“(Las parejas gay) sí pueden llegar a conformar un tipo de familia alternativa, lejos del modelo patriarcalista…pero no con niños de por medio”, nos comentaron en la calle. Ahora tú, échanos tu cuento

“La familia es un hecho social... está marcada por el respeto, el afecto, la confianza, son vínculos entre las personas y no necesariamente se exige una calificación en la condición sexual”, dice Felipe Montoya, ciudadano que interpuso de demanda ante la Corte Constitucional

Ha sido un camino largo para que las parejas homosexuales hayan tenido ciertos derechos en Colombia, persiguiendo la igualdad. En esa búsqueda, el abogado Felipe Montoya interpuso una demanda a la Corte Constitucional para que se reconozca que las parejas homosexuales pueden ser consideradas familias. Con la aclaración de que no persigue la adopción, Felipe explica que existen diferentes tipo de familia según la constitución. Una de ellas es la llamada “familia nuclear simple”, que está conformada por un hombre y una mujer casados y sin hijos. Lo que se busca con la demanda es que esta definición se amplíe para que las parejas conformadas por personas del mismo sexo quepan dentro de este tipo de familia.

Felipe tiene una explicación sencilla para considerar que los gay pueden ganarse este derecho en Colombia “La familia es un hecho social… está marcada por el respeto, el afecto, la confianza, son vínculos entre las personas y no necesariamente se exige una calificación en la condición sexual”, explica. Considerando que hay dos leyes que vulneran la igualdad de las parejas gay frente a las heterosexuales, Felipe las demandó. Estas son la ley que define el concepto de matrimonio civil y la que define el concepto de familia. “El estado tiene la obligación de reconocer todos los tipos de familia y brindarles la misma protección”, agrega.

Le preguntamos a la gente qué piensa: “¿Una pareja gay puede ser considerada una familia?”

Las repuestas dejaron claro que la gente asocia a los hijos con el concepto de familia, un concepto que está equivocado según lo que persigue la demanda. Pero a pesar de esta confusión, muchos se mostraron a favor de que las parejas gay puedan conformar una familia, pero sin adopción, que es lo que pretende la demanda. Estas fueron algunas de las respuestas de la gente:

“Muchas veces dos personas del mismo sexo no pueden conformar una familia, así que ¿por qué dos personas del mismo sexo no serían capaces de conformarla? Si sos inteligente, capaz, no veo por qué no”

“(Las parejas gay) sí pueden llegar a conformar un tipo de familia alternativa, lejos del modelo patriarcalista…”

O site Post Modern Times leva a proposta de produzir uma série de filmes curtos que discutem novas idéias sobre a consciência global e técnicas de transformações sociais e ecológicas. Os vídeos tem cerca de cinco minutos e meio, irei postar os que achei mais interessantes, um a um.

Esse vídeo se chama “Scientific Taboos”, com o depoimento de Dean Radin, cientista chefe do departamento de ciências noéticas e fala sobre a espiritualidade, abrindo um diálogo sobre como os tabus que estão inseridos na nossa sociedade nos levam a acreditar cegamente em certas regras. Acredito que esse vídeo deva ser visto mais de uma vez para que se consiga compreender o sentido, mas mesmo assim é bem radical quanto os frutos de certas mudanças.

In sfarsit am aparut si pe site-ul tabu.ro , caci m-am cam plictisit tot urmarind momentul aparitie.

La acest sfarsit de saptamana, cele mai elegante, rapide si eficiente shopperite, castigatoare ale etapelor din Bucuresti, Cluj, Constanta si Iasi s-au intalnit la Bucuresti pentru Marea Finala a Campionatului de Shopping Tabu.

Povestea a inceput anul trecut, cind Tabu – cea mai curajoasa revista de femei – si-a propus si a reusit sa demonstreze ca shoppingul se poate face rapid, elegant si eficient. Succesul primei editii a Campionatului de Shopping Tabu ne-a determinat sa extindem competitia in acest an la nivel national.

Sambata, 14 noiembrie, revista Tabu a reunit in Baneasa Shopping City castigatoarele celor patru etape ale Campionatul de Shopping Tabu 2009 desfasurate de-alungul anului in Bucuresti, Cluj, Constanta si Iasi, pentru a se intrece in Marea Finala. Cele 12 finaliste au concurat pe echipe, reprezentand fiecare orasul in care au castigat la etape. Dupa mai bine de doua ore de competitie si buna dispozitie, s-a stabilit si orasele castigatoare.

Prima proba (Sprint pe tocuri de 12 cm) a fost adjudecata de echipa din Bucuresti (reprezentata de Alina Girleanu, Loredana Meret si Alina Badoi). Cea de a doua proba a reprezentat o surpriza pentru finaliste. Ele au trebuit sa fie gratioase pe pasi de dans, invatati pe loc de la doi multiplii campioni la dans sportiv. Eleganta reprezentantei Iasului a convins juriul, echipa din Moldova ( reprezentata de Ioana Ciubotaru, Cristina Tascu si Elena Popaene) castigand proba cu numarul doi. Finalistele de la Cluj ( Alexandra Gatan, Raluca Muresan si Anca Cimpoesu) si-au demonstrat calitatile de fashioniste la proba trei (Fashion speed). Ultima proba (Maratonul magazinelor) a fost adjudecata tot de fetele care au reprezentat Iasul, echipa fiind desemnata castigatoarea Finalei Campionatului de Shopping Tabu 2009.

Participantele au fost recompensate de partenerii evenimentului: magazinele Humanic, Baneasa Shopping City, YVY Bags si BitDefenser. Castigatoarele finalei au primit premii in bani de sponsorul oficial al evenimentului Mastercard (3 premii a 500 ron si unul de 800 ron).

tabu.ro

Joel-Peter Witkin, nato a Brooklyn nel 1939, è uno dei massimi fotografi viventi. La sua opera, spesso controversa, si ispira alle atmosfere dei primi dagherrotipi ed è chiaramente influenzata da numerosi referenti pittorici, tanto che spesso le fotografie di Witkin sono delle “rivisitazioni” di opere celebri della storia dell’arte.

Dopo essere stato fotografo di guerra inVietnam, studia scultura e fotografia alla Cooper Union, alla Columbia University, e infine all’Università del New Mexico ad Albuquerque. Stabilitosi lì, Witkin trova nel Messico la patria ideale in cui poter sviluppare le sue idee: le leggi restrittive degli Stati Uniti non gli avrebbero permesso infatti di perseguire l’ideale artistico che egli desiderava raggiungere.

Sì, perché le fotografie che Witkin voleva scattare erano qualcosa di davvero unico: ciò che l’artista si propone è mostrare il bello e il sacro, nascosti fra le pieghe del deforme, del macabro, dell’osceno e del grottesco. Nei suoi scatti Witkin immortala freaks di ogni tipo, nani, transessuali, donne e uomini amputati, deformi, corpi estremi; non rifugge nemmeno dall’ultimo tabù, quello del cadavere. Infatti nelle sue fotografie vengono composti corpi e resti umani reali, utilizzati come parti di macabre nature morte, o sezionati ad arte per ottenere il risultato simbolico ricercato. Gli obitori messicani pare siano molto generosi, quanto a cadaveri non reclamati. Questo ha dato a Witkin l’opportunità di creare (assieme alla sua fedele compagna di vita e assistente) alcune fra le più allucinate e toccanti allegorie della caducità umana, dove arti umani, feti e bambini morti interagiscono con modelli viventi in un barocco e infernale affresco.

