESTE!

5. Singurul mod de a scapa cu viata dintr-o situatie grea, este sa incerci sa te salvezi. Pas cu pas vei fi mai aproape de civilizatie.

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.

[de fapt nu am tinut niciodata un jurnal, am avut un caiet (dictando) in care copiam citate din cartile care ma marcau in acea perioada ingrata a adolescentei, ingrata zic, desi daca stau sa ma gandesc lecturile din acel timp ma definesc si acum, revin la ele ca la o uitata varsta de aur, si acel caiet l-am daruit, intr-un elan de (auto)dezvaluire unei prietene, cea la care tineam in acea perioada a tinetetii nebune, era gestul de maxima oferire, si dupa multi ani si multe (dez)amagini am aflat ca nu-l mai avea, il pierduse sau whatever, hilar nu? dar nu despre asta voiam sa vorbesc, da, imi place sa transcriu cuvintele care imi plac, sa le rescrii cu degetele tale (tastatura nu mai are aceeasi savoare ca pixul pe hartie, de fapt cred ca foloseam stiloul in acel caiet, era altceva, stiti ce era stiloul in acea perioada, pixul deja e o chestie prea meschina, lipsita de personalitate, incarcarea stiloului cu cerneala crea o proprietate), am inchis paranteza, a cata, deci (concluziv) ce voiam sa spun, am hotarat, in acest spatiu la fel de incert al blogului, sa transcriu, in fiecare duminica, o poezie din acest volumas al lui rilke, macar aici nu poate nimeni sa piarda nimic, cel mult sa dispara wordpress-ul, nu e p.d.s., nu e p.d.d., e doar rilke si atat(?), ma rog, insotite de efuziuni (pseudo)personale dar cine stie, deci cum ziceam, in aceasta duminica va prezentam o poezie care m-a marcat mai mult decat acel ''dumnezeu vorbeste fiecaruia", dar in momentul in care imi alegeam numele blogului nu eram acasa ca sa am cartea in mana, pe internet nu era, asa ca numele a fost ales in lipsa, poate ar fi trebuit sa fie "fiica risipitoare" inchid ghilimelele, deci (concluziv si repetitiv), transcriu Plecarea fiului risipitor, o sa dau publish inainte sa recitesc si sa sterg tot, de ce]

“Acum sa pleci din tot ceea ce este confuz

din ceea ce este al nostru si totusi nu ne apartine,

din ceea ce, ca apa in vechile puturi,

ne oglindeste tremurand si ne zadarniceste chipul;

din toate acestea, care se agata inca o data

de noi ca si cu spini, – sa pleci

si pe acest lucru si pe acela

pe care aproape nu le mai vedeai

(atat de cotidiene erau si atat de obisnuite)

sa le privesti deodata: cu blandete, impaciuitor

si ca la un inceput si de aproape

si presimtind sa te uiti inlauntrul lor, ce impersonal,

cum se desavarsea peste toate suferinta,

cu care copilaria era plina pana la margine.

Si atunci totusi sa pleci, mana din mana,

ca si cum ai rupe din nou ceva vindecat

si sa pleci: incotro? In nelamurit,

departe, intr’o neinrudita tara calda,

care, dincolo de orice actiune, are sa fie

nepasatoare ca un decor: gradina sau perete

si sa pleci: de ce? Din impuls, dintr-un fel de-a fi,

din nerabdare, dintr’o intunecata asteptare,

din neputinta de-a intelege si lipsa de minte:

sa iei toate acestea asupra ta si zadarnic

sa parasesti poate ceva de valoare, pentru

a muri singur, nestiind

de ce este acesta inceputul unei vieti noui?”

Nu le pasa de tine. Indiferent ce ai face. Indiferent cum ai aparea in fata lor. Nu le pasa ce mananci, daca traiesti, daca supravietuiesti. Nu le pasa daca iubesti, daca esti altfel. Si nici daca tu crezi. N-ai decat. Pentru ei, nu exista cuvantul “Tata”. Ei au uitat, candva, demult, cine i-a creat si de ce. Tu, insa, ai puterea si credinta de a schimba. Tu le poti spune ca au nevoie de raspunsuri si ca intr-adevar este Cineva acolo sus care vegheaza. Tu le poti zdruncina sufletele cu o rugaciune care incepe asa: “Tatal nostru, care esti in Ceruri…”. Chiar daca nu le pasa de tine.

De un an de zile suntem in criza. De un an de zile firmele incearca sa faca fata scaderii veniturilor din vanzari ajustand costurile. Sau mai bine zis taind costurile: mai putine minute disponibile angajatilor pentru convorbiri telefonice, masinile de servici inapoiate societatilor de leasing, gratuitatile la salile de sport sau bazine – eliminate, salarii mai mici cu x procente, mai putine ore de lucru si, avand un impact aproape dramatic in unele cazuri, eliminarea angajatilor cu salarii mari sau neproductivi sau indezirabili din alte varii motive.

Reducerile de costuri pe fondul scaderii veniturilor firmei sunt normale pentru ca au rolul de a reduce presiunea pe care trebuie sa o suporte compania din partea creditorilor (furnizori, banci, stat). Dar asa cum cresterea in vremuri bune este prevazuta in planificari, in bugete de venituri si cheltuieli, in indicatori de performanta si productivitate, tot asa reducerile de costuri trebuie gandite si evaluate si apoi alese acele metode care au un impact cat mai bun asupra companiei din punct de vedere economic.

Daca semnele din alte tari spun ca firmele din vest evalueaza astfel de masuri inainte de aplicare si mai mult, aplica UNA, cel mult doua masuri corective asupra costurilor, in Romania patronii sau managerii le aplica la gramada, pe toate cele posibile. Daca in alte tari perioada de aplicare a unor astfel de reduceri de costuri este limitata, sa zicem la sase luni, pentru a fi evaluate rezultatele si apoi continuate sau incercate alte metode, la noi se urmareste doar rezultatul din viitorul foarte apropiat.

Si in practica rezultatele nete sunt favorabile: scadere a fondului de salarii cu x procente, a costurilor totale cu y procente, etc; pe termen mediu insa efectele sunt catastrofale: scaderea increderii angajatilor in companie, reducerea productivitatii salariatilor, cresterea costurilor cu compensarea lipsei de productivitate pentru atingerea rezultatelor, fluctuatie de personal.

Urmarile sunt continuarea scaderii vanzarilor, fapt care cere o noua reducere a costurilor. Se intra intr-un vortex care are ca finalitate coborarea firmei pana la nivelul supravietuirii sau chiar la disparitia ei.

replici ca puncte de dezbatere:

Omenii care au suferit sunt periculoşi. Pentru ca ei ştiu că supravieţuiesc.

X: – Copii mei nu sunt de acord că sunt o mamă bună…

Y: – Da, dar fiica ta vorbeşte la Washington mâine şi ADN-ul tău a ajutat-o să ajungă acolo…

Unii sunt prea leneşi pentru a face MAI MULT şi astfel să-şi ridice nivelul de trai, aşa că se complac în standardul ce le-a intrat în sânge.

Unii sunt prea leneşi şi pentru menţinerea nivelului ăla, aşa că prestează câte o muncă pe ici pe colo, pentru menţinerea funcţiilor anatomice relativ intacte.

UNII sunt prea leneşi CHIAR şi pentru asta, aşa că se bagă pe felia cu cerşitul.

Dar când ţi-e prea lene chiar şi să stai la un colţ şi să… hmm… respiri… ce faci?

Uite asta:

Imi place sa ma uit la emisiuni unde sunt prezentate tehnici de supravietuire in diverse conditii , mancand chipsuri si cu o bere in mana.

De vreme ce am terminat de afişat textul acestui manual, in porţiuni digerabile, pun aici textul integral, în două variante, cu şi fără comentarii.

Textele sub sub copyright, deci este necesară permisiunea autorului pentru publicare sau citare extinsă.

Manual de supravieţuire

Manual de supravieţuire – cu comentarii

I. Principii generale [1]

A. Comunicare

1. Numele N. [2] nu va fi folosit niciodată:

• de către străini în România
• între noi
• faţă de cei nou intraţi în lucrare
• faţă de cei din afară

2. Folosirea acestui nume va fi descurajată cu perseverenţă, dar în mod discret (la cei din afară). [3]

(De discutat dacă aplicarea acestui apelativ la grupurile din alte mişcări este un avantaj sau un dezavantaj.

• Posibil avantaj – Produce confuzie în eventualii „curioşi”).

3. Folosirea telefonului între noi va fi redusă la un minim necesar. [4]

4. Ponderea în convorbirile telefonice trebuie s-o deţină problemele personale.

5. Comunicarea de date şi alte chestiuni de lucrare prin telefon va fi făcută doar pe baza unui cod stabilit dinainte.

6. Folosirea cât mai puţin posibil a corespondenţei prin poştă. [5]

7. Este recomandabil a se evita cu desăvârşire transmiterea prin poştă a unor date concrete legate de lucrare (dacă ele nu sunt codificate).

8. Când pentru transmiterea unor mesaje sunt folosite alte persoane, acestea trebuie să fie sigure şi discrete.

9. Conductorii de la mesageriile C.F.R. pot fi folosiţi uneori pentru trimiterea unor pachete, dacă se găseşte un mijloc sigur şi discret de comunicare a orei de sosire a trenului. (Altfel se riscă pierderea pachetului.)