Nel celebre The Kiss, per esempio, Witkin seziona una testa mozzata  longitudinalmente e la fotografa come se il cadavere baciasse se stesso, in una sorta di definitivo e tragico narcisismo (o forse gli uomini sono tutti illusione, ed esiste solo Dio, e ci illudiamo di amare qualcosa di diverso da Lui?).

Quello che l’artista ha sempre sottolineato (e che è anche confermato dalla sua biografia) è la forte componente mistica delle sue opere: ciò che Witkin cerca di fare non è sollecitare i nostri bassi istinti voyeuristici, ma al contrario purificare le nostre paure più radicate attraverso il mito, nobilitando il diverso, e cercando il sublime nell’orrore. Si intuisce un vero e sincero amore per i soggetti/oggetti delle sue fotografie, come se attraverso i corpi impazziti dei suoi freaks, e i pezzi di cadavere anonimi che adornano i suoi affreschi, si potesse percepire un elemento trascendente; come se, invece di invocare una salvezza o una lontana luce divina, Witkin si sforzasse di trovarla qui ed ora, anche in ciò che più ci disgusta, e che a una prima occhiata sembrerebbe negarla.

Ad impreziosire i suoi ritratti si aggiunge il certosino e lunghissimo lavoro di graffiatura dei negativi e di sperimentazione continua con le emulsioni, la candeggina e gli altri prodotti chimici con cui Witkin tratta e “rovina” le sue fotografie. Tanto che, visti i tempi di lavorazione, in un anno l’artista non può permettersi di produrre più di due o tre scatti.

Artista controverso ed estremo, Witkin ha creato un universo iconico unico e inedito, che tocca corde profonde grazie a quella complessa commistione di bellezza e oscenità che lascia lo spettatore spiazzato, turbato e meravigliato.

Avem viaţa condimentată de tot felul de tabu-uri. Despre prea multe lucruri nu se cade să vorbim, sau o facem cu perdea, fără subiect şi predicat, în termeni abstracţi sau în plan strict teoretic, nu vorbim despre ele la persoana a-ntâia. Cum am putea să admitem că ne masturbăm? Vai!

Deşii îmi place să spun că nu sunt genul meu, da, dă bine, sună amuzant, eu recunosc (public): m-am masturbat. Nu o dată. Nu sub egida strigăturilor fecioreşti: „cât am mâna sănătoasă, nu-mi intră femei-n casă”, ci în urma unor situaţii „extreme” de circumstanţă. Eu ţin minte însă o altă vorbă spusă de un prieten mai bătrân: cine nu admite că se masturbează, cu mare probabilitate este un labagiu.

Despre sex se scrie mult, sexul vinde, sexul aduce trafic pe blog, o fac mulţi, sub anonimat, sub o mască, în mod misterios, dar rar asumat. Îmi amintesc de ce nebunie era când a apărut Curvette (care s-a săturat să fie curvă), eu o apreciez pe Thanata pentru francheţa cu care povesteşte lucruri tulburătoare, cum reuşeşte să ambaleze sentimentele şi trăirile profunde în spatele vulgarităţii dezinhibate, o avem pe Asaseya (care nu e Curvette!) ascunsă după o mască şi subiecte verticale, îmi place cum pune problema de multe ori Ana din Meşterul Manole şi mai sunt bloguri interesante, picante.
Surprinzător – sau nu? – majoritatea autorilor sunt femei – sau bărbaţi care se pretind femei – şi o fac sub voalul anonimatului misterios. Bărbaţii se dovedesc mai sfioşi sau mai ipocriţi. N-are legătură directă, dar nu pot să nu o amintesc, este ca atunci când un bărbat spune despre o femeie că ar fi curvă, de obicei ascunde faptul că şi-a dorit, dar n-a reuşit să i-o tragă. Ha ha ha!

Despre „treburile murdare” nu se vorbeşte… Use your fist and not your mouth…

Masturbarea este un act de auto-satisfacere sexuală. Amuzant găsesc faptul că tema apare mai frenetic pe pagini sfinte gen Orthodox Photos decât la păcătoşii muritori.
Acolo am găsit şi răspunsul la frământările multora: este sau nu dăunătoare masturbarea?

„Masturbarea este anormală şi dăunătoare sănaţatii omului – atât în cazul bărbaţilor, cât şi a femeilor. Există cazuri reale de oameni care au practicat această formă de auto-satisfacere sexuală şi care au avut de suferit din pricina unor boli şi afecţiuni provocate de ea. Lucrul acesta este cea mai mare dovadă că masturbarea nu numai că nu este normală, ci că are şi repercursiuni grave asupra sănătăţii omului, cu cât ea este practicată mai des şi pe o perioadă mai lungă de timp.”

Am citit cuminte tot, dar n-au exemplificat nici cu „cazuri reale de oameni” şi nici n-au precizat bolile şi afecţiunile precis.
Ce am mai reţinut – deh, se pare că nu mă masturbez suficient de des şi pe o perioadă mai lungă – a fost asta: „Masturbarea duce la probleme ale memoriei, ale puterii de concentrare şi ale ‘ascuţimii’ minţii.”
Totuşi mai este ceva genial: „Cum se poate stopa masturbarea? În primul rând trebuie voinţă şi perseverentă.” Perseverenţa e mama masturbării! Asta, dacă lăsăm treaba pe mâna bisericii… ha ha ha!

M-am mutat cu o pagină mai în-colo şi la New Girls m-a izbit direct asta: „Da, poţi să o faci!”
Acum – sincer – sunt derutat. Să mi-o (mai) fac, să nu mi-o… fuck?!
„Data viitoare când cineva îţi va spune că numai rataţii se masturbează adu-ţi aminte de mărturisirea pe care ţi-o facem noi acum: conform majorităţii studiilor şi sondajelor, 98% dintre adulţi s-au masturbat măcar o dată sau continuă să o facă.
Masturbarea nu-ţi face rău din punct de vedere fizic, sexual sau emoţional, ci este chiar un lucru bun pentru oricine.”
Partea cu ratatul am bifat-o de mult, unii ţin morţiş să-mi reamintească, adult sunt, vreau-nu vreau şi de prima oară am trecut de mult. Nu-mi face rău şi chiar este un lucru bun? Sigur nu le-a scăpat nimic scris mărunt ca la contractele cu banca? Ştiam că tot ce este bun este măcar nesănătos şi imoral…

După principiul una caldă, una rece, următorul popas m-a aruncat pe pagina Profetul adventiştilor de ziua a şaptea Ellen G. White. Cuvintele m-au izbit drept în figură: „abuzul de sine”!
„Copiii care practică masturbarea înainte de pubertate sau de perioada de tranziţie spre maturitate, trebuie să sufere pedeapsa pentru că au încălcat legile naturii în această perioadă critică.”
Păi tot în tranziţie mă aflu – şi cu mine încă 22 de milioane de români – şi da, acum îmi este clar: suntem pedepsiţi! Nu ştiam că de la labă ni se trage. Ha ha ha!