B. Principii

1. Soţia şi copiii trebuie să cunoască şi să-şi însuşească şi ei povestea.

2. Copiii trebuiesc educaţi cu răbdare pentru a nu vorbi despre contactele cu străinii ale părinţilor. [6]

3. Copiii trebuiesc învăţaţi să discearnă când sunt traşi de limbă şi să refuze a răspunde întrebărilor insinuante.

4. Copiii noştri nu trebuie să audă niciodată de pe buzele noastre numele N.

Comentarii

1. Am scris acest text în prima parte a anilor ’80, în contextul implicării mele în „echipa naţională” din România a Navigatorilor, cu care am intrat în contact în 1977. Este vorba de o organizaţie misionară originară din Statele Unite, care avea în centrul preocupărilor ei ucenicia creştină. El n-a fost niciodată terminat, dar a fost folosit în aceasta stare preliminară în grupurile noastre de ucenicie din acea perioadă.

2. N. – Navigatorii.

3. Motivul acestei atitudini secretoase este faptul că activităţile Navigatorilor (ceea ce în acest text se numeşte „lucrarea”) erau absolut clandestine şi divulgarea lor putea pune în pericol atât continuarea ei, cât şi securitatea persoanelor implicate.

4. Motivul folosirii rezervare a telefonului era, evident, riscul ca telefoanele noastre sa fie sub observaţie, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi adevărat.

5. Rezervele legate de folosirea corespondenţei prin scrisori erau justificate de evidenţele pe care le aveam încă de atunci cu privire la faptul că corespondenţa noastră era interceptată de Securitate.

6 Relaţiile cu străinii erau o pricină de permanentă nelinişte pentru Securitate, acestea putând atrage o „atenţie” nedorită celor implicaţi în ele.

Au fost si ani cand lumea imi parea o oaza de fericire,in care fiecare traia o poveste ce avea neaparat un  happy end…Dar timpul a avut grija sa-mi arunce ochelarii roz prin care priveam,pentru ca azi,ajungand la o relativa maturitate sa realizez cat e de dureroasa,de fapt, realitatea.Alergam toti undeva,contra cronometru parca,striviti de sentimentul nesigurantei si al fricii de esec,si calcand astfel in picioare,la propriu,insasi sansa noastra de supravietuire…

Distrugem tot,stropul de credinta ce ne mai lumina odata sufletul,aerul pe care-l respiram,chiar si pamantul pe care traim,desi e greu sa mai numim asta viata,a devenit mai mult o existenta sumbra,amenintata inca de la inceput de un sfarsit tragic.Si astfel, jucandu-ne de-a Dumnezeul,ne semnam singuri condamnarea la moarte,oricat de crud si inspaimantator ar suna asta…

Toate astea nu sunt o noutate pentru nimeni,si totusi nu se schimba nimic..Rostim mereu acelasi “trebuie” fara a face ceva in acest sens,iar atunci cand cineva incearca sa actioneze cumva,incep a aparea replici de genul “Si eu as fi putut face asta…”

Si atunci,oameni buni, ce e de facut?Ramanem pe banca de rezerva,asteptand sa ne pice un miracol din cer sau incepem sa schimbam cate ceva in mentalitatea noastra dominata de stereotipuri si indiferenta,ca mai apoi,unindu-ne,sa incercam macar sa inchidem Cutia Pandorei pe care am deschis-o tot noi,din proprie nesabuinta?..Avem de ales…

Am studiat fenomenul mortii trei ani de zile. Nu cateva pagini care sa ma incante si mangaie inainte de culcare in fiecare zi, nu carti despre presupusa existenta a ingerilor, nu carti despre presupusa bunatate si maretie a lui Dumnezeu. Ci carti, asa cum am spus, despre fenomenul mortii. Nu e vina fenomenului ca nu prea se apropie nimeni de el. El este un fenomen natural, ca oricare altul. Nu am inteles niciodata graba, vehementa celor din jur in a-mi spune ca nimeni nu stie ce se intampla dupa ce nu mai functionam fizic. Da, eram de acord initial. Nu puteam spune ca nu stie nimeni dar puteam fi de acord cu faptul ca nu stie prea multa lume. Cu atat mai mult imi doream sa stiu eu mai multe, la fel ca si in alte privinte. Dar lumea se grabea sa adauge: “sunt numai speculatii”. Dragii mei, mare parte din viata este speculatie, daca suntem sinceri cu noi insine, nu stiu de ce devenim niste exigenti oameni de stiinta care vor rezultate concrete atunci cand vine vorba despre moarte. De ce nu aplicam aceasta exigenta in toate celelalte zone ale vietii noastre, de la iubire pana la arta?

Revin spunand ca eu mi-am dedicat zi dupa zi studierii acestui fenomen. Nu imi era si nu imi este frica de moarte. Nu vreau sa intru in contact cu nimeni aflat in alta dimensiune decat asta in care ne aflam, nu vreau revelatii usoare, nu vreau informatii care sa ma linisteasca. Nu am vrut lucrurile astea nici cand m-am apucat sa studiez. Am citit, am citit, am citit. Carti scrise de medici intai. Cardiologi si chirurgi. Cinici, atei, oameni care nu gandeau niciodata mai departe de moartea fizica, oameni care se indepartau de pacientii in faze terminale.  Pe urma am citit carti ale unor medici care incepusera sa se gandeasca la ce se intampla dupa moarte strict pentru ca traisera niste zile ciudate in preajma mortii cuiva, niste zile care ii clatinasera. Mai degraba dintr-un disconfort al incapacitatii stapanirii propriei stari si nu din umanitate excesiva se apucasera sa fie mai atenti la ce le povestesc pacientii in faze terminale si rudele acestor pacienti. Incepusera sa asculte si ce povestesc pacientii intorsi din moarte clinica. Si nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc aici despre carti de genul “Atins de ingeri” sau “Lumina de sus” sau alte cacaturi, vorbesc despre oameni la fel de incrancenati si la fel de cinici ca si mine, oameni care s-au apucat sa se concentreze pe posibilitatea unei zone dincolo de moartea fizica mai mult de ciuda pe faptul ca le fusese tulburata linistea comoda ca odata cu stingerea pulsului se incheie totul. Mai tarziu am citit marturii la prima mana, marturii ale oamenilor care se intorsesera din moarte clinica sau marturii ale oamenilor care simtisera lucruri complet noi, ca sa ne exprimam temperat. Si, pana la urma, am inceput sa strang eu marturii ale oamenilor. Discutand cu ei fata in fata sau citindu-le mail-urile. Devenisem unul din putinii oameni dispusi sa asculte atent si fara o privire sau o ureche ironica experientele legate de moarte ale romanilor. Aproape toti incepeau prin a multumi ca ii ascult iar apoi, pe parcurs, aproape toti imi multumeau ca ii iau in serios. Multi ma iritau prin insistenta suparatoare pe Dumnezeu. Multi ma ingrijorau pentru ca isi faceau traumele mult prea usor de digerat, adoptand cea mai comoda teorie in privinta mortii care le trecuse prin mana. Unii insa (foarte putini, trebuie sa recunosc) incercau sa abordeze moartea cu mintea limpede si cu o disciplina asemanatoare cu a mea. Erau dispusi sa citeasca tot ce le recomandam, sa discute cu mine ceea ce citisera, sa imi povesteasca tot ce au trait, tot ce au simtit. Lucru foarte rar in Romania. Au fost si multi care s-au speriat dupa prima carte si au considerat ca este, totusi, un sacrilegiu sa aprofundezi subiectul. Altii s-au plictisit, pur si simplu. Dupa prima carte, dupa primele doua carti sau dupa mai multe. Cei mai multi au parasit discutiile cu mine si documentarea pe masura ce durerea pierderii cuiva se atenua. Si nu m-am suparat deloc. Stiam ca asa se va intampla si, intr-un fel, asa este firesc sa se intample. Doar ca riscul de a suferi din nou si din nou si din nou pentru oamenii pe care-i pierzi este foarte mare. Ca orice problema nelamurita pana la capat, si problema mortii risca sa te ravaseasca din nou atunci cand te astepti mai putin. Risti sa nu fii niciodata pregatit pentru moartea cuiva sau pentru moartea ta si, cel mai trist, risti sa nu stii cum sa te porti cu un om pe moarte.

Ceea ce vreau sa spun este de o sinceritate debordanta si atunci risca sa para si de o banalitate debordanta. Studiezi ceva si intelegi acel ceva. Faptul ca s-a nimerit sa studiezi moartea nu e cine stie ce. Esti la fel de ciudat pentru restul lumii ca in anii in care studiezi Filozofie, de exemplu. Putina lume ii gaseste rostul, putina lume vrea sa se complice aparent inutil. Oamenii sunt, in mare parte, comozi. Oamenii sunt, in mare parte, prostuti. Nu o spun cu rautate dar nici cu tandrete, o spun realist. Exista nenumarate zone, fenomene, discipline care le sunt dezagreabile oamenilor, in primul rand prin dificultate. Asta nu le face insa relative, inutile sau complet demente. Le face doar mai putin accesate. Si nu e un secret faptul ca prostia si neaccesarea unor zone sunt elementele care mentin neschimbate cele mai multe probleme din aceasta lume. Informarea, studiul sunt lucruri care nu au adus decat bine, oricat de multi ar fi cei care sustin faptul ca inocenta omului neinformat este vecina cu sfintenia. Nu este. Este doar un gol care asteapta sa fie umplut. La un moment dat va fi umplut cu ceva si, de cele mai multe ori, reactia la lucrurile cu care se va umple, va fi una stupida. “Was ich nicht weiss macht mich nicht heiss” spun nemtii (“Ceea ce nu stiu nu ma incinge”). Dar asta nu inseamna nimic. Asta nu reprezinta decat o situatie temporara si precara, teribil de precara.