Treaba e groasă! „A practicat abuzul de sine până a ajuns o epavă umană. Mi s-a arătat că acest viciu e o urâciune în ochii Domnului. … Rezultatele pe care le are abuzul de sine asupra lor apar sub forma diferitelor boli, cum ar fi cataracta, inflamaţiile generale, durerile de cap, pierderea memoriei şi a vederii, slăbiciuni ale spatelui şi şalelor, afecţiuni ale coloanei vertebrale iar creierul se deteriorează adeseori. Umorile canceroase care rămân latente în sistem în timpul vieţii se inflamează şi îşi încep lucrarea distructivă. Mintea se deteriorează şi îi ia locul nebunia.”

Simt că o iau razna! Mă doare capul, şalele, nu văd bine.

Sper să-mi găsesc salvarea – nu, nu în mâna stângă ci – în SexDex, tre’ să aibă orice şi o explicaţie ştiinţifică!

„Definirea: Masturbarea constă în atingerea, mângâierea sau frecarea uşoară a organelor genitale, indiferent că aparţin fetei sau băiatului şi este un comportament extrem de întâlnit la copii, adolescenţi sau adulţi.”

Bun. Acum dacă stau să mă gândesc, prefer să ating, mângâi sau să frec uşor organul genital al unei fete. Dacă tot e pe alese… În schimb foarte precisă stabilirea segmentului de vârstă: „copii, adolescenţi sau adulţi.” Ha ha ha!

”Un bărbat se va masturba frecându-şi penisul, mângâindu-şi scrotul sau atingând alte părţi ale corpului său. O femeie se va masturba prin mângâierea vulvei, prin frecarea clitorisului, iar uneori prin introducerea degetelor în vagin. Masturbarea este cel mai adesea însoţită de o fantazare intensă (concentrare asupra unor gânduri sexy).”

Cam tehnic şi „io” sunt profund atehnic. Niciodată n-am ştiut dacă femeilor le place sau nu să le bagi degetul în vagin. Cumva mereu mi s-a părut o chestie brutală, o violare a intimităţii. Da, ştiu, să-mi introduc penisul n-am nicio jenă… Ha ha ha! Însă ceva tot am învăţat: fantazare. Eu – ca prostul – îmi puneam un film porno.

Ajungem la partea proastă, căci de partea proastă nu scapi niciodată. Never!

„Consecinţe negative :
Atunci când masturbarea are loc fără a mai exista şi alţi martori, nu există nici un fel de consecinţe fizice negative sau de pericole. Ar putea apărea uneori nişte urmări mentale negative, mai ales atunci când părinţii sau biserica i-au inoculat ideea că masturbarea este un păcat. Totul se rezolva însă când tinerii află că de fapt majoritatea oamenilor practică acest gen de autosatisfacere. Masturbarea te poate pune într-o postură jenantă dacă ai ghinion şi eşti surprins sau întrerupt.”

„Fără a mai exista şi alţi martori”? Woau! Acum, treaba stă aşa: toţi o facem, dar nu recunoaştem nici în ruptul capului, dar să mai avem şi martori! Însă. Mi-am amintit că o dată mi-am rugat prietena să se masturbeze puţin parte a preludiului şi vă zic eu a fost ceva aproape la fel de intens ca atunci când priveşti două femei iubindu-se!
Tare asta cu „dacă ai ghinion şi eşti surprins sau întrerupt”!

Ruşine! Ruşine! Ruşine să ne fie! Ha ha ha!

Ei, dar de asta ce să mai zic?

„Consecinţe pozitive :
Se pare că dintre toate comportamentele sexuale, masturbarea are cea mai lungă listă de beneficii….”

Victorie! Sunt salvat!

„…prea multe pentru a putea intra în detalii aici. Pe scurt, masturbarea este modalitatea cea mai sigură de a face sex, şi este o excelentă supapă pentru tensiunile sexuale, pentru hormonii adolescenţilor şi pentru toate tensiunile în general. Mai este de asemenea şi foarte relaxantă şi îi ajută pe oameni să adoarmă mai repede şi să aibă un somn mult mai bun, mai odihnitor. Va permite unei persoane să devină mai intimă şi mai familiară cu propriul său corp, cu răspunsurile sale sexuale, cu ce părţi ale corpului sunt cele mai sensibile la atingeri şi va da posibilitatea obţinerii primului orgasm într-o atmosferă relaxată şi plăcută. La bărbaţi ea va asigura şi o împrospătare a spermei, făcând-o să fie permanent proaspătă şi aptă de a fertiliza ovulele.”

Acum fug la medicul de familie – e o ea, by the way – să-mi prescrie o reţetă dublă! Scap de griji, mă relaxez, am să dorm mult-mult mai bine, o să fiu mai odihnit şi măcar sperma o să fie proaspătă şi aptă!

„Riscuri specifice:
Ar putea apărea o stare de oboseală şi deprimare dacă este practicată în exces, vinovăţie dacă cineva a fost învăţat numai lucruri negative despre masturbare iar uneori poate apărea jena când persona este surprinsă asupra faptului. ”

Acum, dacă am recunoscut în mod public este ca şi cum aş fi fost prins asupra faptului şi ar trebuii să mă simt… jenat? Tocmai acum când m-am relaxat şi eu, am scăpat de tensiune şi mai că am alunecat într-un dulce somn? Naşpa… Naşpa că nu simt nicio vină.

Am făcut-o (iarăşi) lată. In a manner of speaking: labă pe tavă.

Pe Softpedia găseşti tot ce vrei. Şi ce nu vrei.

„Unii spun ca aceasta este solutia cand nu ai pe cineva langa tine sau can ti se scoala la cineva trebuie neaparat sa vi-o faceti.”
„Am incercat candva, dar nu a functionat (inhibitie corticala).” – Ratat!
„eu nu fac asa ceva.”
„La mine nu e cazul: sunt casatorit.” – Mincinos!
„O sa observi ca nu functioneaza cum trebuie, deoacece te-ai obisnuit cu”ritmul mainii”
„Am amici care o fac inainte de actul sexual, pentru ca sufera de ejaculare FOARTE precoce, caz in care masturbarea este … o solutie, daca nu cumva vrei sa superi fata.” – Cum să superi fata? Doamne fereşte!
„Un intelept chinez spunea: Exista doua categorii de barbati: Unii care se masturbeaza si ceilalti, care nu recunosc.” – Prietenul meu nu era nici înţelept, nici chinez. Asta aşa, să nu avem discuţii!
„Eu cred ca asa ceva fac doar cei disperati.” – Care era procentul? 98%? Aha. Păi ce să-i faci, aşa e rasa noastră, suntem o specie de disperaţi!
„care a incercat ceva gonflabil, ca am unu in clasa care ma tot abureste.” – Băi, nu fiţi mârlani, să nu o poştiţi!

Nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Nici să mergeţi la vot, nici să votaţi cu unul sau cu altul şi… nici să puneţi mâna. La treabă.

Trebuie să mai şi râdem fiindcă altfel o luăm la goană (din reflex era să scriu Geoană)… sau la labă?

O zi bună. (Şi spor la… treabă.)

Hola a todos, en esta ocación les traigo este minimalista reproductor de música que tiene lo suficiente para agregar mas música a la lista de reproducción, siguiente, atras, play, pausa, volumen y pare de contar, me gusta para escuchar la música  bajada recientemente y como programa predeterminado para abrir archivos de música cuando busco una canción a la antigüa, metiendome por los directorios.

Tabu Audio Player lo pueden bajar para 32bits en su version 2.1.

Sabe, um dia estava eu e um grupo de pessoas conversando sobre homossexualidade. E todos falando “nãh, eu não tenho preconceito, blah, blah, blah, MAS…” e lá vinham coisas como “não aparecer na tv”, “não se beijarem em público”, “não adotarem” e compania limitada.

Sinceramente, eu acho tudo isso uma puta duma hipocrisia.
Poha, se não é pra ter preconceito deixa eles (os gays) fazerem a poha toda que os heteros fazem! O preconceito vai ser retirado da sociedade no momento em que todos tiverem os mesmos direitos. E isso serve não só pra preconceito em relação à opção sexual, como também serve para preconceito racial, de naturalidade e sexual.
Acho que tem que aparecer beijo gay na novela MESMO, acho que eles tem que se beijar em público MESMO, fazer carinho um no outro na frente dos outros MESMO e foda-se quem tá incomodado. Pra mim que se incomoda com isso tem preconceito! O fato de você não querer beijar uma pessoa do mesmo sexo não faz com que seus olhos queimem quando você ver alguem fazendo isso.

O argumento mais besta na minha opnião é aquele de “e a influência que isso vai dar nas crianças?”. E eu pergunto “que influência?”. Não é pq Fulaninho vê todo mundo andando de rosa que ele vai andar de rosa também. E se ele anda de rosa pq todo mundo anda de rosa, Fulaninho é um idiota, que tivessem educado melhor a criança. A pessoa é ou não é gay, bissexual ou qualquer outra coisa por questão de gosto. É questão de gostar ou não da mesma coisa que lhe pertence, não de ver que os outros gostam também. E se meu filho vê um homem beijando um homem ou uma mulher beijando uma mulher perguntar para mim “o que é isso, mamãe? :B~” eu vou responder “é um homem que ama muito, mas muito mesmo outro homem” ou “uma mulher que ama muito, mas muito mesmo outra mulher”. O mesmo tipo de coisa que eu responderia se meu filho perguntassem o que é um homem beijando uma mulher.

Eu digo, afirmo e grito: gays tem que poder fazer tudo o que heteros fazem! Beijar, casar, adotar, ser protagonista de novela, amar, declarar seu amor para o mundo, fazer carinho, TU-DO.
Sério, me revolto com hipócritas “sem preconceito”.

Das mediale Echo auf den Tod des Robert Enke war gigantisch. Seine Geschichte löste eine Lawine des Mitgefühls aus. Kollektive Trauer als Medienereignis. Ein stummes Symbol für die zertrümmerte Gesellschaft.

Já está passando nos cinemas de BH o novo filme de Roberto Moreira ” Quanto dura o amor?”. Pra quem não sabe, Roberto também dirigiu “Contra todos”, aclamado drama reconhecido como a produção brasileira que mais recebeu prêmios em 2004. Em “Contra todos” o diretor mostra a rotina de uma família na periferia de São Paulo abordando temas muito próximos da realidade.

Em seu novo projeto, Roberto não muda tanto o foco, só que dessa vez ele muda o nicho. Conta a história de Marina (Silvia Lourenço), que como tantas outras pessoas, deixa sua vida no interior para tentar a sorte na cidade grande. Até aí nenhuma novidade, o filme adquire novos contornos quando coloca em questão a diversidade sexual. Além de Marina também somos apresentados a história de Suzana, uma transexual que teme pelo relacionamento com colega de trabalho, por quem está apaixonada, quando contar a verdade. Outras formas de amor são abordadas no filme, bissexualismo, relação a três e até um amor platônico de um escritor por uma prostituta. Dá pra ver logo pela sinopse que Roberto quis mesmo ir contra os tabus, trazendo para a realidade situações que hoje são mais comuns do que se pensa.

Segundo o site Dykerama a personagem transexual (Suzana) é interpretada por uma transexual. Maria Clara Spinelli foi submetida a cirurgia de redesignação sexual. O detalhe é que a atriz quase recusou o papel porque tinha receio que seu trabalho fosse desqualificado e não fosse entendido como interpretação.

Marina (Silvia Lourenço)

A trilha sonora e a fotografia dão o tom alternativo ao filme, que tem como música tema “High and Dry” do Radiohead. Segundo o diretor a escolha pela banda foi um consenso entre toda a equipe e elenco. Os tramites da negociação sobre o direito de usar a música durou um ano e só foi liberado após a banda assistir uma versão quase finalizada do filme.

Já foram avaliadas como excelentes as atuações de Maria Clara (Suzana) e Silvia Lourenço (Marina), e sobre a cena de sexo entre Marina e Justine (Danni Carlos) os comentários foram positivos, a cena foi pontuada com bastante realismo e sem apelações para clichês, que geralmente estragam esse tipo abordagem.

Maria Clara, excelente interpretação.

A única coisa que, a priori, posso reclamar, é sobre ter Paulinho Vilhena como parte do elenco. Na minha opinião, esse tipo de escolha, soa como uma tentativa de deixar o filme com um tom mais comercial. Não gosto do trabalho de Paulo Vilhena, nem mesmo em novelas,e não acho que ele passe o tom de realidade que o filme exige. Enfim, tirando esse meu pequeno preconceito, ainda assim verei o filme.

é, eu detesto o Paulo Vilhena.

Achei o trailer super fraquinho, tomara que o filme seja mesmo bom como tem sido comentado. O filme recebeu o prêmio no festival de Paulínea, Melhor Atriz, para Maria Clara e Silvia.

Någon gång när jag var drygt tjugo eller så fick jag veta att alla killar som vill ha analsex egentligen är smygbögar. Underförstått: Alla killar som framstår som heterosexuella och vill sätta på tjejer analt är smygbögar, och fantiserar om att det är killar de har sex med. Jag drog slutsatsen att de som framstår som tjejer och vill ha analsex också egentligen är smygbögar. För mig verkade det fullkomligt logiskt, men jag var osäker på om de menade att det var ett tecken på att man var fullfjädrad bög, eller om det liksom var en inkörsport.

Idag kom jag på att den slutsats jag drog då egentligen stämmer väldigt bra överens med den där seglivade myten om att könsidentitet och sexuell läggning är så intimt sammanflätade att det inte går att se skillnad på dem. Jag kom också på att det enligt samma logik innebär att personer som framstår som killar och inte är så intresserade av att knulla fitta egentligen måste vara smygflator, och att personer som inte är så intresserade av att ha sex med någon annan person alls är könlösa. Det betyder egentligen i förlängningen att alla människor vars eventuella sexualitet inte i huvudsak kretsar kring att det ska stoppas upp en kuk i en fitta i ett tydligt rollspel med kukpersonen överst och som den aktiva och med syfte att ejakulera i fittpersonens fitta för att befrukta ett ägg som kommer från fittpersonens egna äggstockar – att alla som har sex på andra sätt än just det har en tvetydig könstillhörighet.

Eller så kanske man inte kan bestämma en persons kön utifrån hur de har sex eller vem de har sex med, och tvärtom. Det KAN ju vara så.

Det skulle betyda att killar som är cisvestiter* inte blir kåta så fort de ser sina egna kalsonger i garderoben och att cissexuella* tjejer inte alltid står och onanerar till sin egen spegelbild. Märkligt. Är det några som borde vara överkåta så borde det ju rimligtvis vara just de som aldrig har behövt kämpa med att acceptera sina könade kroppsdelar eller sitt könsuttryck; de som syns överallt, helt ogenerat och öppet, och de vars kroppar, klädstil och sexualitet inte är belagda med skuld och skam samtidigt som deras kroppar sexualiseras i stereotypa klyschor. Ingen frågar om cissexuella (som grupp) tänder på män eller kvinnor, eller hur cisvestiter (som grupp) egentligen har sex, och det beror knappast på att cispersoner* är en extremt osynliggjord grupp i samhället.

Med tanke på hur många som verkar tro att transsexualism har något med sex att göra, att könskorrigeringar är någon slags fetischistisk självstympning och att transvestiter inte gör annat än att onanera så fort de ser ett par trosor så tycker jag att mina tidigare slutsatser inte är ett dugg anmärkningsvärda utan helt logiska.

(Ja, jag är ironisk och lördagskvällsbitter)

*) Cis- är motsatsen till trans-. En manlig cisvestit är alltså en person med manlig kropp och könsidentitet som klär sig i manligt könskodade kläder. En cissexuell kvinna är en person som fick könet “flicka” tilldelat vid födseln och uppfattar sig som kvinna utan att behöva någon könskorrigering. Personer som är både cissexuella och cisvestiter – alltså personer vars kroppsliga kön och könsuttryck båda matchar deras mentala, självupplevda kön – kallas för cispersoner.

Läs även andra bloggares intressanta åsikter om sex, sexualitet, transsexualism, transpersoner, transvestism, HBTQ, läggning, fördomar, heteronormen, normer, heterosexualitet, homosexualitet, bisexualitet, kön, genus, könsidentitet, könsuttryck, fetischism, skuld, skam, tabu, cisnormativitet, cispersoner, kläder, kroppar, könsorgan, könskorrigering

Psykisk
Psykisk sydom er nok noget jeg ikke engang ville ønske min væreste fjende.
Jeg lider selv af angst paranoia, voldsudbrud og depression, ikke nogle af de 4 kan jeg selv kontrolere desværre
Jeg for medicien for det, som virkelig gør mig sløv jeg har prøvet at undlade at tage det over en weekend med eet resultat jeg var hele rutsje turen igennem og kunne ikke styre mig. Mange som er psykisk syge stopper med piller på et tidspunkt dA det enten ikke har virkning eller de bare ikke gider mere med det ræs
Jeg kan ikke uden mine piller det har jeg bevist flere gange og ja det ikke noget kønt syn syntes jeg selv. Det er svært med min paranoia og angst mest for jeg kan ikke bare hoppe ud i byen eller biografen for at hygge mig med en ven “dem der er tilbage” for lysten for et udbrud er ikke særlig stor overhovet for hvem har lydt til at gøre noget som kan have mulig skade på sig selv…
Det gør jo så at komme ud af huset jeg bor i ikke sker særlig tit, dog har jeg aldrig været tættere på min familie som jeg er den dag idag af en alder af 26.
Det med St være psykisk syg har dog nogle få opture de er svære at se men de er der, f.eks havde jeg aldrig begravet mig så meget i computer ting og internetted vis det ikke havde været for den men det retfærdiggør stadig ikke at man er syg self.
Værst er det nok når man møder gamle venner eller familie de kan se på en der er noget galt da man slet ikk opføre sig som den man er men der i mod en der er syg og nå man så skal prøve at fortælle dem det kommer det ligesom aldrig rigtig ud syntes jeg… De for på en måde indblikket sf man er crazy og ikke syg skønt der er ikke langt imellem de to desværre
Men folk tænker på det som et tabu og man er ingenting i samfundet og det kan virkelig pisse mig af. Hvad har jeg gjort jer siden jeg skal udstødes pgr jeg er syg…
Det meget sjovt at samlinge med min søster som lider af en kronisk tarmsygdom. Folk spørger ind til hende dag og nat og når de møder hende en tur i byen og ihh og ohh for hun
Når hun så har ondt kan man se det på hende og mærke det men iforhold til mig bliver man aldrig spurgt. Tror den eneste kommentar jeg personlig har fået er “Du lyder da frisk idag” også det det…… det siger jo lidt om forskellen i samfundets øjne på sygdomme.
Men hvorfor er det sådan så farligt er det jo heller ikke at være syg man er jo mere til fare for sig selv end for andre jeg har mødt andre psykiske syge som var blide som lam og det eneste der var sket var at filmen knækked og nu bar de mén af det. Et mén som heles meget meget langsomt.

Ce-ar fi ca oamenii sa-si vada in pula mea de viata lor si sa ii lase pe ceilalti sa si-o futa cum vor? Ce-ar fi sa nu se mai creada toti “smecherii pulii” si sa mai verifice din cand in cand daca nu cumva cacatul lor pute mai rau decat al altora? Ce-ar fi daca nu si-ar mai da cu parerea toti pulifricii atunci cand nu e cazu’/nu inteleg despre ce e vorba/nu au cunostintele necesare pentru a critica un lucru din punct de vedere al compozitiei si modului de exprimare?

Eu stiu un lucru: cand nu iti place un cacat, nu il mananci. Cand nu iti place o masina, nu o conduci. Cand iti vine sa te pisi, nu te caci ca dobitocu’ pt ca asa crezi tu ca e bine, cul, ne-penal,etc! Si cand nu iti place o persoana, sau ce face persoana respectiva, o ignori.  Chiar daca tu ai enspe mii de argumente contra ei, chiar daca esti tu mie-n suta sigur/a ca ai dreptate, chiar daca te crezi pula universului, O LASI IN MORTII EI IN PACE. Nu incerci sa o futi la cap cu ideile tale, nu incerci sa o convingi ca e rau cum este, sau ca e penibil ce face.

De ce?

Pentru ca fiecare om are dreptul sa fie cum doreste, sa faca ce doreste. Atat timp cat tie nu ti-a facut nimic rau, nu trebuie sa te zgandare pe tine in cur. Ai o viata, ocupa-te de ea. Dar retine: DOAR DE A TA!