Dar exista o situatie care aproape ca te face sa nu mai incurajezi oamenii sa afle lucruri despre fenomenul mortii. Situatie in care intelegi cu adevarat ce este moartea si cam ce se intampla dupa ea, situatie in care mintea ta intelege rostul existentei tale, rostul tuturor existentelor tale sau ale altora. Stii exact de ce traiesti ceea ce traiesti si de ce traiesc si ceilalti ceea ce traiesc. Esti impacat cu ideea de moarte, i-ai inteles mecanismul, rostul. Asa, si? La fel ca si in privinta intelegerii altor lucruri complicate, iata-te cu un lucru inteles fara ca acest lucru sa iti foloseasca in viata de zi cu zi. Daca filozofia este o disciplina moarta, va rog sa ma credeti ca moartea este cea mai moarta disciplina dintre toate. O intelegi si este un adevar asimilat cu care nu prea ai ce sa faci. Nu poti sa predici despre asta, ca devii ridicol, apasator. Si, in fond, printre multele lucruri intelese, se numara si cel ca fiecare trebuie sa ajunga in ritmul si in felul lui la cele intelese de tine. Asa ca nu ai de ce sa le bagi pe gat nimic, nu poti sa le grabesti intelegerea, esti legat de maini si de picioare, daca ai inteles cu adevarat cum sta treaba. Nici nu stii cine sa te deranjeze mai mult. Oamenii care citesc trei carti imbecile linistindu-se pentru cateva dupa-amieze si amanand infruntarea adevarului la nesfarsit sau oamenii care nici macar nu cred ca ar fi timpul sa citeasca ceva care sa-i linisteasca. In soapta spun ca as miza pe cei din urma. Daca nu insisti pe acest nou val ipocrit de concentrare exclusiva pe sentimente pozitive si daca nu iti fardezi grabit nelinistile si temerile, ai sanse mari sa intelegi ce e cu viata si cu moartea. Daca vrei sa joci scena in care te afli in armonie cu toata lumea, enervandu-te ca o toapa in primul moment in care cineva indrazneste sa spuna ceva care iese din fantezia ta usoara si bolnavicioasa, nu e deloc bine. Te indepartezi pe zi ce trece de intelegerea unor lucruri. Daca nu vrei sa joci nici o scena si daca accepti ca ura si iubirea sunt la fel de valoroase si ca, in general, trebuie sa accepti cu adevarat orice cacat bun sau rau care se intampla pe lumea asta, ai sanse, repet, ai sanse mari sa ramai deschis catre aflarea unor chestii linistitoare, solide, ca lumea.

Poti sa le vorbesti muribunzilor despre ceea ce stii. Au o deschidere fantastica. Unii din ei. Nu, nu pentru ca le e frica. Cine a stat multa vreme in preajma unui muribund, stie ca putinor muribunzi le este frica de moarte. Cine a vorbit cu un copil pe moarte, de exemplu, stie cata intelepciune emana un astfel de copil. De cele mai multe ori el este cel care-si linisteste si incurajeaza familia. Si, iata, nici discutiile cu muribunzii nu sunt, asadar, punctul tau forte. Pentru ca, de cele mai multe ori, pacientii in faza terminala stiu toate lucrurile pe care tu incerci sa le spui.

Cei care sunt foarte sanatosi nu se gandesc la moarte, cei care sunt bolnavi se gandesc cu o teama imposibil de inlaturat iar cei care se afla in imediata vecinatate a mortii o accepta cu o seninatate spectaculoasa.

Ramai singur cu un adevar pe care nu il poti da mai departe. Este un adevar pe care fiecare il primeste in feluri diferite. Nu vrei sa fii ceva asemanator cu cine stie ce sectant escroc, nu vrei sa fii ca femeile nepieptanate, fara sutien care sunt in permanent contact cu Universul, nu vrei sa nu mai folosesti deodorant si sa iti lasi parul nevopsit la batranete. Nu vrei sa faci nimic ca urmare a faptului ca ai inteles ca moartea nu este nici pe departe un sfarsit. Orice ai face este ridicol si da de banuit. Pana si in propriii ochi. Asa ca traiesti in continuare ca si cum nu ai sti nimic despre moarte, ca sa nu te excluda toata lumea din anturaj.

Stii ca moartea nu e sfarsitul, stii de ce traim, stii ca nu avem cum sa sarim etape, stii ca nu avem cum sa ne fofilam, ca nu avem cum sa pacalim dezvoltarea si desavarsirea noastra, stii ca suferinta e buna si ca te invata enorm, stii ca toate au un rost. Chiar stii asta. Chiar ai inteles si ai simtit asta. Dar situatia nu se schimba cine stie ce. Resimti doar uneori o oboseala la gandul ca mai ai atat de mult si atat de multe de trait, resimti o usoara uzura a creierului dat fiind ca ai asimilat atat de multa informatie si nu orice fel de informatie ci informatie concentrata. Nu se schimba situatia, nu este o situatie complet diferita fata de cea in care nu stiai daca se mai intampla ceva dupa moarte. Tu tot trebuie sa traiesti zi dupa zi si sa te cizelezi, sa te perfectionezi, tot o iei pe langa uneori, tot trebuie sa privesti cum altii traiesc zi dupa zi, se cizeleaza, se perfectioneaza si o iau pe langa uneori. Nu stii daca ei sunt ignoranti sau oameni ca tine, oameni care au inteles ce ai inteles si tu si care se comporta firesc, in consecinta, fara sa faca parada cu adevarurile aflate. Nu stii. Si nici nu conteaza. Viata trebuie traita in continuare in pasi mici, poti avansa datorita propriei puteri si poti merge multi pasi inapoi datorita unor momente de slabiciune. Mai este atat de mult pana cand devii o fiinta desavarsita incat ar fi aiurea sa te gandesti la momentul ala. Nu ai face decat sa iti pierzi rabdarea, sa vrei momentul ala si sa realizezi de nu stiu cate ori ca nu exista reteta pentru ajungerea acolo, nu exista plan, nu exista decat incercarea de a descifra indiciile fiecarei zile. Ceea ce, pentru a supravietui, faceai oricum.

Ziua 1:  27 iulie 2009

Braila – Tulcea (7:30, microbuz, 21 ron );  Incercare: somn pe hartoape.

Tulcea – Maliuc (13:30 , pasager, 8 ron cu reducere pentru studenti ); Incercare: ascunderea a 33 l benzina pe care ii caram cu noi

Maliuc – lacul Baclanesti (  aprox. 15:30, barca rapida tip Laguna, 60 ron + 5 l benzina ); Incercare: pastrarea calmului la observarea unui sarpe in barca

Sa zic ca am ajuns pe la 17:00 in tabara, moment in care prietenii nostri din ATGR pregateau cina. Ce-nseamna sa ajungi undeva la momentul potrivit, asa-i? Am savurat un bors de peste cu apa din balta, evident, impreuna cu un rasol de peste cu maioneza si mamaliga. Dupa care am fost si noi, nou-venitii, introdusi in glumele taberei, chestii de genul:

Intre doi pescari:
- Muşcă?
- Da, ai dracului, muşcă!
- Crapii?
- Nu, ţanţarii?

Categoric cel mai iubit personaj ( din cei 15 prezenti ) a fost palinca.

Ziua 2: 28 iulie 2009

Baietii s-au trezit cu noaptea in cap, sa-si incerce inca o data “bafta” la peste, iar fetele au sarit ca arse din corturi in jur de ora 9, cand soarele deja era insuportabil, pentru ~ o dimineata frumoasa ~

Activitati casnice, spalatul tuciurilor de la cina, citit Esquire si National Geographic, ca deh, suntem in delta ( ) ) si apoi dat jos straturile de Autan si Off ( ** spray-uri contra tantarilor ) in lacul Baclanesti. Fiindca in sfarsit am gasit un loc fara lipitori, ne-am balacit cateva ore.

Seara am servit peste prins la portofel, prajit.  Dupa care am continuat sa jucam Mafia, pana noaptea tarziu, in cortul ce ne adapostea de rele.

Ziua 3: 29 iulie 2009

M-am trezit la auzul unor voci straine in tabara noastra si toata lumea a crezut ca am visat urat, cand le-am povestit. Fiindca baietii erau iar in plimbare cu barca ( peste n-au prins nici de data asta ). Abia dupa vreo ora cand s-a trezit ultimul om mi-au fost confirmate spusele.

Ideea e ca dupa atatea zile de trait in sălbăticie, oamenii incep sa vada si sa auda chestii. Nervii erau intinsi la maxim, mai ales in cazul oamenilor care se aflau in pustietate de vineri seara si care au trecut cu brio peste experienta neplacuta de atunci, despre care povesteste si Diana, din auzite, ca si mine.

Gandul la Cola, Fanta si tigarile ce urmau sa ajunga in tabara aduse de Albatrosi facea furori. Nemultumirile fiecaruia erau din ce in ce mai evidente, numai ca unii alegeau sa  le exprime, iar altii inghiteau in sec. Cert este ca toata lumea s-a bucurat la vederea grupului vesel de “albatrosi” si la auzul muzicii din boxele barcii lor shmekere.