Ar fi de dorit ca pe unii sa nu ii mai futa la cerebel cum si ce scriu eu. Ca scriu vugar,ca nu asa vorbeste o femeie,  ca scriu despre subiecte tabu, ca nu e funny, ca e penal, ca pizda-n cur.

E trebusoara mea, mea, mea si numai a mea. Nu va place, marsh de pe pagina asta. Cautati bloguri de pizde care scriu despre dulcegarii, despre cum viseaza ele ca-s futute in timp ce luna le lumineaza gaura curului, sau despre cum li s-a rupt lor unghiuta falsa cu cristale Swarovski. Is fara numar d-astea pe internet.

Daca totusi sunteti masochisti, si n-aveti toate sinapsele intre neuroni, vedeti ca joi e zi de schimbat capete la abator. Sunt de porc ele, da’ decat nimic, mai bine asa.

E prima si singura data cand atac subiectul asta. Nu am nevoie de nervi in plus, am deja destui in viata de zi cu zi ca sa mai adaug si unii virtuali.  Sper ca m-am facut inteleasa. Daca nu, pierderea domniilor voastre. Un mic sfat: Stiti ca nu aveti 9 vieti ca pisicile, nu o irositi p-aia de o aveti barfind si criticand precum babele, seara, la portita. Mai bine faceti ceva productiv. Gen duceti-va cu viteza maxima admisa spre pula mea.

Si acum, ma duc sa trag niste Dunhill, pentru relaxare.

Sanatate si frigidere caaaaat mai pline de…carne!

Jag önskar mig endast en sak från dig denna jul, och det är att alla som lever med Ibs kan få möjlighet att få samma hjälp som jag fått.

Det låter kanske fint, men jag är 28 år i dag och har faktiskt slutat tro på tomten. Jag har insett att man måste engagera sig själv för att saker och ting skall bli som man vill. Så därför ger jag i år en julklapp till mig själv, där jag väljer att skänka ett litet bidrag till Ersta sjukhus och deras arbete med Ibs. Med signaturen “God Jul Ann önskar Ann” och en notering om att jag vill att pengarna skall gå till Ibs-skolan lämnar jag in avin på banken. Jag hoppas att mina pengar gör att fler patienter får möjligheten att gå Ibs-skolan. Jag hoppas också att de går till att sprida information om Ibs till fler läkare ute i landet och till allmänheten. Och så vill jag att några kronor går till forskningen, för att hitta orsaken, eller kanske orsakerna, till varför människor “utvecklar” Ibs.

Om du är som jag och också vill ge dig själv en fin julklapp, eller helt enkelt bara vill bidra till Ersta sjukhus Ibs-arbete så gör du som jag. Lägg en summa som du anser dig kunna undanvara till postgirokontot 900054-8 och märk den med Ibs så att de vet att det är till detta ändamål du vill att pengarna skall gå. Du kan så klart skänka pengar allmänt till sjukhuset om du vill, men om du vill att det skall gå till något särskilt är det viktigt att skriva detta på inbetalningskortet!

Jag var på ett mycket givande lunchmöte tillsammans med två representanter från Ersta sjukhus i dag och diskuterade lite olika idéer som jag och de har om just insamling till olika delar av Ibs-arbete. Jag har många idéer men inte så mycket kunskap om hur man skall kunna förverkliga dem så förhoppningsvis kan jag samarbeta med Ersta sjukhus i framtiden. Jag brinner verkligen för att medvetandegöra och lyfta upp Ibs-problematiken i dagsljuset. Slå undan tabutaket! Om man vill få något gjort så kan man inte bara sitta och vänta på att någon annan skall göra det och jag vill att alla som har Ibs skall få samma goda vård som jag fått och samma hjälp. Alla borde få tillgång till Ibs-skolor, det borde inte finnas begränsningar på hur många patienter man får behandla så länge det finns sjuka människor. Alla borde få möjligheten att bli bemött av en läkare som förstår dem och som har information nog för att veta hur man kan gå vidare. Eller vad tycker du?

Nu efterlyser jag idéer från er läsare. Har du några tankar kring hur man skulle kunna bedriva insamlingar för Ibs och/eller vad de borde gå till? Jag har ett gäng idéer men vill gärna ha fler! Är du kanske till och med villig att vara en del av en insamlingskampanj, villig att engagera dig för att nå ut?

Skriv en kommentar här i bloggen eller mejla mig på hultmansunge (at) gmail (punkt) com, eller sök upp Kistans Facebooksida och kom med idéer där! Tillsammans kan vi göra skillnad, lyder det utslitna kampordet, men jag tror att det är sant!
Jag vill igen gärna lyfta att ni mer än gärna får gå med i facebookgruppen. Anledningen att jag startade den är att det kan vara mycket värdefullt att ha en samlad plats för oss med Ibs som man kan gå genom när man behöver tips, råd, hjälp eller kanske för att tillsammans kunna nå ut på en bredare front. Att ha ett nätverk är ovärderligt! Jag hoppas jag får se er där!

Jag ser fram emot att bli pepprad med idéer!

Ha en fin helg,
Ann

Läs även andra bloggares åsikter om Irritable bowel syndrome, Ibs, Ersta sjukhus, insamling, julklapp, önskelista, tomten, foundraising, engagemang, tabu

Sambata a avut loc, la Baneasa Shopping City marea finala a campionatului de shop TABU.

Participantele au fost castigatoarele de la etapele sustinute la Cluj, Iasi, Constanta si Bucuresti. Printre ele, si subsemnata!

Inainte sa va arat cateva poze facute de Shpumtzi, poze nu prea reusite… se gandea domnsioara la petrecerea din seara anterioara, va arat niste poze de la Cluj, de la etapa castiagat atunci de mine si Bianca.

Cam asta a fost la Cluj, in 16 mai, unde am castigat proba de Ridicare a greutatilor cu eleganta – proba individuala- si proba de Fashion Speed – proba pe echipe. A fost super atunci, am fost foarte mandra de mine si bucuroasa. Desi am fost franta de oboseala, dupa drumul Tg-Mures – Cluj.

Sambata, la marea finala, lucrurile au stat putin altfel. Am fost nitel schimbate probele, cosurile de cumparaturi la proba de Sprint pe tocuri de 12 cm, apoi am dansat la a doua proba, a treia, cea de Fashion speed a fost si ea schimbata. Nu am mai imbracat un manechin, ci pe una din participante. Iar noi, echipa reprezentand Clujul am avut de construit o tinuta business. Si am castigat proba. Ta na na na!!

Iar daca fuchsia ne-a purtat noroc la Cluj, tot fuchsia am fost si in Baneasa! Si ne-a purtat noroc. Multumim tabu!

Coincidint amb el meu dia 1 del cicle, ve acompanyat d’una pujada de desig, especial, i puc dir diferent del que passa quan ovulo. I crec que no en sóc l’única, oi que no? Fins i tot, quan he tingut mesos de poca activitat, arriba la regla i amb ella, les ganes de masturbació.