Seara am mancat chiftelute de peste, a la Diana si apoi am facut CLATITE ( tot a la Diana, dar am ajutat si eu ). Dupa primele incercari le-am zis baietilor sa se linisteasca, vor manca cel mult niste scoverci. Pana la urma am scos-o la capat si ne-am bucurat cu totii de cel putin o clatita cu dulceata. ( Cine imparte, parte-si face, asa-i Diana, George?  )

Incercare: Supravietuire pentru inca o noapte, in ciuda tantarilor, lipitorilor, patrupedelor, viespilor imense, oamenilor din acte, poftelor de femei insarcinate, sa.

Ziua 4: 30 iulie 2009

Ne-am trezit cu noaptea in cap, la 4 am, ca sa strangem tabara si sa plecam, in sfarsit, spre cea de-a V-a etapa a Campionatului National al Cluburilor de Turism si Ecologie. Pentru cei mai multi, asta a fost Salvarea.

Lacul Baclanesti – Maliuc (6:00 , barca cu nea Om, pontonierul din Maliuc ); Incercare: nescufundarea barcilor care erau de 5 persoane, fara rucsacii nostri si toate echipamentele pe care trebuia sa le caram

Maliuc – Tulcea ( 11:00 , Pasagerul Mehedinti, care ar fi trebuit sa plece la 9:00 ); Incercare: Satisfacerea poftelor la magazinul din sat, pe bani putini

Tulcea – Murighiol ( sincer nu-mi amintesc ora, stiu doar ca era un soare ucigas, 8 ron, microbuz; cei mai multi au plecat cu masinile, dar au ajuns mult mai tarziu, fiindca Florin a  avut pana )

statia de microbuz Murighiol – port Murighiol; Incercare: drum in plin soare cu rucsacii in spate. Am esuat, fiindca ne-a luat Vampirul cu masina. Altfel n-am fi ajuns nici in 2 ore.

Murighiol – Insula, km 54: barca de tip Laguna

Prima zi la concurs a fost o desfatare. Relaxare totala. Intalnit ceilalti oameni din cluburi. Bere rece. Cantare. PLOAIE de seara. Da, exact, am prins alea 2 zile in care ploua in delta!

S-au mai calmat un pic spiritele la intalnirea altor oameni si la schimbarea peisajului salbatic de pe marginea lacului Baclanesti.

Incercare: parcurgerea drumului pana la wc-urile sapate de organizatori fara plictiseala cumplita.

Ziua 5: 31 iulie 2009

Catarare pe panou articial. O adevarata incercare pentru mine. Multumesc pentru incurajari. Prietenii stiu de ce. Cert e ca am reusit sa ajung pana sus si sa punctez in cadrul concursului.

Volei – cel mai tampit meci din viata mea.

Fotbal – amuzant, mult mai ok decat voleiul.

Cantare vesela, in jurul dozatorului de bere rece.

Incercare: sa nu ma enervez. ( Mission accomplished:) )

Ziua 6: 1 august 2009

Orientare pe azimut – am dat jos stiuca si somnul prajit, savurate in seara precedenta.

Expozitie de fotografii, afise ecologice, caricaturi. Ne-am incercat din nou nervii la expunerea lor, fiindca nu voiau sa stea de nicio culoare.

Al doilea meci de fotbal – de data asta am pierdut. George, gol getter-ul nostru de 13 ani n-a mai fost in forma.

Pregatiri pentru proba culturala. Nu degeaba stiau baietii nostri multe bancuri si pilde pescaresti, au incropit o super sceneta.

Incercare: Sa rezist la cantarea din jurul focului, de dupa proba culturala, desi imi picau ochii de somn. Am reusit doar pana la ora 4.

Ziua 7: 2 august 2009

Se auzeau barfe prin tabara ca am fi castigat premiul I la cultural. Eram cu totii nerabdatori sa vedem clasamentul. Altii nu mai aveau nici macar aceasta curiozitate. Vroiau doar sa ajunga ACASA. Avusesera parte de 10 zile prea pline si de prea multe caractere complexe.

Se pare ca a fost o etapa buna pentru clubul ATGR ( Monom ):

• Loc 2 – afisabile
• Loc 2 – afis ecologic
• Loc 2 – Trofeu Albatros
• Loc 1 – Lira in cadrul FRTE
• Loc 1 – Cultural

In jur de 11:30 a plecat primul echipaj spre Murighiol: Vampirul, Florin, Brandusa, eu, Alex, Ana.

Incercare: Nu glumesc cand spun ca am ramas fara benzina in mijlocul canalului. De fapt, norocul a fost ca eram aproape de mal si in acelasi timp de port. Am dat de niste pescari beti, aveam nervii prea intinsi la maxim ca sa mai radem cu ei/ de ei.

In cele din urma am ajuns in Murighiol. Eu m-am suit iar in microbuz, cu Alex, si am pornit in directia Nufarul – Tulcea.

Incercarea nr 2 a fost sa dau de @Castronomicus (care ramasese fara baterie la telefon, plecat fiind in balta) cu care trebuia sa ma intalnesc in Nufarul. Si-am stat de vorba cu tanti de la alimentara de unde mi-am cumparat mancare, si-am stat la povesti cu nea Stefan politistul satului, si-am observat ca in satul acela se merge pe incredere, am mai cunoscut o tanti in statie, apoi 2 tineri care mergeau la o balaceala in Dunare, apoi un alt tanar si intr-un final pe Vali, cel care avea grija de pontonul la care trebuia sa ajung si eu. Am incalcat porunca a 11-a a mamei ” Nu te sui niciodata singura intr-o masina straina ” si am ajuns intr-un final la destinatie: pe ponton, cu Doru Panaitescu, Cristi Prajitura despre care citisem aici si alti prieteni de-ai lor.

Ziua 8: 3 august 2009

Am plecat cu o barca frumoasa, condusa de Dani de la Soimii Dunareni spre Sf. Gheorghe. N-ajung eu nici vara asta la Anonimul, dar macar sunt fericita ca am ajuns pana la Sf. Gheorghe. Mi-a placut foarte mult Green Village-ul, dar mi se pare stupid sa faci un complex de 4 stele la capatul tarii, fiindca n-o sa vina nimeni niciodata. Drept e ca e mai bine asa. Sf. Gheorghe chiar e un loc care trebuie sa ramana nepopulat. Numai ca oamenii care totusi ajung acolo nu-s neaparat aia care stau la 4 stele.

La varsarea Dunarii in Marea Neagra apa are o culoare ciudata si cel mai interesant e ca ori mori de frig ori te balacesti in apa fiarta.

Ziua 9: 4 august 2009

Plimbare cu Forward-ul in sus si-n jos, pe toate canalele Oamenii astia cunosteau fiecare groapa si mistret mort. Printre sutele de pasari vazute, mi-a aratat Cristi si-un codalb, una dintre speciile periclitate.

Daca lunea trecuta ziceam ca am mancat cel mai bun bors de peste, sambata imi schimbam opinia odata cu cel facut de Albatrosi, pentru ca marti seara sa afirm ca borsul facut de nea Ticu e cel mai adevarat. Pacat ca eu imi verificam mail-ul cand dansul pregatea ospatul.

Ziua 10: 5 august 2009

Din pacate, ultima zi.

Nufarul – Tulcea, 10.30, Paragusul ( Nissan Patrol-ul lui Doru )

Tulcea – Braila, 11.45, microbuz -> sosire 14.30 la autogara Pax. Frumos a fost ca la un minut dupa ce ieseam din Tulcea m-a sunat tata sa ma intrebe cand plec, fiindca are drum la Tulcea. Dar daca n-as fi mers cu microbuzul n-as fi intalnit 2 frantuzoaice simpatice care vizitau Romania singure.

S-au intamplat atat de multe lucruri in iesirea asta, incat as mai scrie vreo 5 posturi macar. Despre intervalul 2 – 5 august nu pot sa va povestesc mai multe, caci Doru mi-a promis ca ma tine de un picior cu capul in jos si ma leaga de barca in timp ce fuge cu Forward-ul printre lipitori daca scriu vreo duda pe blog/twitter

Despre prima saptamana in delta, petrecuta alaturi de oamenii din club, pot doar sa spun ca eu mi-am aratat inca o data calmul. Nervii mei rezista, si rezista, si rezista. Stiam foarte bine unde plec si mai ales cu cine plec, asa ca nu m-a luat nimic prin surprindere. Mi-a parut totusi rau sa citesc dezamagire in ochii oamenilor care-mi sunt dragi. Si cel mai aiurea a fost ca cei mai multi au plecat duminica acasa cu un gust amar.

Concluzia e ca n-am facut foamea in delta, asa cum ma asteptam eu si nici nu-mi curge pate prin vene!  Am mancat cele mai bune mancaruri din peste si am vazut cele mai frumoase pasari din viata mea. Am intalnit oameni simpli, frumosi si am mai invatat cateva lectii importante.

Bag seamă că marile orase italiene devin nişte insule de asfalt pustii în luna august. Se închid magazine, restaurante, farmacii, benzinării, se otravesc fântânile şi se ard recoltele.

Daca din întamplare trebuie să rămâi în oraş pe durata acestei minunate luni de vacanţă trebuie să te descurci cum poţi, e ca în emisiunile cu tehnici de supravieşuire de pe Discovery, ar fi util un ghid.

Wish me luck