Aquest pic de desig no associat a la reproducció, era conegut abans del segle XX, quan encara es desconeixia quins eren els períodes fèrtils de les dones. Quan es van descobrir els cicles de fertilitat sobre la fertitlitat femenina, aquest pic de desig va desaparèixer misteriosament, ja que la ciència acostuma a només trobar les coses que la teoria diu, i perquè la qualitat del desig, al ser diferent, no era preguntada en les enquestes/qüestionaris.

Segons alguns llibres, el desig durant l’ovulació és de tipus “sometiment”, o rendició (o tendra i passiva). Durant el període, el desig possiblement serà de capturar, és a dir que les dones som més guerreres quan la regla. A mi em passa, ho reconec, em sento més lliure sexualment. Llàstima que encara la regla sigui un tabú, i moltes dones no s’atreveixen a sentir-se sexi quan tenen la regla. El tabú menstrual ha estat un dels mètodes més exitosos per tal de soscavar l’auto-acceptació i autoestima de les dones.

Welcome to Paradise! You call the shots in this beautiful, exciting strategy puzzle game. Become a Tiki Master as you rid 7 unique tropical islands of nasty “Tabu” in Adventure Mode, challenge yourself with a hundred levels in Classic Mode or unwind in an untimed matching game in Relaxed Mode. Your goal is simple, but your challenge will increase as you progress through 300 custom levels designed to offer hours of exciting and unique gameplay, to test your wits and provide a big dose of fun.

300 custom designed levels.

3 gameplay modes.

7 picturesque island backgrounds.

System Requirements:

OS: Windows 2000/XP/VISTA

CPU: 600MHz or faster Processor

RAM: 128 MB

It Takes Just A second To Say Thanks,

It Takes Longer To The Work On This.

Tiki Boom Boom

Warum sollte man sich in Afrika mit dem Müll fremder Europäer abgeben? Weil man die Menschen in Afrika seit Jahren in diese Zwangslage bringt. Hier wird eine andere Art von Emissionshandel beschrieben. Die juristischen Personen kaufen sich frei und laden Schuld auf die näturlichen Personen. Warum spricht die Kirche nicht von der Schuld der juristischen Personen. Unternehmen haben doch offiziell ein Persönlichkeitsrecht bekommen. Eine groteske Idee der Amerikaner, die man in alle Welt übernommen hat.

Ich war als Kind schon häufig traurig, hatte als Jugendliche immer wieder Phasen von Schwermut und Melancholie. Vor 9 Jahren stürmten eine Menge Dinge gleichzeitig auf mich ein und ich bin “zusammengeklappt”. Mitten im Studium stehend, ging von heute auf morgen gar nichts mehr. Ich hatte Heulkrämpfe, hatte an vielen Tagen nicht mal genügend Energie, um überhaupt das Bett zu verlassen.

Dass ich krank war, dass das, was mich so umgehauen hatte, ein Depressionsschub war, wusste ich damals nicht. Was ich fühlte war Versagen. Gestern noch “funktionierte” ich problemlos, bewältigte meine Aufgaben und heute *schnipp* war ich völlig davon überfordert, mir ein Brot zu schmieren. Ich konnte mir nicht erklären, was mit mir los war. Ich wusste nur, dass ich keine Kraft und keinen Antrieb mehr hatte. Und dafür schämte ich mich.

Ich schämte mich abgrundtief, fühlte mich gesellschaftlich nicht tragbar. Da waren so viele Leute, die Erwartungen an mich hatten, Ansprüche an mich stellten, Hoffnungen in mich setzten und ich hatte das Gefühl, sie alle zu enttäuschen. Ich fühlte mich so schuldig.

Und weil ich nicht mal mir selber erklären konnte, was mit mir los war – die Depression nicht als Krankheit, sondern als persönliches Fehlverhalten empfunden habe – hatte ich eine riesige Angst davor, irgendjemand könnte mich fragen, was mit mir los ist, eine Erklärung verlangen, hatte Angst davor, den Menschen, die mir wichtig waren ins Gesicht zu sehen und nichts weiter als “ich kann eben nicht” flüstern zu können. Damals habe ich den vermutlich größten Fehler meines Lebens gemacht. Aus Angst davor, in den Augen der Menschen, die mir nah waren, die Enttäuschung über mein Versagen zu sehen, aus Angst davor, ihre Fragen nicht “sinnvoll” beantworten zu können, zog ich mich zurück. Ich igelte mich ein, brach so gut wie alle Kontakte zu Freunden ab, zog mich sogar von meiner Familie zurück.

Je länger dieser Zustand des Abschottens dauerte, desto größer wurde meine Angst, wieder Kontakt zu irgendjemandem aufzunehmen. Für mich war Verstehen immer existenziell. Ich wollte immer alles, alle und jeden verstehen können. Vielleicht war der Gedanke deswegen für mich so unvorstellbar, jemandem anderen etwas erklären zu müssen, was ich selber nicht verstehen konnte. Und durch meine Kindheit war ich so in dem Denken gedrillt, dass ich nur dann etwas wert bin, wenn ich etwas leiste, dass ich mich als total wertlos empfunden habe. Ich steckte so tief in meinen Ängsten und Depressionen, dass ich lieber glauben wollte, dass irgendwo da draussen Freunde seien, als sie an mich ranzulassen, um zu bemerken, dass sie es nicht mehr mit mir aushalten, dass sie merken, dass ich wertlos, klein, dumm, unfähig bin. Zu doof zum Überleben, zu schwach um in der Gesellschaft bestehen zu können.
Meine Ängste fraßen mich auf, wurden immer schlimmer. Ich traute mich gar nicht mehr raus aus der Wohnung. Hatte Angst, alle Menschen müssten mir von weitem ansehen, dass mit mir was nicht stimmt, dass ich wertlos bin. Müssten hinter vorgehaltenen Händen über mich tuscheln “das ist doch die, die nichts auf die Reihe bekommt”.

Die Zeit verging. Wenn ich die Wohnung verließ, dann nur um zu meinem Therapeuten zu gehen. Ich war vorher bei einigen gewesen, hatte bei keinem das Gefühl gut aufgehoben zu sein. Bei diesem hatte ich das Gefühl, endlich Hilfe zu finden. Er half mir zu verstehen, was überhaupt mit mir los war. Wir gruben tief in meinem Leben, meiner Kindheit, suchten nach Ursachen. Er half mir, die Depressionen als Krankheit zu empfinden – wenigstens manchmal. Mich gelegentlich nicht zu schämen, mich gelegentlich nicht voll dafür verantwortlich zu fühlen, so als müsse es mir ja nicht schlecht gehen, wenn ich mich nur ausreichend anstrengen würde.
Er half mir, zu verstehen, warum ich krank geworden war. Irgendwann war ich an dem Punkt, wo ich das Gefühl hatte, meine Probleme zu kennen, meine Vergangenheit zu verstehen. Das war der Punkt, wo er mir nicht weiterhelfen konnte. Meine Frage nach dem “ja aber, wie komme ich denn jetzt wieder da raus?” beantwortete er stets mit einem “Wichtig ist, dass Sie erst mal das ‘Wieso’ verstehen. Wenn das verinnerlicht genug ist, kommen Sie von ganz alleine wieder raus.” Das machte mich wahnsinnig, ich brach die Therapie ab.

Meine Tor zur Welt war damals das Internet. Dort traute ich mich, wieder erste Kontakte zu anderen Menschen zu knüpfen. Das war viel einfacher, immerhin waren Monitor und Tastatur als Schutzwall da. Im Nachhinein fragte ich mich manchmal, ob das für mich Segen oder Fluch war. Auf der einen Seite war es so gut, wieder mit Menschen zu kommunizieren und ich war froh, dass ich das in meinem geschützten Raum, meiner eigenen Wohnung, dem einzigen Ort, an dem ich ohne Angst sein konnte, machen konnte. Auf der anderen Seite frage ich mich oft, ob ich nicht früher wieder hätte rausgehen müssen und vielleicht gar nicht so sehr in dieser Angst hätte erstarren und verharren können, wenn ich gezwungen gewesen wäre, rauszugehen um menschliche Kontakte herzustellen. Vermutlich liegt die Wahrheit wie immer irgendwo in der Mitte.

Einige der Menschen, die ich im Internet kennenlernte, sind mittlerweile meine Freunde, teilweise auch in der realen Welt – wenn sie auch leider viel zu weit weg wohnen und ich sie nur selten sehe. Einige dieser Menschen haben eine wichtige Rolle entlang meines Weges gehabt. Haben mir, teils in langen Gesprächen, manchmal auch nur durch einzelne Impulse in richtigen Momenten, sehr viel wertvolles Input gegeben. Sie haben mir bei der Auseinandersetzung mit meiner Krankheit geholfen und im Gegensatz zur Therapie habe ich aus den persönlichen Gesprächen auch wichtige Impulse für das “wie komme ich da denn wieder raus?” bekommen. Mein Leben ist immer noch alles andere als “normal”, aber es wird – speziell in den letzten 1,5 Jahren wieder sehr viel normaler. Und obwohl ich im eigentlich Normalität als nicht besonders erstrebenswert empfinde, so suche ich sie doch, wenn es darum geht, wie sehr (wie normal) ich in meinem Leben stehe und nicht mehr in meiner Depression und Angst festhänge. Wenn man so lange und weit entfernt von einem normalen Leben mitten in der Gesellschaft war, ist es sehr mühselig und auch langwierig, den Alltag wieder zu erlernen.  So schnöde Dinge wie ein Supermarkteinkauf, bei dem mich unerwartet jemand anspricht, können mir immer noch für einen halben Tag die Fassung rauben. Aber auch wenn die Schritte nur Babyschrittchen sind gehen sie doch in den letzten Monaten immer nur konsequent in die richtige Richtung.

Und warum der Text?

Selbst in der Anonymität des Internets weiss kaum jemand was mit mir los ist, weiss kaum jemand, der mich kennt von meiner Krankheit. Auch wenn ich es mittlerweile mit Selbstverständlichkeit als Krankheit betrachte, schäme ich mich immer noch dafür. Vielleicht weil ich als Betroffene weiss, dass man sich nicht in einen Depressiven reindenken kann, dass man die Krankheit nicht verstehen kann, wenn man sie nicht selber durchlebt hat. Und dass ein unbedachtes “ja aber warum machste denn dann nicht einfach…?” einen hart treffen kann, weil man eben nicht mal einfach so was-auch-immer kann und das, was von aussen so einfach aussieht, unüberwindbare Hürden darstellt.
Selbst in der Anonymität des Internets macht mir der Gedanke Bauchweh, mir selber einen Stempel zu verpassen, der dazu führen kann, anders behandelt zu werden.
Hier, in meinem Blog, wo ich meine Erfahrungen niederschreibe, meine Gedanken sortiere, mich mit meinen Ängsten und (falschen) Denkmustern auseinandersetze, bin ich schon von anfang an, offener als an anderen Orten im Web, lasse Gedanken ungefilterter, unkontrollierter raus. Hier ist auch der einzige Ort, wo ich als Katja, nicht mit Pseudonym, anzutreffen bin. Und selbst hier war es für mich völlig undenkbar, ein “Hallo, ich bin Katja. Ich bin krank. Ich leide seit 9 Jahren an Depressionen und einer Angststörung.” reinzuschreiben.

Durch den Suizid von Robert Enke und die daraus resultierenden Diskussionen ist mir wieder mal aufgegangen, dass auch meine persönliche Krankheit anders hätte verlaufen können. Dass ich überhaupt nicht in so ein tiefes Gefüge aus sich gegenseitig potenzierender Scham und Angst, hätte geraten müssen, wenn das Thema Depressionen nicht so ein Tabuthema in unserer Gesellschaft wäre.

Vor einiger Zeit, sagte mir eine Frau in einem der Nichtraucherforen, dass sie mich ja auch gerne mal live bei einem Stammtisch kennenlernen würde. Da das dort wirklich in sehr kleinem Rahmen ist, antwortete ich ihr mit ein, zwei Sätzen, dass Treffen mit vielen fremden Menschen für mich nicht so leicht sind, weil ich an einer Angststörung leide. Sie entgegnete, dass sie meinen offenen Umgang damit sehr mutig fände.

Ein Tabu ist dadurch Tabu, dass wir alle diesen Status anerkennen. Es kann nur dadurch enttabuisiert werden, dass man Angst, Scham und Hemmungen überwindet und darüber redet. Wenn das nicht nur einer tut, sondern viele, wird es – so hoffe ich – normaler werden. Ich wünsche mir eine Gesellschaft, in der ein kranker Mensch sich seiner Krankheit nicht schämen muss, nur weil es sich um kein körperliches sondern ein psychisches Leiden handelt. Ich wünsche mir eine Gesellschaft, in der es nicht mutig sondern normal ist, über solche Themen zu reden – auch und gerade, wenn nicht nur theoretische Überlegungen dahinter stehen, sondern sie einen persönlich (oder auch Angehörige) betreffen.

In diesem Sinne:

Hallo, ich bin Katja. Ich bin krank. Ich leide seit 9 Jahren an Depressionen und einer Angststörung.

Es fällt mir ungeheuer schwer bei diesem Artikel jetzt auf “veröffentlichen” zu klicken. Ich fühle mich in diesem Moment schutzloser, nackter und verletzlicher als ich das hier je zuvor empfunden habe, weil ich gerade zum ersten Mal die Grenze überschreite nur soviel von mir preiszugeben, womit ich mich noch in einer mehr oder weniger großen Öffentlichkeit wohlfühle. Aber Veränderungen im Großen können meiner Meinung nach nur dadurch entstehen und funktionieren, dass Veränderung im Kleinen – bei mir, bei dir, bei jedem einzelnen von uns – vonstatten gehen. Hier ist mein Beitrag dazu, Depressionen in der Öffentlichkeit zu enttabuisieren. Ihr seid dran!

Katja